Structura filozofica a psihiatriei

de  Kenneth S. KENDLER

PSIHIATRIA ESTE ANCORATÃ ÎN LUMEA MENTALULUI

Cadrul conceptual prezentat aici are la bazã ideea conform cãreia domeniul psihiatriei este profund si ireversibil legat de lumea mentalului. Întrebãrile care au jucat un rol atât de proeminent în istoria psihologiei – de tipul pot sau ar trebui sã fie studiate procesele mentale (2) – sunt pur si simplu irelevante pentru psihiatrie. Scopul nostru major ca disciplinã medicalã este reducerea suferintei umane care este rezultatul aparitiei unor modificãri disfunctionale în anumite arii ale experientelor individuale, subiective, cum ar fi dispozitia, perceptia si cognitiile. Constructele noastre nosologice sunt formate în cea mai mare parte din descrieri ale unor experiente la persoana întâi (de ex., dispozitie tristã, halucinatii, temeri irationale). Clinica psihiatriei necesitã ca, în mod constant, noi sã evaluãm si sã interpretãm relatãrile la persoana întâi ale pacientilor nostri. Multe din simptomele tintã pe care le tratãm pot fi evaluate doar dacã le cerem pacientilor nostri sã ne vorbeascã despre experientele lor subiective. Nu vom putea beneficia de cele mai noi descoperiri în domeniul neurostiintelor si biologiei moleculare în detrimentul ancorãrii în lumea suferintei mintale umane.

ARUNCÂND LANTURILE LUI DECARTES

O primã sarcinã va fi confruntarea unei mosteniri istorice. Nici un concept filosofic nu a avut atât de multã influentã în domeniul nostru sau nu a fost atât de pernicios în consecintele sale potentiale precum dualismul cartezian. Chiar dacã anumiti psihiatri vor continua, din motive personale sau religioase, sã sustinã dualismul minte-corp, a sosit timpul pentru psihiatrie sã declare fals dualismul cartezian. Trebuie sã respingem definitiv credinta conform cãreia mintea si creierul reflectã douã „lucruri” fundamental diferite si, în cele din urmã, incomensurabile. În locul acesteia si având suportul majoritãtii covârsitoare a datelor clinice si stiintifice, ar trebui sã conchidem cã lumea experientelor subiective umane îsi are originea si este în totalitate dependentã de functionarea creierului. Lumea mentalã nu existã independent de corespondentul ei fizic din creier. Rejectarea dualismului cartezian (si acceptarea monismului, viziunea conform cãreia procesele mintale si fizice sunt ambele reflectii ale unuia si aceluiasi fenomen) înseamnã sã nu mai considerãm mentalul (sau functionalul) ca fiind fundamental diferit de biologic (sau organic). În aceastã nouã viziune, mentalul si biologicul sunt doar moduri de întelegere diferite si/sau niveluri diferite de analizã a sistemului minte – creier.

Rejectarea dualismului cartezian necesitã producerea unei schimbãri semnificative în modul nostru de a gândi. Desi, oficial, o datã cu DSM IV (3), psihiatria americanã a abandonat dihotomia functional–organic, unul dintre numeroasele ecouri ale dualismului cartezian, si în ciuda faptului cã un îndemn similar de abandonare a dualismului a fost lansat de Kendel (4), gândirea si vocabularul dualist rãmân adânc ancorate în felul în care abordãm problematica clinicã si de cercetare. De la modul în care ne structurãm prezentãrile clinice si pânã la clasificãrile factorilor de risc, totul dovedeste cât de mult rãmânem tributari gândirii carteziene care vede mintea si creierul ca reflectii ale douã sfere fundamental diferite ale realitãtii.

O consecintã pozitivã imediatã care ar decurge din abandonarea dualismului cartezian ar fi posibilitatea de a confrunta neîntelegerile care apar ca urmare a observatiilor cã anumite procese suferã de ceea ce s-ar putea numi o explicatie biologicã slabã. Rejectarea dualismului cartezian conduce la singura concluzie logicã si anume cã toate tulburãrile psihiatrice sunt biologice. Desi nu ar trebui sã diminuãm importanta acestei viziuni (care ar putea elimina, spre exemplu, cauzele în principal spirituale care conduc la aparitia tulburãrilor psihiatrice), principalul pericol acum este tendinta contrarã de a exagera semnificatia acesteia. Rejectând dualismul, acceptãm cã toate tulburãrile psihiatrice sunt biologice. Si la fel sunt, în general, toate procesele mintale, patologice sau nu. Ubicuitatea acestei observatii privind slaba reprezentare a componentei biologice a unor fenomene îi ascunde adevãrata însemnãtate. Dacã rejectarea dualismului cartezin este corectã, atunci a constata cã o anumitã tulburare psihiatricã este biologicã este o tautologie si la fel de informativã ca observatia „acest cerc este rotund”. O astfel de observatie nu aduce nimic nou fatã de ceea ce se stia prin acceptarea viziunii moniste asupra functionãrii sistemului minte-creier.

DETRONAREA EPIFENOMENALISMULUI

Simpla rejectare a cartezianismului nu ne face sã ne simtim complet commfortabil din punct de vedere filosofic. Un alt punct de vedere major în problema minte – creier ar avea, dacã ar fi dovedit ca fiind adevãrat, un impact profund asupra domeniului de lucru al psihiatriei. Principala idee sustinutã de epifenomenalism este cã lumea mentalã nu are eficientã cauzalã si cã viata noastrã mintalã este doar spumã pe creasta valului sau aburul eliminat de motor. Gândurile sentimentele si impulsurile apar în câmpul experientei noastre subiective, dar nu au nici o functie. Toate actiunile cu valoare de cauzalitate s-ar petrece la nivelul functionãrii creierului. Oportunitatea si modul contracarãrii unei asemenea conceptii depãsesc cadrul acestui articol. Pentru ceea ce ne-am propus, doresc doar sã afirm falsitatea acestei conceptii si sã conchid cã gândurile, sentimentele si impulsurile sunt importante nu doar pentru cã sunt responsabile de o parte imensã din suferinta umanã, dar si pentru cã ele sunt cauza altor fenomene.

ACCEPTAREA CAUZALITÃTII BIDIRECtIONALE MINTE – CREIER SI CREIER – MINTE

Acum cã am abandonat dualismul cartezian si am acceptat existenta unui sistem integrat minte – creier, devine necesar sã acceptãm si o relatie de cauzalitate creier – spre – minte. Aceasta înseamnã cã modificãri la nivelul creierului pot influenta direct functionarea mentalului. Prin rejectare epifenomenalismului, devenim suporterii unei relatii de cauzalitate minte – spre – creier. Numeroase observatii pe care nu suntem capabili încã sã le explicãm în totalitate ne aratã cã fenomene mentale subiective, experimentate la persoana întâi au valoare de cauzalitate în lumea exterioarã. Ele au capacitatea de a influenta creierul si corpul si, prin ele, lumea exterioarã. (Prin afirmarea valorii de cauzalitate pentru fenomenele mentale nu reintroduc dualismul cartezian „prin usa din dos”. În concordantã cu alte câteva opinii filosofice similare – în special materialismul nonreductiv [5,6] – sustin cã procesele mentale sunt purtãtoare de informatie cauzalã despre comportamentul uman). Referintele 7 si 8 fac trimitere la douã recente si interesante luãri de pozitie în aceastã problematicã.

Sã nu mai cãutãm explicatii simple, atotcuprinzãtoare
Dorintele noastre cele mai puternice îndreptate spre identificarea cauzei, acea cauzã care sã explice manifestãrile tulburãrilor psihiatrice la nivel individual nu-si mai au locul si sunt contraproductive. De-a lungul istoriei sale, psihiatria a fost martora identificãrii unui numãr mic de explicatii comprehensive. Cea mai notabilã în acest sens este descoperirea implicãrii spirochetelor în aparitia paraliziei generalã progresivã.

Este extrem de improbabil ca vor mai fi fãcute alte descoperiri de tipul spirochetelor, care sã explice aparitia tulburãrilor psihiatrice majore. Am cãutat explicatii neuropatologice simple, comprehensive pentru tulburãrile psihiatrice si nu le-am gãsit. Am cãutat explicatii neurochimice simple, comprehensive pentru tulburãrile psihiatrice si nu le-am gãsit. Am cãutat explicatii genetice simple, comprehensive pentru tulburãrile psihiatrice si nu le-am gãsit. Nivelul de cunostinte de care dispunem în prezent, desi incomplet, ne conduce spre ideea, tot mai puternic sustinutã, cã toate tulburãrile psihice majore sunt complexe si multifactoriale. Ceea ce putem spera, în cel mai bun caz, e sã gãsim numeroase explicatii mai mici reprezentative pentru o varietate de perspective explicative, fiecare adresându-se unei anumite pãrti componente a proceselor etiologice complexe care stau la baza tulburãrilor. Adevãrata provocare va fi sã integrãm toate aceste mici explicatii si sã întelegem în ce fel acestea pot forma un tot unitar.

Suferintei de a fi nevoiti sã abandonãm ideea gãsirii unor explicatii comprehensive va trebui sã-i adãugãm si pierderea sperantei în modele explicative simple, lineare. Nu va mai fi „ABCD”. Cãile etiologice vor fi complexe si interactive, asemãnându-se mai degrabã cu o retea decât cu o cale simplã de tip linear.

ACCEPTAREA PLURALISMULUI EXPLICATIV

Introducere la conceptul de nivele explicative
Majoritatea fenomenelor naturale suportã perspective explicative multiple. Mai mult, pentru orice fenomen dat, aceste perspective vor fi diferite în ce priveste gradul de informativitate si eficienta lor. Este posibil sã studiezi probleme stiintifice din perspective care se pot dovedi nepotrivit de rudimentare sau nepotrivit de abstracte. În contextul actual, a doua posibilitate este mai îngrijorãtoare si de aceea va face obiectul acestei discutii. Conceptul „nivelelor explicative” are o importantã atât de mare pentru aceastã discutie, încât îl voi ilustra prin urmãtoarele trei scenarii.

Continuarea textului

Filozofii si plugarii

de George Cosbuc

Cu-ai sai sfetnici de la curte craiul s-a pornit odata,

Ca sa faca p-o campie o plimbare-ndatinata.

Sfetnicii, noua la numar, povesteau, si fiecare

Insira cate-o legenda, cate-un basm ori o-ntamplare ;

Craiul insa, dus pe ganduri, n-asculta vorbele lor,

Ci, tacut, isi pazea dr umul calarind incetisor.

Sfetnicii, daca vazura cum ca craiul mereu tace

Il lasara-n draga voie, sa gandeasca orice-i place,

Iara intre ei se-ntinse ciorobor si mare sfat :

Cine este oare-n lume omul cel mai invatat ?

Dupa o disputa lunga, dupa sfaturi fara nume,

Dupa ce critica totul, ce este si nu-i pe lume,

Aduc la conclus, in fine, pe acest rotund pamant

Cei mai intelepti in toate dansii sant. Ah, dansii sant !

Cum ? S-ocupa din juneta numai cu filozofie ;

Logica-i o jucarie pentru mintile lor ! Fie,

Ca stiinta-i vasta, insa ei in degetul cel mic

O poseda toata ; in fine, nu e pe lume nimic

Lucru nenteles de dansii ; toate, toate-s bagatele :

Stiu de-a rostul pe Sofocle, tot asa pe-Aristotele ;

Fiecare dintre dansii, chiar pe cand era copil,

Citea din Homer, din Plato, din Ovidiu si Virgil !

Se pricep la Corpus juris, la Pandecte. Ce mai vrei ?

Chiar si-n stiinta lui Pliniu nu poti sa gasesti ca ei !

Apropo ! Am zis ca dansii s-au disputat. Sa se stie,

Ca ei, ca toti filozofii lipsiti de filozofie ,

Au zbierat, au facut larma, incat craiul, desteptat

Din ganduri, atent la toate a privit si-a ascultat.

Zambea craiul, dar in ur ma si-a pierdut rabdarea. Drace !

Ei mai intelepti in toate, chiar ca Dumnezeu s-ar face !

Astfel cugeta in sine, apoi zise tare : Eu,

Pe-al meu sceptru tot de aur si pe-ntreg poporul meu,

Jur ca-ntelepciunea voastra este numai vorba goala :

Sunteti prosti ca cel din ur ma prost ce nu stie de scoala !

Un plugar fara stiinta, si pe asta pun ramas,

E in stare sa va-nvarte si sa va poarte de nas !

Un plugar ! sfetnicii striga, un plugar mai mult sa stie ?

Continuarea Aici

Sursa http://www.poeziile.com

Cele trei câmpuri care pot asigura reînvierea oamenilor

Aceasta secventa audio (un dialog foarte interesant in care timp de 26 minute asculti cum fizicieni fac filozofie ) in care prof. univ. Mircea Rusu impreuna cu Roman Chirila şi Andrei Banc comenteaza “Cele trei câmpuri care pot asigura reînvierea oamenilor ” (o apariţie la Editura Tehnică ) care ne prezinta o descriere a Teoriei Punctului Omega, care este o teorie fizica testabila pentru un Dumnezeu omniprezent, omniscient, omnipotent, care va invia intr-o zi, in viitorul indepartat, fiecare particica din noi, pentru a trai vesnic intr-un salas care in esenta este Raiul iudeo-crestin… In aceasta lucrare nu voi face apel nicaieri la revelatie. In locul acesteia, voi apela la rezultatele consistente ale stiintei fizicii moderne; voi apela doar la ratiunea cititorului. Voi descrie mecanismul fizic al invierii universului. Voi arata exact modul in care fizica va permite invierea catre o viata vesnica a fiecaruia dintre noi care a trait, traieste sau va trai. Voi arata exact de ce aceasta putere de inviere, pe care fizica moderna o permite, va exista in realitate, in viitorul indepartat si de ce, de fapt, va fi folosita.

Sursa textului aici

Sextil Iosif Puşcariu - Biografii, memorii

Sextil Iosif Puşcariu - biografii memorii (audio) -> Scenariu radiofonic de Mihai Stoian

Sursa Radio Romania Cultural

Alte informatii

Visul lui Noica

de lect. univ. dr.  George Bondor - Universitatea A.I. Cuza

O falsă alternativă: edificare sau specializare

Mi-ar plăcea să pot spune, cu seninătate, că visez la o şcoală unde nu se predau propriu-zis cunoştinţe, ci se transmit stări de spirit; o şcoală unde nu ştim precis cine dă şi cine primeşte, cine învaţă şi cine este învăţat; în sfârşit, o şcoală în care se vehiculează înţelesuri despre lume şi viaţă. Acest vis, pe care l-a avut şi Noica în tinereţe, şi pe care chiar l-a realizat în anii petrecuţi la Păltiniş, mă fascinează şi îmi repugnă în aceeaşi măsură.
Mai întâi, de ce mă atrage? Nu e greu de bănuit. Crescut la “şcoala” filosofiei, printre opere şi curente filosofice, am conştientizat de timpuriu că filosofia nu e o simplă disciplină, pe care să o putem judeca prin analogie cu alte domenii. Acest fapt nu trebuie înţeles negativ; dimpotrivă, ea a avut şi are enorm de câştigat din relativa sa ambiguitate. Nu are un obiect de studiu bine precizat, nici o metodă unanim acceptată, istoria filosofiei lăsând uneori impresia unei arene în care nişte indivizi se bat fiecare cu cine nimereşte, pentru ca, într-un târziu, nimeni să nu piardă, dar nici să nu câştige. Or, această ambiguitate i-a conferit filosofiei o deplină libertate, astfel încât fiecare filosof a plecat de la acele probleme pe care le-a considerat decisive pentru viaţa şi gândirea sa. (Când spunem că problemele ne aleg pe noi, şi nu invers, folosim doar o frumoasă figură de stil.) Aşa se face că, în filosofie, problemele şi soluţiile, conceptele şi metodele, argumentele şi credinţele de fond nu sunt neutre în raport cu personalitatea filosofului. Cu alte cuvinte, cel care se consacră filosofiei se are mereu pe sine în vedere, se implică existenţial în cercetarea pe care o desfăşoară, se află permanent pe drumul către sine însuşi. Atunci când ia în serios actul gândirii, nu resimte nici măcar o clipă că îndeletnicirea sa îi este străină ori exterioară. Mai mult, în măsura în care filosofia este o căutare, şi nu un popas prematur într-o dogmă, ea îşi conservă înţelesul originar, de “iubire de înţelepciune”. Aşa se face că, în Răsărit, ea este încă adesea înţeleasă drept o formă de edificare.
De ce îmi repugnă visul lui Noica? Pe scurt, întrucât şcoala pe care el a închipuit-o poate fi realizată doar într-o comunitate mică şi, lucru deloc de neglijat, este o şcoală “închisă”, autarhică. Presupunând că şcolile filosofice ar fi aşa cum le-a vrut Noica, îmi este imposibil să înţeleg în ce fel pot comunica efectiv şi cum anume aş participa acum la un tot mai cuprinzător dialog al ideilor. Totodată, în ce fel într-o astfel de şcoală cei implicaţi pot fi la curent cu invazia de informaţii, în cazul în care aşa ceva contează pentru respectiva şcoală. Nu pot să cred că “şcoala lui Noica” ar reuşi să intre în dialog cu vreo comunitate filosofică din Occident, indiferent dacă aceasta ar fi de filosofi analitici, hermeneuţi ori deconstructivişti. Motivul este simplu. “Şcoala lui Noica” nu este şi nu poate fi o instituţie. Or, în prezent se stabilesc legături doar între instituţii. Doar acestea pot face rost de bani, pot achiziţiona cărţi, pot elabora proiecte de cercetare şi doar ele sunt credibile, atât în interior cât şi în afară. În “şcoala lui Noica” se trăieşte filosofia, dincolo se cercetează metodic chestiuni filosofice bine delimitate. Prima este orientată spre interior, celelalte vizează comunicarea rezultatelor către alte grupuri de specialişti. Prima caută înţelepciunea, dar nu ştie când a atins-o, celelalte nu o mai caută de mult, ci se mulţumesc cu înlocuitorul acesteia. Cea dintâi este eficientă în societăţi închise (chiar totalitare), celelalte sunt construcţii ale societăţilor deschise.
În fapt, mă nemulţumesc ambele posibilităţi. Amândouă conţin câte o fărâmă de ridicol. Pe de o parte, aerul grav al maeştrilor şi al discipolilor care “gândesc” şi posedă “rosturi” ale existenţei; pe de alta, profesori şi studenţi care beau Cola în timp ce comunică ultimele lor descoperiri: că un cuvânt din nu ştiu ce text platonician are mai multe înţelesuri, că în 1882 Nietzsche a scris unei cucoane o epistolă ce nu a fost până acum interpretată etc.
Să fie aceasta o veritabilă alternativă: edificare sau specializare? Tertium non datur?

Cel care nu a experimentat servitutea voluntară nu poate fi stăpân

Cred că şcoala, atât ca instituţie cât şi ca mediu al formării depline, nu încape nici sub o a doua alternativă: stăpânire sau servitute. Nu îmi propun să dialectizez în răspunsul meu, ci doar să judec cât mai liber de prejudecăţi. Spun aceasta gândindu-mă la faptul că este extrem de dificil sa fiu neutru, fără prejudecăţi, atunci când mă refer la o realitate care mi-a ocupat, în fond, întreaga viaţă de până acum. Amintindu-mi de anii când stăteam în bancă, trebuie să recunosc că am avut adesea sentimentul servituţii. Cu cât anii treceau, acest sentiment devenea din ce în ce mai insuportabil. Poate că de vină era modul în care a funcţionat şcoala până în 1989, sau chiar facultatea pe care am urmat-o imediat după căderea comunismului.
În primul caz, relaţia dintre profesori şi elevi era rigidă şi prescrisă printr-un set de false reguli. Puteai fi oricând pus la punct dacă nu erai tuns regulamentar, dacă rămâneai în pantalonii de training după ora de sport, ori dacă la teza de română din clasa a XII-a, având de tratat la alegere un scriitor român din secolul al XX-lea, scriai despre Emil Cioran. Nu mai puţin important, erai avertizat dacă erai văzut jucând fotbal în timpul liber, dacă se afla că mergi uneori la discotecă, ori dacă, doamne fereşte, erai prins fumând. Şi, cu adevărat important, erai mustrat discret atunci când se auzea, nu ştiu cum, că în cercul tău de prieteni se discută în pauze despre ştirile de la Europa Liberă ori se spun bancuri cu substrat politic. De învăţat, însă, nu am învăţat servitutea în acei ani, cel mult stăpânirea de sine.
În facultate, situaţia a fost oarecum pe dos. Îmi amintesc (într-un fel mă şi laud cu aceasta) că în primii doi ani am fost un veritabil autodidact, aşa cum am fost în ale filosofiei şi înainte de a începe facultatea. Treceam singur de la un autor la altul şi de la o carte la alta, citind mai mult sau mai puţin la întâmplare şi scoţându-mi notiţe kilometrice. Râd şi acum de faptul că în anul al doilea, pe lângă câţiva filosofi moderni pe care i-am citit în grabă, făcusem o pasiune pentru Platon şi mă cufundasem în exegeza platoniciană, de parcă aş fi pregătit deja o teză de doctorat. Făceam însă acest lucru fără să ştiu ce caut şi fără să-mi fi clarificat anumite repere pentru o posibilă interpretare. Abia mai târziu am învăţat cum se citeşte o carte de filosofie şi cum te poţi descurca printre exegeţi, comentatori şi interpreţi (capitolul acesta nu îl consider însă încheiat).
Am amintit acest fapt deoarece anii facultăţii m-au pus într-o situaţie nouă: dispuneam de o destul de mare libertate şi, aparent, eram propriul meu stăpân. Aveam sentimentul servituţii doar atunci când priveam facultatea drept o instituţie: când nu se afişa în timp util lista cu bursele în străinătate, când nu puteam să aleg, în anii mari, acele discipline care mă interesau (nici nu prea aveam ce alege, e drept), sau când primeam câte un 9 dacă nu aveam prezenţă la cursuri şi seminarii. Mai alarmantă era însă libertatea de care dispuneam, datorată absenţei (nu totale) a modelelor. Or, neutralitatea este un rău în sine. Cel care nu a experimentat servitutea voluntară nu poate fi stăpân.
Cred că şcoala nu trebuie privită prin opoziţia stăpânire-servitute. Nu pot ascunde că o văd într-un mod oarecum nietzscheean, ca un joc liber al diverselor forţe, şi nu un conflict al acestora. Nu eşti serv atunci când recunoşti autoritatea cuiva, după cum nu eşti stăpân atunci când îţi este recunoscută autoritatea într-o anumită privinţă. Eşti însă serv atunci când te crezi stăpân absolut şi când ai impresia că eşti competent în toate privinţele.

Şcoala însăşi este un mediu al aşteptării

Nu aştept multe de la şcoală. În special, aştept ca în România să fie create şcoli. În filosofie, cel puţin, acestea sunt abia în curs de constituire. S-a observat deja (Sorin Alexandrescu, Ştefan Afloroaei) că o veritabilă maladie a filosofiei de la noi este faptul că fiecare autor a luat-o mereu de la început, ca şi cum nu ar mai fi scris nimeni filosofie până atunci. Or, cauza acestei situaţii este absenţa şcolilor filosofice. La noi, orice universitar care se simte capabil se orientează către discipline ce nu sunt reprezentate în acel moment în facultatea respectivă. Astfel, fiecare e şef în domeniul pe care şi l-a revendicat şi toţi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţe. Să ne imaginam însă o altă situaţie: ar putea exista doar câteva cursuri cu titulari incontestabili, adică acei profesori care au publicat deja cărţi serioase în domeniile lor (o altă problemă: cine girează că acele cărţi sunt într-adevăr serioase?), iar celelalte cursuri ar fi “scoase la licitaţie” (la fiecare început de semestru, ar putea concura pentru ele mai mulţi profesori; la fel, pentru seminarii). Vreau să spun prin acestea că sunt absente două principii: concurenţa şi continuitatea. Exact acestea asigură însă normalitatea unei societăţi sau a unei instituţii. Doar atât aştept de la şcoală.
În rest, şcoala înseamnă a te pregăti continuu, aşteptând ca din când în când să te viziteze câte o idee. Plus o disponibilitate permanentă către comunicare. Cred că visul lui Noica, pe care l-am invocat la început, aici îşi găseşte limitele.

Text preluat de pe Contrast

Dansul Mastilor - George Bondor

Dansul Mastilor

Inregistrare din emisiunea Izvoare de filosofie.  Azi ne este prezentata lucrarea Dansul măştilor.
Nietzsch şi filosofia interpretării.  Invitat lector univ. dr. George Bondor.
Realizator Constantin Aslam

Problema raportului dintre corp şi minte

de Mihai Radu Solcanu

În limba română nu avem un termen suficient de general pentru a acoperi toate cazurile în care ne referim la “ceva” distinct de corpul uman sau de procesele fizice care au loc în corpul uman. Suntem tentaţi uneori să vorbim despre “suflet”, alteori, când vrem să părem filosofic mai profunzi, despre “spirit” sau, dacă dorim să dăm un aer ştiinţific discursului nostru, menţionăm “psihicul”. În alte contexte, între altele şi în cele în care religia este importantă, folosim un termen precum “duh”. Unora cuvântul