Exista Dumnezeu?

Posted: mai 1, 2012 in filozofie
Etichete:

Un subiect controversat: Există Dumnezeu? 5 argumente pro şi contra

Probabil că nu există subiect mai controversat pentru oameni de-a lungul tuturor vremurilor decât eterna întrebare „Există Dumnezeu sau nu?”. Pagini nesfârşite şi râuri de rânduri au curs şi de-o parte şi de alta a acestei provocări eterne pentru umanitate. Subiectul religios cu pricina a generat mii de puncte de vedere vehemente şi argumente. Oamenii se nasc şi primesc în scurt timp pe procesul educaţiei credinţa că există Dumnezeu, dar la fel de bine alţii consideră că nu este adevărat. Au dreptate unii sau alţii? Discuţia este încă deschisă şi aşa va fi mereu. Specialiştii de la listverse.com au făcut un rezumat a 5 argumente solide în favoarea existenţei lui Dumnezeu dar şi, evident, 5 contraargumente la fel de puternice. Cititorii studiului sunt încurajaţi să îşi expună propriul punct de vedere însă sunt sfătuiţi să rămână calmi şi să argumenteze în limite raţionale şi de respect reciproc faţă de ceilalţi oameni prezenţi la discuţia online. Argumente vechi de când lumea care sunt cel puţin interesante şi pe care vi le supunem atenţiei:

Argumentul ontologic asupra existenţei lui Dumnezeu Prima dată, acest argument a fost formulat de St. Anselm, arhiepiscop de Canterbury, preluat apoi de Alvin Plantinga. “Dumnezeu există cu condiţia să existe logica ca el să existe”. Acest argument este năucitor în simplitatea sa şi a ghidat oamenii ani la rând, se afirmă. Cu alte cuvinte, nu crezi doar în Dumnezeu, ci crezi în necesitatea existenţei lui Dumnezeu. Dacă crezi că ai nevoie de Dumnezeu, atunci în mod evident crezi că El există. Şi cum foarte multă lume are nevoie să creadă într-o forţă a Binelui care îi ghidează viaţa şi o poate ajuta, iată motivul suficient că Dumnezeu există.

Contraargument Criticii spun că argumentul ontologic este o afirmaţie de-a dreptul aberantă, care nu se bazează pe nicio dovadă concretă. În plus, spun combatanţii acestei teorii, ea se constituie într-un cerc vicios: concluzia se bazează pe o premisă care, la rândul ei, are la bază concluzia iniţială.

Argumentul moral asupra existenţei lui Dumnezeu Acest argument este deosebit de vechi şi susţine că Dumnezeu există pentru că: 1. Se observă clar că există moralitate în lume. 2. Credinţa în Dumnezeu este explicaţia acestei moralităţi din lume, mai mult decât oricare alt motiv. 3. De aceea, a crede în Dumnezeu este de preferat decât a nu crede în El.

Contraargument Cei ce susţin vehement contraargumentaţia, afirmă că cele de mai sus sunt corecte din punct de vedere tehnic cu condiţia ca toate trei punctele să fie acceptate şi acceptabile, iar majoritatea criticilor refuză să accepte primul punct, anume că există moralitate în lume. Ei se ceartă între ei, dar totuşi susţin împreună că moralitatea nu este universală. De exemplu crimele făcute de soldaţi în Cruciadele din 1099 când se omorau bărbaţii, femeile şi copiii din Ierusalim erau perfect acceptate conform reperelor de moralitate ale acelor vremuri, dar nu mai aveau urmă de moralitate conform standardelor ulterioare. Thomas Hobbes susţine că moralitatea se bazează întotdeauna de societatea din jurul său, ca atare nu este niciodată obiectivă. La fiecare epocă, alte repere morale sunt valabile.

Argumentul rangului asupra existenţei lui Dumnezeu Această teorie aparţine lui St. Thomas Aquinas în cartea sa “Cele 5 dovezi pentru Dumnezeu” şi încă întreţine vii controverse. Teoria aceasta porneşte de la existenţa gradelor de comparaţie, întrucât au fost descoperite diverse trepte de “mai mult” sau “mai puţin” pentru adevăr, bunătate, nobleţe sau altele. Deci Dumnezeu există pentru că există grade de comparaţie. Şi spunem despre ceva că este dumnezeiesc atunci când se apropie de perfecţiune. Deci, Cel mai bun, Cel mai nobil, Adevărul, întruchiparea perfecţiunii este Dumnezeu. Aşa cum “Mai fierbinte” te duce cu gândul la “cea mai mare căldură”. Mai exact, lucrurile care sunt cele mai adevărate sunt cele mai bune. Focul, “cea mai mare căldură”, este cauza principală a căldurii. Drept urmare, există ceva care este cauza existenţei tuturor lucrurilor, ceva dumnezeiesc, sursa tuturor perfecţiunilor. Iar acesta nu poate fi decât Dumnezeu.

Contraargument Cel mai aprig opozant al acestui argument consideră că nu trebuie să credem în ceva de o intensitate mai mare ca să crezi că există ceva de intensitate mai mică. Richard Dawkins, cel mai cunoscut ateu al acestor vremuri, argumentează pragmatic faptul că, doar pentru că suntem în preajma unui obiect care miroase puternic, de exemplu, nu presupune că trebuie să credem că există neapărat un alt obiect cu un miros cu mult mai puternic decât acesta ca să acceptăm existenţa primului.

Argumentul raţiunii asupra existenţei lui Dumnezeu

C.S. Lewis a venit cu teoria că dacă n-ar exista o inteligenţă (o raţiune supremă) în spatele universului, atunci n-ar fi avut cine să proiecteze omul ca o fiinţă cu creier care să gândească: “Dacă n-ar exista această inteligenţă supremă, atunci ar fi puţin probabil ca celulele din interiorul craniului să se aranjeze singure într-un anume fel şi să genereze reacţii fizice şi chimice, în urma cărora să rezulte ceea ce eu numesc gând. Şi totuşi, în baza a ce să accept eu că ceea ce gandesc este şi adevărul din lume? La urma urmei, ce se întâmplă în creierele noastre şi rezulta drept gând, dacă nu ar fi o Inteligenţă Universală în spate, ar rămâne simple elucubraţii personale. Este ca şi cum eu gândesc să amestec şi să vărs laptele dintr-o sticlă pe jos şi rezultatul să fie harta Londrei. Se poate aşa ceva pentru mine sau pentru ceilalţi oameni? Nu. Dacă nu am încredere în gândurile mele, ar trebui să nu am încredere nici în gandurile care duc la argumentele ateilor. Dacă nu cred în Dumnezeu, nu pot crede nici în procesul de gândire. Deci nu mă pot folosi de gând ca să mă îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu”.

Contraargument Sună puternic argumentul şi judecata sa finală încă este valabila. Dar primul său punct slab este că, în sensul cel mai strict, faptul că minţile oamenilor au capacitatea de a discerne la fel ceea ce e adevărat sau fals nu implică obligatoriu că în spatele acestui proces de gândire există un Dumnezeu care are grijă de această aliniere. Ca atare, acest argument este tratat de atei drept o lipsă de acord cu materialismul natural şi nicidecum nu înseamnă că trebuie să existe şi Dumnezeu ca o consecinţă.

Argumentul cosmic asupra existenţei lui Dumnezeu Cea mai puternică dovadă a lui Thomas Aquinas cum că există Dumnezeu refuză să dispară vreodată. Ea datează de pe vremea lui Platon şi Aristotel şi în termeni de bază sună cam aşa: 1. Fiecare fiinţă finită are o cauză. 2. Nimic finit nu poate să fie propria sa cauză de generare. 3. Un lanţ cauzal nu poate avea o lungime infinită. 4. Aşadar, o Prima Cauză (sau ceea ce numim ceva care nu este efect) trebuie să existe. Un punct de start.

Acest argument este impresionant în mod special cu cât a fost teoretizat de Grecia Antică la o vreme la care nu se cunoştea ca Universul ar avea vreo origine. În ziua de astăzi, fenomenul este cunoscut ca “marele Big Bang,” şi argumentul s-a schimbat în următoarea formă:

1. Orice începe să existe, are o cauză. 2. Universul a început să existe cândva. 3. Aşadar, Universul are o cauză.

Contraargumentul: Secvenţial vorbind, aceste trei puncte sunt adevarate. Dar al doilea punct implică faptul că Universul trebuie să fi avut o cauză şi nu suntem foarte siguri că a avut. “Marele Big Bang” este cea mai prevalentă teorie astrofizică astăzi, dar are proprii săi combatanţi, care spun că, întrucât teoriile matematice care duc înapoi la marele Big Bang nu funcţionează până la punctul de dinainte de Big Bang, înseamnă că aceste teorii matematice sunt invalide să fie folosite de la bun început. Mai mult decât atât, există şi contraargumentul numit “regresie infinită”: dacă Universul a avut o primă cauză, ce a cauzat acea primă cauză? Criticii susţin că nu este corect şi drept ca specialiştii să se certe pentru orice cauză care a generat orice lucru şi cu toate astea să existe o unică excepţie, anume a Primei Cauze care de fapt nu a avut o cauză la rândul ei.

Articol preluat de pe site-ul Sfatulpari u Caietul cu retete Cartea “Vesti-povesti pentru cand cresti” Carucioare copii Ce-e-aici? Poarta catre starea ta de bine Consiliere psihologica si psihoterapie Iuliana Margarit Cooking with my soul Editura Aramis -impreuna pentru educatia TA! Evaluari imobiliare La Lena.ro Retete culinare Mondo Bridal Mondonews Romaningermania.ro Stem SURE – recoltare celule Stem -Banca din Danemarca

Probabil că nu există subiect mai controversat pentru oameni de-a lungul tuturor vremurilor decât eterna întrebare „Există Dumnezeu sau nu?”. Pagini nesfârşite şi râuri de rânduri au curs şi de-o parte şi de alta a acestei provocări eterne pentru umanitate. Subiectul religios cu pricina a generat mii de puncte de vedere vehemente şi argumente. Oamenii se nasc şi primesc în scurt timp pe procesul educaţiei credinţa că există Dumnezeu, dar la fel de bine alţii consideră că nu este adevărat. Au dreptate unii sau alţii? Discuţia este încă deschisă şi aşa va fi mereu. Specialiştii de la listverse.com au făcut un rezumat a 5 argumente solide în favoarea existenţei lui Dumnezeu dar şi, evident, 5 contraargumente la fel de puternice. Cititorii studiului sunt încurajaţi să îşi expună propriul punct de vedere însă sunt sfătuiţi să rămână calmi şi să argumenteze în limite raţionale şi de respect reciproc faţă de ceilalţi oameni prezenţi la discuţia online. Argumente vechi de când lumea care sunt cel puţin interesante şi pe care vi le supunem atenţiei:

Argumentul ontologic asupra existenţei lui Dumnezeu Prima dată, acest argument a fost formulat de St. Anselm, arhiepiscop de Canterbury, preluat apoi de Alvin Plantinga. “Dumnezeu există cu condiţia să existe logica ca el să existe”. Acest argument este năucitor în simplitatea sa şi a ghidat oamenii ani la rând, se afirmă. Cu alte cuvinte, nu crezi doar în Dumnezeu, ci crezi în necesitatea existenţei lui Dumnezeu. Dacă crezi că ai nevoie de Dumnezeu, atunci în mod evident crezi că El există. Şi cum foarte multă lume are nevoie să creadă într-o forţă a Binelui care îi ghidează viaţa şi o poate ajuta, iată motivul suficient că Dumnezeu există.

Contraargument Criticii spun că argumentul ontologic este o afirmaţie de-a dreptul aberantă, care nu se bazează pe nicio dovadă concretă. În plus, spun combatanţii acestei teorii, ea se constituie într-un cerc vicios: concluzia se bazează pe o premisă care, la rândul ei, are la bază concluzia iniţială.

Argumentul moral asupra existenţei lui Dumnezeu Acest argument este deosebit de vechi şi susţine că Dumnezeu există pentru că: 1. Se observă clar că există moralitate în lume. 2. Credinţa în Dumnezeu este explicaţia acestei moralităţi din lume, mai mult decât oricare alt motiv. 3. De aceea, a crede în Dumnezeu este de preferat decât a nu crede în El.

Contraargument Cei ce susţin vehement contraargumentaţia, afirmă că cele de mai sus sunt corecte din punct de vedere tehnic cu condiţia ca toate trei punctele să fie acceptate şi acceptabile, iar majoritatea criticilor refuză să accepte primul punct, anume că există moralitate în lume. Ei se ceartă între ei, dar totuşi susţin împreună că moralitatea nu este universală. De exemplu crimele făcute de soldaţi în Cruciadele din 1099 când se omorau bărbaţii, femeile şi copiii din Ierusalim erau perfect acceptate conform reperelor de moralitate ale acelor vremuri, dar nu mai aveau urmă de moralitate conform standardelor ulterioare. Thomas Hobbes susţine că moralitatea se bazează întotdeauna de societatea din jurul său, ca atare nu este niciodată obiectivă. La fiecare epocă, alte repere morale sunt valabile.

Argumentul rangului asupra existenţei lui Dumnezeu Această teorie aparţine lui St. Thomas Aquinas în cartea sa “Cele 5 dovezi pentru Dumnezeu” şi încă întreţine vii controverse. Teoria aceasta porneşte de la existenţa gradelor de comparaţie, întrucât au fost descoperite diverse trepte de “mai mult” sau “mai puţin” pentru adevăr, bunătate, nobleţe sau altele. Deci Dumnezeu există pentru că există grade de comparaţie. Şi spunem despre ceva că este dumnezeiesc atunci când se apropie de perfecţiune. Deci, Cel mai bun, Cel mai nobil, Adevărul, întruchiparea perfecţiunii este Dumnezeu. Aşa cum “Mai fierbinte” te duce cu gândul la “cea mai mare căldură”. Mai exact, lucrurile care sunt cele mai adevărate sunt cele mai bune. Focul, “cea mai mare căldură”, este cauza principală a căldurii. Drept urmare, există ceva care este cauza existenţei tuturor lucrurilor, ceva dumnezeiesc, sursa tuturor perfecţiunilor. Iar acesta nu poate fi decât Dumnezeu.

Contraargument Cel mai aprig opozant al acestui argument consideră că nu trebuie să credem în ceva de o intensitate mai mare ca să crezi că există ceva de intensitate mai mică. Richard Dawkins, cel mai cunoscut ateu al acestor vremuri, argumentează pragmatic faptul că, doar pentru că suntem în preajma unui obiect care miroase puternic, de exemplu, nu presupune că trebuie să credem că există neapărat un alt obiect cu un miros cu mult mai puternic decât acesta ca să acceptăm existenţa primului.

Argumentul raţiunii asupra existenţei lui Dumnezeu

C.S. Lewis a venit cu teoria că dacă n-ar exista o inteligenţă (o raţiune supremă) în spatele universului, atunci n-ar fi avut cine să proiecteze omul ca o fiinţă cu creier care să gândească: “Dacă n-ar exista această inteligenţă supremă, atunci ar fi puţin probabil ca celulele din interiorul craniului să se aranjeze singure într-un anume fel şi să genereze reacţii fizice şi chimice, în urma cărora să rezulte ceea ce eu numesc gând. Şi totuşi, în baza a ce să accept eu că ceea ce gandesc este şi adevărul din lume? La urma urmei, ce se întâmplă în creierele noastre şi rezulta drept gând, dacă nu ar fi o Inteligenţă Universală în spate, ar rămâne simple elucubraţii personale. Este ca şi cum eu gândesc să amestec şi să vărs laptele dintr-o sticlă pe jos şi rezultatul să fie harta Londrei. Se poate aşa ceva pentru mine sau pentru ceilalţi oameni? Nu. Dacă nu am încredere în gândurile mele, ar trebui să nu am încredere nici în gandurile care duc la argumentele ateilor. Dacă nu cred în Dumnezeu, nu pot crede nici în procesul de gândire. Deci nu mă pot folosi de gând ca să mă îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu”.

Contraargument Sună puternic argumentul şi judecata sa finală încă este valabila. Dar primul său punct slab este că, în sensul cel mai strict, faptul că minţile oamenilor au capacitatea de a discerne la fel ceea ce e adevărat sau fals nu implică obligatoriu că în spatele acestui proces de gândire există un Dumnezeu care are grijă de această aliniere. Ca atare, acest argument este tratat de atei drept o lipsă de acord cu materialismul natural şi nicidecum nu înseamnă că trebuie să existe şi Dumnezeu ca o consecinţă.

Argumentul cosmic asupra existenţei lui Dumnezeu Cea mai puternică dovadă a lui Thomas Aquinas cum că există Dumnezeu refuză să dispară vreodată. Ea datează de pe vremea lui Platon şi Aristotel şi în termeni de bază sună cam aşa: 1. Fiecare fiinţă finită are o cauză. 2. Nimic finit nu poate să fie propria sa cauză de generare. 3. Un lanţ cauzal nu poate avea o lungime infinită. 4. Aşadar, o Prima Cauză (sau ceea ce numim ceva care nu este efect) trebuie să existe. Un punct de start.

Acest argument este impresionant în mod special cu cât a fost teoretizat de Grecia Antică la o vreme la care nu se cunoştea ca Universul ar avea vreo origine. În ziua de astăzi, fenomenul este cunoscut ca “marele Big Bang,” şi argumentul s-a schimbat în următoarea formă:

1. Orice începe să existe, are o cauză. 2. Universul a început să existe cândva. 3. Aşadar, Universul are o cauză.

Contraargumentul: Secvenţial vorbind, aceste trei puncte sunt adevarate. Dar al doilea punct implică faptul că Universul trebuie să fi avut o cauză şi nu suntem foarte siguri că a avut. “Marele Big Bang” este cea mai prevalentă teorie astrofizică astăzi, dar are proprii săi combatanţi, care spun că, întrucât teoriile matematice care duc înapoi la marele Big Bang nu funcţionează până la punctul de dinainte de Big Bang, înseamnă că aceste teorii matematice sunt invalide să fie folosite de la bun început. Mai mult decât atât, există şi contraargumentul numit “regresie infinită”: dacă Universul a avut o primă cauză, ce a cauzat acea primă cauză? Criticii susţin că nu este corect şi drept ca specialiştii să se certe pentru orice cauză care a generat orice lucru şi cu toate astea să existe o unică excepţie, anume a Primei Cauze care de fapt nu a avut o cauză la rândul ei.

Articol preluat de pe site-ul Sfatulparintilor.ro

Filozofia celor 2 lumini

Posted: aprilie 19, 2012 in filozofie
Etichete:, ,

Lumina luminilor – Carol Malinescu

Adevarul dublu

Posted: aprilie 7, 2012 in filozofie
Etichete:,

In Evul Mediu s-a formulat de catre filozofii sireti teoria adevarului dublu: secundum fidem – adevarul dupa credinta si secundum rationem – adevarul dupa ratiune, ca sa aiba cale libera pentru filozofie. Adica sa rataceasca pana ii ia dracul… Ca poti, in filozofie, sa ratacesti pana devii nauc. Ce-au realizat filozofii prin autonomia lor? Nimic! N-au niciun adevar. — Petre Tutea

Iubirea invinge

Posted: februarie 20, 2012 in filozofie
Etichete:,

Remus Radulescu  despre  Iubirea Invinge

De pe net culese …

Posted: februarie 6, 2012 in filozofie
Etichete:,

Un profesor de filosofie i-a intrebat pe studenti o singura intrebare la testul final. Acesata intrebare era: “- Cum vei demonstra ca acest scaun este invizibil?” Majoritatea studentilor au inceput sa scrie texte de 5 pagini, cu demonstratii care mai de care mai sofisticate. Insa nota 10 a luat-o cel mai lenes student. Stiti care a fost raspunsul lui: “

- Care scaun?”

Morala: Nu complica lucrurile!

— La facultatea de filozofie, un elev il intreaba pe profesor:

- Domnule profesor, de ce se numeste inima asa, daca ea este o pompa?

- Pai mai baiatule, tu crezi ca prietenei tale i-ar placea sa-i spui ca o iubesti din toata pompa?!

 

— Examenul final de filosofie:

- Este aceasta o întrebare? -

Doar dacă acesta este un răspuns!

 

— Profa de filosofie: – Spune-ne ceva filosofic, tinere învăţăcel!

- Mă scuzaţi, d-na profesoara, nu pot!…

- Pai… de ce?

- Nu am baut nimic încă…

 

— „Există un oraş în care singurul bărbier îi rade numai şi numai pe acei localnici care nu se rad singuri. Bărbierul în cauză se rade pe el însuşi sau nu? Dacă da, atunci nu se rade; dacă nu, atunci se poate rade“

 

— Asistenta: «Domnule doctor, în sala de aşteptare e un om invizibil». Medicul: «Du-te şi spune-i că nu-l pot vedea acum»

Cum iti dai seama la ce ora esti:

- Daca e verde sau se agita, e biologie!

- Daca pute, e chimie!

- Daca nu functioneaza, e fizica!

- Daca e de neinteles, e matematica!

- Daca nu are sens, e economie sau psihologie!

- Daca e mult si nefolositor, e limba romana!

- Daca e vechi, e istorie!

- Daca ideile simple devin complicate, e filosofie!

 

Am urmat un curs de filosofie existenţialistă la Universitatea din New York şi… ăă, la sfârşit mi-au dat să răspund la zece întrebări şi… n-am ştiut nici una. N-am scris nimic. Şi am luat punctaj maxim. replică din filmul artistic Amintiri la hotelul Stardust, scenariu de Woody Allen Inteligenta ma urmareste…..dar eu sunt mai rapid.

 

În pădurea cu alune aveau casa trei pitici. Vine pupăza şi spune:

„Simptomatic, idiosincrazia dilematică îşi reverberează atenuant ecourile absconse protoarmonice din spatele semitranscendent şi disonant al obscurantismului incandescent de sorginte medievală, capsulînd filonul crepuscular sincretic şi aluziv metempsihotic al transmigraţiei alchimice înspre circumvoluţiunile interioare ale epocii istorice care tind să formeze adevărate supape paleontologice înspre propensiunea paradigmelor de orientare paseistă, într-o veritabilă recrudescenţă de esenţă în ultimă instanţă – ludică, torturant-metafizică a senzorialitaţii iluzorii, dar atât de vibrant hedonistic reprezentate, înţeleasă ca o negare lipsită de rigurozitatea demersului ştiinţific, posesoare a unei naturi mai curând intuitive şi instinctuale a acelor cauze primare, antepostulate de gânditorii clasicismului elen in perioada de maximă înflorire a democraţiei antice, urmată aşa cum ştim încă din tradiţia empirismului occidental care se sustrage inferentelor mediate de deconstrucţia treptată a modelelor eluctabil utopice de inflexiune social-reflexivă, contextual orientate înspre sevele pulsatorii ale neoclasicismului modern, ale cărui ramificaţii pot fi, totuşi, percepute indubitabil mai curând aprioric ca fiind personificări oximoronice volitiv-diminutivale ale stărilor extatice, autosuficiente degajate prin intermediul apropierii omului de incantaţiile onomatopeice ale naturii, împletite într-un conglomerat de relativism amorf cu rol parţial catalizator dar fiind şi un filtru prin catharsisul emanat de  întreaga arborescenţă desemnată convenţional ca „fiinţa universală”, în care se regăsesc avanposturile ultime ale increatului semimaterializat, asta daca privim holistic hermeneutica afirmaţiei mele, bineînţeles, în niciun caz din perspectiva mărginitoare a fracturismului osmozei neeuclidiene, care diverge ca factor de bruiaj în lumina degradantă a cortexului evanescent acestui univers prăfuit de amprenta maculantă a îngrădirilor stranietaţii darwiniene, dezolanţei cioraniene şi frustrării freudiene, pentru a numi doar câteva”.

Testul Filtrului Triplu al lui Socrate… cu final neasteptat

O anecdota adevarata, din viata si filosofia lui Socrate, de eterna actualitate.

In Grecia Antica, Socrate era renumit pentru respectul cu care isi trata prietenii. Intr-o zi o cunostinta l-a intalnit pe marele filosof si l-a intrebat:
“Stii ce-am auzit despre prietenul tau?”

“Stai putin”, a replicat Socrate.”Inainte de a-mi spune ceva as dori sa facem un test. Se numeste testul Filtrului Triplu.”

“Filtrul Triplu?”

“Exact”, a continuat Socrate.”Inainte de a vorbi cu tine despre prietenul meu , ar fi o idee buna sa stam un pic si sa filtram ceea ce vei spune. Acesta este motivul pentru care il numesc testul Triplului Filtru. Primul filtru este Adevarul. Esti absolut sigur ca ceea ce vrei sa-mi spui este adevarat?”

“Nu”, spuse omul. “De fapt doar am auzit despre asta si……”

“In regula”, a spus Socrate.”Deci nu stii daca este adevarat sau nu. Acum hai sa incercam si al doilea filtru, filtrul Bunatatii.. Ceea ce vrei sa-mi spui despre prietenul meu este ceva bun?”

“Nu, din contra………”

“Deci,” A continuat Socrate, “Vrei sa-mi spui ceva rau despre el dar nu esti sigur ca este adevarat. Totusi poti sa treci testul, deoarece mai este un filtru: filtrul Utilitatii.Ceea ce vrei sa-mi spui despre prietenul meu imi va fi de folos?”

“Nu, nu chiar.”

“Bine”, a concluzionat Socrate, “Daca ceea ce vrei sa-mi spui nu este nici adevarat, nici bun, nici chiar folositor, de ce mai trebuie sa-mi spui ceva?”

Si astfel Socrate nu a aflat ca il inseala sotia.

Un dialog interesant

Posted: februarie 1, 2012 in filozofie
Etichete:, ,

Se spune că dialogul de mai jos a fost purtat de Albert Einstein cu un profesor de filosofie. O fi, n-o fi, merită citit până la capăt.
Într-o sală de clasă a unui colegiu, un profesor ţine cursul de filozofie.
– Să vă explic care este conflictul între ştiinţă şi religie.
Profesorul ateu face o pauză şi apoi îi cere unuia dintre noii săi studenţi să se ridice în picioare
– Eşti creştin, nu-i aşa, fiule?
– Da, domnule, spune studentul.
– Deci crezi în Dumnezeu?
– Cu siguranţa.
– Dumnezeu este bun?
– Desigur, Dumnezeu este bun.
– Este Dumnezeu atotputernic? Poate El să facă orice?
– Da.
– Tu eşti bun sau rău?
– Biblia spune că sunt rău.
Profesorul zâmbeşte cunoscător. Aha! Biblia! Se gândeşte puţin:
– Uite o problemă pentru tine. Să zicem că există aici o persoana bolnavă şi tu o poţi vindeca. Poţi face asta. Ai vrea să o ajuti? Ai încerca?
– Da, domnule. Aş încerca.
– Deci eşti bun.
– N-aş spune asta.
– Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea să ajuţi o persoană bolnavă daca ai putea. Majoritatea am vrea dacă am putea. Dar Dumnezeu, nu.
Studentul nu răspunde, aşa că profesorul continuă.
– El nu ajută, nu-i aşa? Fratele meu era creştin şi a murit de cancer, chiar dacă se ruga lui Isus să-l vindece. Cum de Isus este bun? Poţi răspunde la asta?
Studentul tace.
– Nu poţi răspunde, nu-i aşa?
El ia o înghiţitură de apă din paharul de pe catedră ca să-i dea timp studentului să se relaxeze.
– Hai să o luam de la capăt, tinere. Dumnezeu este bun?
– Pai…, da, spune studentul.
– Satana este bun?
Studentul nu ezită la această întrebare:
– Nu.
– De unde vine Satana?
Studentul ezită:
– De la Dumnezeu.
– Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i aşa? Zi-mi, fiule, există rău pe lume?
– Da, domnule.
– Răul este peste tot, nu-i aşa? Şi Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?
– Da.
– Deci cine a creat răul?
Studentul nu răspunde. Profesorul a continuă.
– Dacă Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat şi raul. Din moment ce răul există şi conform principiului că ceea ce facem defineşte ceea ce suntem, atunci Dumnezeu este rău. Exista pe lume boli? Imoralitate? Ură? Urâţenie? Toate aceste lucruri groaznice, există?
Studentul se foieşte jenat.
– Da.
– Deci cine le-a creat?
Studentul iaraşi nu răspunde, aşa că profesorul repetă intrebarea.
– Cine le-a creat?
Niciun răspuns. Deodată, profesorul începe să se plimbe în faţa clasei. Studenţii sunt uimiţi.
– Spune-mi, continuă el, adresându-se altui student. Crezi in Isus Cristos, fiule?
Vocea studentului îl trădează şi cedeaza nervos.
– Da, domnule profesor, cred.
Bătrânul se opreşte din mărşăluit.
– Ştiinţa spune că ai 5 simţuri pe care le foloseşti pentru a identifica şi observa lumea din jurul tău. L-ai văzut vreodată pe Isus?
– Nu, domnule. Nu L-am văzut.
– Atunci spune-ne dacă l-ai auzit vreodată pe Isus al tau?
– Nu, domnule, nu l-am auzit.
– L-ai simţit vreodată pe Isus al tău, l-ai gustat sau l-ai mirosit?
Ai avut vreodată o experienţă senzorială a lui Isus sau a lui Dumnezeu?
– Nu, domnule, mă tem ca nu.
– Şi totuşi crezi în el?
– Da.
– Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, ştiinţa spune că Dumnezeul tău nu există. Ce spui de asta, fiule?
– Nimic, raspunde studentul. Eu am doar credinţa mea.
– Da, credinţa, repetă profesorul. Aceasta este problema pe care ştiinţa o are cu Dumnezeu. Nu există nicio dovada, ci doar credinţă.
Studentul rămâne tăcut pentru o clipă, înainte de a pune şi el o întrebare.
– Domnule profesor, există caldură?
– Da.
– Şi există frig?
– Da, fiule, există şi frig.
– Nu, domnule, nu există.
Profesorul îşi întoarce faţa către student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tacută.
Studentul începe să explice:
– Poate exista multă caldură, mai multă caldură, super-caldură, mega-caldură, caldură nelimitată, caldurică sau deloc caldură, dar nu avem nimic numit “frig”. Putem ajunge pana la 273,15 °C sub zero, ceea ce nu înseamnă caldură, dar nu putem merge mai departe. Nu există frig – daca ar exista, am avea temperaturi mai scăzute decât minimul absolut de −273,15 de grade. Fiecare corp sau obiect este demn de studiat dacă are sau transmite energie, şi căldura este cea care face ca un corp sau material să aibă sau să transmită energie. Zero absolut (-−273,15 °C) înseamnă absenţa totală a căldurii. Vedeţi, domnule, frigul este doar un cuvânt pe care îl folosim pentru
a descrie absenţa căldurii. Nu putem măsura frigul. Căldura poate fi măsurata în unităţi termice, deoarece căldura este energie. Frigul nu este opusul căldurii, domnule, ci doar absenţa ei.
Clasa este învăluită în tăcere. Undeva cade un stilou şi sună ca o lovitură de ciocan.
Dar întunericul, profesore? Există întuneric?
– Da, răspunde profesorul fără ezitare. Ce este noaptea dacă nu intuneric?
– Din nou răspuns greşit, domnule. Întunericul nu este ceva; este absenţa a ceva. Poate exista lumină scăzută, lumină normală, lumina strălucitoare, lumina intermitentă, dar dacă nu există lumină constantă atunci nu exista nimic, iar acest nimic se numeşte întuneric, nu-i aşa? Acesta este sensul pe care îl atribuim acestui cuvânt. În realitate, întunericul nu există. Dacă ar exista, am putea face ca întunericul să fie şi mai întunecat, nu-i aşa?
Profesorul începe să-i zâmbească studentului din faţa sa.
– Ce vrei să demonstrezi, tinere?
– Vreau să spun că premisele dvs. filosofice sunt greşite de la bun început şi de aceea concluzia trebuie sa fie şi ea greşită.
De data asta, profesorul nu-si poate ascunde surpriza. Gresite?
– Poţi explica în ce fel?
– Lucraţi cu premisa dualităţii, explică studentul. Susţineţi că există viaţă şi apoi că există moarte; un Dumnezeu bun şi un Dumnezeu rău. Consideraţi conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem măsura. Domnule, ştiinţa nu poate explica nici macar ce este acela un gând. Foloseşte electricitatea şi magnetismul, dar nimeni nu a vazut sau nu a înţeles pe deplin vreuna dintre acestea două. Să consideri că moartea este opusul vieţii înseamnă să ignori că moartea nu există ca lucru substantial. Moartea nu este opusul vieţii, ci doar absenţa ei. Acum spuneţi-mi, domnule profesor, le predaţi studenţilor teoria că ei au evoluat din maimuţă?
– Dacă te referi la procesul evoluţiei naturale, tinere, da, evident că da.
– Aţi observat vreodată evoluţia cu propriii dumneavoastră ochi, domnule?
Profesorul începe să dea din cap, încă zâmbind, când işi dă seama încotro se îndreaptă argumentul.
– Din moment ce nimeni nu a observat procesul evoluţiei în desfăşurare şi nimeni nu poate demonstra că el are loc, dvs. nu cumva predaţi studenţilor ceea ce credeţi, nu? Acum ce sunteţi, om de ştiinţă sau predicator?
Clasa murmură. Studentul tace până când emoţia se mai stinge.
– Ca să continuăm demonstraţia pe care o faceaţi adineauri celuilalt student, permiteţi-mi să vă dau un exemplu, ca sa înţelegeţi la ce mă refer.
Studentul se uită în jurul său, în clasă.
– Este vreunul dintre voi care a vazut vreodată creierul profesorului?
Clasa izbucneşte în râs.
– Este cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simţit, l-a atins sau l-a mirosit? insită studentul

Nimeni nu pare să fi făcut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile şi conform protocolului demonstrabil,
ştiinţa spune – cu tot respectul, domnule – că nu aveţi creier. Dacă ştiinţa spune că nu aveţi creier, cum să avem încredere în cursurile dvs., domnule?
Acum, clasa era cufundată în tăcere. Profesorul se holbează la student, cu o faţa impenetrabilă. În fine, după un interval ce pare o veşnicie, profesorul răspunde:
– Presupun că va trebui să crezi, pur şi simplu.
– Deci, acceptaţi că există credinţă şi, de fapt, credinţa există împreună cu viaţa, continuă studentul. Acum, domnule, există răul?
Acum nesigur, profesorul răspunde:
– Sigur că există. Îl vedem zilnic. Răul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului faţă de om. Se vede în nenumăratele crime şi violenţe care se petrec peste tot în lume. Aceste manifestări nu sunt nimic altceva decât răul.
La aceasta, studentul replică:
– Răul nu există, domnule, sau cel puţin nu există în sine. Răul este pur şi simplu absenţa lui Dumnezeu. Este ca şi întunericul şi frigul, un cuvânt creat de om pentru a descrie absenţa lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat răul. Răul este ceea ce se întamplă când din inima omului lipseşte dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare cand nu există căldură sau ca întunericul care apare când nu există lumină.
Profesorul s-a aşezat.

The Moral Side of Murder – Michael Sandel -  din tot filmul imi dau seama ca e o increngatura de filozofie cu politica si drept cu efecte nocive :)