Raporturi dintre cauzalitate si finalitate

Finalismul a interpretat finalitatea ca fiind de esenţă supranturală iar determinismul  mecanicist nu recunoaşte un asemenea fenomen pentru ca îl consideră incompatibil cu relaţia cauzală obiectivă . Cu timpul însă , finalitatea n-a mai putut fi exclusă din înţelegerea unor fenomene ; unele ştiinţe precum biologia , psihologia , ştiinţele sociale , trebuind să ţină seama de ea ca fiind un fenomen real .

Determinismul pobabilistic care s-a impus treptat in ştiinţă şi în filosofie a rezolvat presupusa antinomie dintre cauzalitate si finalitate , considerând-o şi pe aceasta din urmă la o formă specifică de cauzalitate . În primul rând înţelegerea şi explicarea fenomenelor umane si sociale cereau luarea în considerare a scopurilor urmarite de oameni în procesul muncii şi în întreaga lor activitate care sunt o formă specifică de finalitate .

Conştiinţa  l-a diferenţiat însă pe om , scopul fiind celula acesteia .

          Tot omul este cel care a introdus succesiunea de finalitaţi şi în maşinile complexe , făurite de el sub forma programului prevăzut in funcţionarea lor .Conexiunile inverse proprii sistemelor cibernetice ne dezvăluie schema logică a finalităţii . Finalitatea nu mai are astfel nimic comun cu supranaturalul si cu predestinarea , ci este vorba de autodeterminare specifică sistemelor vii si socio-umane .Destinul ni-l făurim fiecare atunci când dobândim prin educaţie simţul valorilor şi acţionam conform lor , dar şi pentru îmbogăţirea acestora . Destinul e deci legat de om ca fiinţă capabilă de creaţie , el nu e prescris , cum se spunea adeseori , el este scris pe măsură ce se împlineşte . Destinul nu e decât viitorul pe care ni-l făurim fiecare şi toţi împreună , dar care nu e înscris nicăieri . Categoria de lege Legea e un raport general , necesar , esenţial între fenomene sau între laturile interne ale acestora . Dacă principiul  cauzalitătii răspunde la întrebarea “De ce?” , legile ne arată mai ales cum se produc şi cum evoluează fenomenele.Scopul ştiinţei nu e numai de a explica , cauzele fenomenelor , ci şi de a descoperi si formula legile . Legile diferă în primul rând prin gradul de generalitate şi de aplicabilitate , unele fiind universale sau cu o arie foarte extinsă . Legile fizice şi chimice au o arie mai largă de acţiune decât cele biologice , iar acestea sunt mult mai generale decât legile sociale .Legile dinamice actionează la nivelul fiecărui caz în parte ; astfel de legi sunt cele ale mecanicii newtoniene . 

Raportul dintre necesitate si întâmplare

         Necesar – e ceea ce nu are si nu poate avea alternativa , ceea nu poate să nu fie sau e imposibil să nu fie .

         Întâmplător – ceea ce e posibil sa fie , dar şi să nu fie , adică ceea ce are alternative.

        Necesitatea se referă la relaţii relativ constante si repetabile dintre fenomene . Legea este principala formă a necesitaţii in ştiinţă . Dimpotrivă , întâmplarea se referă la raporturi variabile , fluctuante , care nu sunt constante şi irepetibile între fenomene .

        Întâmplarea este strâns legată de însuşirile individuale , esenţiale , fenomenale ale proceselor şi mai ales de caracteristicile structurale ale unor fenomene de masă .

        Ştiinţa contemporana pune in evidenţă relativitatea distincţiei dintre necesar si întâmplător , dintre necesitate si hazard , ele trecând unul în altul , completându-se reciproc , formând o adevarată buclă ce se închide . 

Posibilitatea si probabilitatea

       În evoluţia si dezvoltarea lor , fenomenele parcurg diferite etape , trecând de la starea de posibilitate si potenţialitate la cea de realitate .

      Posibilitatea se referă la stările virtuale ale unui sistem . Pâna la efectul care urmează să se produca cu necesitate in urma acţiunii cauzei va rămâne doar o simplă posibilitate , dacă sunt întrunite si anumite condiţii care favorizeaza si declanşază producerea lui .

      Viitorul însuşi constituie o suma de posibilităţi şi virtualităţi din care se realizeaza numai una si anume cea care are cele mai multe şanse şi pe care o ajută să se realizeze atât condiţiile interne si externe favorabile dar şi optiunea , voinţa si acţunea umana , când este vorba de fenomene sociale şi acţiuni ale omului .

 Putem afirma că omul este fiinţa care sta cel mai mult sub semnul posibilului , şi deci al incertitudinii .   

Gnoseologia

  

Gnoseologia sau (Teoria cunosaşterii)

 Teoria cunoaşterii este o componentă necesară oricarei construcţii filosofice . În cadrul filosofiei , ea reprezintă dezvoltarea unui raspuns la întrebarea pusă de oameni din vechi timpuri “dacă gândirea lor e în stare să cunoască lumea reală . Ea explică ce este şi cum se realizează cunoaşterea lumii de către om , posibilitatea cunoaşterii , legile , nivelele , formele şi valoarea acesteia . 

Problematica teoriei cunoaşterii

 

         În abordarea teoretică a problemelor cunoaşterii trebuie să facem distincţia intre porcesul cunoaşterii şi teoria cunoaşterii .

 

Procesul cunoaşterii  e acel proces obiectiv , spontan ce se desfăşoară ca urmare a înzestrării naturale a omului cu capacitaţi cognitive , omul nefiind conştient de el , ci numai de rezultatele lui . De aceea , în primele filosofii problematica gnoseologică lipseşte , reflexia filosofică fiind centrată pe probleme de cosmologie , ontologie , şi chiar politică şi etică . Această situaţie e remarcată de Petre Negulescu , care , ocupându-se de geneza problematicii gnoseologice , arată că la începuturile ei , filosofiei îi era caracteristică o încredere spontană în capacitatea raţiunii de a cunoaşte lumea şi a dezvalui adevărul .

 Filosoful român observă , pe bună dreptate că pentru oamenii primitivi nu există nici măcar cunoaştere , ci numai lucruri cunoscute . 

Procesul cunoaşterii presupune :

 

Ø     Un obiect (ceea ce e de cunoscut)

 

Ø     Un subiect (cel ce cunoaşte , adică omul ca agent cunoscător)

 

Ø     O relaţie congnitivă între obiect si subiect (activitatea de cunoaştere prin care se dobândesc cunoştinţe)

 Ø     Un produs , un rezultat (cunoştinţele) 

        Teoria filosofica a cunoaşterii se constituie tocmai în funcţie de aceste elemente  ale procesului cunoaşterii , apărând în cadrul ei o problematică ce are în centru relaţia gnoseologică dintre obiect şi subiect , relaţie înţeleasă ca modalitate de raportare a omului la lume , în care el , ca subiect cunoscator , reproduce lumea în planul gândirii sale .

 Dar problematica cunoaşterii nu se reduce numai la problemele ce privesc relaţiile cognitive obiect-subiect , ci cuprinde si probleme ce ţin de obiectul cunoaşterii şi de subiectul cunoscător  . 

Problema obiectului cunoaşterii

 

În legatură cu ea s-au conturat încă din antichitate doua linii:

 

Ø     Linia lui Democlid (materialistă)

 Ø     Linia lui Platon (idealistă) 

Problema subiectului cunoaşterii

 

Din modul în care e conceput subiectul cunoaşterii , mai precis posibilitatea lui de a cunoaşte rezultă o altă grupare a concepţiilor filosofice si anume :

 

Ø     Optimismul gnoselogic

 

Ø     Agnosticismul

 

         Termenul de optimism gnoseologic desemnează ansamblul concepţiior filosofice care afirmă posibilitatea omului în calitatea sa de subiect cunoscator de a cunoşte realitatea .

 

Termenul de agnosticism desemnează ansamblul concepţiilor filosofice care neaga in principiu posibilitatea omului de a cunoaşte realitatea .

 O variantă a agnosticismului e scepticismul , care chiar dacă in parte  , admite posibilitatea cunoaşterii lumii , se îndoieşte de valoarea cunoştinţelor dobândite . 

Problema relaţiilor cognitive obiect-subiect

 

          În istoria filosofiei mai există o altă imparţire a conceptelor filosofice despre cunoaştere , in funcţie de rolul pe care îl au in cadrul relaţiilor cognitive obiectul si subiectul acesteia . Această împărţire se referă al empirism şi rationalism .

 

Empirismul  porneşte în argumentarea sa de la câteva supoziţii :

 

Ø     Există o cunoaştere nemijlocită

 

Ø     Cunoaşterea prin simţuri e rezultatul simplei inregistrări a acţiunii

obiectului asupra subiectului

 

Ø     Obiectul acţionează iat subiectul înregistrează

 

Ø     În procesul cunoaşterii , numai obiectul este activ , subiectul fiind  pasiv , receptiv , lipsit de spontaneitate

 

            Empirismul , ca filosofie integrală a cunoaşterii , a avut o justificare istorică , care constă in faptul că el a fost legat de dezvoltarea ştiinţelor naturii .

            Raţionalismul se opune empirismului prin sublinierea rolului activ al subiectului în procesul cunoaşterii . Acest lucru se exprimă prin calitatea creatoare a raţiunii care produce noţiuni , concepte , independente de datele senzoriale .          Pentru rationalişti subiectul cunoscator e concretizat prin spontaneitate , printr-o activitate creatoare productivă .

         Leibnitz spunea “mintea noastră e un izvor de cunoştinţe independente de datele senzoriale.”

          Raţionalismul defineşte cunoaşterea ca act de creaţie , ca o construcţie a subiectului, obiectul fiind creat în procesul cunoaşterii . Raţionalismul ca doctrina gnoseologica a fost un punct de plecare , si , totodată , o justificare a marilor construcţii speculative de sisteme în epoca modernă.     

Dterminismul

Determinismul

 

Caracterizarea generală a determinismului

 

Determinismul e o parte integranta  a ontologiei . Esenţa lui constă in recunoaşterea existeţei unor relaţii de dependenţa si de  condiţionare obiectivă in virtutea cărora producerea si existenţa tuturor fenomenelor se realizează pe temei propriu .Problema determinismului e fundamentală atât pentru ştiinţă cât şi pentru filosofie . Determinismul relevă faptul că universul nu este un haos total , ci configurează o anumită ordine dată de diversele legaturi cauzale necesare , unele de condiţionare , iar altele mult mai slabe , întâmplatoare , între fenomene .Determinismul exprimă caracterul determinat al fenomenelor prin ele însele şi prin relaţiile reciproce şi studiază totodată aceste forme concrete de determinare si conexiune exprimate prin categoriile determinismului care sunt :

Ø      Interacţiunea

 

Ø      Cauzalitatea

 

Ø      Condiţionarea

 

Ø      Necesitatea

 

Ø      Întâmplarea

 

Ø      Posibilitatea

 

Ø      Probabilitatea

 

Ø      Finalitatea

 

Ø      Libertatea

 

Ideea caracterului determinat al obiectelor , fenomenelor si proceselor s-a născut în  procesul practicii , ca reflectare fireasca a unor relaţii de determinare existente între acestea , în realitatea obiectivă . Constatările aspectelor de ordine din diferite domenii ale existenţei au condus la formularea teoriei determinismului . Conţinutul acestei teorii rezidă în utmătoarele idei fundamentale :

 

Ø      Ideea caracterului ordonat structurat al lumii

 

Ø      Ideea că nimic nu se poate produce fără o cauză determinantă

 

Ø      Ideea ca procesele , fenomenele sunt legate între ele prin interacţiuni complexe

 

Ø      Ideea posibilitaţii cunoaşterii mecanismului de determinare

 Concepţia deterministă  îşi are evoluţia sa istorică ; elemente ale acesteia pot fi întâlnite încă în primele sisteme filozofice ale antichităţii .Spiritul gândirii deterministe a întâmpinat in evul mediu ostilitatea religiei . Acestea au imprimat o orientare spiritualista , mistică în înţelegerea şi explicarea lumii . Ideea determinarii naturale e înlocuită cu ideea de predeterminare divină .Ideea de determinism îşi croieşte  drum in secolele XVII-XVIII. Filosofia acestor vremuri pornea de la afirmaţia ca în natură nu există nici un cel mai mic fenomen fără o cauză precisă şi ca lumea în ansamblul ei se dezvoltă , guvernată de legi specifice , obiective proprii .De un timp încoace ideea determinismului se împleteşte cu viziunea sistemica care s-a impus in chimie , biologie şi ştiinţele sociale .

Determinismul ca teorie filosofică şi ştiinţifică are doua funcţii :

 

Ø      Funcţia teoretico-explicativa asupra lumii

 

Ø      Funcţia metodologică

 

Orice teorie ştiinţifică cuprinde doua feluri de enunţuri :

 

Ø      Descriptive

 Ø      Explicative  Metode ale determinismului