Logica - Obiectul de studiu al logicii
Scris de tonysss pe decembrie 22, 2006
1.1. Obiectul de studiu al logicii
Deşi de-a lungul timpului au fost propuse o multitudine de definiţii ale logicii, toate acestea conţin o serie de elemente comune care permit identificarea caracteristicilor definitorii ale acestei ştiinţe. Astfel, sintetizând diferitele poziţii exprimate, putem formula următoarea definiţie: logica este acea ştiinţă care are drept obiect de studiu analiza propoziţiilor şi a validităţii inferenţelor din orice domeniu al cunoaşterii şi al activităţii practice, ţinând seama de forma lor şi făcând abstracţie de conţinut.Prin urmare, logica studiază, în primul rând, raţionamentele şi inferenţele pe care le facem sub aspectul validităţii lor. Şi, întrucât în studiul validităţii inferenţelor interesează forma logică a propoziţiilor, obiectul nemijlocit al logicii în partea ei teoretică nu îl constituie raţionamentele concrete, ci schemele de raţionament.Pentru a surprinde mai bine obiectul logicii este necesară explicitarea noţiunilor care apar în definiţia de mai sus: aşadar, ce sunt propoziţiile şi inferenţele din punctul de vedere al logicii?
1.1.1. Propoziţie şi inferenţă
Toate cunoştinţele noastre, indiferent dacă aparţin sferei cunoaşterii comune sau sferei cunoaşterii ştiinţifice, se exprimă prin propoziţii. De asemenea, negaţia unei cunoştinţe se exprimă şi ea tot printr-o propoziţie. Propoziţiile sunt formulate întotdeauna într-un anumit limbaj. Spre exemplu, în limba română putem formula propoziţii cognitive de genul: Apele oceanelor sunt sărate; Mamiferele nasc pui vii; Poemul “Luceafărul” a fost scris de Mihai Eminescu. Propoziţii cognitive pot fi formulate însă şi în alte limbaje. De pildă, în limbajul formal al aritmeticii putem formula propoziţii de genul: 1 + 3 = 4; 7 < 19; sau x2 + 4x – 3 = 0.
Definitorie pentru propoziţiile cognitive este caracteristica lor de a avea o anumită valoare de adevăr (sau valoare alethică). Valoarea de adevăr a unei propoziţii poate fi stabilită fie direct, prin simpla observaţie, fie indirect, folosindu-ne în acest scop alte propoziţii. Atunci când în stabilirea valorii de adevăr a unei propoziţii utilizăm alte propoziţii, spunem că efectuăm un raţionament sau o inferenţă. Prin urmare, raţionamentele ne furnizează temeiuri în virtutea cărora considerăm că anumite propoziţii sunt adevărate sau false. Propoziţia întemeiată pe cale de raţionament se numeşte concluzie, iar propoziţiile oferite drept temei pentru aceasta se numesc premise. Ansamblul de propoziţii “Caii nasc pui vii, deoarece caii sunt mamifere şi toate mamiferele nasc pui vii” reprezintă un exemplu de raţionament, în care adevărul concluziei “Caii nasc pui vii” se întemeiază pe adevărul premiselor “Caii sunt mamifere” şi “Toate mamiferele nasc pui vii”.Dacă în cazul raţionamentelor concluzia se întemeiază pe două sau mai multe premise, în cazul inferenţelor aceasta poate fi derivată şi dintr-o unică premisă. Prin urmare, orice raţionament este o inferenţă, dar nu orice inferenţă este un raţionament (sau, altfel spus, inferenţa este gen pentru specia raţionament).
1.1.2. Validitate şi adevăr; formă logică
Într-un paragraf anterior, definind logica, am spus că aceasta studiază inferenţele şi raţionamentele sub aspectul validităţii lor. Dar ce este validitatea?Din punctul de vedere al logicii, un raţionament este valid atunci când adevărul premiselor lui garantează adevărul concluziei. De aici nu trebuie să înţelegem însă că între problema validităţii unui raţionament şi problema valorii de adevăr a propoziţiilor care îl compun ar exista un raport de identitate. Pentru a fi valid, nu este suficient ca un raţionament să aibă premisele şi concluzia adevărate. În plus, este necesar ca între premisele şi concluzia lui să existe o relaţie de consecinţă logică, adică o relaţie care să ne garanteze că, dacă premisele sunt adevărate, concluzia nu poate fi falsă.Pentru a lămuri această chestiune introducem noţiunea de formă logică.Să considerăm următorul de raţionament:
Toţi studenţii învaţă bine
Nici o persoană cu numele
Radu nu este student
Nici o persoană cu numele Radu nu învaţă bine
Pentru a demonstra că acest raţionament este nevalid este suficient să construim un alt raţionament, de aceeaşi formă, care să aibă premisele adevărate şi concluzia falsă, adică să arătăm că, raţionând astfel, putem deriva concluzii false din premise adevărate.
Toţi caii sunt mamifere
Nici un delfin nu este cal
Nici un delfin nu este mamifer
Deşi aceste raţionamente au conţinuturi informative diferite, ele au totuşi aceeaşi formă logică: în ambele, în prima premisă se enunţă o anumită proprietate (de a învăţa bine, în cazul celui dintâi, de a fi mamifer, în cazul celui de al doilea) despre membrii unei anumite clase (a studenţilor, în primul caz, a cailor, în al doilea). Notând cu A respectiva clasă şi cu B proprietatea enunţată despre membrii ei, forma logică a primei premise este, în ambele cazuri: Toţi A sunt B. Procedând analog, constatăm că cea de a doua premisă este în ambele raţionamente de forma Nici un C nu este A, iar concluzia de forma Nici un C nu este B. Prin urmare, forma logică a ambelor raţionamente este următoarea: Toţi A sunt B Nici un C nu este ANici un C nu este B Şi cum ştim că cel de al doilea raţionament este nevalid, deoarece se obţine o concluzie falsă din premise adevărate, înseamnă că este nevalid şi primul, ambele având exact aceeaşi formă logică. Pe de altă parte, un raţionament este valid dacă, aplicând procedura prezentată mai sus, nu putem construi nici un raţionament nevalid care să aibă aceeaşi formă logică.În concluzie, forma logică a unui raţionament valid este aceea care asigură existenţa unei relaţii de consecinţă sau de decurgere logică între premisele şi concluzia acestuia. În cazul în care această relaţie de consecinţă logică există, valorile de adevăr ale premiselor şi valoarea de adevăr a concluziei sunt interdependente: dacă sunt adevărate premisele, atunci este adevărată şi concluzia, iar dacă este falsă concluzia, atunci cel puţin una dintre premise este falsă. Dacă această relaţie nu există, adică dacă raţionamentul este nevalid, valorile de adevăr ale premiselor şi aceea a concluziei sunt independente.
1.2. Principiile logicii
În general, prin principiu se înţelege o lege de maximă generalitate, care stă la baza celorlalte legi dintr-un anumit domeniu al cunoaşterii. În cazul logicii, principiile exprimă cerinţele de generalitate maximă ale validităţii.Problema principiilor logice a fost abordată pentru prima dată de Aristotel, părintele logicii, în lucrarea sa Metafizica. Alături de acesta, o contribuţie importantă în formularea principiilor logicii a avut-o filosoful german Leibniz. Principiile logice identificate de cei doi filosofi sunt:
1. Principiul identităţii formulat sintetic de Leibniz astfel: “Fiecare lucru este ceea ce este. Şi în atâtea exemple câte vreţi, A este A, B este B”.[1]
2. Principiul noncontradicţiei, formulat de Aristotel: “este peste putinţă ca unuia şi aceluiaşi subiect să i se potrivească şi totodată să nu i se potrivească sub acelaşi raport unul şi acelaşi predicat”.
[2]3. Principiul terţului exclus, formulat de Aristotel: “Dar nu e cu putinţă nici ca să existe un termen mijlociu între cele două membre extreme ale unei contradicţii, ci despre orice obiect trebuie neapărat sau să fie afirmat sau negat fiecare predicat”.
[3]4. Principiul raţiunii suficiente, formulat de Leibniz: “Nici un fapt nu poate fi adevărat sau real, nici o propoziţie veridică fără să existe un temei, o raţiune suficientă pentru care lucrurile sunt aşa şi nu altfel, deşi temeiurile acestea de cele mai multe ori nu ne pot fi cunoscute”.[4]Principiile logice au caracter fundamental atât în raport cu legile şi regulile logice (care pot fi gândite drept cazuri speciale ale principiilor), cât şi în raport cu propoziţiile adevărate (în sensul că acestea din urmă nu sunt posibile decât presupunând adevărul anumitor principii logice).
1.2.1. Principiul identităţii
Oricare ar fi obiectul asupra căruia ne îndreptăm atenţia – material sau ideal – acesta se caracterizează printr-o multitudine de însuşiri. Aceste însuşiri sunt de două feluri: unele care aparţin şi altor obiecte (şi în baza lor grupăm obiectele în clase de obiecte) şi altele care diferenţiază obiectul de toate celelalte, inclusiv de cele din aceeaşi clasă cu el. Combinarea acestor două tipuri de proprietăţi permit atât înţelegerea obiectului în general, cât şi înţelegerea lui ca individualitate (concretizarea a ceea ce este în general). La nivelul gândirii, această situaţie este reflectată de principiul identităţii, care poate fi exprimat prin următoarea formulă: A =id A Această relaţie este exclusiv reflexivă, adică are sens numai dacă raportăm un obiect la el însuşi. Prin urmare, dacă A şi B sunt două obiecte distincte nu se poate susţine că A =id B.Principiul identităţii se manifestă ca exigenţă atât faţă de noţiuni, cât şi faţă de propoziţii. Astfel, dacă într-o argumentare sau într-un raţionament o noţiune are un anumit înţeles, atunci ea trebuie să-şi păstreze neschimbat acest înţeles pe parcursul întregii argumentări sau a întregului raţionament. La fel, dacă, la un moment dat, o propoziţie este acceptată ca adevărată într-o argumentare, ea îşi va păstra această valoare de adevăr de-a lungul întregii argumentări.Prin urmare, principala cerinţă a principiului identităţii poate fi formulată astfel: într-o argumentare oarecare, ideile, cuvintele, propoziţiile şi orice alte forme logice trebuie să-şi păstreze neschimbate înţelesul, valoarea, sistemul de referinţă, semnificaţia etc. Orice abatere de la acest principiu lasă deschisă posibilitatea pierderii controlului asupra adevărului sau falsităţii enunţurilor pe care le folosim, cum se întâmplă în exemplul următor:
Poliţiştii apără legea
Poliţiştii este un cuvânt al limbii române
Un cuvânt al lmibii române apără legea
Respectarea principiului identităţii asigură gândirii noastre claritate şi precizie.
1.2.2. Principiul noncontradicţiei
Potrivit principiului noncontradicţiei, este imposibil ca, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, să fie adevărate atât propoziţia p, care afirmă o anumită proprietate P despre un anumit obiect A, cât şi propoziţia ~p, care neagă aceeaşi proprietate P despre acelaşi obiect A. Altfel spus, două propoziţii contradictorii nu pot fi adevărate, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Necesitatea respectării acestui principiu este demonstrată de faptul că încălcarea lui, adică admiterea unor contradicţii logice, anulează posibilitatea distingerii între adevăr şi fals: coerenţa gândirii nu poate fi asigurată decât prin respectarea principiului noncontradicţiei.
1.2.3. Principiul terţului exclus
După cum am văzut mai sus, principiul noncontradicţiei exclude posibilitatea ca două propoziţii contradictorii să fie adevărate, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Dar pot fi ambele false? Răspunsul la această întrebare îl dă principiul terţului exclus, care stipulează că una dintre cele două propoziţii este în mod necesar adevărată. Principiul terţului exclus nu are universalitatea primelor două: el se aplică numai în situaţiile în care se admit doar două valori de adevăr (adevărat şi fals), excluzând existenţa celei de a treia valori. Situaţiile de acest tip se află sub incidenţa principiului bivalenţei, conform căruia o propoziţie este fie adevărată, fie falsă.Respectarea principiului terţului exclus asigură gândirii consecvenţă şi rigoare demonstrativă.
1.2.4. Principiul raţiunii suficiente
Conform principiului raţiunii suficiente, orice propoziţie este acceptată, respectiv respinsă, numai dacă există un temei capabil să justifice acceptarea, respectiv respingerea, acelei propoziţii. Acest principiu stă la baza teoriei raţionamentului şi apare formulat în logică doar la nivel metateoretic: pentru orice propoziţie adevărată există cel puţin o altă propoziţie adevărată, din care aceasta se deduce şi al cărei adevăr este stabilit independent de prima propoziţie. Propoziţia sau propoziţiile din care deducem propoziţia dată constituie temeiul acesteia. Temeiurile invocate pentru admiterea sau pentru respingerea unei propoziţii pot fi:- necesare, dar nu suficiente;- suficiente, dar nu necesare;- necesare şi suficiente;- nici necesare şi nici suficiente.Din perspectiva principiului raţiunii suficiente, sunt logic corecte doar temeiurile suficiente, dar nu şi necesare, şi temeiurile necesare şi suficiente.Deşi principiul raţiunii suficiente poate fi aplicat în cazul oricărei propoziţii, întemeierea nu poate fi împinsă al nesfârşit, fiind necesar să ne oprim la nişte principii prime, pe care să le considerăm condiţii suficiente pentru celelalte propoziţii.Principiul raţiunii suficiente conferă afirmaţiilor şi negaţiilor noastre un caracter întemeiat.
1.3. Conceptul de logică juridică
Termenul de logică juridică nu trebuie înţeles în sensul că ar desemna o disciplină distinctă de logica formală clasică, care ar descrie strategii şi demersuri logic-deductive specifice juriştilor şi neutilizate de alţi specialişti. Logica nu este o teorie proprie unei categorii profesionale ci, ca teorie şi metodă, este specifică omului în general: operaţiile, regulile, raţionamentele logice sunt folosite de către toţi oamenii, indiferent de profesie.Din acest motiv, este preferabil să înţelegem prin logică juridică un set de cunoştinţe teoretice de logică (reguli, metode etc.), care sunt utilizate în practica juridică în condiţii uneori specifice şi în cadrul unor exigenţe proprii reglementării juridice a raporturilor dintre oameni.Cunoştinţele de logică nu sunt suficiente pentru a-l face pe jurist să raţioneze impecabil în diferitele cazuri particulare pe care le are de soluţionat. Cunoştinţele şi abilităţile logice reprezintă doar un mijloc de control şi optimizare a unor activităţi a căror calitate depinde de mulţi alţi factori. Din acest motiv, în cazul juriştilor cunoştinţele generale de logică trebuie să fie completate de cunoaşterea temeinică a principiilor şi regulilor juridice. Analiza logică este o modalitate de îmbunătăţire a performanţelor. Deşi ea nu ne poate conduce de una singură la aflarea soluţiei, ne poate ajuta, totuşi, să micşorăm procentul de erori logice.
[1] Leibniz, Nouveaux essais sur l’entendement humain, Flammarion, Paris, 1935, IV, II, 1.