Istoria Filozofiei (part. 1)

Filozofia a avut două  începuturi, unul făcut de Anaximandru, altul de Pitagora. Primul a fost discipolul lui Thales, iar pe Pitagora l-a învăţat Ferekyde. De la unul s-a format şcoala numită  ionică,   deoarece  Thales,   care  fusese  învăţătorul  lui Anaximandru, era iordan, şi anume din Milet; de la Pitagora purcede şcoala italică, fiindcă el şi-a desfăşurat cea mai mare parte din activitatea lui filozofică în Italia.  Şcoala ionică se termină cu Clitomah, Hrysip şi Theofrast, iar cea italică ia sfârşit cu Epicur. Lui Thales îi urmă Anaximandru, acestuia Anaximene, după acesta Anaxagora, după Anaxagora Archelaos, iar după acesta Socrate, care introduse în filozofie studiul eticii; după el urmează ceilalţi filozofi socratici şi Platon, fondatorul vechii Academii; după Platon urmară Speusip şi Xenocrate, apoi Polemon, Crantor şi Crates, după care veni Arcesilaos, întemeietorul Academiei mijlocii; după el Lacydes, fondatorul noii Academii, după care urmă Carneade şi apoi Clitomah, şi astfel şirul se încheie cu Clitomah. Cu Hrysip, şirul se încheie în felul următor: după Socrate urmează Antistene, după acesta, pe rând, Diogene cinicul, Crates din Theba, Zenon din Cition, Cleante, Hrysip.  

Pitagora a fost cel dintâi care a întrebuinţat termenul de „filozofie” şi s-a numit pe el însuşi filozof într-o convorbire în Sicyona cu tiranul Leon al sicionienilor sau fliasienilor, după cum îl prezintă Heracleides din Pont în scrierea sa Despre femeia leşinată, spunând că nici un om nu este înţelept, ci numai zeul. Filozofia se numea mai înainte înţelepciune şi cel care o profesa era numit înţelept, pentru a arăta că a ajuns la cel mai înalt grad de perfecţiune sufletească; filozof era însă iubitorul de înţelepciune.Un alt şir se încheie cu Theofrast, trecând de la Platon laAristotel şi de la Aristotel la Theofrast. In felul acesta se sfârşeşte şcoala ionică.

În şcoala italică, succesiunea este următoarea: mai întâi Ferekyde, pe urmă Pitagora, apoi fiul său Telauges, apoi unul după altul Xenofanes, Parmenide, Zenon din Elea, Leucip şi în fine Democrit, care a avut mulţi elevi, printre care Nausiphanes [şi Naucydes], cărora le-a urmat Epicur.

Dintre filozofi, unii sunt dogmatici, alţii sceptici (asa cum Diogenes Laertios ii numea ..cei ce se abţin de a se pronunţa într-un sens, decât în sens contrar”, deci „cei ce-şi suspendă judecata); toţi cei care fac afirmaţii despre lucruri, considerând că acestea sunt cognoscibile, sunt dogmatici; cei care îşi suspendă judecata, din convingerea că lucrurile nu pot fi cunoscute, sunt sceptici.

Unii dintre filozofi au fost numiţi după oraşele lor de origine, ca eleaţii, megarienii, eretrienii şi cirenaicii ⁽Vezi Odiseea, cântul XV, 244 ) ; alţii, după locul unde profesau, ca academicii şi stoicienii; alţii, după o împrejurare oarecare, întâmplătoare, ca peripateticienii şi după o poreclă batjocoritoare,  ca cinicii;  alţii,  după dispoziţia  lor sufletească, ca eudemonienii; alţii, după părerea lor, ca filaleteenii (iubitori de adevăr), combativii şi analogiştii; unii după profesorii lor, ca socraticii, epicurienii şi alţii.

Unii, fiindcă se ocupă cu cercetări despre natură, sunt numiţi fizicieni, iar alţii, prin faptul că studiază moravurile, sunt numiţi eticieni; cei care se ocupă cu subtilităţile de vorbire se cheamă dialecticieni.

Filozofia are trei părţi: fizica, etica şi dialectica. Fizica este partea ce se ocupă de univers şi de tot ce cuprinde el; etica e partea care tratează despre viaţă şi despre toate câte sunt în raport cu noi; dialectica se ocupă cu raţionamentele din cuprinsul celor două discipline precedente.

Fizica a înflorit până pe vremea lui Archelaos; etica, după cum am văzut mai înainte, a fost creată de Socrate. iar dialectica a început cu Zenon din Elea. în etică au fost zece şcoli: academică, cirenaică, eliacă,  megariană, cinică, eretriană, dialectică, peripateticiană, stoiciană şi epicuriană.

 Fondatorii acestor şcoli au fost: al vechii Academii, Platon: al Academiei mijlocii, Arcesilaos; al noii Academii, Lacydes: al şcolii cirenaice, Aristip din Cyrene; al celei eliace, Fedon din Elis; al şcolii megariene, Eucleides din Megara; al şcolii cinice, Antistene din Atena; al şcolii eretriene, Menedem din Eretria; al şcolii dialectice, Clitomah din Cartagina; al şcolii peripateticiene, Aristotel din Stagira: al celei stoiciene, Zenon din Cition, iar şcoala epicuriană e numită astfel de la Epicur însuşi ( optional de retinut fondatorii, doar pentru informare)asa cum precizează Sotion in opera despre Succesiunile filozofilor .

 La începutul  operei  sale (Istoria Filozofiei),  Diogenes  Laertios  - sau  izvorul  său - pune importanta problemă a influenţei Orientului asupra filozofiei greceşti. Primii înţelepţi greci dinainte de Socrate, precum şi Platon şi Aristotel, nu ştiu şi nu spun nimic (primii, din cele ce ştim din fragmentele care ne-au rămas de la ei) despre o influenţă a popoarelor străine („bărbaroi”   fără sens peiorativ) asupra grecilor. Un autor din secolul al III-lea î.Chr., Hecataios din Abdera, tratează pentru prima dată despre originea orientală a filozofiei greceşti iar de la el încoace grecii insistă tot mai mult asupra acestei influenţe, punând o adevărată pasiune în a arăta că toată filozofia greacă provine din Orient. Acesta este şi rezultatul la care ajunge şi Theodor Hopfner într-un studiu asupra întregii chestiuni: Orient und griechische Philosophie, în „Beihefte zum Alten Orient”, Heft 4, Leipzig, 1925. în secolul al XVlII-lea, în entuziasmul descifrării vechilor scrieri şi al cunoaşterii vechilor civilizaţii orientale, autori ca E. Creuzer, E. Rdth, A. Gladisch, L. von Schroder au subliniat şi ei influenţa Orientului, bazaţi însă pe analogii destul de superficiale.

 Egiptenii vechi, înainte de greci, n-au putut cunoaşte cauza adevărată a eclipselor de lună. în timpul cărora de altfel ea nu devine complet invizibilă. Primul dintre greci care a descoperit şi a exprimat cauza adevărată a eclipselor este Anaxagora din Clazomene (secolul al V-lea î.Chr.).Şi Herodot  afirmă că egiptenii credeau în transmigrarea sufletului, ceea ce, de altfel, este eronat, întrucât textele egiptene nu cunosc aşa ceva. După egipteni, sufletul putea să-şi însufleţească temporar mumia - credinţă care a dus, de altfel, la mumificarea cadavrului - sau să animeze, în treacăt, statui asemănătoare cu defunctul. Orfismul şi pitagorismul au introdus transmigraţiunea ca o credinţă în anumite cercuri greceşti şi în filozofie. Platon a fost un adept înflăcărat al acestei doctrine, pe când Aristotel a respins-o.