Introducere în viziunea hegeliană cu privire la filosofia platonică

Ceea ce voi expune mai jos are la bază capitolul dedicat lui Platon în lucrarea Prelegeri de Istoria Filosofiei, G.W.F. Hegel, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1963. Ceea ce, în textul de mai jos, va fi scris cu caractere îngroşate, trebuie citit ca citat din lucrarea menţionată mai sus. De asemenea, ori de câte ori lămuriri suplimentare vor necesita citarea aceste opere, o voi face doar prin Hegel.Rândurile de mai jos se vor confrunta cu lucrarea citată mai sus, volumul I, paginile 462-503.

Hegel consideră că doar începând cu Platon putem vorbi despre o ştiinţă filosofică ca ştiinţă.

El consideră ca elemente definitorii pentru filosofia platonică:

îndreptarea spre lumea inteligibilă, suprasensibilă
înălţarea conştiinţei în împărăţia sufletului
Luând în considerare cele două elemente de mai sus putem afirma că inteligibilul, în opera platonică, primeşte forma suprasensibilului, a spiritului, a ceea ce aparţine gândirii, câştigă în această în această formă importanţă pentru conştiinţă, este introdus în conştiinţă, iar conştiinţa pune ferm piciorul pe acest teren. 

Continuarea in blogul lui Dragos Adrian Farmazon

Relevanta Hermeneutica a metodei in istoriografia filosofiei

 de Viorel Cernica

De la Hegel încoace, istoriografia filosofiei (sau istoria filosofiei, cum e numită deseori) este socotită o disciplină filosofică[2]. Nici înainte însă de acest moment istoriografiei filosofiei nu i-a lipsit o anumită manieră de tematizare (abordare) a înfăptuirilor filosofice[3]. Încă Platon şi Aristotel, încercând să-şi legitimeze interesul pentru o anumită problemă, expuneau şi păreri ale celor mai vechi. Dacă acceptăm că istoriografiei filosofiei îi este proprie dintotdeauna o anumită manieră de tematizare a obiectului său, atunci problema ar fi următoarea: această manieră de tematizare este o metodă filosofică, adică o cale de re-construcţie a “obiectului”, ori este o metodă de alt fel (una “naturală”, precritică, sau una “pozitivă”)? În alte cuvinte, care este relevanţa hermeneutică a metodei în reconstrucţia istoriei filosofiei?

         Se cuvine să încep a răspunde la întrebarea formulată printr-o scurtă referire la termenul de hermeneutică. Pentru că istoriografia filosofiei, chiar şi aceea care îşi propune o simplă rememorare a unor momente din istoria reală a filosofiei, comite, de fapt, o interpretare. Tocmai printr-o astfel de referire vom căpăta şi calea potrivită pentru a încerca un răspuns la întrebarea ce motivează acest discurs. Înainte însă menţionez că termenul “istoriografie” este luat aici cu înţelesul de ansamblu al operelor referitoare la istoria înfăptuirilor filosofice. Tot textul

Dumitru Isac: Introducere in istoria filosofiei eline

 de Ionuţ Isac

Institutul de Istorie George Bariţ din Cluj-Napoca

          Fenomenul cultural grec antic a constituit de-a lungul timpului o sursă inepuizabilă de reflecţii şi analize pentru posteritate. Mulţi dintre aceia care l-au studiat, fie global, fie stăruind îndeosebi asupra componentei sale filosofice, s-au referit la el în termeni superlativi, vorbind de un miracol grec. În exegeza filosofică românească este binecunoscut eseul Minune greacă al regretatului profesor D.D. Roşca. Acest autor cercetează foarte atent, minuţios şi echilibrat coordonatele spiritului grec, avertizând însă asupra neajunsurilor moştenite de la elini (oarecare zăgazuri păgubitoare, câteva prejudecăţi şi superstiţii). Dar,  prin idealul suprem al spiritualităţii eline  omul perfect, în înţelesul plin al cuvântului, putem vorbi şi astăzi cu îndreptăţire de un miracol grec. Cercetările actuale au impus ideea că forma esenţializată a spiritului grec este filosofia, ca ipostază istorică de început a gândirii europene. 

Modernitatea s-a raportat într-o primă instanţă la filosofia greacă predominant admirativ-laudativ, impulsionată de imensa activitate a Renaşterii de arheologie ideatică implicată în redescoperirea antichităţii. E. Rohde spunea că grecii ar fi gândit anticipat pentru întreaga omenire, în timp ce E. Renan scria că raţiunea s-a născut în Elada. În Prelegerile de istorie a filosofiei de la Heidelberg, 1816, Hegel susţinea, bunăoară, explicit supremaţia filosofică absolută a grecilor pentru perioada antichităţii, iar pe aceea a germanilor pentru epoca modernă. El considera că grecii şi germanii sunt cele două popoare filosofice ale omenirii; dacă grecii sunt creatorii filosofiei, atunci germanii o continuă şi o dezvoltă pe mai departe. Tot lui îi aparţine celebra expresie că, aşa cum evreii au fost poporul ales al lui Dumnezeu, grecii au fost poporul ales al raţiunii. Filosofia românească a secolului XX a cunoscut în viziunea lui Constantin Noica o interesantă şi semnificativă tentativă de recuperare a temei Fiinţei, implicit a ontologiei, pentru demersul filosofic, pornind de la ceea ce autorul român considera a fi singurele pentru demersul filosofic, pornind de la ceea ce autorul român considera a fi singurele filosofii cu adevărat importante din istorie: filosofia fiinţei, creată de gânditorii greci antici, şi filosofia spiritului, aparţinând clasicismului modern german. Tot textul

Cauzalitatea in stiinta si in metafizica

de Nae Ionescu

1. Succesiuni aparent cauzale
          2. Nemijlocirea între cauză şi efect
          3. Definiţia cauzalităţii
          4. Condiţionarea cauzalităţii de împrejurări.
          Elemente esenţiale şi elemente secundare ale cauzei
          5. Acţiunea mai multor cauze
          6. Cauzalitate şi funcţie
          7. Caracterul aparent univoc al relaţiei de cauzalitate
          8. Cauzalitatea în ştiinţă
          9. Cauzalitatea simbolică
                 
          1. Analiza la care am ajuns în prelegerea de ieri, faptele acestea pe cari le interpretăm noi ca legătură cauzală n-au fost din cele mai satisfăcătoare, în sensul că rezultatele obţinute de noi (ceea ce a rămas pozitiv) nu sunt suficiente pentru ca să construim în adevăr conceptul de cauză şi de legătură cauzală propriu-zisă.
          Ideea fundamentală care a dominat oarecum asupra întregei discuţiuni a fost, anume, că, într-o legătură cauzală există o aparenţă, o succesiune regulată de fenomene. Dar, dacă vă daţi bine seama, această succesiune regulată de fenomene nu este suficientă ca să îndreptăţească afirmaţiunea legăturii cauzale dintre cele două fenomene. Am vorbit şi altă dată de cazul - care este specific într-o oarecare măsură - succesiunii zilei şi nopţii, care totuşi nu îndreptăţeşte afirmaţiunea că ziua ar fi cauza nopţii sau noaptea ar fi efectul zilei. Cum se explică faptul acesta? Pentru că, vedeţi, succesiunea perfect regulată a acestor două fenomene, zi şi noapte, este absolută. De ce nu este aci legătura între ele, adică, altfel pusă chestiunea, de ce nu putem afirma că ziua este cauză a nopţii sau noaptea, cauză a zilei, ca atunci când afirmăm, de pildă, că scânteia electrică este cauza disocierii unui anumit lichid, cuprins într-un aparat oarecare? De ce [o] anume secvenţă într-un asemenea caz însemnează cauzalitate şi de ce în alt caz nu însemnează? Cu alţi termeni pusă problema, când este valabil: post hoc, ergo propter hoc, cum ziceau scolasticii? Să analizăm cazul zilei şi nopţei. Tot textul

Metafizica si speculatie: paralele istorico-filosofice

de Ionuţ Isac

Filosofia sistematică tradiţională a procedat la o separare netă între domeniile sau disciplinele sale, din raţiuni care nu ţin numai de posibilitatea structurării pedagogice, ci şi de un anumit tip de proiecţie reflexivă asupra existenţei în integralitatea ei. Astfel, gnoseologia sau teoria cunoaşterii, respectiv logica, apar ca nişte capitole distincte ce urmează, asemenea unui moment secund, unei presupuse ontologii sau teorii a existenţei deja elaborată. O atare concepţie a străbătut până în secolul XX, constituind unul din modelele sau „tiparele” dominante de receptare şi înţelegere a filosofiei.

Este, însă, mai puţin cunoscut faptul că tentative cu şanse de succes în reconsiderarea perspectivelor asemenea celei înfăţişate mai sus au fost elaborate de către filosoful român Constantin Micu, în urmă cu circa 5 decenii. Notele de originalitate ale lucrărilor semnate de el sunt, din acest punct de vedere, semnificative şi meritorii, cu atât mai mult cu cât istoriografia filosofică românească l-a ocolit, se poate spune, nemeritat. Ideile ontologice şi epistemologice emise de C. Micu denotă o mare ambiţie teoretică şi îmbie la studii comparative. Pentru cadrul prezent vom schiţa o analiză comparativă a ideilor lui Micu, respectiv a proiectului ontologiei şi filosofiei structural-fenomenologice elaborat de M. Drăgănescu, cu proiecte prestigioase ale ontologiei şi metafizicii secolului nostru, pe plan naţional şi universal: metafizica procesului şi realităţii a lui A.N. Whitehead, ontologia fundamentală a lui M. Heidegger şi ontologia devenirii întru fiinţă a lui C. Noica.

Exegeza filosofică a pus nu o dată în lumină interesante analogii pe linia relaţiei logic-istoric. S-a remarcat, de pildă, similitudinea dintre succesiunea marilor probleme filosofice în emergenţa lor istorică (antichitate ontologia; evul mediu logica; epoca modernă  gnoseologia; perioada contemporană  filosofia limbajului, semiotica, filosofia ştiinţei ş.a.) şi alcătuirea sistematică a filosofiei, ajungându-se uneori la afirmaţia tranşantă că filosofia este propria ei istorie. Alteori, comparaţia amintită detaliază o anumită perioadă istorică, ale cărei etape devin arhetipul structurii filosofiei (de ex. filosofia greacă antică în etapele ei presocratică  cercetarea naturii, a lumii externe, a cauzei/cauzelor acesteia şi felului ei de a fi; clasică  Socrate, Platon, Aristotel, atunci când prevalează cercetarea lumii umane, interioare, asupra lumii fizic-naturale; respectiv stoică, sceptică, epicuriană şi neoplatonică  cercetarea scopului lumii, a căilor salvării individuale şi anihilării răului existenţial). Filosofia debutează, aşadar, prin a-şi pune întrebarea despre originea şi alcătuirea lumii şi culminează prin a se întreba despre valoarea şi rostul ei. Aceste două probleme sunt indisolubil legate şi este firesc ca geniul filosofic al omenirii să le fi adâncit deopotrivă.

Tot textul

Faţa întunecată a darwinismului

de Bogdan I. Stanciu

In urma cu aproape 5000 de ani, in tinuturile bogate ale Orientului Mijlociu, in Mesopotamia, religiile pagane erau dominante. Aceste culturi pagane au generat o serie de mituri si superstitii privind originea vietii si a Universului. Unul dintre aceste mituri era cel al evolutiei: conform poemului sumerian “Enuma Elish” viata a aparut in mod spontan in apa, apoi speciile au evoluat din una in alta; in mitologia sumeriana, oamenii si zeii au aparut prin amestecul apei dulci cu apa sarata etc. Multi ani mai tarziu, mitul evolutiei a fost preluat de catre o alta civilizatie pagana: Grecia antica. Unii filosofi greci, care se numeau materialisti, nu acceptau decat existenta materiei si o considerau ca fiind sursa originara a vietii. In consecinta, ei au apelat la mitul evolutiei mostenit de la sumerieni, pentru a explica aparitia organismelor vii. Anaximandru (610-546 i.Hr.) credea ca animalele au aparut din mare, datorita caldurii solare. Dupa Empedocle (483-423 i.Hr.), viata s-a nascut din mâlul incalzit din care au iesit segmente de fiinte vii, membre izolate, ochi fara cap iar fiintele vii se obtineau prin asocierile intamplatoare ale acestora. Democrit (460-370 i.Hr.) considera ca omul s-a plamadit, ca un viermisor, din mâl. Aristotel (384-322 i.Hr.) considera ca s-a trecut spontan de la neviu la viu prin elemente intermediare si ca plantele sunt verigi intermediare intre obiectele neinsufletite si animale. Teofrast din Eresos (370-287 i.Hr.) credea ca plantele se pot metamorfoza spontan. Lucretiu (98-55 i.Hr.) afirma ca speciile au aparut prin combinarea intamplatoare a unor elemente [1]. Astfel, Grecia antica a devenit punctul de jonctiune al filosofiilor privind mitul evolutiei.
Tot Articolul

Conceptul filosofic de holism

Conceptul  filosofic de holism  este diametral opus atomismului. Atomistii erau de parere ca orice intreg poate fi divizat si analizat in partile componente precum si in relatiile existente intre aceste parti componente. Holistii afirma ca intregul este in realitate mult mai mult decat o simpla suma a partilor sale.Atomistul divide lucrurile pentru a le cunoaste mai bine; holistul abordeaza lucrurile sau sistemele ca un agregat si este de parere ca putem sa aflam mai mult despre ele, „privite” din aceasta perspectiva si sa intelegem mult mai bine natura lor esentiala si scopul lor.

Atomismul antic a lui Leucipp si Democrit (al V-lea secol i.Ch.) a fost punctul de plecare pentru teoria fizicii clasice. Conform parerii lor, totul in univers este format din atomi (a-tomos inseamna indivizibil),indivizibili si indestructibili, atomi de diferite tipuri. Schimbarea pentru ei reprezinta o rearanjare a acestor atomi intr-o alta structura. Acest mod atomist de a gandi a fost o reactie la holismul timpuriu al lui Parmenide,care era de parere ca la un nivelul primar, esential, universul este o unitate care nu se schimba. Conform parerilor lui : „Totul este unul. Unul este indivizibil, de aceea este un intreg continuu…Este complet in fiecare parte a lui precum masa unei sfere compacte.”

Tot textul

Psihologie sociala

de Neculau Adrian

Prefata de Serge Moscovici In intentia coordonatorului, prof. Adrian Neculau de la Facultatea de Psihologie a Universitatii „Al.I. Cuza” din Iasi, acest adevarat tratat de Psihologie sociala se adreseaza in primul rind studentilor, cadrelor didactice si specialistilor din domeniul psihologiei, dar el va fi, cu siguranta, extrem de bine receptat si solicitat de toti cei interesati de psihologie in general: profesori universitari, profesori de liceu, ziaristi, reporteri, persoane angajate in public relations, oameni politici.

Cuprins:
Construirea realitatii sociale • Caracteristici ale reprezentarilor sociale • Reprezentarile sociale – dezvoltari actuale • Reprezentarile sociale ale inteligentei: cercul vicios al evaluarii • Reprezentarile sociale ale grupurilor minoritare • Notiunea de atribuire în psihologia sociala • Teoriile disonantei cognitive • Memoria sociala – organizarea si reorganizarea ei • Personalitatea in relatiile interpersonale • Interactiuni sociale si dezvoltari cognitive • Eul in cognitia sociala • Personalitatea – o constructie sociala • Relatiile interpersonale si sociometria • Cercetarea comunicarii astazi • Roluri si conflicte de roluri • Psihologia simtului comun si relatiile interpersonale • Influenta si schimbare • O perspectiva psihologica asupra schimbarii • Strategii de influenta sociala si de persuasiune: teoria elaborarii conflictului • Interventia psihosociologica si resursele sale tehnice • Consultantul, o persoana la lucru si în lucru • Mecanisme si strategii ale persuasiunii • Cooperarea si conflictul – o perspectiva piagetiana • Grupuri, organizatii, mase • Dinamica grupurilor restrînse • Relatiile între grupuri: identitate sociala si identitate personala • Institutii si organizatii • Descoperirea maselor • Distorsiuni si reconstructie • Saracia – o abordare psihosociologica • Agresivitatea • Comportamentul prosocial

Download - Editura Polirom

Regulile metodei sociologice

de Emile Durkheim

Lucrarea poate fi considerata certificatul de nastere al sociologiei ca stiinta independenta de psihologie. Este simultan un tratat de filosofie a stiintelor sociale, o polemica impotriva celor care nu acordau credit sociologiei si un manifest al scolii sociologice pe care a creat-o Durkheim. Stabilirea unor granite clare intre psihologie si sociologie ca stiinta aparte pleaca de la descoperirea si prezentarea criteriilor obiective pentru a distinge intre fapte sociale „normale” si „patologice”. Lucrarea (o traducere noua realizata de un specialist) reprezinta o lectura obligatorie pentru studentii de la sociologie.

Cuprins:
Ce este un fapt social? • Reguli cu privire la observarea faptelor sociale • Reguli cu privire la distinctia dintre normal si patologic • Reguli cu privire la constituirea tipurilor sociale • Reguli cu privire la explicarea faptelor sociale • Reguli cu privire la administrarea probei

Download -  Editura Polirom

Sociologie Generala

de Petre Andrei

Lucrarea cuprinde prelegerile de sociologie sustinute de catre Petre Andrei la Facultatea de Filosofie din Iasi.
Cuprins :

Sociologia ca stiinta • Ce este sociologia • Raporturile dintre sociologie si alte stiinte • Metodologia sociologiei • Ce este societatea: natura si esenta ei • Factorii si conditiile vietii sociale • Geneza vietii sociale si formele ei • Structura si evolutia societatii

Download - Editura Polirom

Despre definitia Filozofiei - I. Kant

  Prolegomene la orice metafizica viitoare care se va putea afisa ca stiinta  “

        “Daca voim sa infatisam o cunoastere drept stiinta, trebuie mai intai sa putem determina cu precizie ce anume o deosebeste de celelalte feluri de cunoastere, ce nu are comun nici una  dintre acestea si ii este deci specific. Daca nu vom face astfel, hotarele ce despart stiintele se vor stare si nici una dintre ele nu va mai putea fi tratata temeinic potrivit naturii sale.
       Aceasta specificitate poate sa provina din deosebirea ce exista fie intre obiectele cunoasterii, fie intre sursele cunoasterii, fie si din modul in care se realizeaza cunoasterea, sau din imbinarea unora daca nu chiar a tuturor, laolalta. Pe aceste elemente se intemeiaza, in primul rand, ideea unei stiinte posibile si a domeniului ei.
       In ce priveste, mai intai, sursele unei cunoasteri metafizice, rezulta din insusi conceptul unei astfel de cunoasteri ca ele nu pot fi empirice. Principiile unei astfel de cunoasteri (de care tin nu numai propozitiile ei prime, ci si conceptele ei de baza) nu trebuie sa fie luate niciodata din experienta; caci cunoasterea nu trebuie sa fie fizica, ci metafizica, adica o cunoastere care se intinde dincolo de experienta. La temelia cunoasterii metafizice nu va sta, asadar, nici experienta externa, care reprezinta sursa fizicii (ca stiinta a naturii, in genere, n.n.) propriu-zise, nici experienta interna care constituie baza psihologiei empirice. Ea este deci o cunoastere  a priori, izvorata din intelectul pur si din ratiunea pura.
      Prin aceasta cunoasterea metafizica nu s-ar deosebi insa intru nimic de matematica pura; ea va trebui sa fie numita, prin urmare, cunoastere filosofica pura.
      Cunoasterea metafizica trebuie sa cuprinda numai judecati  a priori: aceasta o cere chiar specificul surselor ei. Oricare ar fi insa originea judecatilor, sau forma lor logica, exista o deosebire intre ele din punctul de vedere al continutului, si anume aceea ca ele sunt fie pur explicative, adica nu adauga nimic la continutul cunoasterii, fie extensive, cu alte cuvinte sporesc cunoasterea noastra; primele vor putea fi numite  judecati analitice, iar celelalte  judecati sintetice.
       Judecatile analitice nu cuprind in predicatul lor nimic altceva decat ceea ce era de acum gandit in conceptul subiectului, chiar daca nu asa de limpede si pe deplin constient.”
Tot textul