Dialectica
Scris de tonysss pe februarie 26, 2007
Dialectică (gr. dialektike, din dia „cu“ şi legein „a vorbi“, „a discuta“), teorie generală a principiilor devenirii naturii, societăţii şi gîndirii; teorie şi metodă de cunoaştere a existenţei.
Elemente de gîndire dialectică se întîlnesc încă în concepţiile filozofice ale Orientului antic (India, China etc). În Europa, un rol însemnat în elaborarea dialecticii au avut filozofii antici greci, în special Heraclit din Efes şi Aristotel.
În filozofia premarxistă se cunosc două forme principale ale dialecticii:
a) dialectica naivă, spontană a anticilor, care a sesizat legătura universală dintre fenomenele lumii reale, mişcarea şi transformarea lor continuă, fără să le poată da însă o explicaţie ştiinţifică, datorită nivelului insuficient de dezvoltare a cunoştinţelor ştiinţifice şi a practicii social-istorice; dialectica spontană poate caracteriza şi activitatea de cercetare, metoda şi viziunea unor oameni de ştiinţă, gînditori etc. care se lasă călăuziţi şi inspiraţi de dialectica obiectivă a lucrurilor fără a face din aceasta o practică sistematică, o teorie filozofică conştientizată;
b) dialectica idealistă a filozofiei clasice germane de la sfîrşitul sec. 18 şi primele decenii ale sec. 19, care a culminat cu dialectica hegeliană. Hegel a prezentat lumea ca un proces de autodezvoltare a ideii, determinat de contradicţiile ei interne. El a formulat principiile dialectice ale acestei autodezvoltări, elaborînd şi un sistem al categoriilor dialecticii, prin care a dezvăluit caracterul dialectic al gîndirii. Dar dialectica hegeliană este o dialectică idealistă, mistificată, „răsturnată cu capul în jos“, avînd ca obiect nu autodezvoltarea lumii materiale, ci autodezvoltarea spiritului absolut. Democraţii revoluţionari ruşi au făcut o încercare valoroasă de a prelucra dialectica hegeliană de pe poziţii materialiste, de a aplica dialectica la viaţa socială şi de a o transforma într-o „algebră a revoluţiei“.
