Practica discursivă şi patologiile comunicării politice

de Ciorogar Beniamin

 

1.1. Componentele limbajului politic - electoral

Omniprezenţa discursului politic este determinată de

- componenta lingvistică a discursului ce se instituie printr-o structură narativă şi

- o componentă iconică ce se instituie printr-o structură figurativă.

1. Componenta lingvistică - textul - prezintă mesajul publicitar care generează sloganul, clişeul, ce urmăresc să distrugă parcursul logic în sens cartezian în favoarea emotivităţii: ”aforismele vor înlocui silogismele” (U. Eco).

2. Componenta iconică – imaginea politică – are rolul construirii unei imagini ce substituie argumentele în favoarea percepţiei şi a cărui efect depinde de sincronia cu mesajul publicitar.

Dacă ne este permisă o inginerie a cuvintelor în sens etimologic, am putea privi discursul politic, alături de cel publicitar ca o pub-licitare, licitare sau comercializare a valorilor pentru popor, pentru mase de oameni. Ele în mod sigur se dovedesc a fi forme de persuasiune în masă. Succesul lor în acest travaliu al persuasiunii depinde tocmai de modalitatea şi atractivitatea licitării valorilor simbolice care sunt vectorii determinanţi valorilor materiale şi a acţiunilor concrete.

Politica se referă la cine cui ce zice, pe ce cale şi cu ce efect scria Harold D. Lasswell în 1936. Indivizii şi grupurile obţin ceea ce doresc prin acţiunile lor şi ale altora de tip politic, datorită modului în care este structurată societatea la un moment dat prin regulile şi convenţiile ce guvernează modalităţile acceptate de acţiune. Fiind vorba despre o acţiune strategică, comunicarea politică ar implica reguli, proceduri, tehnici şi resurse activate în anumite evenimente politice.

Dacă ne referim la paradigma lui H. Laswell, „Cine” include vorbitorul, politicianul emiţător al mesajului politic. Este esenţial, pentru a obţine o analiză pertinentă a discursului, să luăm în calcul situaţia şi poziţia vorbitorului pe scena politică, atât faţă de contradidatul/contradidaţii săi, cât şi faţă de electorat.

„Cui” aduce în discuţie persoana căreia politicianul i se adresează, opinia publică în principal.

„Ce” spune reprezintă mesajul politic, ceea ce vorbitorul doreşte să transmită interlocutorului său.

Pentru D. Wolton, comunicarea politică este spaţiul în care se schimbă discursurile contradictorii a trei actori, care au legitimitatea de a se exprima public asupra politicii: oameni politici, ziariştii (mass-media) şi opinia publică prin intermediul sondajelor de opinie. Fiecare dintre aceşti actori au un mod specific de legitimare în spaţiul public: legitimarea reprezentativă (pentru partidele şi oamenii politici), legitimarea statistică, ştiinţifică (pentru sondaje şi opinia publică) şi legitimarea deţinerii şi utilizării informaţiei (pentru media şi profesioniştii acestora – ziariştii).

Comunicarea politică este asimilată tot mai mult unei acţiuni dramaturgice. În relaţia dintre actorul politic, spaţiul democraţiei şi spaţiul public mediatic vom constata că fiecare contribuie la producerea celuilalt.

Spaţiul public mediază între acţiunea politică şi normele democraţiei. Gabriel Thoveron observa că noua comunicare politică reprezintă fructul a trei factori:

a) televiziunea

b) sondajele de opinie

c) publicitatea [1].

Între timp, alegerile din 2004 ne-au adus în spaţiul românesc un nou fenomen – comunicarea politică în spaţiul virtual – pe internet şi sms-uri pe telefoanele mobile.

Apariţia internetului ca un nou “medium” de comunicare a generat o serie de aşteptări în privinţa democratizării sau a dezvoltării unor noi structuri şi practici democratice. Literatura cu privire la democratizarea comunicării politice prin intermediul internetului a luat o amploare deosebită, dezbaterea actuală fiind centrată asupra unor probleme precum:

· Internetul şi depăşirea limitelor mass-media tradiţionale;

Comunicarea politică nu mai poate fi disociată de mass-media, practicile de mediatizare fiind constitutive procesului de comunicare politică. Din perspectiva democraţiei, mass-media înseamnă, pe de-o parte, o extindere considerabilă a accesului la spaţiul public şi, implicit, la informaţia politică şi, pe de altã parte, limitarea participării politice a publicului. Afirmaţia potrivit căreia mass-media diminuează participarea politică nu se referă la faptul că publicul participă la construcţia agendei publice indirect, prin forme mediate precum sondajele de opinie şi intervenţia “clasei mediatice” (jurnalişti, analişti, oameni politici, personalităţi publice, lideri de opinie ş.a). Este vorba de faptul că mass-media - dependente fiind de procesele pieţei – optează pentru anumite practici de mediatizare care pot stimula apatia politică a publicului. În aceste condiţii, cercetătorii investighează potenţialul internetului de a stimula participarea politică prin posibilitatea pe care o oferă utilizatorilor de a interacţiona direct (“one to one”) cu instituţiile şi actorii politici sau cu alţi utilizatori, membrii ai diferitelor comunităţi şi grupuri sociale.

· Internetul şi demonopolizarea informaţiei politice;

Stimularea participării politice depinde în primul rând de creşterea interesului pentru fenomenul politic. O problemã de actualitate se referã la internet ca sursã de informaţii politice “alternative” la informaţia furnizatã de mass-media tradiţionale.

· Internetul şi dezvoltarea democraţiei locale;

Potenţialul interactiv al internetului se manifestă şi în capacitatea acestui canal de a furniza mult mai multă “informaţie identitară” decât mass-media tradiţionale, fapt care, la prima vedere, poate intensifica interacţiunile dintre instituţiile locale şi cetăţeni.

· Internetul – o sursã de comunicare a discursului politic;

Una dintre problemele controversate ale comunicării politice actuale se referã la posibilităţile pe care le au actorii politici de a se adresa direct electoratului astfel încât discursul politic să nu fie “adaptat” de jurnalişti la necesităţile unui “eveniment mediatic”. Unii autori (Breton) semnalează că un simptom al comunicării politice actuale constă în faptul că publicul accede din ce în ce mai greu la discursul politic “mediat”, adică la discursul iniţial al actorului politic. Din acest punct de vedere, internetul ar putea ameliora circulaţia publicã a discursului politic în măsura în care liderii politici şi partidele integrează internetul printre practicile de comunicare politicã.

1.2. Performativitatea în practica discursivă a comunicării politice

Etimologic termenii performativ, performativitate îşi află originea în verbul englezesc perform (a îndeplini, a săvârşi) şi substantivul englezesc performance (îndeplinire, realizare, performanţă), termenii originari punând în evidenţă sensul acţional al celor dintâi.

Temenii performativ, performativitate se impun în universul discursiv odată cu cercetările lui John Langshaw Austin, care caută să argumenteze, prin teoria actelor de limbaj, că a spune înseamnă, totodată, a face. Cercetările sale au fost reunite, după moartea sa în trei volume: Philosophical Papers (1961), Sens and Sensibilia (1962), şi How to Do Things with Words (1962), ultimul fiind şi cel mai relevant pentru încercarea sa.

Termenul performativ intră pe scena discursivă prin distincţia pe care o face Austin între enunţuri performative şi enunţuri constatative. Un enunţ constatativ descrie, constată un eveniment, fapt fără a avea pretenţia de a modifica o stare de fapt. Un enunţ este performativ în momentul în care încearcă să transforme lumea reală prin acţiunea asupra receptorului; este enunţul „în care a spune ceva înseamnă a face ceva; sau în care, prin spunerea sau în spunerea a ceva, noi facem ceva”, prin el locutorul efectuează o acţiune [2]. În timp ce enunţurile constatative sunt sensibile la valorile de adevăr, ele putând fi dovedite adevărate sau false, enunţurile performative sunt indiferente la aceste valori. Servind la îndeplinirea unei acţiuni, ele sunt pasibile de succes sau de eşec, putând fi „fericite” sau „nefericite” în funcţie de realizarea sau nerealizarea acelei acţiuni.

Din cele spuse mai sus, putem trage concluzia că sintagma „performativitatea discursului” reprezintă caracterul acţional al discursului; faptul că prin discurs locutorul acţionează asupra interlocutorului, influenţându-l astfel la nivel cognitiv cât şi la cel afectiv şi volitiv-comportamental. Prin intermediul cuvântului şi interlocutorului, locutorul poate acţiona şi transforma însăşi realitatea. De exemplu, printr-o formulare verbală a unei rugăminţi: „închide, te rog, fereastra!”, adresată unui interlocutor, locutorul poate transforma mediul înconjurător doar prin cuvânt, fără a face altceva decât a spune (iar fereastra deschisă, acum câteva clipe, este în prezent închisă).

Am putea spune, alături de Alexandra Ciorănescu, că enunţul performativ este „o formulă verbală”, prin care „omul este un Prometeu care şi-a propus lupta cea mai grea din toate, care pretinde să fure cerului exclusivitatea celor mai frumoase puteri”, puterea de a face ceva prin a spune [3]. Însăşi traducerea titlului How to Do Things with Words prin Cum să facem lucruri cu cuvinte este destul de relevantă pentru încercarea lui Austin.

Cu toate acestea, faptul că limbajul relevă o dimensiune acţionalistă nu este o noutate, deoarece încă din antichitate retorica a pus-o în evidenţă, „căci ce înseamnă să produci, prin tehnica discursului, diverse efecte asupra auditoriului, dacă nu să acţionezi prin limbaj?” [4]. Prin urmare, performativitatea este „marca oricărei intervenţii discursive ce stă sub semnul retoricului”, accentul căzând pe „impactul pe care discursul îl are asupra auditoriului său, rezultatul obţinut prin punerea în scenă a unei intervenţii discursive” [5].

Întreprinderea retoricii tradiţionale a avut în centrul atenţiei, în special un aspect, anume cel perlocuţionar, din spectrul teoriei actelor de limbaj, care conţine şi aspecte locuţionare, accentuând forţa ilocuţionară a discursivităţii.

Austin va dizolva oarecum distincţia constatativ – performativ, realizând că un enunţ constatativ poate fi şi performativ, în sensul că poate fi folosit cu un scop performativ, iar un enunţ performativ poate avea şi un conţinut propoziţional. Spre exemplu, constatarea: „Alina citeşte” poate fi folosită de locutor pentru a-i sugera interlocutorului „să nu o deranjeze de la lectură”; iar enunţul performativ: „Nu fuma, este dăunător!” are şi un conţinut propoziţional: „fumatul este dăunător”. Prin urmare, în opinia lui, enunţând o frază oarecare, locutorul efectuează cel puţin unul din următoarele acte de limbaj: un act locuţionar, care presupune articularea şi combinarea de sunete, cuvinte cu sens, semnificative, este „actul de a spune ceva” care poate avea un conţinut propoziţional; un act ilocuţionar, care se săvârşeşte în spunerea a ceva (influenţând asupra raporturilor dintre interlocutori), este „actul de a spune ce se face”. Astfel, efectuez actul de a promite spunând: „Promit…”, acela de a ordona spunând: „Îţi ordon…”, actul de a ruga spunând: „Te rog…” etc; un act perlocuţionar care este produs prin faptul de a spune ceva, este „actul de a face ce se spune”, şi are rolul de a convinge persoana, fiind urmat de efecte [6].

Performanţa în activitatea discursivă presupune intersectarea şi integrarea într-un ansamblu echilibrat a retoricii argumentative şi textualiste (modalităţile prin care se construieşte discursul), a retoricii aplicate (a retoricii specializată pe un anumit domeniu al cunoaşterii, retorica discursului politic, în cazul de faţă).

1.3. Argumentarea şi strategiile discursive [7]

Cine spune, cine este vorbitorul, se reflectă în noţiunea de ethos. În studiul discursului politic, ethosul se referă la puterea de convingere a unui discurs bazată pe statutul oratorului, pe calităţile recunoscute ale acestuia, pe imaginea sa, consacrată în ochii opiniei publice. Ethosul include, astfel, tot ceea ce este legat de eu, de emiţătorul mesajului, iar implicaţiile sunt mai mult emoţionale decât raţionale.

În cadrul unor confruntări directe între candidaţii purtători de mesaje diferite, asistăm la dezvoltarea mai multor strategii discursive, printre care amintim:

a) strategiile pozitive – cele care au la bază principiul afirmării de sine, fără atacuri la adresa adversarului

- susţinerea argumentativă a afirmaţiei face apel la raţiune, nu la afect. Astfel se poate observa, spre exemplu, cum atât Adrian Năstase, cât şi Trăian Băsescu fac apel la realizările avute în calitate de prim-ministru, respectiv ministru al transporturilor, în confruntarea directă dinaintea celui de al doilea tur de scrutin, din 8 decembrie 2004.

- arta de a afirma siguranţa de sine: pentru a câştiga încrederea altora, o condiţie esenţială este ca tu însuţi să arăţi încredere în tine şi în formaţiunea pe care o reprezinţi:

Adrian Năstase: Administraţia prezidenţială este puternică dacă preşedintele României este puternic. Eu am dovedit, şi la conducerea partidului şi la conducerea guvernului, că sunt un om puternic.

Trăian Băsescu: (…) este clar că instituţia prezidenţială trebuie să fie extrem de puternică. Din acest motiv, o voi reorganiza şi voi da instituţiei prezidenţiale dimensiunea pe care ea trebuie să o aibă.

În aceeaşi evoluţie a discursului axat pe potenţa politică a candidaţilor se înscrie şi convingerea ambilor politicieni că deţin majoritatea parlamentară şi că vor forma guvernul.

b) strategii negative – ele subminează poziţia adversarului prin atacuri asupra ideologiei sale, a promisiunilor sau chiar a personalităţii sale – argumentum ad hominem (argumentul referitor la persoană):

- atacul pe terenul celuilalt apare atunci când unul dintre candidaţi îşi însuşeşte unul din clişeele cheie ale celuilalt;

- atacul direct – unul dintre adversari îl acuză explicit pe celălalt sau îi reproşează fapte care, în opinia vorbitorului reprezintă greşeli.

Adrian Năstase: Nici eu nu am trăit din munca de partid.

Trăian Băsescu: Nu, l-ai susţinut pe Ceauşescu, aşa, să n-aibă opoziţie.

- atacul indirect, spre deosebire de atacul direct, apare atunci când acuzaţiile la adresa adversarului nu sunt formulate explicit, ci rămân la nivel de implicaţie:

Adrian Năstase: Nu ne putem permite un preşedinte care să facă doar scandaluri, care să genereze crize. Avem nevoie de linişte, avem nevoie de responsabilitate.

Trăian Băsescu: Eu mi-am servit ţara. Toată cariera mea este legată de servit ţara unde a trebuit să o servesc: la bordul navelor, în zone de război, în incendii, în furtună. Am adus acasă ţiţeiul de care avea nevoie ţara. La maximă responsabilitate.

- atacul părţilor slabe adverse – un atac nu asupra persoanei ci asupra a ceea ce face adversarul, păstrând aparenţa unei obiectivităţi, spre deosebire de atacul direct.

- contraatacul:

Adrian Năstase:

Domnule Băsescu, în emisiunea lui Dinescu de la Realitatea TV, din 23 noiembrie, aţi afirmat: nu am nevoie de preoţi ca să simt către Dumnezeu, nu am nevoie de intermediari. Afirmaţia dvs neagă însăşi raţiunea de a fi a bisericii. În aceste condiţii vă întreb: Cum veţi reuşi să fiţi preşedintele unei ţări 99% creştine?

Trăian Băsescu:

Cred că daţi o interpretare complet greşită…

Adrian Năstase: N-am făcut decât să citez…

Trăian Băsescu:

Ca să ajungi la Dumnezeu … şi eu am avut o meserie în care n-am avut biserică pe navă. Ca să ajungi la Dumnezeu trebuie să crezi în Dumnezeu în primul rând. Este condiţia obligatorie.

Nu-i neapărat nevoie nici pentru marinar, nici pentru aviator, nici pentru oameni care au meserii riscante să aibă o biserică pentru a-şi face meseria.

Este suficient să crezi că ceva acolo sus există. Că există un Dumnezeu. Totul este să te comporţi ca om care crede în Dumnezeu şi nu ca om fără nici un Dumnezeu, aşa cum aţi făcut în raport cu pensionarii. I-aţi dat lui Iacubov scuturi şi v-aţi bătut joc de pensionari şi de ţărani.. Aţi dat lui Nicolae de la SNTR scutiri şi v-aţi bătut joc de generaţia tânără.

Este diferenţă probabil între noi. Meseria m-a obligat să cred în Dumnezeu fără să am biserică lângă mine.

Probabil că dvs. în timpul lui Ceauşescu vă permiteaţi să vă duceţi în fiecare duminică la biserică.

c) strategiile neutre - tehnici ce apelează mai mult la afecte:

- flatarea electoratului

- apelul la afect – recunoaşterea lui Băsescu a situaţiei în care sunt puşi să concureze la preşedinţia României doi foşti membri de partid comunist.

- repetiţia.

1.3.1. Metaforizarea

Politica alocă doua tipuri de resurse, tangibile şi intangibile, şi doua tipuri de simboluri, concrete şi abstracte, în discursul politic: [8]

Indiferent de domeniul sau situaţia de comunicare în care practicăm discursul, putem deosebi o întrebuinţare literală a limbajului de una nonliterală a sa. Dacă spunem „omul este fragil bio-psihic dar prin inteligenţă reuşeşte să supravieţuiască” ne situăm într-o întrebuinţare literală a limbajului, pe când dacă spunem, precum Pascal, „omul este o trestie cugetătoare” suntem într-o întrebuinţare nonliterală a acestuia. În primul caz, persoana care vorbeşte (scrie) vrea să comunice interlocutorului într-un mod direct ideea că „omul este slab bio-psihic dar că prin raţiune devine tare”; în cazul al doilea, Pascal ne comunică aceeaşi idee (ca idee de bază, deoarece pot fi deprinse şi alte conotaţii) dar într-un mod indirect, analogic şi sugestiv.

Distincţia este clasică, avându-şi originea în tradiţia retorică, începând cu Aristotel, dar este cunoscută, în special, sub forma distincţiei sens literal – sens figurat. Deşi studiile de retorică tradiţională impun mai multe tipuri de figuri retorice ce ilustrează întrebuinţarea sensului figurat sau a nonliteralităţii în practica discursivă, noi vom aborda metafora ca exponent al