„O contraistorie a filosofiei“ a lui Michel Onfray este un seducator exercitiu antielitist, o fotografie de grup, fara nici un ornament retoric inutil, a marilor invinsi ai filozofiei.
Sa incepem cu un soi de anecdota biografica, una care spune multe despre Michel Onfray: la 28 de ani a facut un stop cardiac, dar cind i s-a spus ca trebuie sa tina regim, a replicat ca prefera sa manince unt decit sa-si strice viata, atita cita i-a mai ramas. Onfray e un personaj fascinant al filozofiei contemporane.
E un hedonist convins, un sceptic in tot ce priveste mecanismele de parvenire in mediul academic contemporan si un tip care a facut fata cu brio acuzelor de superficialitate si de popularizare extrema. Omul afirma din start ca nu e interesat sa ia ochii, ci ca vrea doar sa (se) lamureasca probleme dificile in termenii cei mai pamintesti cu putinta.
Onfray ataca dur obscurantismul filozofic din cercurile elitiste, numindu-le constructii corporatiste mare amatoare de incantatii tribale.
„Aceasta veche filozofie, avertizeaza francezul, mereu activa, nebuloasa si elitista, absconsa si autista, tixita de neologisme si plina de ceturi, o vom lasa nostalgicilor cultului.“
Primul volum din „O contraistorie a filosofiei“, tradus la noi de Mihai Ungurean pentru Polirom, ii are drept eroi pe hedonisti, sofisti, cinici si alte personaje pastrate in plan secund de tirania marilor filozofi idealisti. Onfray scrie un manifest fara nuante inutile impotriva traditiilor idealiste, platoniciene, crestine, principalele vinovate pentru distrugerea unor nume mari ale istoriei gindirii: Democrit, Aristip sau Epicur. Platon este facut cu ou si cu otet, fara exagerare.
Este acuzat ca insceneaza dialoguri in care oponentii lui Socrate sint niste imbecili. Socrate insusi e un simplu „personaj conceptual“, mult diferit de ce a fost si de ce a propovaduit in epoca. Platon il ura profund pe Democrit caruia ar fi dorit sa-i arda opera. Pe Aristip nici macar nu-l aminteste in opera sa, desi in „Dialoguri“ ii sint combatute multe dintre teorii. O singura data, Platon face o insinuare nedreapta cind pomeneste faptul ca, la moartea lui Socrate, Aristip ar fi lipsit nejustificat.
Apoi, lui Platon ii dadea mina sa dispretuiasca lectiile sofistilor pentru bani pentru ca provenea din mediul aristocratic. Aristip, in schimb, crede ca si bogatia, si mizeria sint doua imposturi, nu trebuie sa pozezi cu ele - banii trebuie folositi pentru o viata mai buna si atit.
Onfray e foarte activ in lupta dintre cinici si hedonisti, pe de o parte, si platonicieni, stoici, crestini, de cealalta. Nu incearca sa joace comedia obiectivitatii si ciomageste adversarii fara mila, folosindu-se de slabele urme lasate de eroii sai antiidealisti. O concluzie dura il situeaza pe Platon la originea ideilor totalitariste: „Platon se afla la originea totalitarismelor moderne (a se citi sau reciti textele lui Popper)? Epicur se afla la originea rezistentelor dintotdeauna“.
Pacatele idealismului? Sustin autoritatea, propovaduiesc opozitia paguboasa intre trup si suflet, sustin ipocrizia elitista, si-au distrus oponentii atacindu-i pervers si anihilindu-i. Avantajele hedonismului? Ei au inventat inca din antichitate individul modern, crede Michel Onfray, omul impacat cu propriul trup, amator onest de placere si mare pretuitor al ataraxiei (absenta tulburarilor, a trairilor intense care ar putea cauza suferinta).
Marea rafuiala cu urmasii lui Platon (nu intimplator crestinii s-au lipit perfect de vorbele lui Socrate) este de fapt un razboi cu adoratorii suferintei, cu propovaduitorii rautatii fundamentale continute in trup. Credinta hedonistului s-ar putea rezuma prin sintagma „ateism linistit“, iar principalul propovaduitor ramine Epicur, cel care credea in zei indolenti carora nu trebuie sa le ceri nimic niciodata. Foarte frumos este capitolul dedicat hedonismului lui Lucretiu.
Prejudecata comuna spune ca un hedonist nu poate fi pesimist. O prostie, crede Onfray, cit timp si Lucretiu isi pune, in felul sau, bazele teoriei sale filozofice in materialism, in „atomii“ care alcatuiesc lumea. In plus, demonteaza toate legendele fioroase despre demonismul poetului latin propovaduite de primii teologi crestini.
Cum poti sa scrii despre niste oameni carora li s-au pierdut mai toate cartile, asa cum e cazul sofistilor, cinicilor, hedonistilor? Cea mai buna sursa este dusmanul. Nu toti au fost perfizi precum Platon incit sa nu-si citeze adversarii. Asa incit, Onfray a extras teoriile maestrilor sai din injuraturile „invingatorilor“.
Asadar, ca sa afli mai multe despre Democrit, de exemplu, trebuie sa citesti cum il injura Cicero. Asta daca nu ai sansa sa le descoperi o parte din opere sub lava Vezuviului (cum s-a intimplat cu unele texte din Epicur in biblioteca lui Philodem din Gardara). „Contraistoria…“ lui Onfray este o carte usor de citit, polemica, scrisa de un om atit de viu incit simte nevoia sa se bata cu idoli precum Platon, ca si cum i-ar fi contemporani. O strategie riscanta, deloc pe placul academicilor, seducatoare pentru publicul larg.
Tot textul
Sursa Cotidianul.ro
