Izvoare de filozofie 7 (05_07_2008)

Permanentele clepsidrei. O dezbatere filosofică despre relevanţa tradiţiei creştine in Europa Unită. Invitat prof. univ. dr. Gheorghiţă Geană. Realizator Constantin Aslam

Credinta si Religie - Pacea intre religii.Despre Dumnezeul ascuns - Nicolaus Cusanus

In 1453, la caderea Constantinopolului sub turci, Nicolaus Cusanus, teolog, savant si filozof mistic, scrie - drept reactie - micul tratat de armonizare a religiilor. In pragul varstei moderne, Cusanus reformuleaza cu indrazneata prospetime, ba chiar cu un “extremism provocator”, vechea idee de intelepciune. O trece mai departe intr-o “noua Europa” ce va avea in curand de infruntat din plin tema diversitatii: religioase, etnice, culturale.

Cartea o gasiti aici

O introducere despre aceasta carte veti gasi Aici (astept trilulilu sa aprobe inregistrarea) - Inregistrare din emisiunea Izvoare de filosofie - Credinta si religie - realizata de Constantin Aslam avand invitata domnisoara Georgiana Albu discutand despre credinta in Uniunea Europeana

Cartea Proverbelor

Fiindca in studiul nostru din cartea lui Iov am vazut cum intelepciunea lui Dumnezeu a stat la baza incercarilor din viata lui Iov, vom putea sa vedem acum cum intelepciunea lui Dumnezeu sta (sau ar trebui sa stea!) la baza vietii obisnuite de zi cu zi a fiecaruia dintre noi.Inteleptul imparat evreu Solomon ce a domnit in Israel intre 971-931 in. de H. este cel ce a scris urmatoarele trei carti ale Bibliei: Proverbele, Ecleziastul si Cantarea Cantarilor, cat si Psalmii 72 si 127. Proverbele vorbesc despre intelepciunea necesara in viata, Ecleziastul, despre prostia (nesabuinta) omeneasca, prezenta in viata, iar Cantarea Cantarilor, despre dragoste ca subiect neutru. Se pare ca dragostea este un intermediar potrivit intre cele doua extreme. Solomon este autoritatea care se exprima asupra celor trei importante subiecte distincte.

INTRODUCERE
Cuvantul cheie al cartii este “intelepciunea”, sau “abilitatea de a trai viata cu chibzuinta si pricepere”. A trai o viata evlavioasa intr-o lume nelegiuita nu este o sarcina deloc usoara. Proverbele ofera indrumarile detailate ale lui Dumnezeu prin care cei ce-i apartin sa stie sa infrunte cu succes problemele practice de zi cu zi ale vietii, cum sa traiesti pentru Dumnezeu, cum sa te intelegi cu parintii, cu copiii, cu semenii, cum sa respecti autoritatile, precum si multe alte aspecte practice de viata.

Solomon, autorul lor principal, foloseste o combinatie de poezie, pilde, maxime, intrebari cu talc si scurte povestioare pentru a pune intr-o forma memorabila bunul simt si perspectiva divina necesara vietii.

Fiindca Solomon, reprezentantul inteleptilor Israelului a fost principalul contribuitor, titlul evreiesc al acestei carti este “Mishle Shelomoh”, adica “Proverbele lui Solomon” (1:1). Titlul grecesc este “Paroimiai Salomontos” (proverbele lui Solomon), iar titlul latinesc este “Liber Proverbiorum”, in care se combina cuvintele “pro” (pentru, spre) si “verba” (cuvinte) pentru a descrie felul in care proverbele reusesc sa concentreze multe cuvinte in expresii (zicale) scurte. In scrierile rabinice “proverbele” sunt denumite “Sepher Hokhmah”, adica “Cartea Intelepciunii”.

CE ESTE UN “PROVERB”?
Un proverb este o exprimare care comunica un adevar (sau o realitate a vietii) intr-o maniera foarte incisiva si concisa. Cineva a spus ca proverbele sunt, “fraze scurte produse de o experienta indelungata”. De fapt, este vorba de adevaruri ce sunt exprimate intr-o forma usor de amintit. Proverbul se mai poate denumi si maxima, zicala sau dicton.

Cred ca putem alege ca verset cheie al Proverbelor,

Prov.1:7 Frica Domnului este inceputul stiintei; dar nebunii nesocotesc intelepciunea si invatatura.

Orientul Apropiat si Orientul Mijlociu reprezinta in general patria proverbelor. Se crede ca Solomon a cules mai multe maxime din astfel de surse. El le-a editat pe toate si a scris multe dintre ele. Un doctor, pe nume Thirtle, spune Vernon McGee, precum si alti cercetatori au observat ca la un moment dat se petrece o schimbare de pronume de la persoana a doua la persoana a treia. Astfel ei sugereaza ca proverbele scrise in persoana a doua au fost cele predate lui Solomon de catre invatatorii lui, iar cele scrise la persoana a treia au fost scrise de insusi Solomon.

DATAREA PROVERBELOR

Cartea Proverbelor reprezinta o colectie de maxime de intelepciune si nu o carte despre istorie. Este un produs al scolii de intelepciune a Israelului.
Proverbele scrise de Solomon insusi provin din jurul anului 931 in. de H., iar cele din cap.25-29 au fost stranse de Ezechia, cam cu 230 de ani mai tarziu. Ezechia a domnit intre 715 si 686 in. de H.

(Open Bible Study Edition)

Conform lui Ieremia 18:18 (,,Atunci ei au zis: ,Veniti, sa urzim rele impotriva lui Ieremia! Caci doar nu va pieri Legea din lipsa de preoti, nici sfatul din lipsa de intelepti, nici cuvantul din lipsa de prooroci. Haidem sa-l ucidem cu vorba, si sa nu luam seama la toate vorbirile lui!“) si Ezechiel 7:26 (Vine nenorocire peste nenorocire, zvon dupa zvon. Ei cer vedenii proorocilor; dar preotii nu mai cunosc Legea, si batranii nu mai pot da sfaturi”) existau trei categorii de oameni care vorbeau poporului in numele lui Dumnezeu:

• preotii care tineau legea
• profetii care transmiteau Cuvantul si vedeniile, si
• inteleptii, sau batranii poporului care sfatuiau

In cazul proverbelor, Dumnezeu ne transmite intelepciunea Sa prin Solomon care nu este nici preot, nici profet.

Carte recomandata de Blogul Monoloage

Tot textul  

Elevii vor sa studieze filozofia religiei

Un sondaj realizat pe site-ul Ministerului Educatiei arata ca mai mult de jumatate dintre profesori si elevi doresc introducerea filozofiei religiei si a teoriei evolutionismului, in locul religiei, ca obiect de studiu. Cei mai multi dintre ei, adica 37,50%, au votat pentru reintroducerea evolutionismului si abordarilor filozofice ale fenomenului religios in programa de biologie si, respectiv, filozofie. Un sfert dintre votanti si-au exprimat dorinta ca acestea sa se studieze separat, incadrate intr-o disciplina de sine statatoare.

In opinia mai multor inspectori de specialitate din invatamantul preuniversitar, acest sondaj nu are o relevanta covarsitoare in deciziile viitoare privind reintroducerea religiei in scoli ca disciplina de studiu sau abordarea fenomenului religios in spatiul altor materii din programa. “Se uita faptul ca curricum-ul din invatamantul public neteologic trebuie sa fie in principiu egal fata de toate atitudinile privind fenomenul religios. Totodata, se uita faptul ca fenomenul religios trebuie abordat “la liber” si din p unct de vedere filosofic, sociologic, politologic, nu doar din punct de vedere confesional. O dovada in acest sens este data si de scoaterea de facto a lectiilor despre evolutionism din programa de biologie, precum si a capitolului consacrat ideii de Dumnezeu din programa de filosofie”, ne-a declarat un inspector scolar care a dorit sa-si pastreze anonimatul. La randul ei, Mihaela Suciu, purtatorul de cuvant al Ministerului Educatiei, ne-a declarat: “Acest sondaj a fost initiat de catre unele asociatii despre care nu vreau sa comentez. Intr-adevar, in urma ultimei reforme a programei de liceu, Evolutionismul si Conceptul ideii de Dumnezeu au fost scoase ca teme distinct de analiza din Biologie si Filosofie. Ca studiul evolutionismului, de exemplu, nu mai exista in scoala este o aberatie. Acest concept face parte integrata in toate capitolele pe care elevul le invata si, mai mult, din 2006, s-au operat teme actuale pe tema teoriei evolutioniste. stiinta evolueaza de la simplu la complex, se afla in continua schimbare.La Filosofie, argumentul este acelasi si conceptual despre Dumnezeu este parte integrata in ansamblul problematicilor studiate. Asadar, acest subiect poate fi tratat prin temele unor mari filosofi. Deci, in ambele cazuri nu trebuie capitole distincte”.

Sursa: Gardianul  

Dialog între un filosof, un iudeu şi un creştin

Volumul “Dialog între un filosof, un iudeu şi un creştin”, aparţinând gânditorului medieval Abelard (1079-1142), a fost lansat la Ceainăria Cărtureşti.Potrivit prefaţatorului cărţii, Bogdan Tătaru Cazaban, “Abelard propune în Dialog nu o confruntare directă între religii, ci o comparaţie mediată a adecvării lor la exigenţele raţiunii sau la legea naturală”.Volumul a apărut în ediţie bilingvă (latină-română), în colecţia “Tradiţia creştină” a Editurii Polirom.Un scurt rezumat puteti urmari AICI

Sursa TVR

Update: Dialog între un filosof, un iudeu şi un creştin - rezumat Romania Actualitati

Un banc interesant

Care-i deviza moldoveanului?
Viata-i scurta. Daca tot n-o putem lungi, hai s-o facem lata!

… din cugetarile lui Petre Tutea

1. Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.

2. Am avut revelatia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevăr. Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esentă, sediul lui nu e nici în stiintă, nici în filozofie, nici în artă. Si cînd un filozof, un om de stiintă sau un artist sînt religiosi, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului.

3. Acum, mai la bătrînete, pot să spun că fără Dumnezeu si fără nemurire nu există adevăr.

4. O babă murdară pe picioare, care stă în fata icoanei Maicii Domnului în biserică, fată de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare asa, dihor.

5. Eu cînd discut cu un ateu e ca si cum as discuta cu usa. Între un credincios si un necredincios, nu există nici o legătură. ăla e mort, sufleteste mort, iar celălalt e viu si între un viu si un mort nu există nici o legătură. Credinciosul crestin e viu.

6. Ateii si materialistii ne deosebesc de animale prin faptul că nu avem coadă.

7. Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba.

8. Eu nu detest burghezia. Eu m-am lămurit că un om care vrea să fie bogat nu este un păcătos. Spunea odată un preot bătrîn: Circulă o zicală că banul e ochiul dracului. Eu nu-l concep ca ochiul dracului, eu îl concep ca pe o scară dublă. Dacă-l posezi, indiferent în ce cantităti, si te misti în sus binefăcător pe scară, nu mai e ochiul dracului. Iar dacă cobori, atunci te duci cu el în infern, prin vicii, prin lăcomie si prin toate imperfectiile legate de orgoliu si de pofta de stăpîn.

9. Nu pot evita neplăcerile bătrînetii si nu mă pot supăra pe Dumnezeu că m-a tinut pînă aproape la nouăzeci de ani. Însă bătrînii au o supapă foarte înteleaptă: au dreptul la nerusinare. O nerusinare nelimitată. Cînd mă gîndesc la suferintele bătrînetii, îmi dau seama că în natura asta oarbă cel mai mare geniu este geniul mortii. Faptul că murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.

10. Eu sînt iudeocentric în cultura Europei, căci dacă scoti Biblia din Europa, atunci Shakespeare devine un glumet tragic. Fără Biblie, europenii, chiar si laureatii premiului Nobel, dormeau în crăci. Stiinta si filozofia greacă sînt foarte folositoare, dar nu sînt mîntuitoare. Prima carte mîntuitoare si consolatoare pe continent - suverană - e Biblia.

11. Există o carte a unui savant american care încearcă să motiveze stiintific Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de stiintă cum am eu nevoie de Securitate.

12. Luther, cît e el de eretic si de zevzec, a spus două lucruri extraordinare: că creatia autonomă e o cocotă si că nu există adevăr în afară de Biblie. Mie mi-a trebuit o viată întreagă ca să aflu asta. El nu era asa bătrîn cînd a dibăcit chestia asta, că era călugăr augustin… Mie mi-a trebuit o viată ca să mă conving că în afară de Biblie nu e nici un adevăr.

13. Shakespeare, pe lîngă Biblie, - eu demonstrez asta si la Sorbona - e scriitor din Găesti.

14. În afara slujbelor bisericii, nu există scară către cer. Templul este spatiul sacru, în asa fel încît si vecinătătile devin sacre în prezenta lui.

15. Stii unde poti căpăta definitia omului? - te întreb. În templu. În biserică. Acolo esti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul si asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea si omul.

16. În biserică afli că existi.

17. Ce pustiu ar fi spatiul dacă n-ar fi punctat de biserici!

18. În afară de cărti nu trăiesc decît dobitoacele si sfintii: unele pentru că n-au ratiune, ceilalti pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de constiintă.

19. Platon are un demiurg care nu e creator, ci doar un meserias de geniu, fiindcă materia îi premerge. Prima idee de creatie reală, au adus-o în istorie crestinii.

20. De creat doar zeul crează, iar omul imită. Eu cînd citesc cuvîntul creatie - literară, muzicală, filozofică - lesin de rîs. Omul nu face altceva decît să reflecte în litere, în muzică sau în filozofie petece de transcendentă.

21. Cum să fie creatura creator? ”Hai tată, să-ti arăt mosia pe care ti-am făcut-o cînd nu eram în viată…” Păi cum să fie creatura creator?

 Tot textul

HIERATICUL – “LUMINA LUMII”

În momentul despărţirii de ucenicii Săi, la Înălţare, Mântuitorul le-a făgăduit că „Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 21). Este mult de grăit despre acest „cu voi sunt”, dar, oricum, nu este vorba despre o prezenţă palpabilă, ci, mai ales, de lucrare, de efectul ajutorului nevăzut la creşterea, la realizarea creştinilor, încât să se afirme „lumina lumii”, chiar dacă autorul acesteia este luat din câmpul vederii omului în cel mai propriu înţeles al cuvântului. Întrucât doreşte ca „lumina lumii” să fie călăuzitoare până la sfârşitul veacurilor, Mântuitorul a lăsat un reper în jurul căruia aceasta să prindă existenţă şi să se desfăşoare într-o cuceritoare splendoare. „Lumina lumii” vine din sufletul aflat în starea cea mai bună, zidit după chipul Mântuitorului care şi-a asumat şi creşterea firii omeneşti până la desăvârşire prin Întrupare. De aceea, în Biserica Ortodoxă, Taina Sfântului Mir se administrează imediat după naştere, odată cu Sfântul Botez. Căci ea este a creşterii armonioase a persoanei. Iar primirea acesteia numai după un număr bunicel de ani influenţează negativ spiritualitatea în respectivul areal creştin. Încât, despre cei ce nu primesc această însemnată Sfântă Taină, se poate spune o vorbă asemănătoare cu „nu are cei şapte ani de-acasă”.
Acolo unde se primeşte această Sfântă Taină încă de la botez, s-a născut şi s-a încetăţenit noţiunea de „hieratic”. Este o trăsătură de mare importanţă în ceea ce priveşte ideea că „adevărul” se află în ceva specific unei anumite spiritualităţi. „Hieratic” înseamnă că un anumit lucru este părtaş de sfinţenie. Referindu-se la faţa omului, noţiunea arată că aceasta reflectă „liniştea interioară”, „netulburarea”, „statornicia” sufletului, corespunzătoare cu informaţia biblică despre cum proorocul Ilie a constatat că „în adiere de vânt se află Domnul Dumnezeu”, iar nu în „furtună”, în „vânt nebun” sau „năprasnic”.
Această „pace adâncă” se reflectă pe faţă nu numai în netulburare, nu numai într-o anumită inerţie şi chiar de-a dreptul în nivelul redus până la lipsă al expresivităţii. Deşi riscăm o neînţelegere, aversiune, tribut de plătit din capul locului arătăm că ultima noţiune este vinovată de nenumărate şi mari prejudicieri, deteriorări şi schimbări în rău a relaţiilor dintre semeni.
Jovialitatea, dorinţa de a petrece, distracţia căutată ş.a.m.d. sunt acceptate ca semne de bine. Iar înfundarea discernământului comun se realizează în vorba populară: „Urâtul din ce-i făcut ? Din omul care-i tăcut!” Această zicere se dovedeşte adevărată numai pe jumătate. Şi, mai mult, n-ar trebui să se folosească, deoarece necesită o reală şi pertinentă cunoaştere a sufletului pentru a aşeza cele două părţi la locul lor.
Există în primul rând o tăcere necăutată şi nedorită a sufletului aflat departe de pacea lui Dumnezeu. Frământarea interioară îi creează un blocaj sufletesc, o împrăştiere şi o absenţă răufăcătoare în chiar momentele cruciale ale vieţii. El nu ştie să dea răspunsul cel mai potrivit şi uneori este pus în situaţia că „tăcerea îl acuză”. Răspunsul potrivit îi vine doar după ce ocazia „a trecut dealul”. Nivelul redus al „repeziciunii minţii” (Acatistul Mântuitorului, icos 8, verset 4) îi rătăceşte şi defavorizează pe aceştia. Ei intră în categoria „acedicilor” despre care vorbeşte literatura ascetică. Numai că aici este definit efectul (‚acedie’ – toropeală, plictiseală, mahmureală), iar nu cauza, adică agitaţia interioară care produce atâtea neajunsuri dintre care cel mai mare este pierderea puterii de muncă şi apoi lenea. Fără îndoială că, în această parte, are dreptate zicerea populară.
Al doilea fel de tăcere reprezintă un semn de bine, dar ignorat de către mulţi vieţuitori pe acest pământ. Dar şi întrucât nu a fost evaluat cum se cuvine de către ştiinţă. În linii mari, această tăcere intră într-un „model economic” al sufletului, cu nevoi minime, unele aproape inexistente şi randament maxim. Este vorba despre sufletul hieratic, cel care cunoaşte din belşug „pacea adâncă şi statornică”, oglindită apoi pe faţă în amintitul nivel redus al expresivităţii. Acest suflet apreciază drept germene al euharistiei soliditatea sa, lipsa nevoii de a fi apreciat, ca şi trăsătura de „monachos” relativ şi care proporţionează optim preocupările vieţii în favoarea creativităţii. Lipsa sau nivelul foarte scăzut al nevoii de a fi apreciat îl fereşte de a cădea în capcana linguşitorilor. În acelaşi timp, se leagă şi de nevoia minimă de a comunica. Ne aflăm aici în câmpul bogat roditor al binecuvântatei tăceri, semn şi al maturităţii. La această situaţie se potriveşte vorba populară „tace şi face”. În plus, hieraticul este prins şi de o noţiune cu mare încărcătură ştiinţifică, anume abstracţiunea. Manifestând o mare uşurinţă în a prinde înţelesul exact al celor rostite de interlocutor, fiind păzit astfel de a săvârşi sau a fi acuzat de răstălmăciri, el realizează o comunicare totală în cât mai puţine cuvinte. Acestea însă conţin noţiuni cheie, de mare interes, uneori cu valoare ştiinţifică în iconomia discursului. Pe lângă acestea însă şi felul lui de a judeca în domeniul subiectiv (adică al relaţiilor interpersonale) vine cu prezumţia de „adevăr”, datorită neatârnării interioare şi marii lui suportabilităţi. Oare nu de aceasta „sfinţii vor judeca lumea”? (I Corinteni, 2) Dar în deplină cunoştinţă şi despre sine şi despre alţii. Deosebim în această privinţă două păreri din literatura patristică. Astfel, Tertulian se exprimă că „anima naturaliter christiana”, adică „sufletul în mod firesc este creştin”. Avem de-a face cu o strălucitoare exprimare hieratică. Din păcate însă, Tertulian ignoră faptul că alţii nu au stabilitatea şi forţa sa interioară şi categoriseşte orice cădere sau neîmplinire a omului drept „licenţă morală”. Ca atare, devine rigorist!
Origene, în schimb, spune că în cadrul apocatastazei, Dumnezeu va ierta şi pe diavol. Având în vedere numai propria sa suportabilitate, acest prodigios gânditor greşeşte prin debordare sau „dare pe-afară”. În realitate, există şi alte criterii de care trebuie să se ţină seama pentru ca „logica hieratică” să nu rătăcească drumul. În acest fel, Sfântul Pavel spune: „Cu lapte v-am hrănit, nu cu bucate, căci încă nu puteaţi (mânca) şi încă nici acum nu puteţi” (I Corinteni 3, 2). „A putea”, intrat în câmpul noţiunii de iertare, stabileşte o paletă largă de situaţii de avut în vedere de către „logica hieratică” sau „mioritică”. Când astfel de referinţe lipsesc, se impune să fie invocată chiar „lacuna” ca factor determinant nu numai în evenimente, în istorii, în relaţii, ci chiar în sisteme. Este şi cazul teologiei, dar şi al filosofiei.
Cea din urmă prezintă interes deosebit, deoarece la origine îngloba toate străduinţele şi achiziţiile din domeniul spiritului. De aici se manifestă o reminiscenţă când cineva nu este avizat asupra unui subiect sau asupra unui anumit fel de a pune problema: „Dumneata faci filosofie cu mine!” Apoi, disciplina la care ne referim se ocupă şi de religie. Şi tocmai în aprecierea filosofică a religiei „lacuna” poate deţine „partea leului”, deformând realitatea. Dacă adăugăm la aceasta şi „logica temperamentului”, de foarte multe ori călăuzitoare în demersul filosofic încă şi mai păgubitoare se dovedesc astfel de strădanii pentru religie. Judecăţile care vin dintr-o stare patologică, admisă la nivelul actual al ştiinţei, împinge de-a binelea religia într-o fundătură fără întoarcere. De aceea, se cere imperios ca „lacuna” însăşi să fie abordată, selectând-o nu după treapta pe care se află filosofului, ci după nivelul său (al lacunei) şi după prejudiciul adus valorii religioase. Din acest punct de vedere, emblematică se dovedeşte „lacuna” lui Friedrich Nietzsche.
În Logica sentimentelor, Theodule Ribot prezintă pe filosoful numit mai înainte drept caz concludent de conversiune în domeniul religios, moral şi estetic. La rândul său însă, Ribot dovedeşte o puternică lacună. Pare că nu şi-ar da seama despre originea conversiunii lui Nietzsche în alternanţa stărilor sale de avânt şi depresie, boală psihică sadea, categorisită drept „psihoză maniaco-depresivă”. În realitate, ar fi vorba de un lanţ lacunar cu trei verigi care se vrea un argument forte despre „raţionamentul inconştient”.
Eticheta de „inconştient” se menţine doar atâta vreme cât logica diferitelor temperamente nu este adusă la lumină. După ce se întâmplă acest lucru, căutătorul găseşte cea mai plauzibilă explicaţie, inclusiv despre o teorie filosofică. Şi, dintre toţi filosofii, Fr. Nietzsche se pretează