Pe vremuri să ai putere însemna să ai acces la date, astăzi să ai putere înseamnă să știi ce să ignori” – Homo Deus – YUVAL NOAH HARARI

Destinul este una dintre temele primordiale ale omenirii, reprezentând sub o formă sau alta preocuparea fiecărui individ.(link)

plesu liiceanu

Subintitulată „un dialog (teoretic şi confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilor”, cartea cuprinde, potrivit editurii, „zece scrisori schimbate cu eleganţa şi firescul unei prietenii intelectuale vechi de peste patruzeci de ani, pline de reflecţii, umor, experienţe personale şi culturale, un turnir modern al ideilor în care se confruntă două concepţii despre destinul omului”.

Tema destinului a suscitat însă interesul celor doi autori cu mult înainte de a fi apărut proiectul actualului dialog. În cartea “Minima moralia” a lui Andrei Pleșu apărută în 1988, un capitol este intitulat “Judecata morală și problema destinului”. În “Despre limită” a lui Gabriel Liiceanu, apărută în 1994, există patru capitole dedicate temei destinului: “Nehotărârea și absența de destin”, “Despre destin. Secvența “de depășit – de atins”, “Maladiile de destin. Lenea, ratarea și bovarismul” și “Legea, frica de destin și destinul colectiv”.

Scrisorile au fost schimbate între cei doi autori în perioada iulie – septembrie 2020.

A doua parte a cărții, intitulată “Restituiri”, cuprinde sub titlul “Paisprezece însemnări despre destin” textele publicate de Andrei Pleșu în “Dilema veche” între anii 2016-2018 ce dezbat drept problematică fundamentală tema destinului.

Dar poate cea mai pregnantă întrebare pe care și-o pune fiecare atunci când vine vorba despre destin este : “Ce este destinul până la urmă?” Reprezintă drumul prestabilit de o entitate divină? O zeitate legată la ochi? Manifestarea voinței lui Dumnezeu în viața omului? Liberul arbitru pe care individul îl posedă pentru a-și croi existența? Asumarea propriilor fapte, indiferent cât de dureroase sunt ele? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările la care Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu au încercat să ofere un răspuns în paginile frumos legate.

Însă tocmai de cuvântul “răspuns” se feresc autorii. Pentru că, așa cum motiva Andrei Pleșu într-un scurt dialog cu partenerul său de scriitură, ritmul vieții astăzi, ritmul în care se petrec lucrurile nu mai îngăduie lectura molcomă la gura sobei a sute și sute de pagini edificatoare. Asta nu înseamnă că acum cine va citi acest volum va fi edificat în problema destinului, dar garantez că va cădea pe gânduri”.

Și poate că nu de răspunsuri oferite pe tavă avem nevoie, ci de acea căutare interioară a propriilor răspunsuri, căutare pe care o determină introspecția și încercarea de a defini în termeni proprii ce înseamnă noțiunea de “destin”.

ÎNSĂ CUM A LUAT NAȘTERE O ASTFEL DE CARTE DESPRE DESTIN?

De ce un dialog și nu o monografie? se întreabă, poate, cititorul. Explicația ne-o oferă, cu umoru-i caracteristic, tot Andrei Pleșu:

De-a lungul ultimilor ani am avut acest proiect ca fiind un fel de proiect final. Am facut tot ce se face când vrei să pregătești o carte pe o temă dată. Când vrei să scrii despre destin, te aștepți să aibă și destinul un cuvânt de spus. Și primul lui cuvânt a fost, mai curând, negativ, în sensul că am avut sentimentul că n-am să pot duce la capăt acest proiect.

Și chiar dacă inițial părea că nu există nicio soluție pentru ca o astfel de carte să vadă lumina tiparului, se pare că, totuși, tot destinul a avut ultimul cuvânt. După aia s-a răzgândit și a intervenit în felul lui imprevizibil și anume readucându-în dialog pe Gabriel Liiceanu, ceea ce a făcut de multe ori în această viață. Destinul nostru și al întâlnirilor noastre este foarte ritmat, și el a avut ideea amicală, dar și eficientă, să înlocuim un proiect statuar, cu o dezbatere, cu un dialog. Și s-o facem în stilul schimbului de scrisori.

Așa a prins viață o scriere reflexivă, ce nu are nimic din dogmatismul unor eseuri filosofice pure.

(w640) plesu liic

Cititorul este purtat, cu eleganța celui care însoțește cu gândul o bătălie de idei, pe tărâmuri ideatice distincte tocmai pentru că, așa cum mărturisea Andrei Pleșu, “relația dintre noi nu este una de asemănare, ci una de complementaritate. Și asta este mult mai provocatoare, mai vie, decât o simplă simetrie pe aceeași voce. Eu cred că am procedat mai adecvat stând de vorbă în aceste scrisori de pe poziții distincte și cred, de asemenea, că pentru cititor vremea tratatelor a trecut”.

Opinia este împărtășită și de Gabriel Liiceanu: “Când ne-am hotărât să facem acest dialog sub formă de scrisori, sunt zece scrisori, ne-am gândit că nu ne acoperim pozițiile câtuși de puțin. Fiecare venea din altă direcție, unul dinspre lecturi teologice, cu precădere ezoterice, celălalt mai mult dinspre filosofia tradițională și știam că o potrivire apriori, din capul locului, între noi, nu există”.

Rezultatul este o încântătoare încrucișare de idei schimbate cu eleganța și firescul unei prietenii intelectuale vechi de peste patruzeci de ani, ce oferă cititorului acea senzație de familiaritate, de apropiere, toate presărate cu un stop de umor, ce transformă implacabilitatea subiectului într-o călătorie inițiatică a sinelui printre marile idei pe care un astfel de subiect le scoate la lumină.

Fericirea mea cea mai mare este că am obținut, cum se spune de altfel în carte, un turnir între noi. Un turnir frumos. În care totul e spus, de ambele părți, cu verticalitatea punctului de vedere al fiecăruia și în același timp cu eleganță. N-am ieșit certați din treaba asta, am ieșit mai prieteni decât eram”, mărturisește Gabriel Liiceanu.

O prietenie la care noi, cititorii, suntem martori și complici. Căci nu îți poți stăpâni un zâmbet complice atunci când asiști la încrucișarea ideilor celor doi combatanți, ce se provoacă permanent unul pe altul pe una dintre marile teme ale umanității.

Și dacă nu mă credeți pe cuvânt, poate citind fragmentul de mai jos, vă veți convine singuri!

„GABRIEL LIICEANU:

Dragă Andrei, știu că ai să râzi, dar iată la ce m-am gândit. Dacă oamenii de știință se zbat de câteva secole să afle care este originea vieții, de ce nu s-ar zbate și filozofii să dea o definiție convenabilă a destinului? Așa cum în cazul originii vieții a învins ipoteza Oparin-Haldane, de ce n-ar învinge în cazul destinului ipoteza Pleșu-Liiceanu? Însă o ipoteză nu poate fi confirmată decât în urma unor experimente. Or, în cazul nostru și al destinului, ipotezele ar urma să fie validate de-abia când se vor face experimente pe deplin edificatoare despre lumea-de-dincolo. Cum între noi doi, tu ești cel pasionat de știința intervalelor și a lui „dincolo”, așadar specialistul în „transcendent”, firesc ar fi ca tu să le transmiți pământenilor, la timpul potrivit, cum stau cu adevărat lucrurile.

(Sper să nu te superi dacă, din când în când, am să-ți mai bag câte un băț prin gardul transcendenței.)

ANDREI PLEȘU:

Dragă prietene, înainte de a ne cufunda în tema destinului, lasă-mă să observ că avem de partea noastră acea complementaritate de care amândoi suntem conștienți. Pe noi doi, diferențele ne fac solidari și afectuoși. Da, vrem să provocăm cititorului o fertilă «cădere pe gânduri», dar recurgând la persuasiune, la un spor de interogativitate, nu la vreun prestigiu de neînduplecat. Nu aspir nici la valabilitatea de manual a «ipotezei Oparin-Haldane» în problema originii vieții, luând-o ca model pentru o posibilă «ipoteză Liiceanu-Pleșu» în problema destinului (n-am competența de a stabili care dintre noi ar fi Oparin și care Haldane…). Zic mersi dacă vom reuși să provocăm un pic de neliniște și un orizont de cercetare proprie în ograda celor care ne urmăresc.

Sursa: http://www.tvr.ro/

Yasmine Hamdan – Hal

Posted: iulie 18, 2020 in filozofie
Etichete:,

Solomon Marcus part. 2

Posted: iulie 12, 2020 in filozofie
Etichete:,

Coach holistic

Posted: iulie 9, 2020 in filozofie
Etichete:,

Fără globalizare nu am fi vorbit astăzi despre pandemia generată de noul coronavirus. Fără frontierele deschise şi volatilitatea măsurilor de viză internaţională, covid-19 ar fi rămas o ciudăţenie locală, despre care am fi aflat din surse la a doua mînă. De aceea, este deosebit de important să încercăm să înţelegem de ce o asemenea perspectivă globalistă, care domină gîndirea politică şi geostratetică de bune decenii, a condus atît la progrese şi realizări economico-culturale remarcabile, cît şi la dezastre involuntare. O privire asupra momentelor istorice în care proiectele globale au reuşit să se impună devine necesară. Este şi motivul pentru care realizatorii Răzvan Dolea şi Valentin Protopopescu vă invită, prieteni ai radioului cultural public, la un nou voiaj prin istorie şi geografie.

În acest al optulea episod al periplului lor anamnezic, cei doi îşi propun să zăbovească în Orientul Mijlociu, mai precis în Palestina de ieri, în Israelul de azi şi în toată zona populată cu state islamice, pentru a desluşi condiţiile de posibilitate, originea, evoluţia şi succesul celor trei mari monoteisme care au trecut testul istoriei: iudaismul, creştinismul şi islamismul. Cum s-a trecut de la un panteon de figuri divine la o singură divinitate, care au fost personajele ce au instituit monoteismul ca idee religioasă, care au fost consecinţele politice şi militare ale naşterii celor trei monoteisme şi de ce chiar şi astăzi condiţia Ierusalimului este una care poate determina pacea sau războiul la nivel planetar?

Iudaismul se naşte datorită geniului lui Moise, cel care salvează neamul lui Israel din captivitatea egipteană, trecînd Marea Roşie şi dăruind discipolilor săi Tablele Legii, respectiv cele zece porunci ale contractului dintre Dumnezeu şi israeliţi, practic decalogul moralei omenirii civilizate, după care ne ghidăm şi astăzi comportamentul şi opţiunile comunitare. Iudaismul nu are o evoluţie misionară, deşi încercările nu lipsesc cu totul. Unicitatea Poporului Ales şi caracterul închis al religiei mozaice nu se pretează unui universalism cuceritor. Un defect? Deloc, în măsura în care două dintre cele mai mari imperii din istorie, cel roman şi cel britanic, nu pot cîştiga lupta politică, deşi pe teren cîştigă militar, cu răzvrătiţii iudaici.

Al doilea monoteism născut în Orientul Mijlociu, tot la Ierusalim, este cel creştin. Iniţial sectă mozaică, creştinismul datorează lui Iisus Hristos deschiderea universalistă bizuită pe dragostea faţă de aproape. Mai mult, datorită conciliului de la Ierusalim, dimensiunea misionară a creştinismului devine fapt imperativ, căci apostolii propagă în toate zările Imperiului Roman adevărului noului Mesia. Mai mult, creştinismul, deşi integrează Vechiul Testament iudaic în corpusul biblic, vine cu originalitatea Noului Testament, una care promovează imaginea unui Dumnezeu blînd, bun şi iertător. În plus, taina şi minunea Învierii, forţa modelului Victimei sfinte ce s-a sacrificat pentru omenire, sînt argumente care reflectă forţa de difuziune a noului monoteism.

În sfîrşit, ultimul monoteism, cel islamic, creşte şi el pe trunchiul iudeo-creştin. Analfabetul Mohammed, cel care trăieşte revelaţia în nopţile petrecute în deşert, comunică triburilor anarhice şi adversare de arabi mesajul unui Dumnezeu spiritual, unul care le va solidariza şi determina să materializeze un proiect politico-militar excepţional. Într-un timp record, de nici un veac, moştenirea Profetului va cuprinde toată zona arabă şi nord-africană, Asia centrală, Spania şi Sicilia, ameninţînd Europa, inimă a creştinismului. Forţa misionară a islamismului este dovedită şi astăzi, căci există peste 1,6 miliarde de mahomedani, reprezentînd aproximativ 22,5% din total, Islamul fiind religia cu cea mai semnificativă creştere a numărului de aderenţi din ultima jumătate de veac.

Articol preluat de aici https://radioromaniacultural.ro/dialoguri-senine-in-timpuri-innegurate-cu-razvan-dolea-si-valentin-protopopescu/

Globalizarea, oricît ar suna de bizar, nu este un proiect modern, cu-atît mai mult o invenţie a postmodernităţii. La drept vorbind, episoade ale globalismului istoric, chiar şi fără substratul unei proiecţii deliberate, au existat, oferind un temei spiritual şi un tîlc orientativ lumii antice şi medievale. Ceea ce arată o dată în plus, dacă mai era nevoie, că originalitatea şi creativitatea umană nu cunosc frontiere fizice şi geografice, difuzarea valorilor fiind mai curînd o necesitate spirituală decît rezultatul unei comenzi politice.

De aceea, am ales astăzi, prieteni ai radioului cultural, să aducem în dezbatere o primă secvenţă a unui proiect globalist care a marcat Antichitatea, consecinţele sale fiind extrem de vizibile şi în zilele noastre. Este vorba despre sincronismul a trei epoci care s-au consumat istoric într-o perioadă relativ scurtă, de circa 250 de ani, epoci dominate de statura a trei gigantici gînditori: Socrate (470-399 î.Hr.), Confucius (552-479 î.Hr.) şi Buddha Shakyamuni (560-480 î.Hr.). Despărţiţi geografic, decalaţi temporal, fără să ştie nimic unul de celălalt, şi Socrate, şi Confucius, şi Buddha au ilustrat un model spiritual cu incidenţe profunde asupra mentalităţii, comportamentului şi manierei de acţiune a unor mase umane impresionante. Şi, în ciuda diferenţelor de gîndire, expresie şi sensibilitate religioasă, cele trei personalităţi au vădit afinităţi structurale, travaliul lor concretizîndu-se cu precădere într-o paradigmă etică solidară şi perpetuabilă. Comunitatea de viziune vine din unitatea naturii umane, dincolo de specificul cultural, diferenţele individuale şi habitusul etnic.

Socrate determină concentrarea reflecţiei asupra insului uman, dincolo de explicaţiile de ordin fizic ale primilor filosofi elini. Reflecţia ca reflecţie, conştiinţa gîndirii care se ia pe sine ca obiect, găsirea adevărului în sine însuşi şi coincidenţa dintre bine şi adevăr, iată în ce constă originalitatea elaborărilor socratice. De unde şi miza morală a cunoaşterii, la nivel individual şi comunitar.

La rîndul său, Confucius propune o schemă explicativă şi un îndreptar de acţiune etică. Cerul, împăratul, mandarinii şi bărbaţii-capi de familie, iată arhitectura unui cosmos imuabil, care se reflectă şi în ordinea prestabilită şi ritualică a instituţiilor statale, familiale, morale. Filosofia practică a confucianismului a devenit fundamentul milenar şi ideologic al statului chinez, din vremea maestrului şi pînă astăzi, comunismul fiind la rigoare expresia unui confucianism foarte puţin alterat.

Prinţul hindus Gautama Siddhartha, descoperind slăbiciunea fizică, boala şi moartea, în speţă impermanenţa, nonsinele şi durerea, află că prin meditaţie poate depăşi condiţionarea existenţei şi expierea samsarică, printr-o pregătire radicală pentru marea eliberare ‒ accederea în nirvana. Iluminarea ultimă (Buddha vine de la bodhi, iluminatul) nu e altceva decît atingerea moralei supreme, prin descătuşarea potenţialului spiritual pe care orice om îl deţine.

Ca urmare, acest prim episod globalist de ordin spiritual are ca fundament căutarea de ordin etic şi cognitiv, ca singure trăsături perene ale condiţiei umane.

Articol preluat integral de pe https://radioromaniacultural.ro/dialoguri-senine-in-timpuri-innegurate-cu-razvan-dolea-si-valentin-protopopescu/

Vremea Manzului Sec – CTP

Posted: iulie 2, 2020 in filozofie
Etichete:

Cateva Notiuni despre Alteritate

Posted: iunie 27, 2020 in filozofie