Filozofia Evului mediu

Posted: Noiembrie 20, 2006 in filosofie
Filosofia evului mediu

 În Europa evului mediu filosofia se întinde între secolele V – XV. Fenomenul are înnceput mai repede. S-au exprimat păreri unilaterale, aprecieri dogmatice cum este aprecierea că în Europa Vestică filosofia ar fi o “noapte de 1000 de ani” adică spiritul uman a dus un somn de 1000 de ani ceea ce este în contradicţie cu realitatea. În Europa Vestică au existat filosofi care au îmbunătăţit filosofia şi au dezvoltat-o, ori a spune că este o noapte de 1000 de ani înseamnă că am pune în paranteză această creaţie, înseamnă un negativism faţă de trecut, înseamnă să credem că timp de 10 secole progresul a încetat.

Că lucrurile nu stau aşa este dovada că Europa Vestică a fost precedată de 2 momente importante ce aparţin istoriei, culturii, literaturii, filosofiei.

1.      apologetică

2.      patristică

Aceste 2 momente sunt propuse  pentru a înţelege filosofia. Apogeoţii sunt primii apărători ai creştinismului iar apologiile sunt cele dintîi expuneri ale gândirii şi credinţei creştine. Reprezentanţii apogeoticii sunt : Onadretus, Tatian, Justin, Alewagaros, Dionisie, Arcopagilul, Tertulian. Primii 6 au trăit în sec. II.

Patristica este o doctrină teologico-filosofică elaborată între sec. IV-VIII, de către părinţii bisericii, prin care s-au pus bazele dogmaticii şi cultului creştin. Prin Patristică se mai înţelege şi ansamblul operaţiunilor creştine care datează din vremea sfinţilor părinţi ai bisericii. Dintre aceştia : Grigore din Nazians sec. IV, Vasile cel Mare, Grigore din Nisa, Ioan Damaskinul sec. VI, Aureliu Augustin. Atât apologeţii cât şi sfinţii părinţi au făcut opere de apologie cât şi doctrine a creştinismului, urmând să impună creştinismul ca singura filosofie posibilă. Războiul început cu filosofia greacă declarând-o o sumă de eroare Tatian prin opera sa “Cuvânt către greci” arată că filosofia creştină este mai veche decât filosofia grecilor şi prezintă denaturat activitatea principalilor filosofi.La fel este amendat şi Heraclit. Era mândru şi nepriceperea i-a dovedit-o moartea. Justin procedează mai subtil cu filosofia greacă şi el vrea s-o anihileze prin creştinizare : “cei ce au trăit după logos sunt creştini, chiar dacă au trecut drept atei, aşa la greci Socrate, Heraclit cărora noi le recunoaştem activitatea şi a căror nume va fi mult timp amintit de aici în colo”. Justin obişnuia să se adreseze lui Socrate cu “sfinte Socrate roagăte pentru noi”. El şi-a dat seama că un negativism exagerat trezea oroare. Şi apologeţii şi sfinţii părinţi vor recurge la filosofie. Pe aceeaşi linie merge şi Dionisie. Aflaţi în acelaşi spaţiu istoric au trăit şi alţi scrrtori legaţi de creştinism dar nu au făcut apologii pentru a fi socotiţi părinţii bisericii. Dintre aceştia Boethius care şi-a adus un aport important prin lucrarea sa “Mângâierile filosofiei” inspirat din platonism şi stoicism. A fost una din cele mai citite cărţi. În 1600 această carte avea să ajungă la cea de-a 60-a ediţie. În această lucrare Boethius este cel care a tradus din greacă în latină câteva lucrări ale lui Aristotel dintre care şi o introducere la tratatul lui Aristotel despre categorie. Întroducerea a fost scrisă de Porfil în sec. III.

Cu această traducere ajungând la dezvoltarea filosofiei în sec. X şi secolul următor, o problemă deosebit de importantă numită “cartea universalilor” care va reprezenta conţinutul principal al scolasticii. Scolastica este modul concret de a fi al gânditorilor filosofici într-un anume moment istoric. Sub împăratul Carol cel Mare în sec. VIII are loc o reformare a şcolilor constatînd că şcoala dinaintea lui a decăzut mult şi el a înţeles că nu poate conduce fără oameni învăţaţi.Se înfiinţează numeroase şcoli. În şcolile înfiinţate de Carol cel Mare se predau cele 7 arte liberale în 2 cicluri :

1.      trei discipline : gramatică, retorică, dialectică

2.      patru discipline : aritmetică, geometrie, muzică, astronomie.

După studierea celor 7 arte se trecea la studierea filosofiei şi apoi a teologiei. Teologia încununa ştiinţa unui cărturar.Termenul  de scolastică provine din latinescul SCHOLO – scoală. Prin urmare într-o accepţiune largă prin scolastică se înţelege întregul învăţământ mai ales în latura lui doctrinară. În accepţia restrânsă acest termen înseamnă învăţătura filosofiei sau filosofia şcolii. Filosofia între secolele V-XVII se va numii scolastcă. Scolastica, ca filosofie se baza pe cunoaşterea fermelor, rupte de practică, mânuieşte în mod perdant şi în general se caracterizează pe raţionament abstact. Primul scolastic a fost ALAUr adus de Carol cel Mare pentru înfăptuirea reformei şcolare. Primii mari Scolastici se individualizează mai târziu în secolul XI. Cei mai de seamă scolastici sunt: Aeveselm de Canterbury (sec. XI-XII), al doilea este Jean Roscelm rin Conpigne (sec. XI-XII). O dimensiune importantă a filosofiei din Europa Vestică este “cartea universalilor” – nu epuizează întregul conţinut al filosofiei. Ea aduce în discuţie o problemă pe care o discută şi Platon şi Aristotel. Scolastica ajunge să pună această problemă în centrul discuţiei. Cartea universului este problema care se referă la natura generalului sau a universalului şi raportul lor cu individualismul. Disputa în legătură cu modul sub care există generalul şi raportul cu particularul a dat naştere la 2 cerinţe filosofice care vor fi cele mai importante numite:

1.   normalismul – adepţii nominalişti

 2.   realismul – adepţii realişti.

Adepţii normalismului susţin că generalul nu este decât un simplu nume, el nu există nici în lucruri nici separat de acestea. Numai lucrurile au existenţă reală. Deviza “Universalia sunt nomina”. Principalii reprezentanţi sunt: Roselin, Duns Scotus, W. Ocean.

Reprezentanţii realismului susţin că noţiuni generale constutuie realităţi de sine stătătoare cu caracter spiritual, anterior lucrurilor şi independente de acestea. Pentru ei universalia sunt realităţi (universul există în realitate). Realiştii înterprind unanismul ca nişte entităţi de sine stătătoare pe câtă vreme raţionalismul contestă existenţa în realitate a universalului. Reprezentanţii sunt: Anselm, Toma d Aquina secolul XIII .Atât nominalismul cât şi realismul sunt 2 orientări filosofice în filosofie, sunt 2 răspunsuri diferite la aceeaşi problemă filosofică, existenţa şi natura existenţei universalului. Sunt 2 prezentări diferite dar nu în sensul că una deţine adevărul şi una eroarea. Nominalismul tindea spre adevăr dar ajungea să fie adevăr, realismul deşi divergent  avea semnificaţii importante pentru proba pusă în discuţie. Ambele vor înainta unilateral şi nu se vor impune ca singura soluţie posibilă. Deoarece nominalismul negând existenţa universalului punea în pericol ideea de ştiinţă, ori de la Platon şi Aristotel se ştia că a şti înseamnă a şti universal. Realiştii înzestrează universul cu o transcendenţă, îl separă de individual. Prin urmare şi realismul avea o poziţie unilaterală faţă de universal, încât nu putea fi departe nici o realitate , dar s-a ales un progres. Pentru a înţelege mai bine trebuie să ştim că filosofia a existat şi în mediul arab, mai ales prin reprezentarea a 2 filosofi: ABEN ALI SINA – Anicenna şi ILEN ROSED – Averras. Aceştia vor dezvolta filosofia lui Platon şi Aristotel aducând elemente înnoitoare, fiind nu numai comentator cât şi întregiuitor. Ei au determinat naşterea unui climat de liberă cugetare şi îndrăzniri filosofice, punând în evidenţă filosofia lui Aristotel şi Platon.

 Amicenna era medic, scriitor, el reprezintă ramura orientală a filosofiei arabe. A scris cărţi de medicină, este considerat un întemeietor a istoriei medicinii. Lucrarea “Cartea tămăduirii” este o enciclopedie, găsim în ea o logică, matematică, meta-fizică. Sub aspect filosofic se inspiră din platonism, dar şi din spiritualism islamic. De fiecare dată el aduce lucruri noi faţă de filosofii care l-au inspirat.

Averroes reprezintă ramura occidentală a filosofiei arabe. Mai este numit şi comentatorul, pentru că a comentat natura. El pune în evidenţă pe Aristotel cel autentic. Filosofia lui se va răspândi în sec. XII în Europa, va susţine în renaştere şi în filosofia modernă.

Toma d`Aquino este unul din reprezentanţii realismului, un realist mai moderat şi se va încerca să realizeze o sinteză a întregii realităţi. Pleacă la Paris unde devine profesor universitar, va preda filosofia, a scris numeroase lucrări cum ar fi: “De veritate”, “Suma Theologică”. Are un merit deosebit în traducerea lucrărilor lui Aristotel.  Prin el în Europa Apuseană se va cunoaşte filosofia lui Aristotel. A încercat să unească filosofia lui Aristotel cu credinţa creştină şi să dea filosofiei o orientare raţionalistă. Pentru merite deosebite în 1323 a fost canonizat. În 1879 sistemul lui filosofic a fost declarat de Vatican filosofia oficială a catolicismului. În 1925 se ţine un congres în care se hotăreşte să se lase ceea ce nu mai sunt în realitate şi să se păstreze credinţa în Dumnezeu. Aşa a apărut curentul filosofic numit neotomism. La această dată s-a hotărât să se revină la filosofia lui Toma. Profilul filosofic nu a fost pus în evidenţă. Filosofia Tomistă este complexă, are o bogăţie impresionantă, se caracterizează prim metoda sistematică, foarte minuţioasă, se bazează pe raţionamentul abstract şi pe apelul la învăţătură aristocratică. A dominat secolul XIII prin realizările în plan filosofic.

Roger Bacon este filosof englez, a scris multe lucrări în care dezbate raportul dintre filosofie şi teologie, cauzele ignoranţei umane. El manifestă o mare încredere în raţiune, se ridică împotriva argumentelor autorităţilor anticilor. Consideră că este util să studiem pe antici dar ei au fost supuşi greşelilor. El critică nominalismul şi realismul şi opune metoda experimentală. Rămâne important prin îndemnul de a studia natura, de a înlătura credinţa în minusuri. El creează credinţele de cercetare ştiinţifică se ridică împotriva dogmatismului.

 Duns Scotus secolul XIII- XIV. Este cel care va depăşi caracterul unilateral al realismului şi nominalismului, nu va fi acceptat nici de realişti nici de nominalişti. A lăsat o operă bogată, dă o interpretare aproape de adevăr a nominalismului. În secolul XIII apărea ca un prevestitor al unui nou veac. W. Occan este un mare deschizător de drumuri, este scolastic dar pare să fie o resimţire a renaşterii. El va fi acela care va da lumină interpretării scolasticii.  

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s