Filozofia in Grecia antica

Posted: Noiembrie 20, 2006 in filosofie

Etapa preclasică a filosofiei greceşti

 Părerea celor mai mulţi cercetători este că în Grecia Antică a existat o filosofie riguroasă, originală şi nu se confirmă opinia după care grecii au dat puţin şi au luat mult.Filosofia în Grecia Antică a apărut în perioada genezei a apariţiei relaţiilor de producţie scavagiste, ca o reflecţie implicită mai mult sau mai puţin în mitologie, dar ea încearcă să se desprindă treptat de mitologie. Asfel în Iliada şi Odiseea a lui Homed găsim primele încercări de interpretare filosofică a lumii, primele întrebări şi primele răspunsuri cu privire la lume. În poemul lui Hesiod “Teogonia, munţii şi zilele” găsim elemente de filosofie, Hesiod fiind poet.Acesta trece dincolo de originea zeilor şi se întreabă cum s-a trecut de la haos la cosmos. Această întrebare este filosofică şi este o prezentare a filosofiei de mai târziu. Trecerea de la poemele hesiodice la filosofia greacă propriu-zisă este considerată un adevărat miracol dar un miracol realizat de oameni pentru că primii filosofi erau stâns legaţi de îndeletnicirile, problemele societăţii şi au ajuns la filosofie pe cale omenească. Ei contemplau cerul, natura, dar nu o contemplaţie pură ci pentru a găsi soluţii pentru problemele cetăţii.Intervalul de timp în care putem vorbi de filosofia greacă este secolul VI î.h. şi secolul V d.h.(529), când printr-un decret al unui împărat roman este desfiinţată şcoala de la Atena. Acest interval de timp a fost împărţit în mai multe etape:

1.      Etapa preclasică considerată o etapă cosmologică, între secolul VI şi începutul secolului V î.h.

2.      Etapa clasică considerată o etapă antropologică, între secolul V şi IV î.h.

3.      Etapa elenistică sfârşitul sec.IV şi începutul sec. I î.h.

4.      Etapa romană sec I sec V d.h.Etapele 3 şi 4 sunt considerate eticizante. 

Etapa preclasică a filosofiei Greceşti

 În această etapă sunt mai multe şcoli filosofice cum ar fi :1.      şcoala milesiană de la Milet2.      şcoala Pythagoriciană3.      şcoala Eleată4.      şcoala Heraclit din EfesÎn Grecia filosofia a apărut mai târziu în cetăţile periferice (Milet, Efes), acestea se găseau pe coastele Mediteraneene, în regiunea numită Ionia. În aceste cetăţi exista populaţie multă, navigatori, negustori care călătoreau pe mare şi uscat, se întrebau şi încercau să şi răspundă.Părintele istoriei, Herodot, a numit Miletul podoaba Ioniei.

1. Şcoala din Milet – deschizătoare de drumuri în orizontul filosofiei pentru că pentru prima dată reprezentanţii ei î-şi puneau probleme filosofice şi căutau şi răspunsuri la acestea. Ei se întrebau dacă nu există o natură comună tuturor lucrurilor, dacă nu există un temei. Din acest temei se naşte diversitatea şi î-şi puneau şi o altă problemă filosofică, dacă nu este şi o unitate în diversitate. Aceste întrebări sunt problemele mari ale filosofiei din toate timpurile (ce este diversitatea, entitatea lumii, etc.). Reprezentanţii şcolii din Milet au fost :         Thales din Milet,          Anaximandru,         Anaximene.

Thales este cel dintâi filosof al Greciei şi al lumii europene. El a făcut parte din toate topurile privindu-i pe cei 7 înţelepţi ai lumii Antice. Avea cunoştinţe din toate domeniile (economie, hidrotehnică, militară,etc.), dar el nu a fost primul filosof pentru că deţinea cunoştinţe din toate domeniile ci pentru că şi-a pus problemele filosofiei. Identifică temeiul tuturor lucrurilor. Principiul lui este apa.După el toate se nasc din apă şi se întorc la apă.

Apa vorbind din punct de vedere antologic este începutul, natura comună a tuturor lucrulilor, de aici şi posibilitatea transformării lucrurilor. Apa este începutul, natura comună, principiul.Thales este primul filosof ce ajunge la natura principiului, pune la baza lumii un element concret, dar interpretat acest element concret prin prisma filosofică are rezonanţă filosofică şi anume este cauza tuturor lucrurilor.Anaximandru este un urmaş al lui Thales. Va face un pas înainte în calea abstractizării. Pentru el temeiul (principiul) este o sinteză a mai multor elemente originare şi anume : apă, aer, foc, pământ. Această sinteză o numeşte apeiron care în traducere ar însemna nelimitatul, indefinitul, sau chiar infinotul. La el găsim folosit şi termenul de principiu.Anaximene pune la baza existenţei aerul. S-ar părea că s-a întors la Thales. În realitate este un pas înainte chiar faţă de Anaximandru. Se menţine la înăţimea abstracţiilor pentru că el vorbeşte de noutatea principiului. Aerul se află în mişcare ce presupune comprimare şi rarefiere astfel anticipândul pe Heraclit din Efes cu ideea dedublării viitorului. 

2. Şcoala Pythagoriciană întemeitorul ei a fost filosoful şi matematicianul Pythagora. Aceasta se mai numeşte şi şcoala italică. Pythagora s-a născut în Insula Sameş în largul Coastelor Ioniei. La vârsta de 40 de ani s-a mutat în Italia în localitatea Crotona unde va fi întemeiată o şcoala filosofică. La bătrâneţe este nevoit să se refugieze şi de aici şi va muri la 90 de ani în Metapont.Biografia conţine inexităţi chiar din cauza acestuia pentru că el se credea de origine divină, fiul lui Hermes. A călătorit mult ajungând în Caldeea, Egipt, Persia.Şcoal filosofică intemeiată de Pythagora este apreciată ca un moment de seamă al filosofiei, dar nu era numai o şcoală filosofică , ştiinţifică, ci şi o sectă relogioasă şi grupare politică de orientare filo-aristocratică. A avut o evoluţie sinuoasă şi contradictorie. Cu această şcoală avem de a face cu prima formă de învăţământ organizat. Era organizată după principiile unei organizaţii religioase. Aici se făceau practici complete de intruniri, existau interdicţii severe, disciplină mistică. O mărturie antică ne spune că tinerii ce veneau la această şcoală erau mai întâi cercetaţi la fizionomie, deducându-le caracterul şi temperamentul. Cei ce erau admişi li se fixa un timp de tăcere. În această perioadă se numeau auditori. În această etapă lucrurile cele mai grele erau tăcerea şi ascultarea. După aceea vorbeau punând întrebări şi spunându-şi părerea şi se numeau matematici (geometrie, muzică şi alte discipline superioare). Cei care î-şi însuşeau aceste discipline ale ştiinţei treceau mai departe la cercetarea universului şi principiului naturii, numindu-se fizicieni. Din cele arătate mai sus reiese că nui vorba numai de o iniţiere mistică ci de principii pedagogice în ordinea învăţării şi educaţiei, apoi spunem de tăcere şi ascultare deci reflecţie. Era şi o educaţie a vorbirii pentru a se putea exprima filosofico-ştiinţific. Iniţierea în învăţătura secretă a şcolii nu era numai religioasă ci ştiinţifică şi filosofică. Păstrarea secretului era o cerinţă categorică. În plan filosofic Pythagora avea o adevărată admiraţie şi preţuire pentru filosofie. De altfel el a pus în circulaţie termenul de filosof şi filosofie. Într-un text păstrat şi care se crede căi aparţine, el spune “Viaţa este asemeni jocurilor olimpice unde unii caută glorie şi cununi, alţii avantaje, iar a treia  categorie adevăraţii filosofi sau preţuitori ai înţelepciunii vor să se delecteze cu cel mai minunat spectacol cu imaginea lui” În filosofia lui Pythagora se găsesc conţinute şi teze de antologie, cosmologie care conţin o serie de elemente miabile. Aşa cum remarcă Aristotel , pytagoricienii au fost primii care sau ocupat de matematică şi au cultivato . Ei au scos ideea după care principiile matematice ar fi principiul lucrurilor, dar după cum în matematică numerele sunt elemente primordiale ei au crezut că celelalte lucruri sunt modele ale numerelor. Numărul fiind considerat substanţă a lucrurilor, rezultă că numărul este principiul lumii. Aşa cum este apa la Thalles, apeironul la Anaximandru, aerul la Anaximene. Au elaborat o adevărată simbolistică a numerelor. Ei identifică lucrurile cu câte un număr. Astfel: – cifra 1 este considerată unitatea primordială, esenţa din care au ieşit celelalte numere         cifra 2 este primul număr par – esenţa sufletului          cifra 3 este primul numă nepereche dar care este perfect pentru că are început, mijloc şi sfârşit          cifra 4 este substanţa justiţiei          cifra 5 este substanţa căsătoriei          ……..         cifra 10 este simbolul întruchipării perfecţiunii supreme. Această cifră va avea adânci rezultate în filosofia Greacă. Pythagora cunoştea 9 corpuri cereşti. El mai inventează un corp ceresc numit antiterra ca să fie zece (10) . Din filosofia lui Pythagora se desprinde ideea valoroasă după care lucrurile rezultă din armonia forţelor contrare care s-ar elibera. Universul nu este un haos de fenomene ci o armonie, un cosmos guvernat de legi , de necesitate matematică. Şcoala are o contribuţie importantă în domeniul filosofiei şi reţinem:          are meritul de a fi sistematizat cunoştinţele de matematică aduse din trecut          respinge geocentrismul  

3. Şcoala Eleată  Numele şcolii vine de la oraşul Elea la nord de Napoli, şi astăzi se numeşte Velia. Aceasta era o colonie grecească. Intemeietorul şcolii este considerat XENOFON din COLOPHON, dar alte surse printre care şi DIOGENES LAERTIOS care este un învăţat grec ce a trăit în secolul III d.h. şi care a cules texte, date, despre filosofii care au trăit în perioada preclasică. În lucrarea “Vieţile şi doctrinele filosofilor” arată că un elev al lui Xenofon pe nume PARMEIDES este adevăratul fondator al şcolii. Parmeides este un filosof care prin gândirea sa uimeşte pe cei contemporani lui, şui cei din zilele noastre. Problema pe care şi-o pune este cu privire la posibilitatea şi modalitatea fiinţei noastre de a conceptualiza, de a exprima rolul prin ideal , abstracţie. El începe să se întrebe de ceea ce este şi merge mai departe cu întrebarea : “Ce este ceea ce este? şi Ce este?”Răspunsul pe care î-l dă este numai existentul, prin care înţelege principiul, ceea ce întemeiază. După el există numai existentul, iar non existentrul nu există. El pune şi problema raportului dintre existenţă şi gândire. Spune că existenţa este şi poate fi gândită, non existenţa nu este şi nu poate fi gândită. Prin răspunsurile pe care le dă el adaugă noi caracteristici principiale şi anume: – principiul este nenăscut, nelimitat. De la el s-a păstrat un poem cu un titlu aproximativ ” Despre natură “ . În prima parte a acestui poem vorbeşte despre lucrurile absolut sigure, şi anume despre adevăr. În a doua parte tratează aspectele schimbătoare ale lumii. Aspecte ce nu pot oferi decât cunoştinţe probabile, adică opinii. După el aspecte de transformare , de diversitate, nu reprezintă decât produsul unor păreri înşelătoare, subiective, proprii muritorilor de rând ce sunt incapabile să se ridice prin cunoaştere deasupra la ceia ce este sensibil. După el adevărul constă în faptul că existenţa este imuabilă, continuă nenăscută şi perfect unitară. Ideile sale vor fi continuate şi dezvoltate de un elev al său şi anume ZENON din ELEA. Acesta a devenit celebru prin nu mai puţinele celebre aporii care se mai numesc şi argumente sau chiar paradoxuri. Aporia = înseamnă dificultate – problemă grea sau imposibil de rezolvat. Paradox = enunţ contradictoriu şi totodată determinabil.

Zenon dei Elea a elaborat 40 de aporii.

I. Prima aporie este împotriva mişcării : “Pentru ca un corp să ajungă la ţintă el trebuie mai întâi să ajungă la jumătatea drumului. Dar pentru aceasta trebuie să parcurgă jumătatea primei jumătăţi, şi aşa mai departe pănă la infinit” – înseamnă că mobilul stă pe loc. Aristotel caută care este greşeala raţionamentului şi anume că nu admite că într-un timp finit se pot stabili puncte spaţiale infinite. II. A doua aporie se intitulează Ahileşi broasca ţestoasă : “Zăbavnicul nu va fi ajuns nicicând în fugă de altul mai iute de picior, deoarece cel ce urmăreşte trebuie să ajungă mai întâi în mod obligatoriu acolo de unde a apărut cel ce fuge. Aşa că în mod obligatoriu zăbavnicul se va găsi de fiecare dată înainte” . Aristotel arată greşeala acestui raţionament şi anume – găsim o fracţionare la infinit a spaţiului şi timpului şi sunt văzute numai sub raportul divizării, discontinuităţii nu şi al continuităţii. Aceste aporii au stârnit mare interes la vremea respectivă. Zenon n-a vrut să demonstreze că nu este mişcare ci el a vrut să arate cât de greu este să conceptualizezi mişcarea, că se întâmpină numeroase greutăţi. HERACLIT din EFES – numit şi obscurul, datorită faptului că el trăia izolat era melancolic, dar este filosoful ce a trăit pentru filosofie. Avea încredere nemărginită în raţiune. Diogene Laertios – spune că ar fi scris o carte în mod intenţionat neclară ca să fie citite numai de cei capabili.Hraclit sub formă metaforică pune în circulaţie idei fundamentale pentru dedublarea viitorului. El exprimă o întreagă concepţie despre lume şi anume „Această lume, aceeaşi pentru toţi n-a fost creată nici de vreunul dintre zei , nici de vreunul din oameni. Ea a fost întotdeauna, este şi va fi un foc veşnic în care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge” . Prin urmare la el focul este principiul întemeietor . Heraclit susţine ideia unităţii principiului. Lumea este aceiaşi pentru toţi. Stingându-se focul trece în aer, din aer în apă, din apă în pământ, dar el nu se transformă ca principii ci rămâne foc veşnic viu. Prin urmare apa, aerul, pământul nu sunt forme de înstrăinare a focului ci modalităţi de manifestare a lui. El se aprinde şi se stinge după măsură. Această măsură poartă numele de LOGOS (TAO, DAO) – un concept crerat de Heraclit în care el denumeşte contradicţia. În acest sens el spune că din cele mai diferite tonuri rezultă cea mai frumoasă melodie, că războiul este comun tuturor lucrurilor, dreptatea este lupta, că nu te poţi scălda de două ori în apele aceluiaşi râu. Prin logos el înţelege că există o ordine în natură, înţelege că natura nu se desfăşoară haotiuc ci după o anumită ordine care-I este proprie, şi logosul este tocmai această ordine. Ordinea are caracter universal şi necesar. Prin creaţia s-a Heraclit a rămas în istoria filisofiei până în zilele noastre.

Etapa preclasică a filosofiei se încheie cu activitatea şi creaţia a doi filosofi, şi anume: EMPERACLE din AGRICENTE şi ANAXAGORA din CLAZANEME, care nu aduc tenme noi în filosofie, ci le redimensionează pe cele vechi, filosofia lor fiind un fel de compendiu. 

Etapa clasică a filosofiei greceşti

 În etapa clasică activează mari creatori de culturi conducând la o adevărată înflorire a culturii. Centrul principal îl reprezintă Atena.Spre Atena se îndreaptă spiritele elevate care vor uimi şi astăzi cultura. În această perioadă trăiesc filosofii sofişti, Eschil, Sofocle, Euripide.Trăiesc şi crează arhitecţii şi sculptorii Fidias şi Polycleitos. Se dezvoltă şi medicina şi matematica.Secolul V este numit şi secolul lui Pericle, care a condus Atena tomp de 15 ani, în care şi-a pus în practică concepţia s-a asupra democraţiei. El a pus în practică statul democrat Atenian . Tot acum apare şi umanismul, acel atribut al concepţiei filosofice care porneşte de la om, militează pentru demnitatea omului şi aşa cum spunea Kant “Tratează pe om ca scop şi nu ca mijloc”.Secolul V este considerat un adevărat miracol, culminând cu Platon, născut în acest secol dar care îl face posibil pe Aristotel, născut în secolul IV. 

Filosofii sofişti

 Termenul vine din greacă (sophisles = înţelept).Sec. V debutează cu un număr mare de filosofi numiţi sofişti care aveau concepţii diferite, dar erau uniţi printr-o activitate comună. Ei predau cunoştinţe politice, filosofice, oratorice, pentru ca tinerii să poată participa la viaţa publică, contra cost.Meritul sofiştilor a fost acela de a sesiza că pentru a conduce trebuie să ştii. Faptul că grupul acesta se mărea la un moment dat sofistica s-a degradat. Aceasta l-a făcut pe Platon să dea un sens peiorativ încât sofiştii au fost numiţi “vânzători de iluzii”, oameni puşi pe înşelăciune. Sofistica a fost o ştiinţă iluzorie.Platon şi Aristotel aveau dreptate când se refereau la partea degradată a sofiştilor, dar printre aceştia au fost şi oameni importanţi despre care Platon vorbea cu deferenţă (respect) – protagoras.Protagoras s-a născut în Abdeea, în nordul greciei, a făcut multe călătorii stabilindu-se la Atena, bucurându-se de aprecierea lui Pericle. A scris “Arta conversaţiei”, “Despre zei”, “Apărători sau dărâmători”. Dintre aceste lucrări s-a păstrat puţin. S-a păstrat un fragment care conţine o întreagă filosofie : “Dintre toate cele ce sunt, omul este măsura, existenţa celor ce există şi nonexistenţa celor ce nu există”. Fragmentul acesta a fost interpretat de foarte mulţi filosofi de-a lungul timpului încă din Antichitate.Platon interpretează acest fragment spunând că Protagoras atunci când a spus că “Omul este măsura tuturor lucrurilor” a avut în vedere omul individual şi de aici decurge faptul că :”Aşa cum î-mi pare mie aceste lucruri aşa sunt ele pentru mine; cum î-ţi par ţie aşa sunt ele pentru tine”.În acest caz se poate ajunge la ştiinţă. Interpretarea aceasta simplifică sensurile în acest fragment.În sec.XIX, Theodore Gomperz, dă o altă interpretare. Protagoras s-a referit la umanitate în general, dar şi această interpretare este unilaterală, deoarece îl transformă pe om în conştiinţă generică.În sec. XX critica filosofică este echidistantă între interpretarea lui Platon şi cea a lui Theodore Gomperz şi caută sensurile termenului de măsură (metron). A măsura = a lua în stăpânire, a măsura lucrurile şi a le cunoaşte.În sec. XX, teza omului măsură este interpretată din perspectivă gnosiologică. Sub acest aspect omul măsură reprezintă raportul dintre subiect şi obiect. Omul măsură cu adevărat şi eroarea. Noţiunea de adevăr şi eroare este o noţiune a gnosiologiei. Omul măsură este existenţa celor ce sunt şi nonexistenţa celor ce nu sunt. Omul este în stare să domine, să fie criticul realităţii. În acest timp omul valoritează, î-şi formează critica de ierarhizare.Omul are la ce se raporta, este în stare să se raporteze, el măsoară cu mijloacele sale idealul, el i-a cunoştinţă de sine, omul capătă o cunoştinţă de sine. Protagoras pune în centru omul.Întrbat Protagoras dacă aplică această măsură şi zeilor, el se abţine de la un răspuns, dar motivează apelînd la factori obiectivi. Protagoras a fost condamnat la moarte, dar a reuşit să evadeze. Nu după mult timp a murit într-un naufragiu.Prodicos (din Ceos) este o minte luminată şi el va da noi valenţe tezei omului măsură aducând ca argument principal o nouă teză : “Problema libertăţii unanime” – are o formă alegorică.“Scrierea despre Heracles” – Heracles este pus în situaţia de a alege calea pe care trebuie să o urmeze. Heracles se retrage în pustiu meditând îndelung “cum vedea astfel două femei de statură înaltă, una era frumoasă la vedere, singura ei podoabă era curăţenia, era modestia…”,”cea din urmă aleargă spre tânăr şi-i zice : dacă mă i-ei de prietenă te voi duce pe drumul cel mai uşor, vei gusta din toate plăcerile vieţii”.Virtutea nu-i face nici o promisiune, ea îl îndeamnă să urmeze calea binelui. Fără muncă nici zeii nu hărăzesc nimic oamenilor. Dacă vrei ca toată  Grecia să-ţi admire virtutea, trebuie să te pui în slujba ei. Dacă vrei să te îmbogăţeşti de pe urma turmelor tale, munceşte, îngrijeştele.Dacă omul urmează calea virtuţii inseamnă că este o fiinţă care se determină. Omul î-şi asumă libertatea numai înţelegând ceea ce este pe măsura sa. Libertatea umană se realizează prin alegera căii de urmat. Libertatea presupune alegere, opţiune, dar şi acţiune. Democrit s-a născut la Abdeeras, a făcut multe călătorii în ţări foarte îndepărtate, apoi vine la Atena unde se stabileşte şi va duce o viaţă cu multe privaţiuni, dar de meditaţie profundă. A scris o operă filosofică vastă.Chiar dacă nu toate titlurile de lucrări ce i se atribuie îi aparţin el are în operele sale cunoştinţe foarte variate. El este filosoful care a gândit despre toate. Are un prestigiu care rezultă din atitudinea faţă de adversar (Platon).Platon a vrut să-i ardă cărţile. L-a oprit doi pitagoriceni. Platon se foloseşte de ideile lui Democrit. Democrit a depăşit 90 de ani, a orbit, dar nu a renunţat l-a filosofie.Cicero spunea :”Nemaiputând să deosebească albul de negru el deosebea binele de rău”. Diogenes Laerţios spunea că Democrit a fost un spirit enciclopedist. A scris lucrări de etică, de filosofie naturală, de matematică, literatură, muzicală, de ştiinţe speciale (medicină, pictură), o serie de comentări.Cu Democrit cercetarea naturală atinge cel mai înalt stadiu. Principala teorie a şcolii din Abdera este “ Teoria atomilor”. Pentru Democrit tot ce există în lume ar fi alcătuit din elemente ireductibile, necompuse – atomos (atomi).Democrit prin teoria atomului se înscrie într-o problemă filosofică căreia îi dă şi soluţii – problema naturală a principiului întemeietor.a = m tomos = împartePentru ca atomii să formeze lucruri trebuie să se unească, să se mişte, iar pentru acţiune trebuie să existe un spaţiu liber. Astfel realitatea se compune din plin şi gol. Plinul şi golul există ca atare astfel încât ele se implică. Pentru el există şi existenţă şi nonexistenţă. Concepţia mişcării ca existând în mod real poate fi conceptualizată şi pe baza mişcării se explică diversitatea lumii. Principiul care stă la baza existenţei implică şi mişcare, astfel se defineşte după formă, poziţie, mişcare. După Democrit şi sufletul uman este format din atomi, dar ei sunt atomi sui generis (de un fel diferit). Ei sunt mai dinamici, mai subtili, mai rotunzi.La el se intuieşte ideea că a înţeles că între suflet şi corp sunt deosebiri, sufletul are o altă funcţionalitate decât corpul; este efortul lui democrit de a înţelege deosebirea dintre ideal şi real.Socrate (469-393) – o personalitate marcantă a filosofiei. A fost foarte controversat astfel încât s-a considerat ca fiind o inovaţie, dar a fost şi susţinut de mulţi. Azi el se prezintă cu enigma rezolvărilor. S-a născut la Atena. Tata era sculptor, mama moaşă. Aşa cum mărturisesc contemporanii Socrate n-a scris nimic. Sunt izvoare puternice care atestă existenţa filosofiei sale. Aristofan, Platon în dialogurile sale din tinereţe îl au pe Socrate ca personaj, prezentând viaţa şi filosofia lui Socrate. În dialogul de maturitate ale lui Platon î-şi transmite propria sa concepţie.O altă sursă este chiar Aristotel. La 70 de ani Socrate a fost acuzat de coruperea tineretului, nerespectarea zeilor cetăţii. A fost deferit tribunalului poporului, denunţul a fost dat de un poet numit Meleton, un poet obscur Anitos şi retorul Lycon.Socrate a refuzat să evadeze, s-a apărat singur, a atacat cu ironiile sale pe judecători şi acuzatori. Diogene  ne spune că atenienii au regretat că l-au condamnat la moarte, au închis terenurile de exercitare şi gimnaziile.Socrate cu demnitate, bea apa cu otravă care i-a adus moartea.Opare socratică înseamnă o orientare nouă în dezvoltarea filosofiei greceşti. Filosofia lui Socrate î-şi îndreaptă interesul principal spre morală.Principalele preocupări sunt : ştiinţa vieţii interioare. Socrate spunea că “Cea mai demnă şi utilă este cunoaşterea omunlui”.Deviza sa era ceea ce era scris pe frontispiciul templului Delphi – “Cunoaşte-te pe tine însu-ţi!”. A te cunoaşte pe tine însu-ţi nu inseamnă să-ţi cunoşti doar numele, să înţelegi ce reprezinţi tu în raport cu realitatea, înseamnă a cunoaşte adevărul, pentru că adevărul se găseşte în fiecare om. El nu este conştient de acest lucru, dar trebuie să se folosească de orice mijloc pentru a aduce la suprafaţă adevărul. Arta de a cunoaşte adevărul, de a aduce la suprafaţă adevărul se numeşte maieutică.“Cunoaşte-te pe tine însu-ţi!” este o chemare adresată celor care se complac în cultul valorii externe. Externul înseamnă şi superficial.Cum socratică este o cunoştinţă etică, inseparabilă de planul acţiunii, este o cunoştinţă în care vorba şi fapta formează o unitate. Forma de legătură între oameni este dialogul. El este o formă de comunicare, dar nu pentru a transmite o sumă de cunoştinţe deja existente ci pentru a îndemna pe cel cu care dialogul supune adevărul.Socrate folosea autoironia , “ştiu că nu ştiu nimic”.El îi determină pe tineri să participe la dialog pe picior de egalitate :”Eu nu ştiu”, “Tu nu ştii”, “împreună vom ştii”.Socrate a fost vestit prin ironiile sale cu ajutorul cărora denunţa prejudecările contribuind la purificarea interioară.Spunea că filozofia ironizează, dar nu cu scopul de a-l aduce la neputinţă pe celălalt, ci pentru a-l stimula. A folosit îndoiala metodică şi nu sceptică. A folosit procedeul inductiv, practic – general. El este acela ce a controlat conţinutul unor noţiuni de bază ale moralei : bine, drept, frumos, datorie. Platon spune că socrate a cultivat dreapta raţională, a fost un adevărat cavaler al dreptului, a fost un adevărat înţelept al greciei.Cicero spunea : “S-a coborât filosofia din cer înspre pământ”, a împins-o în agoră.S-au înfiinţat şcoli filosofice după ideile sale aşa numită “şcoala micilor socratici”.  Filosofia sa a lăsat urme adânci în filosofia din Grecia antică. 

Comentarii
  1. gramos spune:

    wow!!!! 🙂 desi prefer ce se spune despre Thales in The Bluffer’s Guide to Philosophy; dau un citat aproximativ din memorie:

    „filosofia lui Thales poate fi redusa la doua afirmatii: (1) totul e facut din apa si (2) magnetii au suflet – not an auspicious start for philosohpy, one might think” 🙂

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s