Renasterea

Posted: Noiembrie 20, 2006 in filosofie

 1.     Caracterizare generală a renaşterii 2.     Filosofia renascentistă  Termenul de Renaştere provine din limba franceză “Renaissance” care a fost pus în circulaţie în secolul XVIII pentru a însemna reînnoirea artelor. Începând cu deceniul III al sec XVII termenul va căpăta un sens deplin. De-a lungul timpului s-au născut puncte de vedere diferite. Se explică prin faptul complexităţii problemelor şi fenomenelor pe care le cuprinde Renaşterea şi datorită perspectivei diferite din care diferiţi cercetători cercetau această perioadă, fiind cercetată de istorici, literaţi, filosofi, fiecare a întreprins renaşterea prin prisma profesiei sale. Renaşterea este apreciată de cercetători ca fiind o adevărată auroră în această istorie, caracterizată prin adevărate explozii spirituale, materiale, efervescenţă culturală. Unii spun că Renaşterea este o mişcare culturală. La apariţia Renaşterii au contribuit factori cum ar fi:         transformarea structurii profunde ce a avut loc prin trecerea societăţii de la feudalism la capitalism          prin acumularea de cunoştinţe          a fost favorizată (renaşterea) de nevoia de adevăr şi raţionalitate          de nevoia de renunţare la dogme           întoarcerea la valorile culturale ale antichităţii          afirmarea nestingherită a individualităţii umane. Şi astăzi mai există reacţii antirenascentiste, poziţie ce se opune admiterii unei etape de dezvoltare şi neagă Renaşterea. Aceasta supradimensionează realizările din evul mediu şi neagă pe acelea ce ţin de renaştere. Neagă faptul că Renaşterea ar fi o perioadă de progres cultural. Susţine că toate realizările care se atribuie Renaşterii au existat din evul mediu, şi că din sec. X au avut loc mai multe renaşteri succesive. Majoritatea societăţilor recunosc Renaşterea ca o perioadă istorică specifică umanităţii. Delimitarea în timp a Renaşterii prezintă şi ea anumite poziţii controversate, dar în linii mari se recunoaşte că putem vorbi de renaştere din a doua jumătate a secolului XIV până în prima jumătate a secolului XVI. Mai mulţi cercetători propun ca renaşterea să fie interpretată în 2 sensuri:Ø   mai larg Ø   mai restrâns. În sens larg prin renaştere se caracterizează prin :Ø   umanismul Ø   reforma propriu zisă Ø   reforma,

Toate aceste dimensiuni sunt momente de emancipare socială şi spirituală.

 UMANISMUL – este faza de început a renaşterii cu care debutează aceasta şi se caracterizează prin 2 elemente, şi anume:          prin întoarcerea la valorile culturale şi filosofice         prin cultivarea unor discipline ale spiritului (literatură, artă) pecntru ca să se premărească omul, care este considerat nu numai fiinţă naturală ci şi socială, fiind o parte a societăţii. Această poziţie de exaltare a omului o găsim în operele lui Dante Aligheri, Bocacio, Petrarca, în care găsim exprimată înţelepciunea antică. Rabloise – în romanul “Mănăstirea din Tellem” î-şi ia ca motto “fă tot ce vrei” – este o chemare la descătuşarea omului, pentru că omul  nu este considerat numai parte ci el este considerat şi ca întreg, el are obligaţii dar şi drepturi, el trebuie să trăiască ca o fiinţă reală cu aspiraţiile sale. Umanismul atinge o dezvoltare maximă în secolul XV în ITALIA ţi în sec XVI în celelalte ţări europene.  RENAŞTEREA PROPRIU ZISĂ – este etapa de maturitate în care se manifestă pregnant transformările generale ale renaşterii, în care cultura dobândeşte o mai mare autonomie faţă de antichitate. Se caracterizează prin dezvoltarea artei ilustrată de LEONARDO da VINCI, MICHELANGELO, RAFAEL. Prin dezvoltarea ştiinţei reprezentată de Copernic şi de dezvoltarea filosofiei reprezentată de Giordanno Bruno. În această fază umanismul continuă să se dezvolte mai ales în ţările din afara Italiei. Această fază a renaşterii are loc între 1450-1600.  REFORMA – este o altă dimensiune a Renaşterii legată de primele două, pregătită de Erasmus din Rotterdam, pusă în practică de către Martin Luther şi calvin. Reforma exprimă voinţa de emancipare, de însuşire a tuturor formelor vieţii, se manifestă tendinţa că viaţa socială să se despartă de biserică. Renaşterea nu a fost un fenomen naţional, ci a fost o mişcare de eliberare spirituală care s-a manifestat şi în Franşa, Germania, Anglia, Polonia, Ţările Române. În acest sens putem aminti numele unor umanişti români, cum ar fi: Ioanes Soneras, Nicolae Olacus, Constantin Contacuzino, şi într-un alt timp istoric Dimitrie Kantemir.  

Filosofia renascentistă

 Această filosofie a fost influenţată puternic de dezvoltarea statelor, când s-au pus bazele experimentului şi aplicaţiilor matematice. Filosofia renascentistă are un caracter antiscolastic, este umanistă, este orientată spre studiul omului şi al naturii. Se caracterizează prin apelul la experienţă, care ca, cercetarea naturii să se facă fără prejudecăţi. Se caracterizează prin proclamarea libertăţii de gândire. În cadrul filosofiei renascentiste deosebim 2 elemente : – pe de o parte revine modalităţii de gândire antică – se contură într-un fel sau altul filosofia antică sub forma reînoirii filosofiei antice. Aşa este Academia Platonică din Florenţa reprezentată prin Marsilio Ficino şi Pico Della Marsandela care dezvoltă şi o gândire platonică. A doua şcoală filosofică este Universitatea din Padova cu reprezentanţi ca Pietro d Abano şi Mascilio  Da Padova. Această şcoală dezvoltă sub semnul lui neo, filosofia lui Aristotel.  Filosofia lui Aristotel deabia acum este mai bine conturată.În domeniul filosofiei cel care va fi întemeietorul noilor tendinţe este Nicolo Cusanus, deşi cardinal esre un om foarte cult influenţat de umanism, lucrarea sa numită “Di docta ignoraţio” ridică nişte probleme foarte importante, presante de-a dreptul uimitoare pentru timpul respectiv (sec. XV). Aici găsim o teorie cosmologică foarte interesantă. Cusanus pe baza argumentelor filosofice susţine teza “Infinitatea universului”. De asemenea el era un bun cunoscător al matematicii şi vorbeşte de rolul metodologic al acesteia. LEONARDO da VINCI – a trăit între 1452-1519, este un reprezentant de seamă al gândirii renascentiste, este un adevărat titan de care perioada a avut nevoie şi pe care a creato. Leonardo da Vinci nu a elaborat un sistem filosofic propriu zis dar a fost un remarcabil gânditor ce a tras concluzia teoretică de pe urma a numeroase observaţii şi experimente. El este cel care face pasul hotărâtor în abandonarea principiului autorităţii în ştiinţă. El cere ca să se studieze şi interpretează natura prin propria înţelepciune, el cere ca gândirea să fie proprie, să se treacă de la declaraţia abstractă a cunoştinţelor privind demnitatea omului la afirmarea valorii. Evul mediu poate fi depăşit prin afirmarea capacităţii creatoare a omului dând drept călăuză puterile sale intelectuale. Refuză înţelepciunea gata făcută şi cere contactul direct cu natura care să fie cercetată prin observaţii şi experienţă, dar şi raţiunea care este cristalizată în modelele matematicii. Leonardo consideră că cea mai importantă problemă a ştiinţei este cea a naturii. În acest sens el aduce o contribuţie importantă la teoretizarea şi aplicarea metodei în ştiinţă. La baza metodei ştiinţifice trebuie să stea experienţa pentru că înţelepciunea este fiica experienţei. Critică pe filosofii speculativi care sunt reprezentanţii unei false ştiinţe. După el nu se poate spune că o ştiinţă este adevărată care începe şi sfârşeşte în minte. Leonardo formulează două rezultate ale metodei experimentale, valabile şi astăzi :          să procedeze în mod sistematic         să repeţi de mai multe ori experienţa înainte de a face generalizări.

Leonardo pune accentul pe observaţii şi experienţă, nu a neglijat rolul intelectului în cunoaştere. El nu este un empirist şi are în vedere rolul raţiunii, gândirii prin descoperirea cauzelor, să descopere legile ce guvernează fenomenele. El clarifică problema dintre teorie şi practică, consideră că practica este subordonată teoriei. El spune că ştiinţa este căpitanul şi practica soldaţii. Studiază mai întâi ştiinţa şi apoi practica născută din această ştiinţă, ironizează pe aceea care ţin morţiş la practică. Leonardo a dat o importanţă deosebită matematicii spunând că aceasta ne oferă adevăruri sigure şi necesare. A avut preocupări multiple – pictor, sculptor, arhitect, fizician, anatomist, muzician, botanist, scriitor. În toate astea a adus o contribuţie importantă. În domeniul artistic apare ca un adevărat inovator al artei din sec. XV. Tablourile pictate de el – Monalisa, Cina cea de taină, Buna vestire, Madona şi pruncul sunt adevărate opere nemuritoare.

Leonardo este un adevărat UOMO UNIVERSALE. Criticul Edgard Papu arată cărei personalităţi i se poate atribui acest apelativ de uomo universale (om universal). Se poate atribui apelativul de uomo universale acelei personalităţi care stăpânesc cu geniu mai multe domenii ale culturii.În sec. XVI – Neagoie Basarab este considerat un uomo universale, în lucrarea lui găsim o limbă bine calculată în efecte, calităţi de orator şi poet. Antimonie Tineanu – uomo universale – cu o contribuţie deosebită la cultura românească. A scris opera de bază “Didahiile”. Din această operă reies calităţile lui de om universal – orator, xilograf, sculptor, arhitect, miniaturist.Dimitrie Cantemir – uomo universale – filosof, istoric, compozitor, desenator, scriitor – “Creşterea şi descreşterea Imperiului Otoman”. GIORDANO BRUNO – 1548-1600 – s-a născut la Nala în apropiere de Napoli. La vârsta de 11 ani a fost încredinţat unui călugăr pentru educare, apoi într-o mănăstire ce o părăseşte în curând, fiind nevoit să ducă o viaţă de pelerin, deoarece era urmărit de Inchiziţie. Neputîndu-i suprima ideile, inchiziţia la 17 februarie 1600 la ars pe rug. El este considerat un erou al filosofiei. Opera sa reprezintă prototipul cunoaşterii umane. A scris mult, dintre operele lui amintim : “Arca lui Noe”, “Despre infinit”, “Despre cauză”, “Dialoguri Italiene”.Deşi a dus o viaţă chinuită el a studiat operele marilor filosofi ai Antichităţii. Concepţia filosofică a lui se caracterizează prin atitudinea autodogmatică şi antiscolastică. El şi-a propus să elaboreze o nouă teorie asupra naturii spunând că obiectul filosofiei este natura, iar scopul ei este cunoaşterea naturii.  Lui îi sunt proprii 2 caracteristici :         dinamismul intern         ordinea.Natura este finită şi întruchiparea ordinii şi perfecţiunii. El susţine idei după care Pământul nu poate fi centrul absolul al lumii fiindcă există o infinitate absolută de lumi. O altă idee importantă este considerentul că dinamismul şi dificultatea sunt determinate de contrar şi iminente naturii, el consideră că natura şi Dumnezeu sunt totuna. Susţinând ideea infinităţii Universului pe care o argumentează, completează teoria geocentrică a lui Copernic. A fost şi rămâne un filosof al Renaşterii ce a contribuit la dezvoltarea gândirii şi apropierea Renaşterii de perioada modernă sec. XVII. 

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s