Creştinismul şi problema supravieţuirii

Posted: Decembrie 11, 2006 in filosofie

În concepţia creştină, moartea nu anihilează. Temeiul credinţei în viaţa veşnică este faptul că persoana şi corpul său pot fi separate; o dată ce sunt separate, persoana poate supravieţui fără corp şi fără vreo întrupare materială de un fel sau altul. Moartea corpului nu înseamnă distrugerea persoanei, căci Dumnezeu face ca persoana să nu se distrugă după moartea corporală.Există două condiţii care privesc existenţa decorporalizată:

1. Condiţia identităţii:

  întrucît persoana supravieţuieşte, ceea ce face ca o persoană să fie ceea ce este, adică identitatea sa personală, trebuie să se regăsească după moarte.Conform acestei condiţii, supravieţuirea a ceva neidentic cu mine nu poate conta drept supravieţuirea mea.

2. Condiţia recunoaşterii:

 trebuie să existe recunoaşterea (conştientizarea) supravieţuirii. Această conştientizare poate fi asigurată de conştiinţa a ceea ce eşti sau ai fost şi de prezenţa amintirilor despre viaţa pre-mortem. În creştinism, condiţia identităţii şi cea a recunoaşterii sunt interconectate. Condiţia recunoaşterii constă în aceea că viaţa pre-mortem şi viaţa post-mortem sunt legate prin memoria şi conştiinţa de sine a persoanei.Aşadar, mintea persoanei trebuie să supravieţuiască. Mai rezultă că, în concepţia creştină, identitatea personală este egală cu mintea (ceea ce face ca eu să fiu eu este mintea mea), care include memoria şi conştiinţa de sine. Supravieţuirea post-mortem este esenţialmente o supravieţuire psihică.În teologie există două abordări principale. În una dintre ele se face distincţie între persoana completă (minte plus corp) şi persoana incomplet (minte); în existenţa decorporalizată nu ai mîini, picioare, simţuri etc. A doua abordare consideră persoana în termeni exclusiv spirituali; corpul uman nu este necesar nici măcar pre-mortem.În orice abordare creştină, supravieţuirea durează pînă în ziua Judecăţii de Apoi. 

Descartes

dualismul substanţial (dualismul cartezian):Esenţa obiectelor materiale, fizicale este întinderea în spaţiu (el le numeşte res extensa, adică lucruri cu întindere). Mintea şi experienţele conştiente sunt substanţe care nu sunt întinse în spaţiu în spaţiu, iar esenţa lor este gîndirea (rex cogitans).În „Discurs asupra metodei”, Descartes spune: „Eul, adică mintea…”. Argumentele lui sunt totuşi vulnerabile.  

Trăsături comune pentru near-death experiences (NDE)

1. S-a simţit părăsindu-şi corpul şi existînd în afara lui.

2. S-a simţit „văzîndu-şi” propriul corp.

3. A simţit că se poate mişca în mediul fizical din preajma corpului.

4. S-a simţit ajungînd într-un mediu despre care a spus că este „o altă lume” decît cea fizicală şi apoi s-a simţit ca întorcîndu-se din acea lume în corpul său. 

Ipoteze sceptice cu privire la NDE

1. Ipoteza proiecţiilor psihiceÎn istoria psihologiei au existat numeroase interpretări „antipatice” la adresa experienţelor religioase. Freud considera fenomenele religioase drept proiecţii ale unor procese psihice, cu sursa în dorinţa imperioasă de a ne menţine într-o copilărie perpetuă în care cineva să ne apere fără greşeală.Ipoteza: Experienţele vieţii de după moarte pot fi explicate ca proiecţii de tip freudian, alimentate de speranţa iluzorie în supravieţuire şi declanşate de experienţe traumatice (de exemplu intervenţiile chirurgicale). Această ipoteză nu „ţine”; poate explica unele cazuri, dar nu pe toate, deoarece nu toţi cei care au avut NDE au manifestat speranţe sau temeri faţă de moarte; NDE au avut şi unii agnostici. 

2. Ipoteza fizicală

Potrivit acestei ipoteze, experienţa vieţii de după moarte poate fi explicată în termenii condiţiilor fizicale ale subiectului traumatizat, ca o formă de delir cauzat de supra-medicaţie sau de privarea de oxigen. Nici această ipoteză nu „ţine”, deoarece au existat multe cazuri în care subiectului nu i s-au administrat medicamente şi nici nu a fost spitalizat. Cît despre privarea de oxigen, nici această situaţie nu este valabilă pentru toate cazurile. În plus, studiile clinice au arătat că aceasta îl face pe subiect iritabil, amnezic, anxios, chiar poate delira, iar toate acestea sunt simptome foarte departe de euforia, de fericirea raportate în descrierile NDE. 

Ipoteze binevoitoare 

Unii subiecţi furnizează informaţii despre mediul fizical din jurul lor pe care nu le-ar fi putut dobîndi aflîndu-se în corp. De asemenea, unii relatează întîlniri în „cealaltă lume” cu persoane despre care nu ştiau că au murit, dar care muriseră într-adevăr.Ipoteza:Oamenii din diferite culturi (diferite religii) au avut realmente experienţa vieţii de după moarte şi a existenţei decorporalizate, dar descrierile acestora sunt puternic influenţate de fondul religios, de educaţia, de credinţele persoanei respective.  

Comentarii
  1. Marcel Teodor spune:

    Foarte interesanta aceasta expunere si doresc sa scriu putin despre ce spune tanatologia despre experienta mortii . Tanatologia se ocupa printre altele si cu problema supravietuirii „sufletului”. Relatarile traite de muribunzi, de reanimatii din moartea aparenta sau clinica, coincid : este intodeauna vorba de experiente „extracorporale”, in cursul carora se retraiesc anumite momente semnificative din viata celui „decedat”. E ca un film autobiografic ce se deruleaza cu mare viteza si solicita valorizarea morala a faptelor. De fiecare data reapare viziunea unui tunel intunecos, la capatul caruia se afla o lumina puternica. In aceasta lumina, o blanda figura angelica il intampina pe cel ce trece in „lumea cealalta”. Cel in cauza recunoaste acolo si numerosi prieteni, rude decedate. Apoi are loc reanimarea, reintoarcerea la viata fizica, moment descris ca dezagreabil in raport cu apogeul „mortii”, care e descris ca un moment de mare intensitate euforica si ca sentiment de ocrotire in lumina unei imense iubiri. Dincolo de relatarile subiective insa, Tanatologia nu poate aduce nici o dovada pentru continuitatea vietii constiente dupa moartea clinica sau fizica. Intre aceste experiente ale mortii si experientele mistice exista o legatura descoperita relativ recent. Nu intamplator in Cabala, „unio mystica” este descrisa ca o experienta a mortii, unirea cu divinul poate provoca moartea instantaneu. Concret, in cazul unor experiente mistice creierul elibereaza un set de substabte numite „Endorfine” [encefaline] care actioneaza simultan asupra unor asociatii de neuroni, producand un efect „sinonim” cu cel trait de persoanele aflate in moarte clinica sau aparenta. In acest moment, in care aceste substanete actioneaza asupra unor asociatii de neuroni are loc un mare miracol numit „unio mystica”, in fapt are loc un singur lucru, apare o incetare a comunicarii intre asociatile de neuroni si implicit neuronii nu mai comunica intre ei, fapt care se petrece si in cazul mortilor aparente sau clinice. Aceasta necomunicare intre neuroni, practic nu se mai schimba si inregistreaza nici o informatie,plus faptul ca substantele endorfine pe langa faptul ca neutralizeaza diferite asociatii de neuroni, sint purtatoare de agenti care creaza o stare de euforie, produl efectul numic „tunel intunecos”. Aceste experiente nu cred ca pot sa fie catalogate ca dovezi foarte explicite despre existenta „sufletului” dupa moartea fizica, dintr-un anumit punct de vedere aceste experiente sint doar produsul evident al incetarii functionarii creierului.

  2. tonysss spune:

    okey am sa ma ocup si de tanatologie. Interesant comentariu

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s