Originea Filozofiei

Posted: Decembrie 13, 2006 in filosofie

Filosofie, metafizică sau ontologie, oricum s-ar numi această formă specifică a culturii occidentale, numele ei este grec. Prin urmare, originea ei trebuie căutată în Grecia. Motivele apariţiei filosofiei în vechea Grecie au fost diferit explicate şi formulate în diferitele momente ale istoriei culturii occidentale. In ceea ce ne priveşte, vedem sursa primă a filosofiei în religie, în experienţa religioasă. Contextul apariţiei filosofiei în vechea Grecie rezidă, după părerea noastră, în relaţiile particulare care s-au stabilit între mitologia religioasă şi literatura greacă şi care sunt expresia unor raporturi specifice între sacru şi profan. In nici un alt context cultural relaţiile dintre mitologia religioasă şi formele literaturii nu sunt atât de libere şi literaţii nu pot corecta sau modifica episoadele acestei istorii sacre. 

         In raport cu această situaţie culturală originară, filosofia se constituie ca o dublă reacţie. Ea apare, mai întâi, ca urmare a unei nevoi de interpretare care este încă mai profundă în cultura greacă, pentru care zeii se revelează enigmatic, prin oracole şi mistere. Această nevoie iniţială de interpretare este suplimentată odată cu creşterea producţiei literare şi cu trecerea timpului şi evoluţia limbii. Forma literaturizată a vechii mitologii greceşti, ea însăşi obscură, devine mai ambiguă. Este nevoie astfel de o dublă interpretare: una care să refacă semnificaţiile şi sensul iniţial şi o alta, care să-l adecveze la contextul concret, educativ. La originile ei, filosofia greacă este o astfel de interpretare. Ea se adresează literaturii mitologice şi, în special, poemelor homerice, care se aflau în centrul sistemului educativ grec, la fel ca Biblia în Evul mediu occidental. Deci, filosofia n-a fost, la origine, aşa cum îndeobşte se crede, o interpretare primă şi directă a lumii, un discurs asupra lumii, ci un discurs cultural aplicat altui discurs cultural – literatura mitologică. După cum n-a fost nici un discurs al cunoaşterii, ci, la fel ca literatura mitologică, un discurs al semnificării în care s-a petrecut trecerea de la experienţa sacră evocată de mit, la experienţa profană cotidiană.            În al doilea rând, filosofia apare şi în urma altui gen de reacţie la acelaşi context cultural grecesc. Pentru că literarizarea mitologiei greceşti a însemnat un chip omenesc, prea omenesc pentru Absolutul întruchipat de Zeii greci. Înţelepţii greci au reacţiona la acest chip prea uman al Absolutului considerând că nu stă bine Zeului să se angajeze în prea umane peripeţii, mânat de pasiuni cotropitoare şi gata să săvârşească injustiţii, trădări şi adultere. De aceea primii înţelepţi greci au gândit Absolutul mai puţin personalizat, pentru a fi mai puţin uman în acest sens rău al cuvântului.            Aceasta este arheologia a ceea ce filosofia a numit mai târziu „principiu”. Pentru că principiul, temeiul a tot ceea ce există, nu poate fi decât divinul, primele principii ale filosofiei greceşti sunt, aşa cum foarte bine observă Mircea Eliade, hierofanii, apariţii sau manifestări ale sacrului. Căci ce altceva sunt primele principii ale filosofiei greceşti – apa, pentru Thales, aerul, pentru Anaximene, alăturate, apoi, de Empedocle pământului şi focului, în formula celor patru elemente, etc. – decât hierofanii pe cale de abstractizare ? O istorie pozitivistă a filosofiei, sedusă de mirajul ştiinţelor naturii le-a considerat simple substanţe, cum sunt cele ale chimiei, sau sugerarea unor stări de agregare, cum sunt cele din fizică. Tot astfel s-a sugerat că ideea substanţei a venit primilor înţelepţi greci prin analogie cu schimbul comercial şi odată cu generalizarea monedei. Căci relaţia principiului cu lucrurile acestei lumi este similară cu relaţia dintre monedă şi marfă: moneda se schimbă în marfă şi marfa se schimbă iarăşi în monedă. Locul principiului îl deţine, în această analogie, moneda, care, substanţă economică a mărfii, pare să fie ceea ce se păstrează în schimburile succesive.            Primele principii invocate de filosofii greci nu sunt nici elemente chimice, nici stări de agregare ale substanţei, ci mult mai mult şi mai miraculos decât atât, chiar dacă în elaborarea lor au putut intervenii analogii prozaice. Ele sunt temeiuri ale existenţei a tot ceea ce există la fel cum, la celălalt capăt al filosofiei occidentale, Heidegger ne va vorbi despre Fiinţă reamintindu-i pe primii gânditori greci împotriva stupidei uitări pozitiviste. În acest sens susţinem că principiile pe care diferiţi filosofi greci le aşează la temelia existenţei sunt hierofanii. Pentru că ele sunt cele care, asemenea cu ceea ce este sacru, cu divinul, conferă realitate, consistenţă şi existenţă la tot ceea ce există în această lume. La fel ca şi pentru ceea ce este sacru, omul trebuie să le cunoască pentru a putea înţelege şi interpreta lumea şi pentru a putea să-şi conformeze viaţa comandamentelor ce decurg din calitatea lor divină.             Acesta este sensul meditaţiei originare a primilor gânditori greci, ale căror nume şi număr sunt diferite în funcţie de sursă. Numele şi numărul lor sunt pierdute în negura vremii, ca şi ceea ce au spus efectiv. De altfel, întreaga filosofie greacă de dinainte de Socrate, este cunoscută numai din fragmente şi relatări mai mult sau mai puţin anecdotice. Ceea ce ştim despre aceşti gânditori, care, ca toţi înţelepţii, vorbeau scurt şi puţin, o ştim prin intermediul celor care au urmat. Abia cei care au urmat au constituit tradiţia acestei forme de meditaţie şi, odată cu acesta, filosofia ca formă a culturii occidentale. De la o interpretare care preciza semnificaţiile mitologice şi le aplica realităţii contextuale construind sensuri, filosofia a devenit sub influenţa tradiţiei, care implică relaţia magistru-discipol, obligaţia de a porni de la înaintaşi şi de a face referiri la celelalte şcoli filosofice, o interpretare a semnificaţiilor propriului discurs. Treptat, ea se transformă într-o interpretare a propriilor semnificaţii, a propriilor probleme pe care le dezvolta, a propriilor procedee şi instrumente, pe care le verifică şi le întemeiază. Ea tinde să devină astfel, dintr-un discurs interpretativ, hermeneutic, un discurs care se ia pe sine ca obiect.             Ideea principiului, a temeiului a tot ceea ce există nu este o idee oarecare. Măreţia acestui gând abstract, chiar dacă secondat sau sugerat de analogii concrete este cel puţin similară cu a marilor gânduri „nebuneşti” ale fizicii contemporane. Intr-adevăr, îţi trebuie un salt de gândire formidabil să treci de la diversitatea a ceea ce există – stea, floare, piatră, arbore, moluscă, om – la ceea ce stă în toate acestea ca unu, la ceea ce le adună pe toate într-o unitate şi le face comparabile. Mai mult încă: ceea ce le face unitare în diversitatea lor este şi ceea ce persistă în toate aceste lucruri şi vietăţi dincolo de transformările lor, dincolo de naşterea şi pieirea lor şi el este acela care le este origine şi sfârşit, arhé şi télos. Aprofundarea acestui gând prim, a temeiului a tot ceea ce există a constituit mai departe preocuparea filosofiei greceşti.            Desigur, nu fără tranziţii şi modulări, pentru că, prin această concentrare asupra principiului şi lumii, cosmosului, filosofia a părut să uite punctul ei de plecare, chestiunea de care se leagă destinul ei chiar şi care este omul. In jocul de semnificaţii pe care orice istorie ni-l înfăţişează este cam ciudat să vedem ridicând cu mai multă vigoare decât alţii problema omului pe cineva care, potrivit reprezentării noastre actuale, nu ar fi chiar potrivit. Căci cel care schimbă orientarea cosmologică, spre lume şi natură a primei faze din dezvoltarea filosofiei greceşti este cineva pe care azi îl cunoaştem ca matematician: Pithagora.            Prezenţa lui aici, pe firul expunerii noastre, este salutară tocmai pentru că se opune prejudecăţilor noastre referitoare la ceea ce este ştiinţa şi omul de ştiinţă şi la sensul de cunoaştere al filosofiei. Nu numai că acest matematician este un autentic geniu ştiinţific potrivit normelor moderne, dar el este totodată un gânditor, probabil primul care foloseşte termenul de filosofie – ca substantiv care semnifică detaşarea de cele practice – şi primul care, împotriva orientării cosmologice, îi dă o orientare antropologică. Ceea ce ar fi perfect normal potrivit standardelor noastre moderne dacă între cele două calităţi, de filosof şi matematician, n-ar interveni breşa pe care o introduc credinţele sale şi atitudinile sale de iniţiat. Căci Pithagora este nu numai adeptul metempsihozei, a ideii renaşterii sufletului după moarte în această lume, dar şi un gânditor care crede în magia numerelor. În gândirea pitagoreică, în care se confruntă severa logică a matematicilor cu semnificaţiile mistico-magice ale orfismului, a luat naştere doctrina după care fondul diversităţii lucrurilor sensibile sunt raporturile numerice. Cu această idee abstractă ne poate obişnui dovada pe care experienţa lui, prin care determina natura sunetelor muzicale în funcţie de raporturile matematice între lungimile corzilor care scot sunetele şi greutăţile care le întind, ne-o oferă. Căci, într-adevăr, sunetele muzicale par să se nască din raporturi matematice.             Filosofia lui, care face din număr sau, mai precis, din relaţia dintre numere, fondul ultim al lumii nu are un substrat matematic, ci unul magic. Vedem astfel născându-se o altă configurare a ideii de principiu decât ca substanţă, ideea principiului conceput ca şi formă, care va deschide o lungă tradiţie în istoria filosofiei şi aceasta nu se întâmplă în temeiul cunoaşterii ştiinţifice, ci a experienţei religioase. De altfel, întreaga lui filosofie pare expresia unei astfel de experienţe pentru că în orientarea ei antropologică, spre om şi spre problemele sale, pot fi regăsite cu uşurinţă ideile, soluţiile şi atitudinile celebrului cult grec al misterelor, care a fost orfismul. Chiar comunitatea filosofică pe care o constituie acest înţelept iniţiat este un fel de castă sau ordin monahal, adică cu totul altceva decât o şcoală ce funcţionează după relaţia magistru-discipol.            Cu toată opoziţia ce s-ar fi putut naşte din aceste configurări opuse a principiului, ca substanţă ori ca formă, nu de aici a apărut marea confruntare din filosofia greacă. Marea problemă subiacentă acestei tematizări a ceea ce există a apărut odată cu aprofundarea relaţiei dintre principiu şi manifestările sale, dintre temeiul a tot ceea ce există şi nenumăratele lucruri şi vieţuitoare a căror existenţă în această lume o întemeiază: ce este aparenţă şi ce este realitate, ce există iluzoriu şi ce există cu adevărat în această lume, schimbarea sau statornicia ? Prima alternativă ca răspuns filosofic la această problemă îl avem de la Heraclit din Efes, care, din cauza stilului său metaforic şi oracular a fost supranumit „obscurul”. După el, universul se schimbă, se transformă în fiecare clipă; soarele este nou în fiecare zi. Totul este animat de un dinamism etern şi principiul, substanţa unică a cosmosului este de fapt puterea spontană a schimbării care se manifestă prin mişcare. „Totul curge” (panta rei), totul este mişcare şi lucrurile sunt prinse într-o neîncetată mobilitate.            Heraclit este un filosof al Devenirii pentru care însăşi Fiinţa este devenire: lumea este un foc veşnic viu, care se înteţeşte şi se domoleşte după măsură (după logos). Nu poţi face baie de două ori în acelaşi râu, se pare că ar fi spus el în sens metaforic, pentru că te schimbi atât tu, cât şi râul. Gândirea trebuie să încerce să depăşească individul, care, ca tot ceea ce este fix, este o iluzie. Imortalitatea înseamnă să te plasezi din această viaţă încă în curgerea universală.Replica acestei gândiri şi soluţia alternativă o oferă Parmenide din Elea cu şcoala sa, numită a „eleaţilor”. Dacă Heraclit surprindea prin apăsata subliniere a schimbării, a mişcării, Parmenide surprinde nu mai puţin prin simetrica negare a schimbării, a transformării. Pentru el, din punctul de vedere al principiului, al Fiinţei, schimbarea şi mişcarea sunt iluzorii iar devenirea este numai o aparenţă. Numai simţurile sunt vinovate de această iluzie pentru că ne fac să credem în curgerea necontenită a fenomenelor. Raţiunea împrăştie iluzia, căci ne arată că ceea ce este real este Fiinţa unică, imobilă, eternă, ascunsă sub vălul aparenţelor multiple. În două din cele mai lungi fragmente care ni s-au păstrat din filosofia pre-socraticilor, ale poemului său Despre natură, Parmenide enunţă formula definitorie pentru poziţia sa: ceea ce este, este, ceea ce nu este, nu este şi niciodată nu survine nimic. Ceea ce ne spune această afirmaţie care susţine, oarecum tautologic, că Fiinţa este şi Ne-Fiinţa nu este, ne spune că numai fiinţa eternă, principiu-substanţă a lucrurilor, există şi că este permanentă, imuabilă şi imobilă. Schimbarea nu există, pentru că în ea, ceea ce a fost, nu mai este şi ceea ce urmează să devină, nu este încă. Acest fel de a gândi Fiinţa este o replică la filosofia lui Heraclit, care susţinând Devenirea, nu Fiinţa, afirma implicit că Fiinţa nu este, ci numai Ne-Fiinţa.            Chiar dacă obscură în formulările sale metaforice, filosofia lui Heraclit ne pare mai familiară nouă, oamenilor de azi, atât de obişnuiţi cu schimbarea. În schimb, afirmaţia lui Parmenide ne poate părea cel puţin paradoxală, pentru că ea contrazice evidenţele bunului simţ. Merită, deci, să ne oprim o clipă asupra aspectelor logice ale acestei idei, pentru a apăra filosofia de pretenţiile evidenţelor bunului simţ, care, în confruntare cu filosofia, este adesea numai un simţ comun. Cel care a apărat în acel moment din vechime poziţia magistrului, a fost un discipol din şcoala eleată, celebrul Zenon din Elea, care a formulat un set de aporii, paradoxuri logice menite să demonstreze că, logic, împotriva simţurilor, afirmaţia lui Parmenide este adevărată. Vom da în cele ce urmează două dintre ele, care fac pereche şi se referă amândouă la imposibilitatea de a accepta logic aspecte ale mişcării care, totuşi, sunt pentru simţurile noastre de domeniul adevărului şi evidenţei. Prima şi cea mai cunoscută aporie este cea a lui „Ahile şi broasca ţestoasă”. Să presupunem un concurs de alergare între cel mai rapid alergător mitologic al antichităţii şi o broască ţestoasă, cel mai lent animal capabil de „alergare” pe care îl cunosc grecii. Condiţia prealabilă a acestui concurs este ca alergătorii să se afle pe o singură linie şi ca spaţiul să fie continuu, adică divizibil la infinit. Odată întrunite aceste condiţii şi pentru a simplifica demonstraţia, se presupune că Ahile acordă broaştei ţestoase un avans de o jumătate de distanţă până la finiş. Dată fiind rapiditatea mişcării lui Ahile faţă de cea a broaştei se poate considera că aceasta stă practic pe loc. Ahile începe să fugă şi ajunge la jumătatea distanţei dintre el şi broască, la jumătatea jumătăţii, la jumătatea jumătăţii jumătăţii, la jumătatea jumătăţii de ordinul n, dar nu ajunge niciodată din urmă broasca ţestoasă. Poate atunci că greşeala noastră se află în punctul de plecare, în condiţia referitoare la continuitatea spaţiului. În acest caz intervine a doua aporie, cea a arcaşului. Dacă spaţiul este discontinuu înseamnă că este alcătuit din atomi de spaţiu. Dar atunci săgeata trasă din arc de către arcaş nu se poate mişca pentru că ar trebui să iasă din atomii de spaţiu care o conţin şi să intre în alţi atomi de spaţiu. Dar este dat în condiţia iniţială că spaţiul este alcătuit din atomi care sunt indivizibili, nu mai pot fi tăiaţi şi în care, ca în nişte bile de oţel, săgeata nu poate pătrunde !            N-aş fi insistat aici atât dacă n-ar fi fost în joc anumite prejudecăţi referitoare la filosofie. Aici nu încape nici un sofism, nici o meşteşugită încâlceală logică. Examinată cu onestitate şi logică, banala mişcare în spaţiu se dovedeşte a fi un paradox ! Mult mai târziu, Hegel va da o soluţie acestui paradox, soluţie din care nu putem ieşi: filosoful german va susţine că mişcarea în sine – ca orice transformare sau schimbare – este contradictorie, paradoxală şi că, pentru a o putea gândi logic trebuie să considerăm spaţiul şi continuu şi discontinuu în acelaşi timp. Scandal logic, veţi spune, dar este un scandal logic ce nu aparţine astăzi numai filosofiei. O ştiinţă a naturii de tăria epistemică a fizicii este şi ea nevoită să recurgă la un astfel de scandal logic pentru a putea explica propriile experienţe în cazul luminii: tot astfel, lumina trebuie gândită în acelaşi timp ca fiind continuă şi discontinuă !            Aceste soluţii extreme la problema antică a relaţiilor dintre Unu şi Multiplu, pe care le-am expus aici rezumativ şi logic ar mai putea ridica o obiecţie: chiar dacă aceste speculaţii sunt perfect logice şi întemeiate şi nu simple sofisme sau jocuri de cuvinte, ce ne interesează pe noi toate acestea ? În ce fel mai vizează filosofia propria noastră existenţă, viaţa noastră, aşa cum promisesem la început, dacă ea se dedă la astfel de speculaţii cu miză cel mult teoretică ? Lucrurile nu stau deloc aşa şi acest mic detur teoretic are o directă şi imediată implicaţie existenţială. Pentru că, dacă Heraclit are dreptate, atunci lumea este aşa cum ne-o arată simţurile noastre numai că nimic din ceea ce necesită statornicie nu poate exista. Nu poate exista cunoaştere, pentru că în chiar timpul când cunoaştem, atât noi, cât şi obiectul cunoaşterii noastre şi chiar relaţia de cunoaştere dintre noi şi obiect se schimbă ! Tot astfel şi din aceleaşi motive nu există morală şi legalitate, iubire fidelă şi sentimente statornice. Dacă dăm dreptate lui Parmenide, salvăm toate aceste forme şi conţinuturi ale vieţii noastre, dar ne situăm în contradicţie cu lumea pe care ne-o prezintă simţurile noastre. Aceasta este miza existenţială a complexelor dezvoltări teoretice ale filosofiei greceşti ulterioare. Dar, înainte de a vedea pe marii filosofi greci, Platon şi Aristotel, rezolvând această problemă mai trebuie să vedem filosofia greacă revenind încă o dată la om, în filosofia lui Socrate.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s