Problema altor minţi

Posted: Decembrie 13, 2006 in filosofie

Premisa generală: nu tot ce susţine simţul comun este adevărat.Definirea problemei altor minţi:Ce temeiuri raţionale poate avea o persoană pentru a crede că alte persoane sunt în mod similar conştiente şi înzestrate cu minte? Fiecare persoană, în virtutea faptului că este conştientă, îşi dă seama de starea sa de conştienţă şi ştie că are o minte. Dar stările mentale ale altora nu-i pot fi cunoscute în acelaşi fel, prin acces direct. Nu există nici o dovadă a priori pentru înzestrarea cu minte a celorlalţi. Să ne imaginăm că studentul Toma Necredinciosul se află la bibliotecă, unde citeşte o carte; biblioteca este plină de studenţi, dar el crede că e singurul înzestrat cu minte, crede că toţi ceilalţi sunt nişte roboţi. E convins că el este singura persoană înzestrată cu minte din întreaga lume. Ca atare, Toma e un sceptic şi un singuratic. Putem respinge punctul de vedere al lui Toma cu ajutorul simţului comun, dar istoria gîndirii a demonstrat în repetate rînduri că nu tot ce susţine simţul comun este adevărat. Observăm ce fac alţii şi receptăm sunetele pe care ei le emit. Remarcăm felul în care alţii răspund la stimulii din mediu: ce anume îi atrage, ce lucruri îi resping şi aşa mai departe. Nimic din toate acestea nu ne dezvăluie gîndurile şi sentimentele altora, atît de direct şi de imediat cum propria noastră minte ni le dezvăluie nouă înşine. Dacă avem vreo opinie despre minţile altora şi despre ceea ce se petrece înăuntrul lor, aceasta se bazează pe observarea comportamentelor acelora şi pe argumentele construite provenind de la observaţiile de acest fel.De aici apare o problemă: ce anume justifică sau garantează argumentele menţionate, în condiţiile în care tot ce este dezvăluit direct este comportamentul public al altuia? (Ex: X se vaietă, aşa că tragem concluzia că simte durere.)Se poate spune că există o prăpastie, o distanţă foarte mare între tipul de acces pe care îl are fiecare dintre noi la propria sa minte şi argumentele pe care le facem despre ceea ce se petrece în minţile altora. Însă scepticismul lui Toma din exemplul dat merge şi mai departe: el crede că este singurul înzestrat cu minte. Problema altor minţi poate fi formulată alternativ:Cum poate fi apărată pretenţia simţului comun, conform căruia există alte minţi decît a gînditorului însuşi, împotriva negării generale a existenţei altor minţi?Filosofii au abordat această problemă încă de la Descartes încoace. Descartes considera că există un domeniu al mentalului, distinct şi separabil de cel al corporalului (dualismul cartezian). Dualismul cartezian este o primă garanţie argumentată a existenţei minţii, cel puţin a existenţei propriei mele minţi. Potrivit lui Descartes, propria mea minte este ceea ce eu sunt şi ceea ce eu ştiu mai bine.Problema este că ceilalţi ar putea fi doar corpuri fizice în mişcare, fără să fie înzestrate cu minte.În timp au fost formulate mai multe argumente pentru teza că şi alţii sunt înzestraţi cu minte, la fel ca mine. În continuare vom analiza patru asemenea argumente din istoria gîndirii care nu reuşesc să demonstreze existenţa minţii altora şi, de aceea, constituie exemple de moduri în care să nu încercăm să rezolvăm această problemă. Argumentul 1.Teza principală: Ceea ce observăm direct este tot ceea ce există.Dezvoltarea tezei principale:Aflăm ceva despre mintea altora doar prin observarea a ceea ce spun şi fac aceştia, adică a comportamentului lor public. Minţile sunt doar ceea ce fac şi spun indivizii. Durere, de pildă, înseamnă a te văieta. Fericire înseamnă a zîmbi sau a rîde. În afară de comportament, nu mai există nimic altceva. Din această perspectivă, problema existenţei altor minţi nici măcar nu se pune. Întrucît mintea este a spune şi a face, dacă observi ceea ce spune şi face cineva, atunci ai garanţia că acea persoană este înzestrată cu minte.Această pretenţie se numeşte behaviorism logic sau periferalism şi, pe scurt, pune semnul egalităţii la nivel conceptual între minte şi comportamentul observat, periferic.Acest argument este un argument slab, căruia i se aduc două obiecţii principale:– Behaviorismul logic înţelege greşit natura minţii. Mintea nu este publică, ci ea este internă, „în cap”. O persoană poate să fie deposedată în întregime de capacitatea sa de a avea vreun comportament (prin administrarea unui drog paralizant, spre exemplu), şi totuşi poate avea capacitatea de a gîndi sau de a avea anumite trăiri.– Încercarea de a specifica anume care comportament este gîndire şi experienţă se loveşte de dificultăţi de netrecut. De pildă, a aluneca pe o coajă de banană şi a cădea este comportament, dar este doar fizică, nu şi minte. A te văieta este, conform behaviorismului logic, deopotrivă comportament şi minte (este durere). Aşa că un anumit comportament este minte şi altul nu. Dar cum şi unde trasăm graniţa?Această obiecţie poate fi dezvoltată dacă ne gîndim la conţinuturi mentale mai complicate, ca de pildă opiniile. Chiar şi anumite comportamente pe care le apreciem în mod natural, firesc ca fiind însoţite de stări mentale pot avea manifestări nefireşti, atipice. Un stoic ar putea să rîdă în timp ce simte durere. Un actor nu simte durere reală pe scenă, ci se preface.Cele două obiecţii sunt strîns legate între ele: întrucît mintea este interioară, iar comportamentul este exterior, se poate ca exteriorul să nu exprime interiorul. Aparenţele pot induce confuzie sau pot înşela.Aşadar, behaviorismul logic nu rezolvă problema altor minţi, ci o amplifică, amintind în mod neintenţionat că mintea nu e înfăţişată în comportament. Comportamentul înfăţişează mintea numai dacă anumite lucruri se petrec într-o persoană. Toma Necredinciosul din situaţia ipotetică prezentată anterior n-ar fi convins de acest argument. Argumentul 2: argumentul limbajului privat (formulat de filosoful Ludwig Wittgenstein)Teza principală: Cunoaşterea despre propria mea minte presupune opinia că există alte minţi.„În lumina acestui argument, problema altor minţi apare deoarece, la prima vedere, pot fi conştient de existenţa propriei mele minţi fără să cred că există şi alte minţi. Aceasta este însă o iluzie, întrucît cunoaşterea despre propria mea minte presupune deja opinia că există alte minţi.”Argumentul se referă la conţinuturile mentale conştiente şi el parcurge următorii paşi:1. Dacă scepticismul despre alte minţi este corect, atunci eu am cunoştinţă despre propria mea minte, dar nu sunt îndreptăţit să cred că există alte minţi.2. Nu pot avea cunoştinţă despre propria mea minte fără să aplic termeni mentali la mine însumi (sunt furios, am o durere).3. Nu pot să-mi auto-aplic termeni mentali înainte de a realiza că ei se aplică şi altora (şi alţii au furie, durere).4. Rezultă că a avea cunoştinţă despre propria mea minte înseamnă a realiza că şi alţii sunt de asemenea înzestraţi cu minte. Înseamnă a fi îndreptăţit să cred că există alte minţi.5. Am cunoştinţă despre propria mea minte.6. Prin urmare, scepticismul în legătură cu existenţa altor minţi este incorect. Sunt îndreptăţit să cred că există alte minţi. De evidenţiat două trăsături ale argumentului limbajului privat:1. Acest argument se bazează pe distincţia simplă între a cunoaşte efectiv înţelesul unui termen şi a nu-l cunoaşte. Dacă cunosc înţelesul unui termen, atunci pot să clasific cu ajutorul acelui termen.La baza premisei 2 stă următoarea idee:În cunoaşterea propriei mele minţi, eu aplic termeni ca: minte/psihic, durere, furie şi aşa mai departe, la mine însumi. Astfel clasific o experienţă ca fiind durere, alta ca fiind furie, şi mă clasific pe mine însumi ca fiind înzestrat cu minte.La baza premisei 3 stă următoarea idee:Auto-aplicarea unui termen mental presupune deja aplicarea sa la altul. Clasificarea aruncă o punte peste prăpastia care separă Eul de Ceilalţi. Termenii utilizaţi în cazul meu trebuie să fie utilizaţi şi în cazul altora. Termenii sunt publici, iar nu privaţi. 2. Acest argument contrariază puternic simţul comun.În lumina acestui argument, exterioritatea detronează poziţia de dominaţie a interiorităţii. Trebuie să am cunoştinţă de durerea altuia ca să ştiu că eu simt o durere. Argumentul are două puncte slabe:1. Argumentul cere ca aplicarea termeni mentali la sine să fie precedată de aplicarea aceloraşi termeni la alţii. Dar aplicarea termenilor mentali la alţii este strîns legată de comportamentul observat. Aşa încît argumentul limbajului privat nu poate evita o anumită formă de behaviorism (a simţi durerea este egal cu a avea un comportament care atestă durerea).2. În acest argument se comite o eroare neformală, anume eroarea evitării problemei (teoretizată în filosofie şi în logică). Astfel, argumentul este valid, dar aste un argument circular de tipul „Afară plouă, deci afară plouă”, adică are drept temei pentru concluzie chiar concluzia însăşi.În general, eroarea evitării problemei constă din a presupune de la început ceea ce abia urmează să fie dovedit. Aceasta este o formă de circularitate. Această eroare este legată de premisa 3, conform căreia termenii mentali nu pot fi auto-aplicaţi fără a fi aplicaţi şi altora. Premisa 3 este avansată cu intenţia ca, împreună cu celelalte premise, să sprijine concluzia argumentului. Dar această premisă se sprijină ea însăşi pe concluzie şi presupune ceea ce urmează a fi dovedit. (Premisa trei pune problema astfel: De unde ştii că nu pot să-mi auto-aplic termenii mentali înainte de-ai aplica şi altora? Din aceea că sunt îndreptăţit să cred că există şi alte minţi.)

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s