Baruch Spinoza

Posted: Decembrie 20, 2006 in filosofie

Spinoza   aparţine   grupului   ilustru   de   filosofi  ai  secolului

al XVII-lea, alături de matematicieni şi oameni de ştiinţă: Descartes, Leibnitz, Hobbes, etc. El susţine că nu există decât o singură substanţă şi aceea este Dumnezeu. Argumentele lui filosofice sunt prezentate sub forma unor teoreme geometrice: el oferă Teoreme şi Axiome din care deduce Propoziţii, Scolii sau Corolare. Pentru că susţinea că singura substanţă este Dumnezeu, unii l-au declarat “obsedat de Dumnezeu”. Dar pentru acelaşi motiv, alţii l-au considerat materialist şi ateu, căci – spuneau ei – dacă totul este Dumnezeu, atunci Dumnezeu este universul material. Intenţia lui Spinoza în tot ceea ce a scris era să folosească raţiunea pentru a descoperi adevăratul bine şi pentru a poseda astfel “o bucurie continuă şi supremă pe toată eternitatea”.

      Spinoza s-a născut la Amsterdam, din părinţi evrei care se refugiaseră acolo din pricina Inchiziţiei spaniole. A fost educat ca evreu ortodox şi a studiat opera multor filosofi evrei, printre care şi Mainmoide, dar în 1656 a fost izgonit de comunitatea evreiască pentru pretinsele erezii. Ulterior şi-a câştigat existenţa lustruind lentule şi şi-a făcut prieteni în rândurile unui grup de protestanţi, denumiţi “colegianţi” – o sectă fără preoţi. În 1661 a început să-şi facă Tratatul asupra îndreptării înţelegerii, care arată influenţa lui Descartes, dar îl şi critică. A început să-si scrie principala operă filosofică, Etica, în 1663, dar n-a terminat-o decât în 1675, întrucât a lăsat-o deoparte pentru a scrie un tratat în apărarea libertăţii de gândire şi de exprimare. Acest tratat a apărut anonim în 1670. El a şocat oamenii cu convingeri ortodoxe, care au descoperit curând identitatea autorului ,  şi  atunci  Spinoza  s-a văzut atacat şi insultat în numeroase publicaţii şi articole. În atmosfera tolerantă care domnea în secolul al XVII-lea în Olanda, nu a fost supus nici unui fel de restricţii, dar a socotit că e mai înţelept să nu mai publice alte cărţi. În restul scurtei sale vieţi şi-a terminat Etica şi a lucrat la un Tratat politic care a apărut, neterminat, după moartea lui. Profundul său interes pentru ştiinţă şi matematică reiese în mod evident din lista titlurilor modestei sale biblioteci, care a fost vândută în 1677. Actul de vânzare arată că el a colecţionat volume de algebră şi geometrie, astronomie, fizică, anatomie, alchimie şi, fireşte etică. Împreună cu Galilei, Descartes, Hobbes şi mulţi alţii, el împărtăşea convingerea că matematica este mijlocul de a descoperi adevărul în privinţa universului.

      Spinoza socotea că dacă ar putea şti adevărul asupra realităţilor lucrurilor, ar putea învăţa să acţioneze cum trebuie pentru a atinge starea de beatitudine. Baza căutării adevărului era pentru el conceptul de substanţă, pe care o definea drept ceea ce există în sine şi este conceput prin sine; ceea ce nu depinde de nimic altceva în privinţa existenţei sal. În partea I a Eticii, el susţine că nu poate exista decât o singură substanţă concepută prin sine, şi anume “Dumnezeu ori Natura”. Această identificare a lui Dumnezeu cu universul fizic I-a şocat profund pe contemporani. Totuşi, dacă substanţa este, prin definiţie, ceea ce e independent de orice alt lucru, atunci a proclama universul creat drept o substanţă distinctă de creatorul lui înseamnă să generezi o contradicţie. De aceea, subliniază Spinoza, creatorul şi întreaga sa creaţie trebuie să fie o singură substanţă. Dumnezeu şi Natura sunt una; Dumnezeu este imanent şi nu transcendent şi Dumnezeu ori Natura, ca întreg, se autocreează, ca atare, se bucură de totală libertate. Pentru Spinoza, toate relaţiile cu unicul mare sistem sunt relaţii logice şi a cunoaşte adevărul în privinţa întregului sistem ar însemna să cunoşti legăturile logice dintre toate părţile sale. Întrucât legăturile logice sunt conexiuni necesare, dacă cineva ar putea ajunge să cunoască toate adevărurile sistemului şi interconexiunile lor, atunci ar putea vedea că universul nu conţine nimic contingent sau că ar putea fi altfel decât este. Spinoza spune: “În natura lucrurilor, nu se acceptă nimic contingent, dar toate lucrurile sunt determinate de necesitatea naturii divine de a exista şi de a se comporta într-un anumit fel”. Asta înseamnă că, deşi Dumnezeu ori Natura în ansamblu se bucură de libertate, în sânul naturii totul este determinat şi totul este logic, deductibil  din conceptul de Dumnezeu. Dumnezeu este liber pur şi simplu în virtutea autodeterminării sale, iar el se hotărăşte să producă lucruri într-un mod logic necesar.

Afirmaţia că înlăuntrul naturii totul este determinat are implicaţii în scrierea de către Spinoza a libertăţii umane, dar, pentru a le înţelege, trebuie clarificate  şi lucruri în privinţa sistemului lui Spinoza. El susţinea că substanţa unică Dumnezeu are o infinitate de atribute, dar că intelectul uman limitat poate concepe lucruri prin două din aceste atribute: Gândirea şi Întinderea. Deci, putem gândi universul fie ca un sistem de minţi ori gânduri, fie ca un sistem de  entităţi fizice. Un atribut constituie  o esenţă a unei substanţei, o natură fundamentală, fără de care substanţa nu ar fi ceea ce este. Aşadar, întinderea este esenţială pentru lucrurile materiale şi deci şi pentru acel aspect al substanţei unice pe care o numim Dumnezeu. Dar nu trebuie să  concepem Gândirea şi Întinderea drept baze separate ale unor sisteme paralele de elemente existente. Ele nu sunt decât aspecte diferite ale substanţei unice. Spinoza mai vorbeşte şi despre  “Moduri”. Un  Mod, zice el este o modificare a substanţei. Un trup omenesc, şi orice corp, este un Mod al atributului             Întinderii. Este un aranjament sau o structură de particule ale materiei, diferenţiată de restul acesteia prin structura ei particulară. Tot aşa,  o minte omenească este un mod al  atributului Gândirii. Este aspectul mintal al substanţei, al cărei aspect material îl constituie trupului.   Spinoza spune: “Mintea omenească este ideea trupului umane”. Dar prin aceasta el nu vrea să spună că mintea omului are o concepţie completă sau o ”idee” completă asupra oricărei părţi şi funcţii a trupului său, ci doar ca fiecare Mod, ori modificare a Întinderii are în mod necesar un corelativ care este conceput ca un Mod ori ca o modificare a Gândirii. Proclamând o substanţă ale cărei atribute sunt Gândirea şi Întinderea, Spinoza a evitat dificultatea carteziană de a trebuit să spună cu pot intra în interacţiune două substanţe distincte.

      Deşi fiinţele umane individuale nu sunt substanţe distincte, Spinoza susţine că fiecare persoană sau entitate individuală “se străduieşte să persevereze în propria sa fiinţă”. El denumeşte această strădanie conatus.

Cel mai clar exemplu al ei îl oferă viata organica: felul in care reacţionează organismele pentru a evita rănirea sau alt rău si pentru a repara  orice stricăciune care li se aduce. Considerat ca Gând, conatus  este strădania   conştienta ori dorinţa unui om de a-si menţine existenta si, ca atare, ea constituie o identitate individuala. Spinoza spune: ,,Strădania (conatus) prin care fiecare lucru tinde sa persiste in propria sa fiinţa nu este nimic altceva decât esenţa ;  reala a lucrului in sine’’ .Dar, după cum am mai arătat, in universul lui Spinoza tot ceea ce se întâmplă se produce  conform necesitaţii celei mai stricte. Aşadar, orice strădanii si aspiraţii si de fapt toate mişcările si acţiunile unei persoane sunt elemente dintr-un lanţ cauzal care constituie si o secvenţa de deducţii logice, ce-si au izvorul in Dumnezeu. Tot ceea ce exista este necesar si nu poate  in nici un caz sa fie altceva decât este.  Aceasta descriere a felului cum stau lucrurile pentru  fiinţele omeneşti, precum si pentru oricare alta parte a universului, provine din  definiţia data de Spinoza lui Dumnezeu ca substanţa unica, autodeterminantă si imanenta. El spune:

,,Nu exista nici o minte absoluta si nici voinţa libera, ci mintea este determinata sa voiască acest lucru ori altul de către o cauza determinata, la rândul ei, de o alta cauza, si aceasta la fel, de alta, si tot aşa până la infinit’’.     Până si libertatea lui Dumnezeu pare sa fie circumscrisa de ceea ce concepe raţiunea ca fiind posibil pentru o Fiinţa perfecta. Iată argumentaţia lui Spinoza: ,,Toate lucrurile depind de puterea lui Dumnezeu. Pentru ca lucrurile sa fie altfel decât sunt, ar fi nevoie de o schimbare a voinţei lui Dumnezeu, dar voinţa lui Dumnezeu nu se poate schimba (după cum am arătat cum nu se poate mai limpede vorbind de perfecţiunea lui Dumnezeu); aşadar, lucrurile n-ar putea fi altfel decât sunt’’.                             Doctrina determinismului inflexibil al lui Spinoza a fost echitată drept “ipoteza lui hidoasă”. Şi totuşi, partea a V-a a Eticii poartă titlul “Cu privire la puterea intelectului sau libertatea omenească” şi începe cu cuvintele: “Trec în sfârşit la acea parte a Eticii privitoare la maniera sau calea ce duce la libertate”. Calea spre libertate trece prin folosirea optimă a puterilor intelectuale. Anterior, în Etica, Spinoza distinge trei nivele ale cunoaşterii. Cel inferior al cunoaşterii prin simţuri. Spinoza îl descrie drept “experienţă vagă” întrucât este un amestec între ideile proprii ale unei persoane despre trupul ei şi ideile dobândite prin perceperea senzorială a obiectelor exterioare ei. Vorbind stricto sensu, acest gen de experienţă nu înseamnă deloc cunoaştere căci, după Spinoza şi alţi gânditori raţionalişti, cunoaşterea este întotdeauna cunoaşterea raţionamentului deductiv şi nu doar o colecţie de idei sau propoziţii negate între ele. Cunoaşterea la cel de al doilea nivel este oferită de “ideile adecvate”. Acestea sunt idei generale, răspândite larg în lumea umană, şi pe care Spinoza le numeşte “noţiuni comune”; ele alcătuiesc baza necesară pentru construirea celui de-al treilea nivel al cunoaşterii. Mişcarea, soliditatea şi propoziţiile matematicii sunt exemple de noţiuni obişnuite care, de îndată ce sunt concepute clar şi distinct, furnizează raţiuni materiale cu care aceasta operează la cel de-al treilea nivel. În tratatul său Despre îndreptarea înţelegerii, Spinoza remarcă următoarele: “Mintea, dobândind un tezaur mereu crescând de idei clare sau cunoştinţe, eo ipso dobândeşte mai multe <<instrumente>> pentru a-şi uşura progresul”. El susţine că persoana care are o idee adevărată “ştie totodată că are o idee adevărată”; nu te poţi îndoi de o idee adevărată pentru că este necesarmente sau logic adevărată, iar negarea ei generează o contradicţie. Acesta este standardul pe care trebuie să-l acceptăm pentru adevăr. O idee adecvată este logic coerentă în sine, iar testul pentru adevărul ei este tocmai această coerenţă logică.Spinoza îşi denumeşte nivelul cel mai înalt de cunoaştere “cunoaştere intuitivă”. Folosind “Idei adecvate” de nivelul doi, el înaintează către cunoaşterea “esenţei lucrurilor”. Această cunoaştere este “dragostea intelectuală pentru Dumnezeu”, întrucât ea discerne şi înţelege totul în legătură cu Dumnezeu, recunoscându-l pe acesta drept izvor al tuturor lucrurilor şi percepând legăturile necesare între toate lucrurile. Cunoaşterea completă de acest fel nu poate aparţine decât lui Dumnezeu. Fiinţele omeneşti, care sunt Moduri finite, au o înţelegere parţială şi fragmentară. Spinoza susţine că, “cu cât înţelegem mai bine obiectele particulare, cu atât mai bine îl înţelegem pe Dumnezeu” căci, în cadrul sistemului său, cu cât avem mai multe experienţe fizice, cu atât căpătăm mai mult material pentru a produce ideile potrivite din care să deducem cunoaştere esenţelor. Dacă ideile noastre sunt confuze şi “inadecvate” atunci, susţine el, minţile noastre sunt pasive. Trebuie să urmărim în mod activ cunoaşterea, întrucât “cu cât mai multe obiecte înţelege mintea prin cel de-al doilea şi al treilea tip de cunoaştere, cu atât mai puţin suferă  de pe urma emoţiilor rele şi cu atât mai puţin se teme de moarte”. Libertatea omului este eliberarea de pasivitate şi de suferinţă; este înţelegerea raţională a motivului pentru care totul este aşa cum este. Mizeria şi suferinţa umană constituie întotdeauna o consecinţă a privării de cunoştinţe, iar fericirea şi pacea mintală sunt întotdeauna proporţionale cu cunoaşterea adevărată. Aşadar, “cel ce are o înţelegere clară şi distinctă a propriei sale fiinţe şi a afectelor sale îl iubeşte pe Dumnezeu şi, cu cât îl iubeşte mai mult, cu atât se înţelege mai bine pe sine şi-şi înţelege afectele…Din cel de-al treilea tip de cunoaştere se naşte cea mai mare tihnă sufletească posibilă”.Spinoza este raţionalismul suprem, şi caracterul filosofiei sale derivă tocmai din acesta. Multe din teoreme cuprinse în Etica sa sunt greu de urmărit, cerându-ne să mergem înapoi după deducţiile sale prin multe stadii; dar, chiar dacă ne înfrânge geometria cosmică a lui Spinoza, ne rămâne bucuria a numeroase declaraţii clare cuprinse în propoziţiile, scoliile şi corolarele lui. Austeritatea riguroasă a metodei lui nu a fost vehicul unei etici solemne şi aspre, ci mai degrabă a produs sentenţe de un bun simţ corect şi rafinat. E încântător să ştii că un edificiu de raţionamente deductive susţine următoarea concluzie atrăgătoare: “Prea multă veselie nu poate fi, dar e întotdeauna bună; pe de altă parte, melancolia e întotdeauna proastă”.Principalele scrieri ale lui Spinoza:Ø       Tratatul asupra îndreptării înţelegeriiØ       Tratatul teologico-politicØ       Etica                 Diané Collison  –“Mic dictionar al filosofiei occidentale”  

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s