Logica – Structura Limbajului

Posted: Decembrie 28, 2006 in filosofie, filozofie, logica

Aşa cum reiese şi din caracterizarea făcută iniţial limbajului, acesta este alcătuit din două componente de bază: vocabularul (lexicul), care constă din totalitatea semnelor proprii acelui limbaj, şi gramatica, constituită din totalitatea regulilor de utilizare a respectivelor semne.Gramatica reprezintă partea relativ stabilă a limbajului, deoarece regulile din care este alcătuită nu suferă modificări decît, cel mult, la intervale de timp foarte mari.Lexicul sau vocabularul reprezintă componenta dinamică a limbajului. Modificările pe care le cunoaşte lexicul sunt destul de frecvente, se manifestă în două direcţii distincte (opuse) şi vizează atît numărul semnelor care alcătuiesc vocabularul, cît şi sensul respectivelor semne.Cele două direcţii sunt: una ascendentă, care conduce la continua îmbogăţire a vocabularului, şi una descendentă, care conduce la scăderea, diminuarea vocabularului. Ceea este important, inclusiv din punctul de vedere al psihologiei, este faptul că prima dintre direcţiile de modificare are prioritate netă asupra celei de-a doua. De poate vorbi despre o amplificare continuă a limbajului, a vocabularului, atît cantitativ, adică în ceea ce priveşte numărul de semne, cît şi calitativ, în ceea ce priveşte numărul de sensuri ale unui semn. Este uşor de observat că, dacă am lua în considerare o perioadă relativ scurtă din istoria României (10-20 de ani), vom găsi numeroase exemple de cuvinte care, anterior acestei perioade, nu existau în limba română şi care au apărut în decursul acestei perioade de două decenii.De asemenea, putem găsi şi exemple de cuvinte sau expresii care, treptat, şi-au îmbogăţit numărul de înţelesuri (de exemplu, acum o sută de ani, arbore avea doar sensul de copac; acum se foloseşte în expresii ca arbore cotit, arbore genealogic ş. a., expresii în care are alte sensuri).Şi în ce priveşte schimbările descendente, care duc la diminuarea cantitativă şi calitativă a limbajului, putem găsi numeroase exemple în limba română. De pildă, un cuvînt foarte des folosit în secolul trecut este calpuzan, adică falsificator de bani; acest cuvînt nu mai este folosit în prezent. Exist însă un descendent al acestui cuvînt, folosit în limbajul juriştilor pentru a denumi documentele false: calp (document calp).La fel, din punct de vedere calitativ, se pot observa modificări cu sens descendent ale vocabularului. Spre exemplu, acum cinci sute de ani, cuvîntul spătar însemna şi ministru al armatei, şi parte a unui scaun. În prezent, primul sens nu mai este valabil. Un alt aspect, foarte important pentru psihologie, al limbajului este faptul că putem vorbi despre două feluri de vocabular: cel general al limbii române, care există ca un potenţial consemnat în dicţionarele enciclopedice, şi vocabularul individual. Cel general este unic, dar cel individual este specific fiecărui vorbitor al limbii române. Vocabularul individual mai are o caracteristică: el este mai sărac decît general, indiferent ce individ ar fi luat ca exemplu.Vocabularul individual cunoaşte, la rîndul lui, modificări de tipul celor menţionate, cu sens ascendent şi descendent. Evident, în condiţii de normalitate, au prioritate modificările ascendente. Pe plan individual, atît modificările pe care le suferă vocabularul, cît şi prioritatea schimbărilor ascendente se bazează pe o serie de cauze speciale:– dezvoltarea firească, bio-psihică a individului (Piaget: un copil, cînd începe să folosească cuvintele, foloseşte maxim 6-12; un absolvent de liceu foloseşte cel puţin 10.000 de cuvinte);

– factori cultural, de mediu, experienţa de viaţă etc.

II. Tipurile fundamentale de limbaj

 În viaţa noastră, cînd ne exprimăm ideile sau comunicăm cu alte persoane, în funcţie de context şi de preocupări, utilizăm o mare varietate de limbaje, care pot fi grupate în funcţie de componentele fundamentale ale semnului.

 1. După criteriul fenomenului fizic care stă la baza semnelor, deosebim: limbaje verbale şi limbaje neverbale.În cazul limbajelor verbale, semnele sunt cuvinte sau grupuri de cuvinte, simboluri sau formule din matematică, logică etc., care pot fi scrise sau pronunţate.În cazul limbajelor neverbale, semnele coincid cu fenomene fizice cum ar fi: lumini de diferite culori, construcţii grafice (semnele de circulaţie), sunete produse cu diferite instrumente, mişcări executate cu braţele sau cu steguleţe (la marinari), etc.Limbajele verbale au prioritate netă şi sub aspect cantitativ, şi sub aspect calitativ în raport cu cele neverbale. Pe de altă parte, deşi limbajele neverbale sunt în general mai sărace decît limbajul cuvintelor, asemenea limbaje au roluri specifice şi devin indispensabile în situaţiile pentru care au fost create. De asemenea, în foarte multe situaţii, cele două tipuri de limbaj se întrepătrund. 

2. După sens

 Sensul cuvintelor are, printre altele, rolul de a transforma sensul în denumire pentru un obiect (care se numeşte referent sau denotat). Astfel, se diferenţiază:limbajul de ordinul I, numit şi limbaj obiect;limbajul de ordinul II, numit şi meta-limbaj.Diferenţa între aceste două tipuri de limbaj este aceea că, datorită sensului care le este specific, semnele care compun limbajul de ordinul I au ca denotat (referent) un element extralingvistic, adică ceva ce ţine de lumea exterioară (ex: propoziţia „A început să plouă” face referire la starea vremii, adică la un fenomen natural, nu la un element de limbaj). În cazul limbajului de ordinul II, denotatul semnelor face parte din alcătuirea limbajului de ordinul I (ex: în propoziţia „E adevărat/e fals că a început să plouă”, referirea nu se face la fenomenul de afară, ci la valoarea de adevăr a propoziţiei de ordin I).Distincţia dintre limbajul obiect şi meta-limbaj are o importanţă aparte, deoarece eventuala desconsiderare a acestei distincţii ne poate conduce la un moment dat la paradoxuri sau antinomii semantice.Exemplu: paradoxul mincinosului (antinomia semantică)X afirmă cu deplină seriozitate: Eu mint. Întrebare: minte sau spune adevărul?Există două răspunsuri posibile:– dacă minte (cînd spune că minte), rezultă că spune adevărul;– dacă spune adevărul (cînd spune că minte), rezultă că minte.Dacă notăm propoziţia „Eu mint” cu p, răspunsurile de mai sus se pot formula astfel:

Dacă p este adevărată, rezultă non-p.

Dacă non-p este adevărată, rezultă p.

Dar aceste două propoziţii contrazic principiul noncontradicţiei.Soluţia acestui paradox este următoarea: propoziţia p ţine de limbajul obiect, pe cînd propoziţia prin care s-a răspuns la întrebare ţine de meta-limbaj.În general, enunţurile se clasifică în mai multe tipuri din acest punct de vedere:– enunţurile despre indivizi

– enunţuri de tip 0;– enunţurile despre proprietăţi de indivizi

 – enunţuri de tip 1;– enunţurile despre proprietăţi de proprietăţi de indivizi

– enunţuri de tip 2, ş. a. m. d.

Chiar şi aşa, în unele enunţuri pe care le facem, semnele pot fi de diferite tipuri. Spre exemplu, în enunţul „Pe Terra există cinci continente”, „Terra” aparţine tipului 0, „cinci” aparţine tipului unu, iar „continente” aparţine tipului 1. 

3. După regulile de semnificaţie, distingem limbajul natural şi limbajul artificial.Într-un anume fel, la deosebirea dintre aceste două tipuri de limbaj ne-am referit anterior. Limbajul natural se formează „de la sine”, pe parcursul istoriei comunităţii care foloseşte acel limbaj. Din această cauză, regulile de semnificaţie caracteristice unui asemenea limbaj s-au sedimentat la rîndul lor treptat şi au ajuns să fie ceea ce sunt la un moment dat, în baza istoriei menţionate.În schimb, limbajele artificiale au fost inventate, create, produse în mod conştient de către o persoană sau o comunitate de specialişti, ele fiind destinate unor utilizări în contexte speciale.Există o mare varietate de limbaje naturale, ca şi de limbaje artificiale. Principalele varietăţi de limbaje naturale sunt: limbile naţionale, unele limbaje neverbale (limbajul corporal). Limbajele artificiale cunosc şi ele o mare diversitate: limbajul Morse, limbajul semnelor de circulaţie, limbajul matematic etc.Dacă le comparăm, constatăm că şi limbajul natural, şi cel artificial, au atît însuşiri pozitive, cît şi defecte.Limbajul natural, mai ales cel al cuvintelor, are un lexic mai bogat, posibilităţi de nuanţare considerabil mai mari decît un limbaj artificial. Dar el are şi neajunsuri: foarte multe semne (cuvinte) pot fi folosite cu înţelesuri diferite, ceea ce conduce la un anumit grad de imprecizie care, uneori, poate afecta grav comunicarea. Acelaşi grad de imprecizie atrage după sine şi lipsa de economicitate a limbajului natural. Foarte multe idei nu pot fi exprimate cu un număr foarte mic de cuvinte. Din această cauză, în cunoaşterea ştiinţifică folosirea exclusivă a limbajului natural (al cuvintelor) are unele efecte negative, iar în anumite cazuri (în anumite domenii de cercetare ştiinţifică) este chiar imposibilă.Limbajul artificial este mai sărac în ce priveşte  numărul elementelor, este aproape total lipsit de nuanţare, fiindcă fiecare semn are un înţeles şi numai unul. Dar are şi trăsături pozitive: este precis, exact, extrem de economicos pentru a reda anumite idei şi, de aceea, este preferat de cunoaşterea ştiinţifică. Pentru cunoaşterea ştiinţifică, utilizarea limbajului artificial este, în multe cazuri, indispensabil.Legat de acest aspect, un lucru care ne pare incredibil: matematicienii din vremea lui Pericle nu au fost capabili să elaboreze o teorie generală despre împărţirea numerelor întregi, motivul fiind acela că nu aveau un semn pentru zero!  

III. Varietăţile limbajului natural

 Vom lua în considerare doar tipul fundamental de limbaj natural, în care semnele sunt reprezentate de cuvinte sau expresii.Limbajul natural există sub forma unei multitudini de limbi naţionale sau materne (aproximativ 2000). Fapt esenţial: dacă comparăm două limbi naţionale, ele diferă atît din punctul de vedere al lexicului, cît şi din cel al gramaticii.Din punctul de vedere al vocabularului, principalele aspecte sub care se compară două limbi naţionale sunt următoarele:– există cuvinte care se scriu la fel în două limbi naţionale, pot chiar să se pronunţe la fel, dar au înţelesuri total diferite;– fiecărei limbi naţionale îi sunt proprii anumite expresii al căror înţeles ca întreg este independent de înţelesul cuvintelor care o alcătuiesc.  Info:Problema antinomiilor semantice a fost rezolvată încă la începutul secolului XX de către Bertrand Russel

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s