Plotin

Posted: Decembrie 28, 2006 in filosofie, filozofie

Plotin din Lycopolis, născut în 205, deschide o şcoală la Roma în 245: Dumnezeu, susţine el, este Unul prin excelenţă şi nimeni nu îl poate cunoaşte, nici descrie; Unul este inaccesibil discursului şi limbajului. Realitate inefabilă, Unul sau Dumnezeu nu poate să fie decât evocat. Astfel, şi filosofia va merge pe o cale negativă: suntem în măsură să spunem ceea ce Dumnezeu nu este, nicidecum ceea ce el este.

Cum să nu ne gândim aici la Binele lui Platon, la marele soare al lumii inteligibile, soare care transcende toate esenţele, principiu suprem al realului? Aceste teme se vor reactualiza cu Sfântul Augustin, cu misticismul Evului mediu, dar, de asemenea, o dată cu Renaşterea; în sfârşit, cum să uităm sau să punem în umbră influenţa lui Plotin asupra lui Leibniz, Schelling, dar şi Bergson? Aşa cum arată Franijois Ribes, Bergson gândeşte într-o afinitate profundă cu neoplatonismul. Nu trebuie, oare, să ne unim, la urma urmei, cu Unul-Dumnezeu? Neoplatonismul reprezintă o dimensiune fundamentală a gândirii în căutarea Absolutului.Noţiunea de neoplatonism, care pare să fi dobândit de mult timp legitimitatea sa academică până acolo încât să fie admisă, fără discuţie, de ansamblul istoricilor filosofiei, riscă să menţină anumite echivocuri. De aceea ne pare de dorit să ne întrebăm, pe scurt, asupra semnificaţiei acestui termen. 

      Repere cronologice 

În calitate de categorie istoriografică, neoplatonismul serveşte, de obicei, pentru a desemna un corpus de texte datând de la începutul secolului al III-lea până la începutul secolului al Vl-lea al erei noastre. Plotin (205-270) este autorul a cincizeci şi patru de tratate reunite, clasate şi publicate de Porfir (cea 301) cu titlul de Eneade. Porfir (233-305), unul dintre discipolii preferaţi ai lui Plotin, „secretar” şi biograf al maestrului său, a scris diferite lucrări cu privire la religie şi la spiritualitate, precum şi un fel de compendiu plotinian, intitulat în traducerea sa latină Sententiae ad intelligibilia ducentes {Puncte de plecare pentru a ne ridica la cele inteligibile). Iamblic, mort în 330, a fost elevul lui Porfir.

De communi mathernatica scientia este opera lui cea mai densă, De mysteriis fiind o compilaţie în care Iamblic încearcă să justifice în mod raţional teurgia şi practica tradiţională a cultelor, a  misterelor”. Sirian — de la care nu ne-a rămas decât un comentariu al unor cărţi din Metafizica lui Axistotel şi un Comentariu al retoricii lui Hermogen — şi Plutarh din Atena au fost dascălii lui Produs (412 485), care are reputaţia de a fi fost cel mai metodic şi mai sistematic dintre neoplatonicieni. Opera lui este importantă: în afară de şase comentarii ale dialogurilor lui Platon, a mai scris două mari tratate, Elemente de teologie şi Teologia lui Platon, la care se pot adăuga diferite lucrări mai puţin filosofice în sens strict. în sfârşit, Damascius (n.cca 480-490, m. după 533) este ultimul mare nume al neoplatonismului grec. Elev al lui Ammonius, el însuşi discipol al lui Produs, acesta prezintă adesea reflecţia sa ca o critică a acestuia din urmă. Opera sa principală este un tratat intitulat Probleme şi soluţii privitoare la principiile prime. El a scris, de asemenea, un Comentariu despre Parmenide, cunoscutul dialog al lui Platon. 

În afară de aceasta, se consideră că neoplatonismul a avut o lungă posteritate prin influenţa pe care a exercitat-o, graţie lui Pseudo-Dionisie Areopagitul (480-510), autorul Teologiei mistice, asupra unor teologi creştini. în Evul mediu, moştenirea neoplatonică se manifestă mai ales la Ioan Scottus Eriugena (810-870), autorul lucrării De divisione naturae. Mai târziu, în secolul al XlV-lea, influenţa neoplatonismului o regăsim la unii mistici renani, ca Maestrul Eckhart (1260-1327) şi discipolul său Tauler (1300-1361).

           În secolul al XV-lea, Nicolaus Cusanus (1401-1464), cititor al lui Produs şi al lui Pseudo-Dionisie, a găsit cu siguranţă în neoplatonism o sursă de inspiraţie majoră a propriei sale gândiri. Să amintim, de exemplu, teza lui despre Unitatea absolută ca izvor al diversităţii unificate, cos- j mologia sa teoretică construită după modelul unui cerc divin infinit, al cărui centru este peste tot iar circumferinţa nicăieri, teoria sa cu privire la microcosmosul uman cuprinzând în sine „plenitudinea tuturor perfec­ţiunilor universului şi ale fiecărei fiinţe care îl alcătuieşte” şi în stare, înălţându-se, „să ajungă prin omenire la limita supremă a sinelui său” (Despre docta ignoranţă, cartea a IlI-a, capitolul al III-lea, în Oeuvres choisies de Nicolas de Cues, Aubier, pp. 146-147). Puţin mai târziu. Marsilio Ficino (1433-1499), autorul, înainte de toate, al Teologiei lui Platon (1482), a contribuit la redescoperirea operei lui Plotin şi a dat o nouă viaţă neoplatonismului grec prin traducerea, în limba latină, a Eneadelor (apărută în 1492), precum şi a operelor lui Porfir şi Produs.

În sfârşit, trebuie menţionat şi Giordano Bruno (1548-1600), care   ; nu numai că se referă în mod frecvent la Plotin, ci ia asupra lui şi dezvoltă unele teze plotiniene.             Cu toate acestea, neoplatonismul nu este, stricto sensu, o şcoală filosofică, cum a fost, de exemplu, Academia fondată de Platon la Atena şi închisă de Justinian în anul 529: neoplatonismul nu are permanenţa şi unitatea unui sistem filosofic în sensul strict al cuvântului.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s