Temeiurile Merafizice ale Problematologiei

Posted: Ianuarie 2, 2007 in filosofie, filozofie

 TEMEIURILE METAFIZICE ALE PROBLEMATOLOGIEI 

de Constantin Sălăvăstru

( profesor doctor la Facultatea de Filosofie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi )

  1. Câteva lămuriri preliminare

 Resursele interogaţiei filosofice sunt şi rămân, nu o dată, nebănuite. Chiaratunci când o astfel de meditaţie a deplâns lipsa de perspective şi de creativitate adomeniului însuşi (cum e cazul lui Kant, de exemplu), o nouă şi interesantădezvoltare, chiar dacă la început abia intuită, prindea contur în marginea demersuluicritic. Dincolo de acest bellum omni contra omnes, pe care cei mai mulţi îlvăd ca fiind esenţa reflexivităţii filosofice, există fireşte o linie de continuitateideatică, dacă nu ca mod de soluţionare, atunci cel puţin ca intenţie de problematizare.Michel Meyer, profesor la Universitatea Liberă din Bruxelles şi succesor allui Perelman la această Universitate, este astăzi un nume respectat între iniţiaţi,care lucrează cu osârdie pentru impunerea unei noi maniere de a filosofa, adică dea gândi raţiunea şi limbajul. Această nouă manieră de a filosofa poartă numele deproblematologie(1) şi constituie deja de câţiva ani terenul unor aplicaţii interesante înanaliza discursivităţii(2).Care ar fi esenţa demersului problematologic ca propunere novatoare de agândi raţiunea şi limbajul? Esenţa unei asemenea întreprinderi este aceea de ainvestiga forţa productivă a unei idei într-o construcţie oarecare a discursivităţii. Oidee este productivă în măsura în care ea constituie nucleul unei probleme caredomină relaţia dialogică. Pe de altă parte, o idee capătă un caracter problematicatunci când determină la receptor o situaţie de intelecţie, adevăratul „brainstorming”(„furtună în creier”) de care vorbeşte Osborn când imaginează o metodăcreativă de rezolvare a problemelor. Starea de intelecţie este dată de naturaraportului dintre întrebare şi răspuns, raport care generează o aşa numită situaţieproblematologică. Raportul acesta se poate instanţia în patru forme diferite alesituaţiei problematologice: diferenţă problematologică, diferenţă non-problematologică,non-diferenţă problematologică şi non-diferenţă non-problematologică. 

      2. A căuta ceea ce este prim în filozofie

       O ultimă încercare în augmentarea conturului modelului problematologicde analiză a discursivităţii, la care ne vom referi cu deosebire(3), vine să împlineascăun demers constructiv de raportare la meditaţia filosofică. Reacţiile nu au întârziatsă apară:„Există cărţi precum Meditaţiile lui Descartes sau Critica raţiunii pure a lui Kantcare repun în discuţie habitudinile noastre intelectuale cele mai bine fixate.Questionnement et historicité are ambiţia de a fi una dintre aceste opere”(4)Care este obiectul de meditaţie al acestei cărţi, considerată atât de importantă?Încercarea lui Meyer pleacă de la o constatare surprinzătoare: o întreagă tradiţie înfilosofia mai veche sau chiar în cea a modernităţii târzii se fundează pe osupraevaluare a răspunsului, mai degrabă decât pe o analiză critică a întrebării:„De ce au fost preferate răspunsurile fără întrebări atunci când ele se livrau uneichestionări pentru a defini spiritul, raţiunea, ştiinţa? Modelul care a prevalattotdeauna, care funcţiona până acum şi care prevalează încă în viaţa cotidiană este omodalitate de a gândi care se înrădăcinează în răspunsuri”(5).      

      Or, în viziunea lui Meyer, o astfel de gândire este asociată unui aşa numit „modelpropoziţionalist” de interpretare care, cel puţin pentru timpurile din urmă, esteconsiderat caduc. Care este soluţia? O trecere dincolo de primeitatea răspunsului,înglobând mai degrabă cuplul întrebare-răspuns pentru interpretarea marilorprobleme ale filosofiei (spiritul, raţiunea, ştiinţa). Această dualitate constituieesenţa a ceea ce Meyer numeşte chestionare („questionnement”)(6).Ca în mai toate încercările serioase ale reflecţiunii metafizice, întrebareafundamentală pentru determinarea obiectului de investigaţie este aceea asuprapunctului de plecare: Care este elementul prim al meditaţiei problematologice?Chiar dacă pentru mulţi această întrebare a primit deja răspunsuri mulţumitoare,Meyer crede că ea rămâne totuşi fundamentală pentru un tonus adecvat al reflecţieiprivind elementul prim. Dificultăţile sunt augmentate şi de faptul că, în legătură cuaceastă problemă, discuţia se poate purta la două niveluri de ordine:„…distingând două ordini, cea pentru care ceea ce este prim este în mod efectiv, fărăca să se ştie în mod necesar pentru ce şi cea care sfârşeşte prin a fi recunoscută caelement prim. O ordine a fiinţei, a realului, a lucrurilor, a înlănţuirii sau a sintezeilor care se opune astfel aceleia a gândirii, a cunoaşterii, a apariţiei şi a aparenţei”(7).

      Constatăm cu oarecare surprindere că avem de-a face, pe de o parte, cu o ordine aexistenţei a ceea ce este prim, diferită în mod evident de o ordine a cunoaşterii aceea ce este prim, distincţie care susţine diferenţa fundamentală între ceea ce esteprim în sine şi ceea ce este prim pentru noi. Cum orice meditaţie filosofică trebuiesă se ocupe de ceea ce este prin în domeniul reflecţiei sale, întrebarea esteurmătoarea: Se va ocupa ea de ceea ce este prim în sine sau de ceea ce este primpentru noi? Pentru Meyer, soluţia ideală nu este aceea a unei opţiuni categorice,care ne-ar plasa în sfera unui autoritarism al cunoaşterii, ci mai degrabă o încercarede depăşire a unilateralităţilor, o trecere „dincolo”. De altfel, în spiritul teoretizărilorla care se angajează, întrebarea fundamentală a autorului este următoarea:Cum se îmbină aceste două niveluri de realitate pentru ca ceea ce este prim pentrunoi să conducă în ultimă instanţă la ceea ce este prim în sine?Răspunsul la această întrebare constituie câmpul de manifestare al uneianalize succinte dar pertinente asupra raportului dintre ceea ce este prim în sineşi ceea ce este prim pentru noi. Regăsim, într-un fel, maniera lui Wittgensteinde a „rezolva” problema raportului dintre fapt şi imagine în Tractatus logicophilosophicus:imaginea este un model al faptului, posibilă în virtutea formei dereprezentare care le este comună ( 8 ). Pentru Meyer, inteligibilul nu este, într-adevăr,sensibilul, dar este ceva din acest sensibil, pentru faptul că îl aduce la cunoştinţanoastră aşa cum este. Or, lucrul acesta este realizat cu ajutorul gândirii care, într-unfel, este şi mijlocul cel mai la îndemână prin care putem depăşi această sciziunedintre ceea ce este prim în sine şi ceea ce este prim pentru noi:„Această sciziune s-ar resoarbe prin intermediul gândirii care ar realiza că ceea ceeste prim în sine este în mod necesar ceea ce se indică, în forţă, în ceea ce este primcare apare, care este deci în mod veritabil ceea ce este prim, ca originar ultim şi unic,a cărui apariţie ar fi simpla voce, chiar dacă diferită de el”(9).Prin urmare, ceea ce este prim în sine (realul) are nevoie de ceea ce este primpentru noi (fenomenalul) pentru a fi adus la cunoştinţa noastră ca o formă amanifestării deghizate a lui.Problema generală a ceea ce este prim ca punct de plecare al unei meditaţiifilosofice este transferată la nivelul chestionării („questionnement”). A interoga înlegătură cu punctul de plecare, cu elementul prim al unui asemenea demersînseamnă a ne chestiona în legătură cu chestionarea însăşi. O analiză a chestionăriieste primul pas pentru înfiriparea unei schiţe a problematologicului, pentrutranscenderea viziunii propoziţionaliste tradiţionale în care răspunsul era elementulprim, pentru asumarea cuplului categorial întrebare-răspuns ca model de soluţionareadecvată a unei probleme (filosofice, politice, religioase etc.). 

     3. Deducţia problematologică

 Un asemenea obiect de investigaţie („questionner le questionnement même”),complet diferit de tot ce a constituit obiect al meditaţiei filosofice până în prezent(„nous questionnons le questionnement: une telle question n’a jamais été posée”), ointerogativitate atât de radicală care nu ezită să se ia pe sine ca obiect al gândirii(reflecţiei) critice nu poate „lucra” cu una sau alta dintre metodele tradiţionale.Care este, deci, metoda în măsură să susţină un demers asupra interogativităţii(chestionării) însăşi? Răspunsul lui Meyer este unul singur: metoda unui demersproblematologic în calitate de interogativitate radicală asupra interogativităţii(chestionării) însăşi este deducţia problematologică („la déduction problématologique”).Deducţiei logice (Descartes), deducţiei transcendentale a categoriilor(Kant), deducţiei fenomenologice (Husserl) li se adaugă deducţia problematologicădrept un nou instrument metodologic în măsură să ne spună ceva mai mult despreceea ce este prim.Ce se înţelege prin deducţie problematologică? Pentru Meyer, o astfel dededucţie ar fi trebuit să fie întotdeauna metoda filosofiei. De ce? Pentru că ea şinumai ea este în stare să asigure conturarea răspunsurilor din analiza întrebărilorînseşi şi nu din altceva. Pentru că acest „altceva” este şi rămâne exterior unei meditaţiiasupra a ceea ce este prim. Iată un pasaj sugestiv:„Suntem în modul cel mai simplu conduşi spre o întrebare, aceea a interogativităţii(chestionării) şi ea rămâne singura noastră resursă «metodologică» pentru a avansaîn propria sa rezolvare. În aceasta rezidă, de altfel, propriul «metodei» în filosofie,dacă există una. […]. Ea constă, în filosofie, în a deduce răspunsurile din întrebărileînseşi. Aceasta se numeşte o deducţie problematologică” (10).Prin ce se diferenţiază deducţia problematologică de alte metode utilizate înfilosofie, precum deducţia logică, deducţia transcendentală sau deducţia fenomenologică?O primă subliniere: o astfel de metodă se constituie în plină acţiune asupraobiectului său, procesul de interogaţie şi de răspuns plecând de la problemainterogaţiei (chestionării) însăşi. O a doua subliniere face diferenţa şi mai vizibilă:nici una dintre metodele enunţate (deducţia logică, deducţia transcendentală,deducţia fenomenologică) nu se opreşte asupra tematizării cuplului categorial întrebare-răspuns ca fiind ceea ce este prim, fiindcă nu acestea sunt intenţiile lorprimordiale, ci cu totul altele (certitudinea existenţei, fundarea categoriilor, redescoperireaconcretului). A treia subliniere definitivează distincţia: fiecare dintremetodele enunţate era legată, într-un fel sau altul, de imperativitatea unui răspunsfundamental care să elimine interogativitatea (chestionarea) în legătură cu problemapusă în discuţie în profitul apodicticităţii şi al unei certitudini absolute. Dar oasemenea intenţie accentuează indistincţia dintre întrebare şi răspuns şi faceinoperabilă diferenţa problematologică ce trebuie să susţină orice demers autenticasupra unei probleme filosofice. Dacă mai adăugăm şi pericolul circularităţii(indistincţia dintre întrebare şi răspuns este „răspunzătoare”, în multe cazuri, defaptul că răspunsul conţine, de fapt, întrebarea sau anumite părţi ale sale), atunci nedăm seama de riscurile pe care le comportă aceste metode. De altfel, unele dintreaceste riscuri au constituit şi motivul criticii vehemente la care metodele în cauzăau fost supuse. Or, metoda problematologică încearcă să evite, să depăşească toateaceste posibile obstacole în calea unei autentice meditaţii filosofice.  

    4. Analitică şi apocritică

 Interogaţia asupra interogativităţii prin intermediul deducţiei problematologicetrebuie să se exerseze asupra unui dat al meditaţiei filosofice. Exerciţiul metodeitrebuie să fie unul efectiv şi cu consecinţe semnificative pentru metamorfozelegândului filosofic. Care este acest dat problematic? Iată răspunsul lui Meyer:„Interogaţia interogativităţii (chestionării) ne conduce astfel la a înfrunta enigmelecele mai profunde ale metafizicii: problema identităţii sau ceea ce este în sine,problema lucrurilor, a lumii sau a universului; în sfârşit, problema alterităţii, a altuiasau a diferenţei. Regăsim aici vechile clivaje ale filosofiei: logica, ce se vrea ştiinţaidentităţii; fizica, cea a lumii, şi etica, cea a altuia. Sau chiar cele trei părţi aleTratatului asupra naturii umane al lui Hume sau cele trei Critici ale lui Kant” (11).Fără îndoială, istoricitatea este aceea care face posibilă interogaţia asuprainterogativităţii (chestionării) şi diferenţa problematologică proprie oricărui demerssupus unei analize de acest tip. Ea va avea în vedere acestei trei mari problemetradiţionale ale metafizicii (identitatea, lumea şi alteritatea), dar într-o ordine categorialăcare diferă esenţial de toate soluţiile cu care ne-a obişnuit tradiţia. În acestcontext de noutate, o primă parte a investigaţiei problematologice pe care o prezentămare în atenţie ordinea răspunsurilor („l’ordre des réponses”).Două modalităţi sunt asumate în acest scop. Prima este o analitică (însensul kantian al termenului), ce-şi propune o investigare a ordinii răspunsurilor caordine a judecăţii, cea de-a doua este o apocritică, ce-şi propune un demers explicativasupra ordinii răspunsurilor ca atare. Care ar fi diferenţa dintre cele douămodalităţi de investigare a ordinii răspunsurilor? O analitică a ordinii răspunsuriloria în considerare răspunsul ca judecată şi încearcă să stabilească care sunt regulileîn baza cărora judecăţile se susţin reciproc, stabilind astfel o ordine propoziţionalăizvorâtă din judecăţi aparent autonome. O apocritică a ordinii răspunsurilor porneştede la ideea că judecăţile noastre sunt, de fapt, răspunsuri la probleme şi eletrebuie evaluate în această calitate. Un asemenea demers este mai mult interesat dejocul întrebare-răspuns decât de condiţionarea reciprocă a judecăţilor sau sinteza lor.Cum e cu putinţă ceva nou? Evident printr-un demers critic asupra a ceeace este. În încercarea de a dezvălui ordinea răspunsurilor ca ordine a judecăţii,demersul analitic de care am amintit are în vedere cunoscutele principii: principiulcontradicţiei, principiul raţiunii, principiul identităţii şi principiul terţiului exclus.Nici unul nu rezistă examenului critic. Principiul contradicţiei (de fapt, al necontradicţiei!)se autosusţine, cel puţin acesta este fundamentul demonstraţiei indirectela Aristotel (dacă cineva respinge acest principiu, el nu o poate face decât învirtutea asumării lui!), principiul raţiunii este atins de eroarea regresului la infinit(dacă totul are un temei, nu ne putem opri niciodată din întemeiere!), principiileidentităţii şi terţiului sunt atinse de viciul circularităţii (ele pot fi deduse dinprincipiul contradicţiei). Direct sau indirect, aceste principii generează trei categoriide antinomii: cercul întregului, cercul fundamentului şi ontologizarea ordiniijudecăţii (12) .Dacă ordinea răspunsurilor ca ordine a judecăţii determină în ultimăinstanţă antinomiile de care am amintit şi care afectează cunoaşterea umană, atunciea trebuie depăşită. Imperativul depăşirii se regăseşte în analiza ordinii răspunsurilorca atare, ce are drept consecinţă o încercare de deducţie problematologicăa principiilor. O deducţie problematologică a principiilor înseamnă a deduce acesteprincipii din însăşi problema imperativităţii (chestionării). Asistăm la o reformularea principiilor de care am amintit în termenii imperativităţii: principiul identităţii(„ceea ce este în chestiune trebuie să fie distinct şi reperabil ca atare fiindcă esteconţinut în răspunsul care tratează despre ceea ce constituie obiectul chestionării“),principiul raţiunii („temeiul de a fi al răspunsurilor este faptul că există întrebări“),principiul contradicţiei („este exclus ca posibilitate de răspuns A şi -A“), principiulterţiului exclus („în afara relaţiei întrebare-răspuns o a treia posibilitate este exclusăpentru actul de a răspunde“) (13).O secţiune importantă a investigaţiei are în vedere discuţia asupra naturiiproblematologice a principiilor. Fiind deduse din interogativitatea în act, adică dinexerciţiul diferenţei problematologice, principiile vor acoperi explicativ şi predictivtocmai aceste domenii. Principiul raţiunii enunţă, în ultimă instanţă, din punct devedere problematologic, că „orice răspuns are un temei, o raţiune“, ceea ceînseamnă că a raţiona înseamnă a întemeia soluţia unei probleme. În virtutea principiuluicontradicţiei, „două răspunsuri opuse la o întrebare sunt contradictorii“.Consecinţa imediată a acestei exigenţe, în ordinea interogativităţii, este aceea căuna dintre aserţiuni nu este de fapt răspuns la întrebarea în cauză. Principiulterţiului exclus ne atrage atenţia că „nu există alternative în afara diferenţeiîntrebare-răspuns“, de unde ideea că orice răspuns este fie problematologic, fieapocritic. 

     5. Cum este posibilă interogativitatea?

 Deducţia problematologică a principiilor nu este, pentru travaliul luiMeyer, un scop în sine. Rezultatul ei – formularea şi fundamentarea acestora prinprisma cuplului categorial întrebare-răspuns – constituie temeiul instrumentalpentru a răspunde la întrebarea de tip kantian: Cum este posibilă interogativitatea?A ne întreba asupra interogativităţii, asupra efectivităţii sale în practica discursivăcurentă, înseamnă a viza în mod direct o analiză a modului de punere în act adiferenţei problematologice ca manifestare a lui „a răspunde“. Iar modul depunere în act a diferenţei problematologice nu este şi nu poate fi altul decâtmodalul („le modal“). Iată textul lui Meyer:„Variaţia, modularea diferenţei problematologice este dată prin modalitate: la ovariaţie nulă în spaţiul actului de a răspunde – spaţiul apocritic – corespundenecesitatea, care exclude orice alt răspuns decât cel care este considerat ca apodictic.La o variaţie mai mare corespunde posibilul în spaţiul apocritic. Odată ce răspunsuleste găsit, odată ce chestiunea nu se mai pune […], avem de-a face cu conceptul derealitate“(14).Prin urmare, desluşim de aici – atât cât este cu putinţă dintr-un text filosoficprecum acesta – că modalitatea este, într-un fel, barometrul care ne arată câtăproblematicitate avem într-un „act de a răspunde“ („le répondre“): deloc (dacămodalitatea efectivă a concretizării diferenţei problematologice este „necesarul“),un grad relativ ridicat (dacă modalitatea este „contingentul“ sau „posibilul“).Alături de modalitate, ca manieră de a pune în act diferenţa problematologică(dualitatea întrebare-răspuns), de a face efectivă interogativitatea,regăsim şi categorizarea. Pentru Meyer, a categoriza înseamnă o instanţiere a totceea ce răspunde la întrebarea „Ce este X?“ şi care constituie obiectul interogaţiei,care indică ceea ce este interogat. Este motivul pentru care categoriile suntconsiderate „răspunsuri problematologice“ la ceea ce este un anumit obiect, unanumit lucru. Un anumit obiect, X, este categorizat dacă, pentru el (sau în legăturăcu el), s-a răspuns la întrebarea „Ce este?“. Dacă un obiect este categorizat prinrăspunsuri la întrebări prealabile („Ce este?“), interogaţiile următoare vor fi maipuţin determinate, pentru că ele nu mai atacă fiinţa obiectului dat („Ce este?“), cianumite particularităţi ale lui („Unde?“, „Când?“) prin actul atribuţiei. Dar toateaceste rezultate ale interogativităţii se concretizează în categorii.Fără îndoială, testarea interogativităţii este mult mai amplă, iar un rezultatdintre cele mai interesante al acestui demers este şi schiţarea unei table a categoriiloravând drept criteriu distinctiv o aşa numită „listă a interogativelor“. Pentrufiecare dintre interogativele investigate cu acribie de Meyer se descoperă funcţiiimportante în natura diferenţei problematologice. „De ce?“ sau „Cum?“ îndeplinesc,fiecare într-un anumit fel, funcţia de a asigura calificarea unui dat şi de a-ldiferenţia de ceea ce el nu este. În planul strict al unei relaţii problematologice, celedouă interogative au în comun faptul că ele vin să explice ceea ce face ca unrăspuns să fie ceea ce este, cum se face ca un răspuns să fie răspuns. „Cine?“ esteinterogativul care îndeplineşte funcţia unei „reduceri problematologice“(dacăpunem o întrebare de tip „Cine?“ şi primim răspuns la ea, în mod evident avem deaface cu o reducere a problematicităţii), în timp ce „Cât?“ („Câţi?“) este uninstrument discursiv al cantităţii, al măsurii şi exprimă o diferenţă numerică. 

   6. Omniprezenţa istoricităţii

 Partea a doua a acestei ample meditaţii în marginea interogativităţii vizeazăistoricitatea. La rigoare, dacă putem să înţelegem subtextul concepţiei problematologicea lui Meyer, istoricitatea este pânza pe care se ţes toate celelalte punctede sprijin ale demersului problematologic. Meyer declară în mod direct că „interogareainterogativităţii“ nu poate în nici un fel neglija istoria (15). De ce esteistoricitatea atât de importantă pentru înţelegerea interogativităţii? Din mai multemotive: pentru că însăşi interogativitatea s-a manifestat în istorie deplasându-se deacurmezişul diverselor moduri ale interogaţiei, pentru că istoricitatea şterge pertinenţaoricărei diferenţe între răspunsuri problematologice şi întrebări, între răspunsurileapocritice şi soluţii.Pe acest fundal al istoricităţii – cu multe aspecte interesante pe care însă nule putem discuta aici – sunt investigate o serie de probleme esenţiale ale interogativităţiica interogativitate: logica răspunsurilor problematologice (prin „logică“,în acest caz, înţelegându-se înlănţuirea lor structurală), legea înlănţuirii întrebărilorşi problema echivalenţelor problematologice (echivalenţa problematologică esteuna de tip simbolic, în sensul că ea are loc numai între „ceea ce se spune“: „a spuneA însemnă a spune B“ nu implică în nici un fel faptul că A este acelaşi lucru cu B:a spune că astăzi este miercuri înseamnă a spune că mâine este joi, dar în nici uncaz că miercuri este acelaşi lucru cu joi!), specificitatea deducţiei problematologice(„o deducţie a răspunsului pornind de la întrebarea însăşi şi nu de la altceva“, odeducţie proprie, după autor, raţionamentului filosofic), raportul subiect-predicatca marcă posibilă a diferenţei problematologice (predicatul este, în general, expresiarăspunsului în instituirea diferenţei problematologice), respingerea problematologicăşi respingerea apocritică (aceasta din urmă se manifestă prin obsesiapermanentă de a căuta certitudinea, demonstrativul, apodicticitatea ca forme alediferenţei problematologice), raportul dintre respingerea apocritică şi ştiinţelemoderne (semnificative observaţii asupra matematizării, asupra naturii diferenţei înbiologie, chimie, psihologie, lingvistică, politică, economie, sociologie, istorie, darşi tematizări subtile care au în vedere diferite forme ale artei: muzica, pictura,literatura etc.).De o atenţie specială se bucură conceptele de spaţiu şi timp. Să subliniemcă spaţiul şi timpul nu sunt elemente care se tratează în perspectiva istoriei (aşacum sunt celelalte probleme despre care am vorbit), ci sunt cadrele care au oanumită poziţionare în raport cu Istoria. Iată un text semnificativ din acest punct devedere;„Timpul şi spaţiul sunt forme pe care le ia respingerea istoricităţii când Istoria seaccelerează. Ele permit a nu se referi la Istorie şi de a continua a o anula prin gândirea identităţii în schimbare şi în ciuda ei. Spaţiul şi timpul sunt răspunsuriistorice la Istorie: ele o resping creând o diferenţă între ea şi ele“16.O analiză a originii problematologice a spaţiului şi timpului permite autorului să serefere, prin prisma modelului de gândire iniţiat, la o multitudine de probleme pecare le implică cele mai înainte pomenite.       

1) Michel Meyer, De la problématologie:philosophie, science et langage, Pierre Mardaga, Bruxelles,1986.

2) A se vedea în acest sens: Michel Meyer, Logique, langage et argumentation, Hachette, Paris, 1982;Langage et littérature, PUF, Paris, 1992; Questions de rhétorique: langage, raison et séduction, Livrede Poche, Librairie Générale Française, Paris, 1993; Science et métaphysique chez Kant, PUF, Paris,1995; Qu’est-ce que la philosophie, Livre de Poche, Librairie Générale Française, Paris, 1997; Pour une histoire de l’ontologie, PUF, Paris, 1999; Histoire de la rhétorique des Grecs à nos jours, Livrede Poche, Librairie Générale Française, Paris, 1999; Le Questionnement, Revue Internationale de Philosophie, 3 / 1990 (174); Corrine Hoogaert (ed.), Argumentation et questionnement, PUF, Paris, 1996; Constantin Sălăvăstru, Critica raţionalităţii discursive: o interpretare problematologică a discursului filosofic, Editura Polirom, Iaşi, 2001.

3) Michel Meyer, Questionnement et historicité, PUF, Paris, 2000.

4) Manuel Maria Carrilho, Michel Meyer, une révolution philosophique? , Le Nouvel Observateur, No 22, février 2001, p. 43.

5) Michel Meyer, Questionnement et historicité, p. 2.

6) Am atras atenţia în altă parte (Critica raţionalităţii discursive: o analiză problematologică adiscursului filosofic, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 75) şi semnalăm din nou aici, dificultăţile denetrecut privind găsirea unui termen echivalent în româneşte pentru transpunerea acestui concept al meditaţiei problematologice;

7) Michel Meyer, Questionnement et historicité, p. 8.

8) Ludwig Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, pp. 83-85(2.1 3);

9) Michel Meyer, Questionnement et historicité, p. 11.

10)  Ibidem, p. 29.

11) Ibidem, p. 57

12) Ibidem, pp. 80-81.

13) Ibidem, p. 94.

14) Ibidem, p. 115.

15) Ibidem, p. 229.  

Sursa Revista Argumentum

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s