Introducere in Psihologie

Posted: Ianuarie 5, 2007 in filosofie, filozofie, psihologie

Psihologia generală este considerată a fi ramura centrală a psihologiei, care oferă baza teoretică şi metodologică pentru abordarea, înţelegerea şi explicarea proceselor şi fenomenelor psihocomportamentale umane în situaţii specifice. Psihologia generală reprezintă şi forma în care s-a constituit istoriceşte psihologia ca ştiinţă independentă. Abia tîrziu au început să se desprindă, succesiv, ramurile ei (psihologia muncii, educaţională, clinică, socială, organizaţională, a artei etc). În prezent, tabloul psihologiei trebuie reprezentat sub forma unui arbore, avînd ca tulpină solidă psihologia generală, iar ca crengi, psihologiile de ramură (particulare). Abordarea problemelor specifice ale psihologiilor de ramură trebuie să se întemeieze pe premisele din psihologia generală. 

Schema logică a cursului de fundamente ale psihologiei conţine trei componente esenţiale:

1. O componentă generală, abstractă, introductivă, în care se prezintă aspectele metodologice, epistemologice, filosofice şi semantice ale psihologiei ca ştiinţă.

2. O componentă analitică, întemeiată pe operaţiile de descompunere şi delimitare a sistemului psihic în procese şi funcţii individuale specifice, precum şi pe analiza acestor funcţii şi procese psihice luate una cîte una, din punctul de vedere al conţinutului, al mecanismelor de realizare şi al rolului pe care îl joacă în ansamblul sistemului psihocomportamental.

3. O componentă logic concretă (integrativă), prin care se face restabilirea tabloului iniţial al vieţii psihice în diversitatea şi specificitatea determinărilor sale interne de structură şi funcţionare. Această porţiune a cursului va sta sub egida unui concept nou, cu valoare integrativă supraordonată, conceptul de personalitate. Acest concept subordonează şi circumscrie conţinutul tuturor celorlalte noţiuni din psihologie, inclusiv pe cea de sistem psihic.  

Analiza evoluţiei cunoaşterii psihologice şia devenirii psihologiei ca ştiinţă  

Ca preocupare a omului pentru înţelegerea şi explicarea fenomenelor vieţii sale sufleteşti, psihologia este foarte veche. Începuturile ei datează din momentul cînd omul a devenit conştient de sine şi, pe lîngă întrebările şi problemele legate de procesele şi fenomenele din natură, a început să formuleze întrebări şi probleme legate de propria sa viaţă sufletească şi propria conduită. Din această perspectivă, psihologia este la fel de veche ca fizica, mecanica şi astronomia.

Ca ştiinţă de sine stătătoare, psihologia are o istorie relativ scurtă, depăşind cu puţin o sută de ani. Comparată cu astronomia, mecanica şi fizica din acest punct de vedere, este una din cele mai tinere ştiinţe. Întîrzierea constituirii ei ca disciplină de sine stătătoare se datorează atît complexităţii extraordinare a domeniului vieţii psihice a omului, cît şi dificultăţilor de a satisface cerinţele paradigmei sau modelului logic de circumscriere şi definire a unei ştiinţe, impus de către mecanică şi fizica clasică.Printre alte exigenţe, acest model logic impunea obiectivitatea, măsurabilitatea şi cuantificabilitatea fenomenelor supuse studiului. Raportată la specificul vieţii sufleteşti a omului, această cerinţă este aproape inoperantă, întrucît fenomenele vieţii psihice nu puneau în evidenţă (precum fizica sau mecanica) existenţa unor proprietăţi sensibile, nemijlocit perceptibile, care să poată fi măsurate şi cuantificate.

Neavînd asemenea însuşiri, se excludea de la bun început posibilitatea ca studiul fenomenelor psihice umane să se realizeze cu metode obiective şi în contextul unei ştiinţe autentice. Immanuel Kant, în „Critica raţiunii pure”, susţine o pledoarie întreagă pentru a demonstra imposibilitatea existenţei unei ştiinţe psihologice de sine stătătoare. El considera că proba de verificare a viabilităţii unei ştiinţe trebuie să fie gradul de aplicare şi utilizare a metodelor matematice de analiză şi prelucrare a datelor. Aceste metode matematice reclamă existenţa unor măsurători cantitative, obiective, ori fenomenele psihice ale omului, neavînd proprietatea de a fi nemijlocit perceptibile, nu pot fi măsurate. Implicit, în studiul lor nu se poate face apel la metodele matematice. Singura dimensiune recunoscută de Kant proceselor psihice era durata (dimensiunea temporală). Dar, spunea el, cu o singură dimensiune nu se poate stabili un sistem coerent de coordonate. De aceea, cunoaşterea psihologică trebuie să rămînă în preocuparea exclusivă a filosofiei sau, poate, cîndva, a unei antropologii generale. Această situaţie impune să recurgem la o periodizare a evoluţiei istorice a cunoaşterii psihologice, în patru etape (perioade) principale, astfel:

1. Etapa  preştiinţifică;

2. Etapa filosofică;

3. Etapa ştiinţifică, analitică şi intern contradictorie;

4. Etapa ştiinţifică sistemică integrativă. 

1. Etapa preştiinţifică începe din momentul cînd omul a început să-şi pună explicit întrebări şi probleme despre natura, esenţa şi locul fenomenelor psihice în Univers şi continuă pînă în antichitatea tîrzie (sec. V-IV î. Hr.), cînd se constituie primele sisteme filosofice coerente şi închegate. Etapa se numeşte preştiinţifică întrucît la acea vreme nu se constituiseră încă ştiinţele ca forme riguroase de cunoaştere.În această perioadă, cunoaşterea fenomenelor psihologice este încadrată în cunoaşterea comună, realizată cotidian şi situaţional, pe baza experienţei imediate a omului într-o comunitate, în contextul comunicării dintre indivizii acelei comunităţi. Răspunsurile date la întrebările privind natura şi fenomenele psihice erau naive şi întemeiate pe admiterea principiului animismului (de la lat. anima = a însufleţi). Principiul animismului şi concepţiile animiste se întemeiau pe recunoaşterea existenţei unei forţe motrice în afara fiinţelor şi lucrurilor, forţe de natură ocultă, deseori numite spirite. Aceste spirite, de esenţă supranaturală, se întrupează şi poposesc temporar şi situaţional în lucrurile sau fiinţele pămîntene, insuflîndu-le mişcarea şi direcţia de mişcare. Astfel, fenomenele psihice vor fi considerate ca o expresie a acţiunii acestor spirite la nivelul fiinţei umane.Tot atunci se formulează existenţa mai multor forme de anima, care coexistă în om: o anima generală, prin care omul se înrudeşte psihic cu alte animale; o anima umbră care-l însoţeşte permanent în activităţile sale cotidiene; o anima călătoare, care se manifestă în somn, timp în care călătoreşte în alte lumi şi apoi, la trezire, se întoarce; şi în sfîrşit, o anima nucleu, cea mai importantă dintre toate, care dă continuitate în timp fiinţei umane şi care la moarte părăseşte trupul şi se întoarce în imperiul spiritului, de unde a venit. Acolo intră în legătură cu animele altor persoane şi astfel rezultă viaţa spirituală a unei alte lumi, lumea „de dincolo”.Pe baza acestui sistem de înţelegere se clădeşte sistemul practicilor de intervenţie şi influenţare a stărilor sufleteşti şi a comportamentelor umane. Aceste practici se vor reuni sub egida noţiunii de magie, care a constituit principalul mod în care omul primitiv încerca să acţioneze asupra forţelor naturii şi asupra forţelor interioare proprii. Magia se va asocia cu mitologia, care va deveni un cadru general de referinţă în explicarea descendenţei generaţiilor şi, de asemenea, a fenomenelor de grup (războaie etc.)Concepţiile animiste se vor înrădăcina în structura profundă a fiinţei umane şi vor deveni ceea ce Carl Gustav Jung denumea arhetipuri. Arhetipurile alcătuiesc inconştientul colectiv, care are rolul principal în constituirea personalităţii indivizilor şi în tipologia comportamentelor lor. Putem afirma că această viziune şi concepţie naiv-mistică despre suflet se va perpetua în succesiunea epocilor istorice sub denumirea de „psihologie populară”. Chiar şi după apariţia psihologiei ca ştiinţă independentă, psihologia populară va continua să fiinţeze şi să ocupe o pondere mare în mentalitatea oamenilor contemporani. 

2. Etapa filosofică începe din antichitatea tîrzie (sec. V-IV î. Hr.) şi durează pînă în 1879, cînd se produce desprinderea psihologiei de filosofie. Această perioadă se caracterizează prin faptul că abordarea, analiza şi interpretarea fenomenelor psihice capătă caracter sistematic, coerent, pe baza unor criterii logice şi în conformitate cu anumite ipoteze sau principii metodologice generale. Toate marile sisteme filosofice vor avea în structura lor un spaţiu special dedicat psihologiei, respectiv descrierii şi explicării fenomenelor psihice ale omului. Cunoaşterea filosofică în general, inclusiv cunoaşterea filosofică a psihicului, se va întemeia pe o anumită platformă cu caracter ideologic şi metodologic specific, derivată din modul în care s-a răspuns la problema fundamentală a filosofiei, şi anume problema raportului dintre spirit şi materie, dintre gîndire şi corp, dintre conştiinţă şi creier. Răspunsul la această problemă a dus la desprinderea iniţială a două mari direcţii de gîndire filosofică: linia materialistă şi cea idealistă.

 Linia materialistă se va caracteriza prin admiterea materiei ca unic început primordial şi determinant şi prin considerarea spiritului, gîndirii, conştiinţei, drept factori secundari şi derivaţi. În antichitate, reprezentanţii acestei linii au fost Democrit, Epicur şi Heraclit. Ei formulează concepţia atomistă de explicare a lumii, punînd la baza existenţei Universului cea mai mică unitate materială imaginată atunci: atomul.În concepţia atomistă, sufletul este material, substanţial, el fiind realizat prin intermediul unui anumit tip de atomi (de formă rotundă, de mărime mică şi foarte rapizi) denumiţi atomii focului. Se considera că un mecanism al dinamicii psihicului îl constituie actul respiraţiei, prin care sunt eliminaţi din corp atomii uzaţi şi sunt introduşi atomii integri, „nobili”, acesta fiind „principiul primenirii sufletului”.Această linie materialistă a fost perpetuată de-a lungul secolelor în lucrările lui Bacon şi Locke (sec. XVI-XVII), apoi ale materialiştilor vulgari (Bückner, Vogt şi Molechotte, sec. XVII), ale marilor materialişti francezi (Diderot, D’Holbach, Helvetius şi La Mettrie, sec. XVIII) şi ale lui Feurbach, Marx şi Engels în sec. XIX.Concepţia atomistă a fost înlocuită cu concepţia funcţionalistă despre suflet, care afirmă că sufletul apare ca rezultat al funcţionării sistemului nervos central, a creierului, şi ia forma fie a unei secreţii (în materialismul vulgar se considera că creierul „secretă” gîndire tot aşa cum vezica biliară secretă bila), fie a unei reflectări ideale, nonsubstanţiale, concretizată în imagini, concepte sau trăiri emoţionale, afective. Considerarea psihicului ca reflectare ideală apare la materialiştii francezi şi va fi amplu dezvoltată în materialismul sec. XIX.Din materialismul secolului XIX a derivat o formă particulară a materialismului secolului XX: materialismul dialectic. Acesta s-a format prin îmbinarea dintre principiul materialist (anume că materia este factorul primordial al Universului, iar spiritul este factor secundar, derivat) şi metoda dialectică, în care se admite trecerea acumulărilor cantitative în transformări calitative şi negarea noului de către vechi, a inferiorului de către superior. Această metodă, dezvoltată amplu de Hegel în forma teză-antiteză-sinteză, explică natura psihicului conform principiului materialist, dar în concordanţă cu exigenţele metodei dialectice (anume recunoaşterea trecerii acumulărilor cantitative în transformări calitative). Astfel, psihicul apare deja ca realitate, ca entitate specifică.Prin epistemologia ştiinţelor, materialismul dialectic a fost transformat şi integrat în materialismul ştiinţific. Linia idealistă se întemeiază pe admiterea spiritului, a Ideii absolute, a gîndirii, ca factor primordial şi unic început, iar materia este considerată ca factor secund, derivat. Începutul acestei linii se regăseşte în opera lui Platon („idealismul obiectiv”); linia este perpetuată în Evul Mediu prin Toma d’Aquino şi Sfîntul Augustin, iar în timpurile moderne prin filosofia clasică germană – Kant şi Hegel („Fenomenologia spiritului”). La Kant, factorul primordial este reprezentat de categoriile universale înnăscute şi imanente, iar la Hegel, de Ideea absolută.În cadrul liniei idealiste se ajunge la o atitudine dogmatică, promovată şi de teologie: acceptă şi nu cerceta. În prezent, această linie de explicare a naturii şi a esenţei fenomenelor psihice este repudiată de ştiinţă, dar îmbrăţişată într-o anumită formă în teologie şi religie. 

3. Etapa ştiinţifică, analitică şi intern contradictorie începe în anul 1879, an în care savantul Wilhelm Wundt înfiinţa la Leipzig primul laborator de psihologie experimentală. Importanţa acestui act consta în faptul că, pentru prima dată, s-a făcut dovada posibilităţii de aplicare sistematică a metodei experimentului obiectiv în studiul fenomenelor psihice şi al stărilor subiective interne. Înfiinţarea acestui laborator marchează desprinderea psihologiei de filosofie şi constituirea ei în ştiinţă independentă. Din acest moment se va înregistra un proces accelerat de desfăşurare a cercetărilor psihice concrete şi de acumulare a unor date şi fapte experimentale obiectiv constatate privind conţinutul, dinamica şi mecanismul diferitelor funcţii şi procese psihice particulare. Metoda experimentală a debutat cu studiul reacţiilor motorii şi al senzaţiilor simple şi s-a extins spre procesele psihice superioare: gîndirea, rezolvarea de probleme, formarea conceptelor, luarea deciziilor, precum şi spre studiul fenomenelor psihice dispoziţionale (motivaţia, afectivitatea). Dat fiind faptul că cercetarea se face prin delimitări riguroase a unor funcţii şi procese particulare din cadrul întregului psihic, perioada aceasta se numeşte analitică.Concomitent cu acumularea de date concrete, experimentale, încep să apară divergenţe privind modul de interpretare a acestor fapte, natura obiectului psihologiei şi specificul diferitelor componente ale sistemului psihic în desfăşurarea activităţii şi comportamentului. De aceea, perioada se numeşte şi „intern contradictorie”. În ştiinţa psihologică apar şi se confruntă o serie de curente şi şcoli care i-au subminat unitatea internă.

4. Etapa ştiinţifică sistemică integrativă.  

-> momentan nu am in cursuri asa ceva cred ca am pierdut 1 foaie , cine ma poate ajuta sa imi lese mesaj , multumesc .

Aceste neînţelegeri (despre care s-a discutat la sfîrşitul cursului anterior) s-au produs în legătură cu două probleme esenţiale de cunoaştere psihologică. Prima problemă este aceea a obiectului specific de studiu pe care trebuie să-l aibă psihologia, iar a doua problemă este cea a modului de desfăşurare a cercetării ştiinţifice şi modul de explicare a organizării şi funcţionării interne a psihicului.

 În legătură cu problema obiectului de studiu, divergenţele de păreri s-au constituit în trei orientări sau şcoli principale: şcoala introspecţionistă, şcoala behavioristă şi şcoala psihanalitică. 

Potrivit şcolii introspecţioniste, obiectul de studiu al psihologiei trebuie să-l reprezinte conştiinţa. Psihicul uman era integral redus la sfera conştiinţei: psihic=conştiinţă. Conştiinţa era definită ca o sumă de stări şi procese de ordin subiectiv date nemijlocit subiectului, fără vreo legătură semnificativă cu obiectele şi fenomenele lumii exterioare şi cu manifestările comportamentale ale subiectului. Astfel, conştiinţa devenea o lume ermetic închisă în sine, care nu se putea proiecta, exterioriza în nici un fel. Ca urmare, cunoaşterea psihologică nu putea să se întemeieze decît pe utilizarea unei singure metode, care era denumită introspecţie (de la termenii greceşti. intro=interior şi spectos=privire). Introspecţia avea sensul de privire de către subiect, cu ochiul său interior, pe scena conştiinţei, pentru a constata fenomenele care se produc la un anumit moment dat. Informaţia despre cele constatate de subiect despre sine trebuiau să fie comunicate cercetătorului. Consemnînd relatările subiectului, acesta le supunea apoi unor proceduri de prelucrare, evaluare şi cercetare, obţinîndu-se în final o anumită teorie sau un set de judecăţi teoretice despre natura şi caracteristicile fenomenelor de conştiinţă.

 Metoda introspecţionistă nu satisfăcea însă exigenţele impuse de modelul cercetării ştiinţifice autentice, anume cerinţa obiectivităţii, cerinţa măsurabilităţii, cerinţa cuantificabilităţii şi cea a matematizării. Psihologia, deşi se desprinsese de filosofie, continua să se menţină în planul analizelor şi interpretărilor, tot în limitele unor coordonate filosofice de ordin metafizic şi speculativ. Nemulţumiţi de această stare de lucruri, diferiţi reprezentanţi ai cunoaşterii psihologice au început să ridice obiecţii şi critici faţă de psihologia introspecţionistă şi să încerce altă modalitate de circumscriere şi definire a obiectului de studiu al psihologiei. 

Unul dintre aceştia a fost psihologul american John Watson, care, în 1912-1913 a publicat în jurnalul american de psihologie un amplu articol programatic în care respingea perspectiva oferită de psihologia introspecţionistă şi propunea ca obiect de studiu al psihologiei manifestările comportamentale exterioare ale subiecţilor, care, după părerea sa, se produc în mod legic şi necesar la acţiunea diferiţilor stimuli din mediu. Referindu-se la conştiinţă aşa cum era ea definită de introspecţionişti, Watson afirma că ea nu există, că este o fantezie, o pură ficţiune născocită de filosofi. Ca urmare, ceea ce nu există, nu poate constitui obiectul unei cercetări ştiinţifice riguroase. Singura realitate psihologică existentă este comportamentul, ca sumă a unor reacţii specifice de răspuns ale organismului la stimulii din afara lui. Schema după care se derulează reacţiile comportamentale ca răspunsuri la stimulii de tip exterior va fi una de tip cauzal univoc, stimulare®răspuns, S®R.

 

Potrivit acestei scheme, fiecare reacţie de răspuns particulară este în funcţie de un anumit stimul (este provocată de un anumit stimul). Sarcina cunoaşterii psihologice va consta astfel în realizarea a două obiective:

1) Fiind dat un anumit stimul S, să prevadă reacţia de răspuns R pe care o va produce atunci cînd este aplicat organismului;

2) Observînd o reacţie de răspuns R, să identifice stimulul S care a dus la apariţia ei. Predicţiile capătă în acest caz un caracter precis, sigur, întrucît legătura dintre stimul şi reacţie este univoc-cauzală.

 

Reacţiile comportamentale de răspuns posedă atributul obiectivităţii, putînd să fie observate în mod nemijlocit, înregistrată şi măsurată. Măsurabilitatea reacţiilor de răspuns va fi favorizată de faptul că ele posedă proprietăţi sensibile, ca: intensitatea (forţa), amplitudinea, viteza, traiectoria, durata. Fiecare din aceste proprietăţi poate să fie exprimată cu ajutorul unor unităţi de măsură naturale, fizice sau convenţionale (logică) şi, ca urmare, în analiza şi interpretarea rezultatelor cercetării, devine posibilă folosirea metodei statistico-matematice.

 

Cercetarea psihologică satisface astfel toate cerinţele ştiinţifice, iar psihologia devine o disciplină organizată şi obiectivă, la fel ca fizica sau biologia. Noua psihologie pe care o proiectează behaviorismul va lua şi denumirea de psihologie obiectivă, pentru a sublinia opoziţia ei faţă de psihologia introspecţionistă, considerată subiectivă.

 

Din păcate, nici modelul oferit de behaviorism nu a dat satisfacţie deplină în ceea ce priveşte circumscrierea şi definirea obiectului de studiu al psihologiei. Acestui model i s-au reproşat două carenţe fundamentale. Mai întîi, reducţionismul simplist care făcea ca legătura dintre stimulii externi şi reacţiile de răspuns să fie exclusiv de tip cauzal-univoc, lucru care nu era confirmat de întreaga realitate complexă a comportamentelor umane. În acest mod, omul era transformat dintr-un subiect activ, înzestrat cu capacitate de decizie şi deliberare, într-un simplu mecanism robot care răspunde mecanic la influenţele din afară ale stimulilor.

 O a doua obiecţie adusă behaviorismului a fost respingerea componentelor vieţii psihice interne, considerarea lor ca inexistente şi absolutizarea verigii comportamentale externe. Se dovedea astfel că şi noua orientare, behaviorismul, păcătuia din punct de vedere metodologic prin aceeaşi meteahnă a ruperii şi izolării celor două planuri ale existenţei umane: planul subiectiv interior, reprezentat de ansamblul trăirilor, reprezentărilor, ideilor, atitudinilor, trăsăturilor de personalitate, şi planul obiectiv, exterior, reprezentat de răspunsurile şi acţiunile comportamentale orientate spre situaţiile din afară. Astfel, dacă introspecţionismul absolutiza planul subiectiv, intern, behaviorismul îl absolutiza pe cel obiectiv, extern. 

În problema definirii obiectului de studiu al psihologiei, piatra de încercare a constituit-o raportul dintre planul obiectiv exterior şi cel subiectiv interior. Ambele orientări au acţionat absolutizat, opunînd cele două planuri ca entităţi esenţialmente diferite.

 

Luînd în considerare reproşurile şi criticile aduse, behaviorismul a început să fie supus, după 1933, unor operaţii de revizuire şi corecţie. Principala corecţie făcută a constat în reabilitarea şi recunoaşterea stărilor şi conţinuturilor interne ale conştiinţei şi admiterea faptului că ele deţin un rol de filtru şi modulator în raport cu răspunsurile şi actele comportamentale exterioare. Noua orientare va căpăta denumirea de neo-behaviorism. Acesta a făcut un pas mare înainte spre găsirea unei soluţii rezonabile şi general acceptabile la problema obiectului de studiu al psihologiei.

 Conform neo-behaviorismului, cercetarea psihologică trebuie să stabilească şi să descopere legile existente cu privire la interacţiunile dintre trei mulţimi de variabile:1) Mulţimea variabilelor independente, care consta în stimulii şi situaţiile pe care cercetătorul le alege pentru a provoca subiectul şi a-l determina să se manifeste într-un anume fel.2) Mulţimea variabilelor intermediare, alcătuită din stările subiective interioare, afective şi motivaţionale, şi conţinuturile experienţelor dobîndite în cursul proceselor anterioare de învăţare de către subiect. Aceste variabile fac ca relaţia dintre stimul şi reacţie să devină dintr-una cauzală, cum era considerată iniţial, una de tip probabilist. (Fiind dat un stimul, reacţia nu se mai produce în mod necesar, ci numai cu o anumită probabilitate.)

3) Mulţimea variabilelor dependente, alcătuită din răspunsurile, reacţiile subiectului.

 

În noua schemă, pentru a explica comportamentul exterior, cercetătorul nu trebuie să se limiteze la analiza stimulului, ci trebuie să ia în considerare analiza variabilelor imtermediare. De aici derivă deschiderea perspectivei de a înlăturare a rupturii şi opoziţiei dintre planul subiectiv şi cel obiectiv şi includerea în sfera cercetărilor psihologice, concomitent, a ambelor planuri. (Această deschidere va fi perfectată prin intermediul aşa-numitei psihologii a conduitei şi activităţii. Psihologia conduitei a fost formulată de Pierre Janet, care susţinea că actele comportamentale, bazate şi orientate spre scopuri pe care subiectul şi le propune şi spre care se orientează anticipat.)

 Psihologia activităţilor este o formulare mai largă a interacţiunilor dintre planul interior şi cel exterior, al comportamentului; a fost fundamentată de J. Piaget, Henry Wallon, Leon Vîgoţki, A. Leontiev şi s-a impus ca dominantă la începutul secolului XX.Activitatea este considerată o formă fundamentală de manifestare finalistă a omului, care defineşte specificul relaţiei sale cu mediul, de-a lungul principalelor etape ale evoluţiei sale ontogenetice. Activitatea este o structură funcţională unitară între organizarea psihică internă a individului şi exprimarea exterioară prin intermediul diferitelor acţiuni. Ea are caracter finalist sau orientat în vederea obţinerii unui anumit rezultat sau produs care să satisfacă aşteptările, trebuinţele sau interesele subiectului respectiv. Activitatea nu se desfăşoară în mod aleator, ci se desfăşoară sub coordonatele unor obiective.Se disting trei forme de activitate:1) Activitatea de joc; dominantă pentru vîrsta copilăriei, preşcolară;2) Activitatea de învăţare: dominantă pentru perioada şcolarizării individului (7-14-16    ani)3) Activitatea de muncă; are două componente: munca fizică (executivă) şi munca intelectuală (creativă).Cunoaşterea psihologică trebuie să urmărească individul în contextul specific al unei activităţi dominante sau alta.

Psihologia activităţii conduce la concluzia că psihologia trebuie să aibă ca obiect de studiu unitatea funcţională dialectică, contradictorie dintre organizarea psihică internă şi tabloul comportamental exterior în toate ipostazele şi modalităţile lor de manifestare: la nivel animal şi la nivel uman, în normal şi în patologic, la copil, adolescent, tînăr, matur, vîrstnic.

 

S-a continuat să se meargă pe linia comportamentului uman prin raportarea la conştiinţă; în al doilea deceniu al secolului se produce în această optică o modificare importantă, căreia se datorează psihanaliza.

 

Fondatorul psihanalizei, Sigmund Freud, este primul care, în istoria psihologiei, intercorelează şi adună toate referirile şi datele concrete care vorbeau despre existenţa şi a unei alte componente a psihicului în afară de conştiinţă componentă care, prin manifestările sale interne, se deosebeşte de conştiinţă şi i se opune acesteia; ea a fost denumită inconştient.

 

Introducerea inconştientului va determina modificarea sferei iniţiale a noţiunii de psihic: psihic = conştiinţă (conştient) +  inconştient. Şi cum între aceste componente, trecerea nu se face direct, Freud a introdus noţiunea de subconştient. Freud nu se opreşte la solicitarea ca inconştientul să fie introdus în componenţa obiectului de studiu al psihologiei; el spune că acesta trebuie să devină obiectul central al cunoaşterii psihologice, provocînd astfel o adevărată răsturnare de planuri.

 

Inconştientul este declarat factor determinant al întregii dinamici psihologice a individului, cauzalitate a manifestărilor sale psihice: „Orice act comportamental îşi are rădăcina în inconştient.) Astfel se naşte psihanaliza (sau psihologia abisală).

 Prin psihologia abisală se subliniază faptul că obiectul central al psihologiei este inconştientul. Dacă opoziţia dintre inconştient şi conştient a fost foarte puternică pînă la sfîrşitul primei jumătăţi a secolului nostru, inconştientul fiind repudiat din sfera corpului psihologiei, în schimb în a doua jumătate opoziţiile s-au redus şi s-a văzut că sfera psihologiei este mai largă decît sfera conştiinţei. Astfel, a ajuns să se considere că obiectul de studiu al psihologiei îl constituie studiul relaţiilor şi interacţiunilor dintre cele trei instanţe funcţionale principale: blocul conştiinţei, blocul subconştientului şi blocul inconştientului. Definiţie:Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu descoperirea şi formularea legilor şi mecanismelor organizării psihice interioare în raporturile dialectice dintre conştiinţă, subconştient şi inconştient şi interacţiunile acestora cu manifestările lor exterioare în comportament.  

Relativ la aspectele individuale, particulare şi generale, în cunoaşterea psihologică se manifestă o serie de divergenţe şi dispute care au dus la constituirea unor orientări opuse: orientarea nomotetică (de la nomos=lege) şi orientarea idiografică (idio=propriu, specific).

 

Orientarea nomotetică susţine că psihologia trebuie să se ocupe şi să se rezume la studiul generalului, la dezvăluirea şi formularea legilor cu caracter general, aplicabile tuturor indivizilor şi în orice situaţie. Se constituie noţiunea de „om” în general, care se caracterizează prin acele atribute care se regăsesc în anumite legi universale.

 

Orientarea idiografică oferă o perspectivă opusă, susţinînd necesitatea ca psihologia să se ocupe cu studiul individualului, a specificului şi să studieze indivizii concreţi, aşa cum există ei în realitate, şi nu indivizi presupuşi, indivizi în general. Astfel, psihologia iese din sfera ştiinţelor şi intră în sfera disciplinelor istorice, antropologice în care se foloseşte metoda ordinii calitative, ce permite evidenţierea diferenţelor şi a identităţii specifice şi ireductibile.

 Apare şi aici o dificultate de explicaţie: cum se poate înţelege şi explica individul luat în sine şi neraportat la ceva? Dacă se procedează astfel, individul luat în sine riscă să devină neinteligibil; el trebuie să fie raportat la un cadru general (Henri Pieron).Soluţia acestei dileme dintre nomotetic şi idiografic se dă pe baza principiului relativ, (şi-şi), nu pe baza celui sau-sau: cunoaşterea idiotetică a individului acţionează în virtutea unui general, iar cunoaşterea generală există în baza unei cunoaşteri individuale. 

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s