Metodele Psihologiei

Posted: Ianuarie 5, 2007 in filosofie, filozofie, Philosophy, psihologie

Ştiinţa se defineşte nu doar prin existenţa unui obiect specific de studiu, ci şi prin utilizarea unei metode sau a unui set de metode adecvate pentru a investiga acel obiect, astfel încît metoda reprezintă un element component al definiţiei oricărei discipline ştiinţifice.
Chiar dacă există un domeniu de fenomene care pot constitui obiectul unei discipline, dacă nu se constituie o metodă şi o metodologie adecvate pentru investigarea acelui fenomen, nu se poate vorbi despre transformarea domeniului respectiv într-o ştiinţă. Acest lucru a fost foarte clar în istoria psihologiei. Omul a avut cunoştinţă de existenţa fenomenelor psihice foarte devreme, dar transformarea preocupărilor sale cu privire la viaţa psihică într-un domeniu ştiinţific s-a produs foarte tîrziu, la sfîrşitul secolului XIX, atunci cînd s-a putut demonstra că pentru studiul fenomenelor psihice poate exista o metodă adecvată care să satisfacă exigenţele impuse de modul de definire a ştiinţei.
Însă chiar după desprinderea psihologiei de filosofie şi instituirea ei ca disciplină independentă, problema metodei nu a fost considerată încheiată. Astfel că disputele pe această temă şi preocupările pentru perfecţionarea şi diversificarea modalităţilor de investigare a fenomenelor psihice au continuat multă vreme după apariţia psihologiei ca ştiinţă. Nici în prezent, problema metodelor în psihologie nu este definitiv rezolvată, ci rămîne deschisă.
Psihologia a reuşit să convingă opinia ştiinţifică în legătură cu posibilitatea reală de a investiga, analiza şi interpreta pe baze şi criterii ştiinţifice fenomenele vieţii sufleteşti.

Termenul metodă provine din grecescul methodos, care înseamnă drum, cale. Prin urmare, sub aspect etimologic, metoda se poate defini ca fiind calea ce trebuie urmată în procesul cunoaşterii în vederea descoperirii adevărului. Alături de noţiunea de metodă s-a impus şi cea de metodologie. Cele două noţiuni nu trebuie confundate; ele exprimă conţinuturi relativ diferite. Noţiunea de metodologie include concepţia generală a subiectului cunoscător despre lume, univers, precum şi ansamblul cunoştinţelor teoretice, mai mult sau mai puţin sistematizate, despre univers şi realitate, pe care el le posedă la un anumit moment dat.
Metodologia determină atitudinea şi orientarea de principiu a cercetătorului în raport cu domeniul specific al cercetării. Astfel, metodologia poate să fie de esenţă materialistă sau idealistă, laică sau religioasă. În funcţie de aceasta, atitudinea şi orientarea cercetătorului în raport cu domeniul dat va lua o formă sau alta.
Metoda derivă din metodologie şi se subordonează ei. Spre exemplu, o metodologie de factură materialistă şi laică impune adoptarea unor metode cu caracter obiectiv, bazate pe măsurări şi determinări concrete, cantitative, şi pe criterii explicative realist-cauzale. O metodologie de factură idealist-religioasă va impune utilizarea unor metode cu caracter subiectiv, speculativ-metafizic, şi pe bazarea explicaţiei pe criterii de ordin spiritual, divin, supraordonat.
Cele două tipuri de metode şi-au făcut simţită prezenţa şi în domeniul cunoaşterii psihice. Se pot delimita orientări de natură fideist-idealistă, care interpretează esenţa fenomenelor psihice prin raportarea la existenţa unor forţe supranaturale, oculte, divine, iar ca metodă de cunoaştere folosesc metoda subiectivă a introspecţiei şi a revelaţiei. Şi în prezent, aceste orientări sunt menţinute în viaţă prin modelele explicative religioase despre natura vieţii sufleteşti.
Orientarea de factură materialist-laică concepe natura şi esenţa psihicului pe baze obiective, realiste, în contextul unor determinări specifice, concrete. Fenomenele psihice nu se supraordonează celorlalte fenomene din univers, ci se integrează în acestea ca o categorie particulară a lor. De aceea, analiza şi explicarea acestor fenomene trebuie să urmeze aceeaşi schemă logică de principiu ca a oricăror fenomene naturale. De aici rezultă metode de cercetare a fenomenelor psihice cu caracter obiectiv, verificabil, bazate pe măsurători şi date concrete.
Metoda, la rîndul ei, pe măsura utilizării şi obţinerii rezultatelor de cercetare, determină îmbogăţirea, revizuirea sau restructurarea metodologiei. Atunci cînd anumite elemente ale metodologiei vin în contradicţie cu datele concrete ale cercetării, ele se cer a fi revizuite şi modificate. Spre exemplu, se poate ca un cercetător care a pornit de la o metodologie idealist-fideistă, pe parcursul acumulării de date şi rezultate concrete de cercetare, să fie determinat să revizuiască metodologia. Astfel se produce o schimbare a convingerilor despre natura şi semnificaţia obiectului studiat.
Definiţie:
Metoda reprezintă ansamblul de principii, criterii, reguli şi procedee instrumentale, tehnice, utilizate în scopul recoltării, prelucrării şi interpretării datelor despre un anumit fenomen sau obiect.
Utilizarea metodei se subordonează întotdeauna unui anumit obiectiv care se concretizează în două modalităţi: determinarea a ceea ce se doreşte să se cunoască, pe de o parte, şi formularea unei anumite ipoteze (adică a unei propoziţii care să anticipeze rezultatele în legătură cu starea sau transformarea obiectului studiat), pe de altă parte. În funcţie de natura obiectivului şi de conţinutul ipotezei, cercetătorul alege şi elaborează modelul de cercetare, în care este inclusă metoda.
Se cere ca între obiectivul cercetării şi metoda aleasă de investigare să existe o relaţie de adecvare şi compatibilitate. În diferitele tipuri de cercetări concrete, în funcţie de obiectivele şi ipotezele formulate, metodele utilizate vor diferi în limite mai mari sau mai mici. Ceea ce se cere este ca, prin utilizarea metodei alese, să se poată acoperi întreaga sferă a obiectivului cercetării.
Este posibil ca într-o cercetare să existe două sau mai multe obiective. În acest caz se impune o ierarhizare a acestor obiective: un obiectiv central (principal) şi obiective particulare (secundare). Rezultatele obţinute în urma aplicării metodei alese constituie cadrul de referinţă pentru testarea ipotezei. Pe baza analizei acestor rezultate, ipoteza poate fi confirmată, infirmată sau declarată. Spiritul obiectiv al cercetării ştiinţifice impune ca verificarea ipotezei să se realizeze exclusiv prin raportarea la rezultatele obţinute, iar nu la dorinţa cercetătorului.
Atunci cînd rezultatele sunt forţate, modificate pentru a fi puse de acord cu ipoteza, se produce trecerea din planul obiectivităţii în cel al subiectivităţii cercetării şi cunoaşterii ştiinţifice. În psihologie se manifestă frecvent o asemenea tendinţă. Această împrejurare impune ca metoda să devină pentru cercetător un obiect de permanentă analiză şi reflecţie.
Complexitatea vieţii psihice a făcut ca, în desfăşurarea procesului de cercetare şi cunoaştere, să nu se poată rămîne la o singură metodă. A trebuit să fie concepute, elaborate mai multe tipuri de metode, fiecare dintre ele avînd o anumită valoare instrumentală în recoltarea, prelucrarea şi interpretarea datelor despre un fenomen psihic sau altul. În prezent nu putem vorbi despre existenţa unei unice metode, ci a unui set de metode de cercetare psihologică.

Există o clasificare a acestor metode, după mai multe criterii.
1. După modul de relaţionare cu subiectul, există metode directe (experimentul, convorbirea) şi metode indirecte (ancheta).
2. După gradul de intervenţie a cercetătorului, există metode active, cînd cercetătorul intervine direct pentru a provoca un fenomen (experimentul), şi metode pasive, cînd cercetătorul urmăreşte identificarea unor fenomene sau aspecte pe fondul comportamental general al subiectului (observaţia, metoda biografică).
3. După natura dinamicii procesului studiat, există metode constatative, în cadrul cărora se urmăreşte determinarea stării fenomenului sau procesului psihic la un moment dat şi metode dinamice formative, în cadrul cărora se urmăreşte aducerea fenomenelor sau proceselor la o stare nouă, considerată superioară.
4. După natura conţinutului investigaţiei, există metode de investigare şi recoltare de date, şi metode de prelucrare şi interpretare a datelor.

1. Metoda observaţiei
Această metodă este proprie tuturor domeniilor cunoaşterii ştiinţifice, fiind larg folosită în biologie, sociologie, antropologie. În psihologie, obiectul metodei observaţiei este individul, sub aspectul stării şi modificărilor lui comportamentale.
Se disting două forme principale de observaţie: spontană, care are caracter episodic, situaţional, şi organizată, sistematică. În cercetarea ştiinţifică se foloseşte observaţia organizată, care se subordonează schemei logice a cunoaşterii ştiinţifice: se raportează la un obiect concret, se subordonează întotdeauna unei ipoteze, se desfăşoară pe o perioadă mai lungă de timp, datele obţinute se înregistrează cu fidelitate, iar prelucrarea lor se face în special prin raportare la anumite criterii.

Obiectul observaţiei psihologice:
1. Aspectele fizice, exterioare ale subiectului. Pe baza datelor fizice se procedează la formularea unor relaţii şi concluzii cu caracter psihologic, cum ar fi identificarea prin intermediul aspectelor fizice exterioare a anumitor trăsături de ordin psihologic. Pe baza unei astfel de observaţii se ajunge la tipologia bio-constituţională; pornind de la această tipologie şi identificînd anumite tipuri bio-constituţionale în realitate, se poate ajunge la concluzii privind temperamentul şi principalele trăsături caracteriale ale subiectului.
2. Poziţiile, stările subiectului, care furnizează informaţii preţioase despre gradul de activism, echilibru emoţional şi motor al subiectului, despre stările sale emoţionale din momentul observaţiei.
3. Manifestările comportamentale ale subiectului. În această categorie intră comportamentul verbal, cu caracteristicile sale (fluenţă, ritm, intonaţie, forţa exprimării, timbrul), care reflectă dinamismul temperamental şi stările emoţionale şi motivaţionale ale subiectului. Apoi comportamentul motor, adică mimica (gradul lor de mobilitate, de diferenţiere, de expresivitate) pantomimica, gestica generală (dacă este săracă şi stîngace poate indica rigiditatea internă a subiectului, iar dacă este bogată, expresivă, arată existenţa unor structuri înalt active şi diferenţiate la nivel temperamental).  Apoi comportamentul locomotor, care furnizează la rîndul lui informaţii despre caracteristicile temperamentale.
Datele observate se constituie într-un protocol care conţine şi concluzii.

2. Autoobservaţia
Pentru cercetare, aceasta este metodă indirectă de abordare a realităţii psihice, întrucît cercetătorul îi cere subiectului să observe anumite comportamente proprii şi apoi să i le comunice. Datele observaţiei se validează prin intermediul manifestărilor comportamentale concrete ale subiectului, şi prin aceasta se deosebeşte de introspecţie. Autoobservaţia se raportează indirect la stările subiective interne şi direct la manifestările comportamentale ale subiectului; astfel creşte valoarea informaţilor obţinute de subiect despre sine. Autoobservaţia se foloseşte rar ca metodă independentă, ci ca metodă asociată.

3. Experimentul
Reprezintă metoda centrală în psihologie. A fost metoda care a impus desprinderea psihologiei de filosofie şi legitimarea ei ca ştiinţă. Creatorul metodei experimentale în psihologie a fost W. Wundt. Iniţial, el a aplicat metoda experimentală numai în studierea fenomenelor şi actelor comportamentale simple (timp de reacţie etc.) Treptat, metoda experimentală a fost extinsă şi la studierea altor procese psihice, ajungînd să devină metoda centrală a psihologiei.
După contextul şi modul de realizare, se disting două tipuri de experiment: de laborator şi natural. Diferenţa dintre aceste două tipuri este aceea că, în experimentul de laborator, se creează o situaţie specială, artificială în care este introdus subiectul prin izolarea lui de contextul vieţii şi activităţii sale obişnuite. Experimentul natural se desfăşoară în contextul natural al vieţii şi activităţii obişnuite a subiectului; această formă a apărut în domeniul şcolar şi se utilizează cu precădere în psihologia şcolară.
Experimentul de laborator este instrumentul principal de investigare intensivă, analitică a conţinutului, caracterului şi legităţii diferitelor funcţii şi procese psihice, de la senzaţii la gîndire, de la procese izolate la trăsături de personalitate. În experimentul de laborator se recurge la tehnici şi instalaţii speciale de stimulare, de înregistrare a rezultatelor şi de sistematizare şi prelucrare a lor. Aceste tehnici şi instalaţii se aleg în funcţie de natura procesului studiat.
În experimentul de laborator există foarte multe variabile, între care se stabilesc anumite relaţii pe care cercetătorul trebuie să le cunoască şi să le interpreteze.
a) Variabilele independente sunt cele pe care le alege şi le foloseşte cercetătorul în calitate de stimul (în cazul proceselor senzoriale) sau de sarcină (în cazul proceselor gîndirii). Aceste variabile acţionează asupra subiectului şi provoacă la subiect fenomenul sau procesul propus spre studiu; ele se află aşadar la dispoziţia cercetătorului.
b) Variabilele dependente sunt reacţiile de răspuns ale subiectului. Ele pot fi principale şi secundare. Variabilele dependente principale sunt cele pe care cercetătorul îşi propune să le înregistreze; ele sunt conştiente şi reprezintă răspunsul la variabilele independente. Variabilele dependente secundare le însoţesc pe cele principale, se produc prin mecanisme reflexe necondiţionate şi sunt inconştiente (modificări vegetative sau motorii). Reacţiile secundare sunt purtătoare de informaţii suplimentare în legătură cu mecanismul de desfăşurare a reacţiilor principale. La rîndul lor, reacţiile principale pot fi de două tipuri: interne sau inaparente (în cazul rezolvării de probleme) şi externe, manifeste.
Pentru o bună reuşită a experimentului este necesară înregistrarea cît mai completă şi fidelă a variabilelor dependente.
c) Variabila subiect este reprezentată de aspecte ca: vîrstă, sex, nivel de instruire, domiciliu, statut social etc. În cercetările nomotetice, aceste variabile trebuie luate sub control încă de la început, în acest caz considerîndu-se că influenţa lor asupra rezultatelor obţinute în experiment a fost neutralizată.
d) Variabilele externe (ambientale) sunt caracteristicile situaţiei în care se desfăşoară experimentul. În cazul experimentului de laborator, aducerea subiectului în mediul artificial al laboratorului poate influenţa puternic subiectul şi, de aceea, se încearcă a se minimaliza efectul perturbator al acestor variabile.
e) Variabilele interne ale subiectului (sau intermediare) sunt reprezentate de stările emoţionale curente ale subiectului, de tipul temperamental, de personalitate, de experienţa anterioară. Ele nu pot fi ţinute sub control, dar trebuie incluse în ecuaţie la sfîrşit, în etapa de interpretare a rezultatelor.
Toate aceste tipuri de variabile sunt incluse în designul experimental. Acest design experimental poate fi conceput în manieră statică sau în manieră dinamică.
În cazul manierei statice, variabilele independente se menţin constante pe tot parcursul desfăşurării experimentului. Rezultatul obţinut reprezintă o secvenţă din continuumul real al procesului psihic studiat. Valoarea ştiinţifică a acestei maniere este relativ redusă.
Maniera dinamică presupune varierea valorilor variabilelor independente în diferite registre, după gradul de complexitate şi dificultate. Astfel se delimitează trei regimuri experimentale:
– simplu, cînd sarcina este rezolvată uşor, rapid şi corect de toţi subiecţii; acest regim experimental dă nivelul inferior al procesului psihic studiat;
– mediu, cînd sarcina este rezolvată de mai mult de 50% din totalul subiecţilor; acest regim dă nivelul mediu al procesului psihic studiat;
– critic, cînd sarcina este rezolvată de mai puţin de 10% din totalul subiecţilor; acest regim dă nivelul superior al procesului studiat.
Cînd într-un experiment variabilele independente sunt modificate astfel încît să se obţină toate cele trei regimuri, rezultatul global înfăţişează întreg continuumul real al procesului psihic studiat. Astfel se obţin informaţii concludente şi relevante.

4. Metoda convorbirii
Constă în dialog deschis cu subiectul, dialog care gravitează în jurul unei anumite teme, aleasă de cercetător şi nedezvăluită subiectului. Avantajul acestei metode este faptul că oferă contactul direct cu subiectul, permite observarea lui în timpul răspunsurilor, este saturată în informaţii semnificative despre particularităţile subiectului, permite intervenţia cercetătorului pe loc şi obţinerea de date suplimentare la răspunsurile oferite de subiect. Dezavantajul principal constă în dificultatea de a reţine şi înregistra în toate detaliile răspunsurile subiectului, din care decurge pierderea unor date.

5. Metoda anchetei
Este o metodă indirectă care se foloseşte cu precădere pentru determinarea unor trăsături de personalitate, atitudini sau mentalităţi care nu pot fi „aduse” în laborator. Ancheta se poate realiza sub două forme: pe bază de chestionar şi pe bază de interviu.
Ancheta pe bază de chestionar este extrem de laborioasă. Trebuie respectate cerinţe şi condiţii privind alcătuirea chestionarului, aplicarea lui şi interpretarea datelor. Trebuie, de asemenea, să se evite o serie de erori din partea cercetătorului care pot influenţa negativ rezultatele, ca de pildă: întrebările cu caracter prea general, întrebările prea ermetice, întrebările aluzive. După eliminarea întrebărilor de acest tip, cele reţinute şi păstrate în chestionar trebuie să satisfacă unele criterii: accesibilitatea, adecvarea şi echidistanţa. Apoi, pentru interpretarea finală, datele obţinute trebuie raportate la anumite valori-etalon, stabilite pe baza unui eşantion reprezentativ.
Aşadar, în aplicarea unui chestionar se disting trei etape distincte:
– experimentarea chestionarului;
– etalonarea pe baza unui eşantion reprezentativ, din care rezultă valorile-etalon;
– utilizarea chestionarului ca instrument de cunoaştere psihologică.

Ancheta pe bază de interviu presupune stabilirea unei relaţii cu subiectul în care cercetătorul vine dinainte cu un plan şi un set de întrebări pe care le adresează subiectului în vederea recoltării datelor conform cu obiectivul propus. După modul de articulare a întrebărilor şi gradul lor de stabilitate în aplicare, se disting două tipuri de anchete pe bază de interviu:
– structurat (standardizat)
– semistructurat, în care caz este permisă reformularea unor întrebări, modificarea ordinii de prezentare a întrebărilor şi formularea de întrebări suplimentare.
Alegerea tipului de interviu se face în funcţie de obiectul de studiu propus.

6. Metoda analizei produselor activităţii
Produsul activităţii este o entitate obiectivată, în formă substanţială, de obiect, imagistică, sonoră etc., pe care subiectul a realizat-o în situaţii impuse sau libere. (ex: desenele, compoziţiile literare, comunicările ştiinţifice, operele). În aceste produse se obiectivează capacităţi, aptitudini, trăsături emoţionale, idei ale subiectului etc. Analiza lor conferă indici obiectivi privind nivelul de dezvoltare a inteligenţei, al creativităţii etc. Această metodă este folosită cu precădere în psihologia copilului şi în psihologia personalităţii pentru evaluarea aptitudinilor speciale.

7. Metoda biografică
Se bazează pe reconstituirea istoriei subiectului în vederea desprinderii acelor situaţii, împrejurări şi evenimente care puteau avea un efect de maximă importanţă asupra devenirii şi stării lui actuale. Metoda este folosită cu precădere în psihologia personalităţii.

Comentarii
  1. ingres spune:

    buna ,
    am si eu o problema 😦 si cer ajutor daca e posibil
    Profesorul meu in cursul lui zice ca :
    variabilele dependente descrise mai sus
    sau raspunsurile pot fi :
    orale,
    verbal scrise ,
    verbal oral ,
    motorii ( apasari pe butoane ,operatii motorii de constructie)

    Nu ma dumiresc cum o fi raspunsul verbal oral ,sau verbal scris fata de oral

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s