Rationamentul

Posted: Ianuarie 6, 2007 in filosofie, filozofie

Cercetările asupra aspectului operatoriu al gândirii s-au focalizat fie pe investigarea raţionamentului, fie pe investigarea strategiilor utilizate în rezolvarea de probleme. Deşi raţionamentul formează “nucleul tare” al gândirii, el constituie numai o parte din procedurile de care dispune gândirea în rezolvarea de probleme. Există numeroase strategii rezolutive care nu au la baza raţionamentul, de aici cercetările psihologiei diferenţiale dar complementare, asupra raţionamentului şi rezolvării de probleme.
In general se consideră ca raţionamentul este o procedura prin care se obţin informaţii noi din combinarea celor deja existente. Deci, raţionamentul (inferenţa) reclama o trecere dincolo de informaţia data iniţial. Dar nu orice astfel de trecere este în mod necesar o inferenţă. De pildă, deşi vedem doar doua fete şi trei muchii ale unui cub, ştim că este vorba de un cub. La aceasta cunoştinţă nu ajungem insa printr-o inferenţă, ci printr-o operaţie de gestalt.
In mod tradiţional, raţionamentele se împart în doua mari categorii:
(1) inductive;
(2) deductive.

 (1)Raţionamentul inductiv. în funcţie de obiectul inducţiei ( = ceea ce se induce) avem trei genuri de raţionamente inductive. Cel mai cunoscut consta în inducerea unei proprietăţi de la o parte a membrilor unei clase la întreaga clasă. De exemplu, constatând ca penajul corbilor văzuţi pana acum e negru, vom induce aceasta proprietate pentru toţi corbii, şi vom spune: “Toţi corbii sunt negri”. Exista apoi raţionamente de inducere a unei reguli. Se da de pilda, seria ABM CDM EFM GH şi se cere subiectului să precizeze litera care urmează să fie scrisa în aceasta serie. Răspunsul corect va fi obţinut daca, din examinarea seriei, subiectul induce regula: “După fiecare doua litere consecutive din alfabet urmează litera <<M>>”. în sfârşit, a treia categorie de raţionament inductiv este cel de inducere a unei structuri. Să consideram de exemplu expresia: “Avocatul este pentru clientul sau ceea ce medicul este pentru : (a) bolnav; (b) medicina”. Sarcina consta în a stabili care dintre cele doua alternative este corecta. Rezolvarea acestei probleme este posibila daca subiectul reuşeşte să descopere relaţiile ( = structura) dintre primii doi termeni şi apoi sa o inducă asupra următorilor doi termeni. Pentru a înţelege mai bine operaţiile de gândire implicate în raţionamentul analogic, să-l scriem la forma generală: A : B : : C (D1, D2). (“A este pentru B, ceea ce este C pentru D1 sau D2 “). Dacă descompunem raţionamentul reclamat de această sarcină în componente ( = operaţii primitive, minimale) atunci inducţia pune în joc şapte componente: codarea (encoding) , inferenţa, punerea în corespondenta (mapping), aplicarea structurii descoperite, compararea, justificarea, răspunsul. În cazul raţionamentului analogic de mai sus subiectul procedează astfel: codează A şi B, inferează mulţimea de relaţii dintre A şi B; codează C; pune în corespondenta prima parte a analogiei (A:B) cu cea de-a doua: C (D1, D2); aplica relaţia descoperită între A şi B la dubletul format de C şi o variabila ideala (I) care satisface aceasta relaţie; codează D1 şi  D2 ; compară D1 cu I şi D2 cu I; justifică selecţia făcută; răspunde.
 Cele şapte componente oferite ca ilustrare pentru raţionamentul analogic sunt prezente şi în celelalte tipuri de raţionament inductiv. Ele dovedesc complexitatea procesului gândirii, care, în actualul stadiu de dezvoltare al psihologiei face obiectul unei analize componenţiale. Astfel, psihologia raţionamentului promovează un nivel de analiză mai adânc decât logica şi totodată mai extins, orientând investigaţiile şi spre componentele ignorate de logica (ex: codarea informaţiei din premise) dar absolut necesare pentru desfăşurarea raţionamentului. Aceasta “indică faptul că logica formală şi mentalul uman sau psiho-logica nu sunt identice. Teoria componentială a raţionamentului şi-a găsit o exprimare topologica în modelul lui Rumelhart şi Abrahamson. Ei susţin că fiecare termen al unui raţionament analogic este reprezentat intr-un spaţiu mental multidimensional. Probabilitatea alegerii alternativei optime în raţionamentul analogic este cu atât mai mare cu cât “distanţa psihică” dintre variabila ideală I şi alternative (D1) este mai mică. Cercetările de cronometrie efectuate până acum au confirmat această ipoteză.

 (2). Raţionamentul deductiv. În raţionamentul deductiv nu se mai pune problema inducerii unor reguli – sau structuri – ca în cazul raţionamentului inductiv – ci pe baza unor reguli stabilite se urmăreşte obţinerea de noi cunoştinţe. Exista trei tipuri de raţionament deductiv:
a) raţionamentul silogistic;
     b) raţionamentul ipotetico-deductiv;
     c) raţionamentul linear. Modelele psihologice elaborate pentru explicarea lor sunt dezvoltate diferenţiat, de aceea vor fi prezentate separat.
 Raţionamentul silogistic. Toate modelele psihologice ale raţionamentului silogistic pornesc de la reconsiderarea statutului erorii de raţionament. Daca pentru logica eroarea logica este considerata pur şi simplu ca abatere de la norma, în psihologie, eroarea este principala piatra de încercare a modelelor propuse. Orice model psihologic care nu explica erorile de raţionament este considerat lipsit de viabilitate. Principalele erori ce apar în raţionarea silogistica sunt cunoscute de la logica: eroarea termenului mediu nedistribuit; eroarea deducerii unei concluzii din doua premise particulare, eroarea de conţinut etc.
 Principalele modele elaborate pentru explicarea proceselor psihologice ce au loc în raţionamentul silogistic sunt următoarele:
 Modelul lui Erickson. Erickson considera ca efectuarea unui silogism cuprinde următoarele etape:
a) reprezentarea ( = proiecţia informatiei din premise în mintea noastră ), care ia forma similara cu diagramele Venn;
b) combinarea reprezentărilor;
c) alegerea etichetei verbale, pentru descrierea concluziei.
 Sa consideram următoarea schema de raţionament:
 Toţi M sunt P
 Toţi M sunt S
Deci, unii S sunt P. Aceasta schema ilustrează un silogism de figura a treia, modul Darapti (AAI). El are la baza o reprezentare a informatiei (analoagă diagramelor Venn)

a) Dar informaţia conţinută în premise mai poate fii prezentata şi în alt mod
b) în condiţiile în care M ≡ P≡ S.
In acest caz, mai sunt posibile încă doua concluzii:
 Toţi S sunt P
 Toţi P sunt S.
Exemplu: Toţi oamenii sunt raţionali
      Toţi oamenii sunt potenţiali creatori
      Toţi cei potenţiali creatori sunt raţionali
      Toate fiinţele raţionale sunt potenţial creatoare.
Aşadar, din aceleaşi premise se pot extrage trei concluzii în loc de una, daca facem uz de o alta reprezentare a informatei din premise. Cercetările întreprinse de Erickson şi Mayer au arătat că nici unul din subiecţii investigaţi nu a folosit ambele reprezentări ale informatei (60% au preferat sa o codeze sub forma identităţii sferei noţiunilor din premise, 40% sub forma incluziunii). Pe baza acestor date se considera ca deficientele de raţionament se datorează limitelor de reprezentare a informatei. Cu alte cuvinte, oamenii procedează logic, dar sunt extrem de limitaţi în extragerea (reprezentarea) informatei conţinute în premise.
Modelul propus de Erickson surprinde „numai o parte din complexitatea procesului silogistic”, fapt ce a justificat construirea unor modele alternative.
Modelul lui Johnson-Laird. Johnson-Laird porneşte de la necesitatea analizei ecologice „in situ” a raţionamentului (= sarcinile silogistice sunt exprimate în limbaj natural iar subiecţii sunt rugaţi sa tragă concluzii, nu sa aleagă concluzia corecta dintre cele oferite de psiholog în laborator). El considera ca asertarea concluziei silogismului presupune următoarele etape (componente):
a) Reprezentarea premiselor. Aceasta reprezentare este analoga dar nu izomorfa cu diagramele Venn. Mai precis, Johnson-Laird considera ca „subiecţii îşi reprezintă o clasa prin imaginea unui număr arbitrar dintre membrii săi ”.
b) Combinarea euristica a reprezentărilor premiselor;
c) Asertarea unei mulţimi de concluzii sub forma „experimentului mental”;
d) Testarea concluziilor (= selectarea numai a acelor / acelei concluzii care sunt conform cu regulile logicii).
Deci, regulile logicii nu apar în ghidarea efectiva a raţionamentului care se desfăşoara după reguli euristice, ci în selectarea concluziilor, în stadiul final ca norma de validare. Daca la Erickson omul procedează logic, dar erorile survin ca urmare a deficientelor în reprezentarea informaţiei, în modelul lui Johnson-Laird, omul procedează euristic, iar erorile sunt rezultatul insuficientei resurselor (de timp, atenţie etc.) necesare pentru testarea logica a resurselor obţinute euristic. Deşi modelul explica multe dintre distorsiunile ce apar în raţionare, el rămâne încă vag, lăsând în suspensie – de pilda – problema factorilor care determina alegerea euristicilor utilizate în raionare.
Modelul probabilităţilor subiective. Acest model la elaborarea căruia au concurat McGuire şi Wyer, încearcă sa surprindă imixtiunea factorilor conativi (afecte, dorinţe, emoţii) în procesul de raionare. Wyer susţine ca, în vederea deducerii concluziei, subiecţii identifica în prealabil (subconştient) pe cea mai dezirabilă şi cea mai indezirabila concluzie care pot fi extrase din premise. Aceste concluzii care circumscriu spectrul concluziilor posibile, sunt folosite ca „ancore”, ca puncte de reper în funcţie de care se apreciază probabilitatea unei concluzii. Dintre concluziile posibile se selectează cele mai probabile subiectiv adică cele mai apropiate de concluzia dezirabilă şi care satisfac şi o parte din criteriile logice (sau pretins logice). Erorile apar prin supraponderarea dorinţelor în dauna logicii. Modelul este viabil îndeosebi pentru raţionamentele subiacente relaţiilor interpersonale; ele stau la baza constituirii unor mecanisme de apărare (ex. raţionalizarea). în ştiinţa, raţionamentul este mai puţin influenţat de factorii emoţionali, motivaţionali. Mecanismul selectării concluziei pe baza probabilităţii sale subiective funcţionează însă şi fără implicarea factorilor conativi. S-a efectuat următorul experiment. Unui lot de subiecţi li s-a citit caracterizarea a doua companii economice. Nu s-a făcut nici o referinţa la profitul lor actual, dar una dintre aceste companii a fost caracterizata în culori mai favorabile. S-a cerut subiecţilor sa numească întreprinderea care în viitor va avea profitul cel mai ridicat. Corect ar fi fost sa nu se ofere nici un răspuns (pentru ca premisele nu făceau posibil acest lucru) sau sa se considere ca profiturile vor fi aproximativ egale. Subiecţii din lotul de au apreciat insa ca întreprinderea descrisa în culori favorabile va avea un profit mai ridicat. Aceasta concluzie se explica prin probabilitatea subiectiva mai mare ce i-a fost acordata, subiecţii considerând mai probabil un profit ridicat pentru o întreprindere cu „calităţi pozitive”. în concluzie, se poate spune ca estimarea probabilităţii subiective influenţează procesul de deducere a concluziei, dar că aceasta estimare nu este determinata exclusiv de factori conativi.
  Modelele prezentate sunt mai degrabă complementare decât exclusive. Ele se completează reciproc. Fiecare e deschis perfecţionărilor ulterioare
Cercetările psihologice mai vechi şi mai noi asupra silogismului au pus în evidenta anumite comportamente raţionative specifice, determinate atât de forma premiselor (efectul de atmosfera) cat şi de figura în care se desfăşoară silogismul (efectul figural).
 Efectul de atmosfera consemnează următoarele tendinţe în deducerea concluziei:
a) când cel puţin o premisa este negativa, concluzia cea mai frecvent acceptata este negativa 
b) daca cel puţin o premisa conţine cuantificatorul  particular („unii”), concluzia cea mai frecvent acceptata îl va conţine de asemenea;
c) daca se exclud cele doua situaţii anterioare, concluzia cea mai    
d) frecvent acceptata va fi o judecata universal afirmativa.
 Efectul figural, a fost pus în evidenta de psihologul englez Johnson-Laird. El a observat ca 85% dintre subiecţii cărora li se prezintă un silogism în figura a IV-a
 A – B
 B – C, tind sa deducă o concluzie de forma A – C.
 In schimb, acelaşi silogism, reformulat în figura I, deci cu premisele:
 B – A
 C – B ii determina pe 85% dintre subiecţi sa opteze pentru o concluzie de forma C – A. Pe baza acestor date, Johnson-Laird susţine ca „anumite figuri ale silogismului exercita o puternica influenta asupra formei concluziei” .
 (3) Raţionamentul linear. Raţionamentul linear este o specie de raţionament tranzitiv. El are doua premise, fiecare descriind o relaţie dintre doi temi. Cel puţin un item este prezent în ambele premise. Subiectului i se cere sa determine relaţia dintre doi itemi neadiacenţi (= care nu apar în aceeaşi premisa ). De exemplu, se dau premisele:
 Ion este mai mare ca George
 Nicu este mai mic ca George
Se cere subiecţilor sa stabilească cine este cel mai mare dintre cei trei ? Răspunsul corect este: „Ion este cel mai mare”.
 Pentru a explica modul în care subiecţii au ajuns la aceasta concluzie, s-au elaborat mai multe modele ale raţionamentului linear. Cel mai bine articulat este modelul imagistic  care susţine ca deducerea concluziei are la baza operaţii asupra imaginilor. Subiecţii codează primii doi itemi sub forma unor imagini stilizate, ordonate după relaţia: „mai mare”. Aceste imagini sunt „fixe”. Cel de-al treilea termen este reprezentat – după cum arata rapoartele de introspecţie – printr-o imagine mobila , care e plasata fata de celelalte doua conform cu relaţia de ordonare după mărime. Concluzia, spun adepţii modelului imagistic, consta în traducerea în expresie verbala a informaţiei extrase din aranjarea spaţiala a imaginilor.
 In replica, modelul lingvistic  pune accentul pe aspectele lingvistice ale raţionamentului. H. H. Clark porneşte de la premisa ca „dificultăţile principale inerente în multe probleme de raţionament nu se datorează proceselor cognitive specifice acestor probleme ci limbajului în care acestea sun exprimate” . Pentru a ilustra influenta factorilor  lingvistici în procesul de raţionare vom considera doar  principiul congruentei  elaborat de H. H. Clark. Potrivit acestui principiu, înainte de a deduce concluzia raţionamentului linear, subiectul procedează la o reformulare a premisei a doua. în loc de „Nicu este mai mic ca George” va formula „George este mai mare ca Nicu”. în acest fel, informaţia conţinuta în a doua premisa e făcuta congruenta cu premisa I şi cu întrebarea pusa subiecţilor. Abia apoi, după stabilirea congruentei informaţiilor se deduce concluzia. Exista o serie de dovezi experimentale care susţin acest proces .
In ultima vreme se marşează pe o teorie mixtă asupra raţionamentului linear. Se consideră că în raţionamentul linear subiecţii fac apel atât la operaţii lingvistice cât şi la operaţii spaţiale. Mai întâi ei decodează informaţia exprimata verbal în premise; apoi o recodeaza în imagini spaţiale intr-o forma care permite efectuarea inferenţei tranzitive. în cele din urma, procedează la recodarea verbala a concluziei .
 (b) Raţionamentul ipotetico-deductiv (condiţional). Analiza psihologica a raţionamentului condiţional este mai puţin avansata decât în cazul celorlalte forme de raţionament. Acest fapt se datorează, în primul rând, naturii ambigue a condiţionalului; sub  una şi aceeaşi expresie condiţionala se poate ascunde:
a) o relaţie de antrenare logica
Ex.: Daca e ziua, atunci e lumina
  E ziua
  Deci, e lumina.
b) o relaţie cauzala
Ex.: Daca ploua, asfaltul este ud
  Ploua
  Deci asfaltul este ud.
c) o regula de producere
Ex.: Daca e frig atunci aprinde focul
  E frig
  Deci, aprinde focul.
Ascunzând relaţii diferite, e de presupus ca şi procesul efectiv de raţionare să se desfăşoare diferit. Deocamdată, cercetările asupra raţionamentului condiţional au pus în evidenta faptul ca multe erori provin din interpretarea propoziţiilor condiţionale ca bicondiţionale, din inabilitatea de a utiliza informaţia din enunţurile condiţionale negative şi din greşita interpretare a operatorului „non”.
 Este foarte important de subliniat faptul că raţionamentul nu se desfăşoară intr-un vacuum mintal; orice raţionament se desfăşoară în interiorul unei scheme cognitive (raţionamente intraschematice) sau intre scheme (interschematice). Influenta exercitata de aceste structuri de cunoştinţe sau scheme este şi mai puternica atunci când raţionamentul se desfăşoară în condiţii de incertitudine . în general, schemele cognitive constituie:
 criteriu de acceptare sau respingere a informaţiei cuprinse în premise; de ex.: schemele depresive ale unui pacient vor favoriza acceptarea unor premise pesimiste, defavorabile subiectului în procesul de raţionare;
 sursa de informaţie noua din care sa derive o concluzie;
 justificare sau verificare a concluziei obţinute din anumite premise.
In final, sa notam ca cercetările de psihologie transculturală au arătat ca diferenţele interculturale obţinute la sarcinile de raţionament sunt nesemnificative în comparaţie cu variaţiile mari dintre rezultatele obţinute – în interiorul aceleiaşi culturi – de subiecţii şcolarizaţi faţă de cei neşcolarizaţi. în consecinţa, se pare ca şcolarizarea (care sporeşte competenta lingvistica a subiecţilor) este mai importanta decât mediul socio-cultural.
 

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s