Despre Imaginaţie

Posted: Ianuarie 9, 2007 in filosofie, filozofie, logica, psihologie

de Madeea Sâsâna 

Ce este imaginaţia (ha-dimion)? În primă instanţă, ea se înfăţişează ca o facultate, ca o putere (coah) care imaginează (coah ha-medame)[2]. Surprinzător poate este faptul că Maimonide o descrie ca fiind o “facultate corporală” (coah gufi sau coah gufani)[3], care ţine astfel de trup (guf), împrumutând oarecum atributele (şi consistenţa) materiei (homer). Funcţia şi rolul imaginaţiei ca intermediar (între materia brută a simţurilor şi intelect) vor fi analizate mai târziu. Ceea ce ne preocupă acum este legătura acestei facultăţi cu materia, legătură care l-a determinat pe Maimonide să o numească “corporală”.  Tot articolul

sau

Despre imaginaţie

de Axinciuc Madeea

Materia, ca intermediar, naşte imaginea. Orice comunicare, orice cunoaştere în plan uman presupune o „materializare”, o trecere prin materia propriului corp până la concretizarea imaginii. De aici, cele două funcţii ale imaginaţiei: una obişnuită, de rând, într-o dimensiune orizontală, am spune, şi alta, mai nobilă, ţinând oarecum de planul vertical.

În primul caz, al dimensiunii orizontale, putem distinge două nivele: nivelul prim, al percepţiei, când se înregistrază şi apoi se păstrează în memorie impresiile lucrurilor sensibile (şi atunci când acestea nu mai cad sub simţuri) şi nivelul secund, al combinării în memorie a imaginilor astfel obţinute, creându-se noi imagini.

Lucrurile o dată percepute pot fi asociate altor „lucruri” care au doar o existenţă imaginară şi care, prin urmare, sunt imposibil de perceput, dar posibil de imaginat: „Astfel, omul îşi reprezintă în imaginaţie o navă din fier plutind în aer sau un om care cu capul atinge cerul şi cu picioarele pământul, sau chiar un animal înzestrat cu mii de ochi, sau multe alte lucruri imposibile pe care le făureşte această facultate şi cărora le împrumută o existenţă imaginară” (Tratatul celor opt capitole, cap. I). Cu acest sens este utilizat astăzi, cu precădere, termenul de imaginaţie. Omul care imaginează astfel are libertatea de a face cele mai neobişnuite combinaţii, întrucât el nu vizează realul, existenţa reală familiară lui, ci, dimpotrivă, o desprindere de aceasta într-un pur imaginar. Imaginea se doreşte a fi aici un discurs neîngrădit al nefiinţei, fără pretenţii de existenţă pentru ceea ce plăsmuieşte.

Altfel stau lucrurile în cazul celeilalte funcţii a facultăţii imaginative. Aceasta, mai nobilă, se manifestă atunci când toate simţurile se odihnesc, condiţie sine qua non pentru survenirea inspiraţiei. Legătura cu planul vertical este evidentă. Pentru a fi comunicat omului, mesajul divin este coborât în imagine prin intermediul materiei care este trupul. Perfecţiunea facultăţilor corporale, prin urmare şi a facultăţii imaginative, depinde de complexitatea şi buna proporţie a materiei, precum şi de puritatea ei.

Astfel mesajul se lasă doar întrevăzut, ca printr-un văl . Nu există comunicare fără materie, dar această materie deopotrivă ascunde, obnubilează mesajul. Prin această funcţie invizibilul se face vizibil . Imaginaţia este cea care mijloceşte între cele două regimuri: „Este fără îndoială clar şi manifest că profeţi i, cel mai adesea, profetizează prin parabole; căci ceea ce serveşte de instrument pentru aceasta, vreau să spun facultatea imaginativă, produce acest efect” (II, 47).

Toţi profeţi i, cu excepţia lui Moise, primesc mesajul printr-un înger, iar „ceea ce serveşte aici de intermediar este facultatea imaginativă” (II, 45). Numai Moise a vorbit direct cu Dumnezeu, „gură către gură” (Numerii 12, 8), „fără a se servi de facultatea imaginativă” (II, 45) . Acest mister Maimonide îl va accepta ca atare.

Ce anume desparte imaginaţia ca facultate a corpului, legată de materie, de inteligenţă (facultatea intelectivă) ca facultate a sufletului, ancorată în invizibil ? „Există prin urmare ceva care ar putea servi drept criteriu între facultatea imaginativă şi inteligenţă? şi acest lucru este în afara uneia sau alteia, sau prin inteligenţa însăşi distingem între inteligenţă şi ceea ce ţine de imaginaţie ?” (III, 15). Conlucrează ele până la identificare? Maimonide ne spune că nu. Imaginaţia nu se poate desprinde în nici un fel de materie. Inteligibilul este deformat în imagine. Imaginarul nu există în sine, el este doar un intermediar, o punte spre inteligibil. Acesta şi numai acesta este cu adevărat. Cel ce ia imaginarul drept realitate ultimă cade în idolatrie, în minciună.

Funcţia nobilă, proprie, a imaginaţiei este aceea de a mijloci prin imagine cunoaşterea de neimaginatului. Nici o imagine însă nu este de-neimaginatul şi această distincţie este foarte importantă. Imaginea doar timite la invizibil sugerând existenţa lui. Prin urmare, atributele, câte sunt, ţin de regimul imaginarului, mai exact, sunt pură imaginaţie . Iar imaginaţia poartă pecetea omului, este oglinda lui, este măsura lui faţă cu inteligibilul. Inevitabil, orice imagine este antropomorfă; ea doar indică alteritatea absolută.

Dacă în cazul primei funcţii imaginaţia ne apare ca discurs al nefiinţei, aici ea devine discurs al fiinţei, cu precizarea că discursul nu este fiinţa însăşi. Suntem condamnaţi la imagine, iar imaginea este bună, dar ca intermediar . Altfel, luată drept realitate, ea se preschimbă în minciună, în vălul care nu dezvăluie niciodată nimic. Aceasta este pentru Maimonide imaginaţia rea, a oamenilor de rând, neştiutori şi ignoranţi: „Există cei care cred că Dumnezeu ordonă vorbind precum noi vorbim, vreau să spun, prin litere şi sunete, şi că astfel lucrul se face. Aceasta înseamnă să urmezi imaginaţia, care este, în realitate, yetser ha-ra, יצר הרע (fantezia rea) ” (II, 12).

Profetul trebuie să-şi desăvârşească în acelaşi timp facultatea raţională, prin studiu, şi facultatea imaginativă, printr-o viaţă chibzuită, înţeleaptă, nesupusă plăcerilor trupului.

Ca medic, Maimonide avea drept deviză armonia sufletului cu trupul. Profetul, om desăvârşit, trebuie să-şi armonizeze toate facultăţile proprii actualizându-le în egală măsură, făcându-le să funcţioneze, pe cât posibil, la capacitatea maximă. Numai când toate facultăţile conlucrează, putem vorbi despre profeţie . În cazul în care emanaţia Intelectului activ se răspândeşte doar asupra facultăţii raţionale, fără a o influenţa pe cea imaginativă (fie pentru că emanaţia însăşi nu este suficient de puternică, fie pentru că facultatea imaginativă este defectuoasă în alcătuirea ei şi astfel, incapabilă să primească emanaţia), avem de-a face cu înţelepţi, savanţi, cu intelectuali dedaţi speculaţiei. Dacă, dimpotrivă, fluxul se transmite doar la nivelul facultăţii imaginative, raţiunea rămânând în urmă, avem de-a face cu oameni de stat, legiuitori, auguri, taumaturgi, ghicitori, în general, toţi cei interesaţi de artele oculte.

Chiar şi în interiorul aceleiaşi clase pot fi făcute diferenţieri graduale: în cazul savanţilor vor exista indivizi incapabili să se dedice în întregime studiului, să creeze opere originale sau să aibă puterea de a-i învăţa pe alţii; în cazul profeţilor, vom întâlni, pe de-o parte, indivizi care au atâta inspiraţie cât să se perfecţioneze pe sine, iar, pe de altă parte, indivizi care, inspiraţi fiind, au puterea de a-i influenţa şi pe alţii, ajutându-i în drumul spre perfecţiune. Deschiderea spre celălalt este întotdeauna superioară rămânerii la sine.

Acest articol este din Drumul in jos

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s