Codul lui Descartes

Posted: Februarie 9, 2007 in filosofie, filozofie

 de Cristian Gligor

Într-un silogism concluzia nu trebuie să depăşească gradul de generalitate al premiselor. Astfel printr-un raţionament nu pot ajunge decât la ceea ce oricum ştiam deja, sau, mai bine spus, la ceea ce ar fi trebuit să ştiu. Cunoaşterea e mereu o limită. Gândirea pură nu e o frontieră metafizică prin intermediarul căreia am putea atinge ceva de ordinul cunoaşterii, fie ea inconştientă. Cunoaşterea absolută nu există şi nu a existat ca un ceva substanţial, de genul unui rezervor al cunoaşterii posibile. În schimb a existat şi poate exista qua verb, ca text. Gândirea pură există ca semn înspre propria absenţă.
      Kant menţionează că intelectul e bineînţeles capabil să înveţe şi să se folosească de reguli, dar că facultatea de judecare este un talent aparte care nu se poate învăţa, ci doar exersa (AK IV,97). Identitatea subiectului şi predicatului într-o judecată analitică nu este tautologică. Judecata reflectă actul gândirii pe când propoziţia nu e decât uitarea acestuia. Kant precizează şi că aceste judecăţi nu spun nimic care să nu fi fost deja efectiv (wirklich) gândit în concept, chiar dacă de o manieră mai puţin clară şi mai puţin conştientă, iar predicatul adăugat conceptului este indispensabil sensului acestuia din urmă. O propoziţie poate fi tautologică, însă nu şi o judecată, care implică, prin simplul fapt de a fi ca atare, un efort de gândire.  Tot textul

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s