Dialecticieni si Teologi – sec. al XI-lea

Posted: Februarie 9, 2007 in filosofie, filozofie, Istoric, religie

Oricît de modest rămăsese nivelul studiilor şi oricît de nesigură soarta civilizaţiei după înflorirea carolingiană, practicarea trivium-ului şi quadri-viM/n-ului ajunsese totuşi tradiţională; în unele ţări, ea se impunea chiar ca o necesitate. în Italia, de pildă, laicii începeau să se iniţieze în aceste studii, care le dădeau dreptul să ocupe slujbe publice sau să se consacre, mai tîrziu, profesării dreptului. Chiar în interiorul Bisericii, se găseau deja unii clerici pe care aptitudinile intelectuale îi predispuneau la sofistică şi care făcuseră o asemenea pasiune pentru dialectică şi retorică, încît puneau cu uşurinţă teologia pe planul doi. Petrus Damiani se plîngea că scrisorile moralizatoare pe care le trimitea interesau mult mai puţin prin conţinut decît prin stil, elocinţă, subtilitate dialectică şi pentru a se afla dacă adevărurile susţinute în ele sînt demonstrate prin silogisme ipotetice sau categorice. Pretenţia afişată de unii de a supune chiar dogma şi revelaţia cerinţelor deducţiei silogistice avea să-i ducă în mod infailibil la concluziile cele mai radicale şi, în acelaşi timp, să trezească reacţia cea mai violentă din partea teologilor.
Anselm din Besate, zis Peripateticul, şi Berengarius din Tours ne dau o imagine destul de limpede despre aceşti dialecticieni intransigenţi şi ne îngăduie să înţelegem mai bine de ce a rămas filozofia atîta vreme suspectă pentru minţi foarte luminate. Anselm, zis Peripateticul, era un italian care, după ce şi-a terminat studiile filozofice la Parma, a făcut o călătorie prin Europa, dis-cutînd şi argumentînd în oraşele pe care le străbătea. Rhetorimachia ne dă o oarecare idee despre ce trebuie să fi fost metodele şi subiectele sale de discuţie. In lipsă de succes, Anselm voia măcar atenţie, pe care a obţinut-o pretutindeni, mai puţin la Mainz, unde, după ce a fost auzit, nimeni nu a încuviinţat, şi nici nu a protestat. Anselm a început deci să demonstreze auditoriului că o asemenea abţinere este contradictorie, căci a nu încuviinţa şi a nu condamna înseamnă să nu faci nimic, iar să nu faci nimic înseamnă sa faci nimic, ceea ce este cu neputinţă. Locuitorii din Mainz au avut bunăvoinţa să se recunoască învinşi, iar Anselm a plecat fericit, în căutare de alte succese. Despre opusculul său se poate spune, în cel mai bun caz, că este de natură să îndreptăţească limbajul sever pe care l-au folosit teologii faţă de cei de speţa lui.

Tot textul

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s