Practica discursivă şi patologiile comunicării politice

Posted: iunie 25, 2007 in comunicare, etica, filosofie, filozofie, politica

de Ciorogar Beniamin

 

1.1. Componentele limbajului politic – electoral

Omniprezenţa discursului politic este determinată de

– componenta lingvistică a discursului ce se instituie printr-o structură narativă şi

– o componentă iconică ce se instituie printr-o structură figurativă.

1. Componenta lingvistică – textul – prezintă mesajul publicitar care generează sloganul, clişeul, ce urmăresc să distrugă parcursul logic în sens cartezian în favoarea emotivităţii: ”aforismele vor înlocui silogismele” (U. Eco).

2. Componenta iconică – imaginea politică – are rolul construirii unei imagini ce substituie argumentele în favoarea percepţiei şi a cărui efect depinde de sincronia cu mesajul publicitar.

Dacă ne este permisă o inginerie a cuvintelor în sens etimologic, am putea privi discursul politic, alături de cel publicitar ca o pub-licitare, licitare sau comercializare a valorilor pentru popor, pentru mase de oameni. Ele în mod sigur se dovedesc a fi forme de persuasiune în masă. Succesul lor în acest travaliu al persuasiunii depinde tocmai de modalitatea şi atractivitatea licitării valorilor simbolice care sunt vectorii determinanţi valorilor materiale şi a acţiunilor concrete.

Politica se referă la cine cui ce zice, pe ce cale şi cu ce efect scria Harold D. Lasswell în 1936. Indivizii şi grupurile obţin ceea ce doresc prin acţiunile lor şi ale altora de tip politic, datorită modului în care este structurată societatea la un moment dat prin regulile şi convenţiile ce guvernează modalităţile acceptate de acţiune. Fiind vorba despre o acţiune strategică, comunicarea politică ar implica reguli, proceduri, tehnici şi resurse activate în anumite evenimente politice.

Dacă ne referim la paradigma lui H. Laswell, „Cine” include vorbitorul, politicianul emiţător al mesajului politic. Este esenţial, pentru a obţine o analiză pertinentă a discursului, să luăm în calcul situaţia şi poziţia vorbitorului pe scena politică, atât faţă de contradidatul/contradidaţii săi, cât şi faţă de electorat.

„Cui” aduce în discuţie persoana căreia politicianul i se adresează, opinia publică în principal.

„Ce” spune reprezintă mesajul politic, ceea ce vorbitorul doreşte să transmită interlocutorului său.

Pentru D. Wolton, comunicarea politică este spaţiul în care se schimbă discursurile contradictorii a trei actori, care au legitimitatea de a se exprima public asupra politicii: oameni politici, ziariştii (mass-media) şi opinia publică prin intermediul sondajelor de opinie. Fiecare dintre aceşti actori au un mod specific de legitimare în spaţiul public: legitimarea reprezentativă (pentru partidele şi oamenii politici), legitimarea statistică, ştiinţifică (pentru sondaje şi opinia publică) şi legitimarea deţinerii şi utilizării informaţiei (pentru media şi profesioniştii acestora – ziariştii).

Comunicarea politică este asimilată tot mai mult unei acţiuni dramaturgice. În relaţia dintre actorul politic, spaţiul democraţiei şi spaţiul public mediatic vom constata că fiecare contribuie la producerea celuilalt.

Spaţiul public mediază între acţiunea politică şi normele democraţiei. Gabriel Thoveron observa că noua comunicare politică reprezintă fructul a trei factori:

a) televiziunea

b) sondajele de opinie

c) publicitatea [1].

Între timp, alegerile din 2004 ne-au adus în spaţiul românesc un nou fenomen – comunicarea politică în spaţiul virtual – pe internet şi sms-uri pe telefoanele mobile.

Apariţia internetului ca un nou “medium” de comunicare a generat o serie de aşteptări în privinţa democratizării sau a dezvoltării unor noi structuri şi practici democratice. Literatura cu privire la democratizarea comunicării politice prin intermediul internetului a luat o amploare deosebită, dezbaterea actuală fiind centrată asupra unor probleme precum:

· Internetul şi depăşirea limitelor mass-media tradiţionale;

Comunicarea politică nu mai poate fi disociată de mass-media, practicile de mediatizare fiind constitutive procesului de comunicare politică. Din perspectiva democraţiei, mass-media înseamnă, pe de-o parte, o extindere considerabilă a accesului la spaţiul public şi, implicit, la informaţia politică şi, pe de altã parte, limitarea participării politice a publicului. Afirmaţia potrivit căreia mass-media diminuează participarea politică nu se referă la faptul că publicul participă la construcţia agendei publice indirect, prin forme mediate precum sondajele de opinie şi intervenţia “clasei mediatice” (jurnalişti, analişti, oameni politici, personalităţi publice, lideri de opinie ş.a). Este vorba de faptul că mass-media – dependente fiind de procesele pieţei – optează pentru anumite practici de mediatizare care pot stimula apatia politică a publicului. În aceste condiţii, cercetătorii investighează potenţialul internetului de a stimula participarea politică prin posibilitatea pe care o oferă utilizatorilor de a interacţiona direct (“one to one”) cu instituţiile şi actorii politici sau cu alţi utilizatori, membrii ai diferitelor comunităţi şi grupuri sociale.

· Internetul şi demonopolizarea informaţiei politice;

Stimularea participării politice depinde în primul rând de creşterea interesului pentru fenomenul politic. O problemã de actualitate se referã la internet ca sursã de informaţii politice “alternative” la informaţia furnizatã de mass-media tradiţionale.

· Internetul şi dezvoltarea democraţiei locale;

Potenţialul interactiv al internetului se manifestă şi în capacitatea acestui canal de a furniza mult mai multă “informaţie identitară” decât mass-media tradiţionale, fapt care, la prima vedere, poate intensifica interacţiunile dintre instituţiile locale şi cetăţeni.

· Internetul – o sursã de comunicare a discursului politic;

Una dintre problemele controversate ale comunicării politice actuale se referã la posibilităţile pe care le au actorii politici de a se adresa direct electoratului astfel încât discursul politic să nu fie “adaptat” de jurnalişti la necesităţile unui “eveniment mediatic”. Unii autori (Breton) semnalează că un simptom al comunicării politice actuale constă în faptul că publicul accede din ce în ce mai greu la discursul politic “mediat”, adică la discursul iniţial al actorului politic. Din acest punct de vedere, internetul ar putea ameliora circulaţia publicã a discursului politic în măsura în care liderii politici şi partidele integrează internetul printre practicile de comunicare politicã.

1.2. Performativitatea în practica discursivă a comunicării politice

Etimologic termenii performativ, performativitate îşi află originea în verbul englezesc perform (a îndeplini, a săvârşi) şi substantivul englezesc performance (îndeplinire, realizare, performanţă), termenii originari punând în evidenţă sensul acţional al celor dintâi.

Temenii performativ, performativitate se impun în universul discursiv odată cu cercetările lui John Langshaw Austin, care caută să argumenteze, prin teoria actelor de limbaj, că a spune înseamnă, totodată, a face. Cercetările sale au fost reunite, după moartea sa în trei volume: Philosophical Papers (1961), Sens and Sensibilia (1962), şi How to Do Things with Words (1962), ultimul fiind şi cel mai relevant pentru încercarea sa.

Termenul performativ intră pe scena discursivă prin distincţia pe care o face Austin între enunţuri performative şi enunţuri constatative. Un enunţ constatativ descrie, constată un eveniment, fapt fără a avea pretenţia de a modifica o stare de fapt. Un enunţ este performativ în momentul în care încearcă să transforme lumea reală prin acţiunea asupra receptorului; este enunţul „în care a spune ceva înseamnă a face ceva; sau în care, prin spunerea sau în spunerea a ceva, noi facem ceva”, prin el locutorul efectuează o acţiune [2]. În timp ce enunţurile constatative sunt sensibile la valorile de adevăr, ele putând fi dovedite adevărate sau false, enunţurile performative sunt indiferente la aceste valori. Servind la îndeplinirea unei acţiuni, ele sunt pasibile de succes sau de eşec, putând fi „fericite” sau „nefericite” în funcţie de realizarea sau nerealizarea acelei acţiuni.

Din cele spuse mai sus, putem trage concluzia că sintagma „performativitatea discursului” reprezintă caracterul acţional al discursului; faptul că prin discurs locutorul acţionează asupra interlocutorului, influenţându-l astfel la nivel cognitiv cât şi la cel afectiv şi volitiv-comportamental. Prin intermediul cuvântului şi interlocutorului, locutorul poate acţiona şi transforma însăşi realitatea. De exemplu, printr-o formulare verbală a unei rugăminţi: „închide, te rog, fereastra!”, adresată unui interlocutor, locutorul poate transforma mediul înconjurător doar prin cuvânt, fără a face altceva decât a spune (iar fereastra deschisă, acum câteva clipe, este în prezent închisă).

Am putea spune, alături de Alexandra Ciorănescu, că enunţul performativ este „o formulă verbală”, prin care „omul este un Prometeu care şi-a propus lupta cea mai grea din toate, care pretinde să fure cerului exclusivitatea celor mai frumoase puteri”, puterea de a face ceva prin a spune [3]. Însăşi traducerea titlului How to Do Things with Words prin Cum să facem lucruri cu cuvinte este destul de relevantă pentru încercarea lui Austin.

Cu toate acestea, faptul că limbajul relevă o dimensiune acţionalistă nu este o noutate, deoarece încă din antichitate retorica a pus-o în evidenţă, „căci ce înseamnă să produci, prin tehnica discursului, diverse efecte asupra auditoriului, dacă nu să acţionezi prin limbaj?” [4]. Prin urmare, performativitatea este „marca oricărei intervenţii discursive ce stă sub semnul retoricului”, accentul căzând pe „impactul pe care discursul îl are asupra auditoriului său, rezultatul obţinut prin punerea în scenă a unei intervenţii discursive” [5].

Întreprinderea retoricii tradiţionale a avut în centrul atenţiei, în special un aspect, anume cel perlocuţionar, din spectrul teoriei actelor de limbaj, care conţine şi aspecte locuţionare, accentuând forţa ilocuţionară a discursivităţii.

Austin va dizolva oarecum distincţia constatativ – performativ, realizând că un enunţ constatativ poate fi şi performativ, în sensul că poate fi folosit cu un scop performativ, iar un enunţ performativ poate avea şi un conţinut propoziţional. Spre exemplu, constatarea: „Alina citeşte” poate fi folosită de locutor pentru a-i sugera interlocutorului „să nu o deranjeze de la lectură”; iar enunţul performativ: „Nu fuma, este dăunător!” are şi un conţinut propoziţional: „fumatul este dăunător”. Prin urmare, în opinia lui, enunţând o frază oarecare, locutorul efectuează cel puţin unul din următoarele acte de limbaj: un act locuţionar, care presupune articularea şi combinarea de sunete, cuvinte cu sens, semnificative, este „actul de a spune ceva” care poate avea un conţinut propoziţional; un act ilocuţionar, care se săvârşeşte în spunerea a ceva (influenţând asupra raporturilor dintre interlocutori), este „actul de a spune ce se face”. Astfel, efectuez actul de a promite spunând: „Promit…”, acela de a ordona spunând: „Îţi ordon…”, actul de a ruga spunând: „Te rog…” etc; un act perlocuţionar care este produs prin faptul de a spune ceva, este „actul de a face ce se spune”, şi are rolul de a convinge persoana, fiind urmat de efecte [6].

Performanţa în activitatea discursivă presupune intersectarea şi integrarea într-un ansamblu echilibrat a retoricii argumentative şi textualiste (modalităţile prin care se construieşte discursul), a retoricii aplicate (a retoricii specializată pe un anumit domeniu al cunoaşterii, retorica discursului politic, în cazul de faţă).

1.3. Argumentarea şi strategiile discursive [7]

Cine spune, cine este vorbitorul, se reflectă în noţiunea de ethos. În studiul discursului politic, ethosul se referă la puterea de convingere a unui discurs bazată pe statutul oratorului, pe calităţile recunoscute ale acestuia, pe imaginea sa, consacrată în ochii opiniei publice. Ethosul include, astfel, tot ceea ce este legat de eu, de emiţătorul mesajului, iar implicaţiile sunt mai mult emoţionale decât raţionale.

În cadrul unor confruntări directe între candidaţii purtători de mesaje diferite, asistăm la dezvoltarea mai multor strategii discursive, printre care amintim:

a) strategiile pozitive – cele care au la bază principiul afirmării de sine, fără atacuri la adresa adversarului

– susţinerea argumentativă a afirmaţiei face apel la raţiune, nu la afect. Astfel se poate observa, spre exemplu, cum atât Adrian Năstase, cât şi Trăian Băsescu fac apel la realizările avute în calitate de prim-ministru, respectiv ministru al transporturilor, în confruntarea directă dinaintea celui de al doilea tur de scrutin, din 8 decembrie 2004.

– arta de a afirma siguranţa de sine: pentru a câştiga încrederea altora, o condiţie esenţială este ca tu însuţi să arăţi încredere în tine şi în formaţiunea pe care o reprezinţi:

Adrian Năstase: Administraţia prezidenţială este puternică dacă preşedintele României este puternic. Eu am dovedit, şi la conducerea partidului şi la conducerea guvernului, că sunt un om puternic.

Trăian Băsescu: (…) este clar că instituţia prezidenţială trebuie să fie extrem de puternică. Din acest motiv, o voi reorganiza şi voi da instituţiei prezidenţiale dimensiunea pe care ea trebuie să o aibă.

În aceeaşi evoluţie a discursului axat pe potenţa politică a candidaţilor se înscrie şi convingerea ambilor politicieni că deţin majoritatea parlamentară şi că vor forma guvernul.

b) strategii negative – ele subminează poziţia adversarului prin atacuri asupra ideologiei sale, a promisiunilor sau chiar a personalităţii sale – argumentum ad hominem (argumentul referitor la persoană):

– atacul pe terenul celuilalt apare atunci când unul dintre candidaţi îşi însuşeşte unul din clişeele cheie ale celuilalt;

– atacul direct – unul dintre adversari îl acuză explicit pe celălalt sau îi reproşează fapte care, în opinia vorbitorului reprezintă greşeli.

Adrian Năstase: Nici eu nu am trăit din munca de partid.

Trăian Băsescu: Nu, l-ai susţinut pe Ceauşescu, aşa, să n-aibă opoziţie.

– atacul indirect, spre deosebire de atacul direct, apare atunci când acuzaţiile la adresa adversarului nu sunt formulate explicit, ci rămân la nivel de implicaţie:

Adrian Năstase: Nu ne putem permite un preşedinte care să facă doar scandaluri, care să genereze crize. Avem nevoie de linişte, avem nevoie de responsabilitate.

Trăian Băsescu: Eu mi-am servit ţara. Toată cariera mea este legată de servit ţara unde a trebuit să o servesc: la bordul navelor, în zone de război, în incendii, în furtună. Am adus acasă ţiţeiul de care avea nevoie ţara. La maximă responsabilitate.

– atacul părţilor slabe adverse – un atac nu asupra persoanei ci asupra a ceea ce face adversarul, păstrând aparenţa unei obiectivităţi, spre deosebire de atacul direct.

– contraatacul:

Adrian Năstase:

Domnule Băsescu, în emisiunea lui Dinescu de la Realitatea TV, din 23 noiembrie, aţi afirmat: nu am nevoie de preoţi ca să simt către Dumnezeu, nu am nevoie de intermediari. Afirmaţia dvs neagă însăşi raţiunea de a fi a bisericii. În aceste condiţii vă întreb: Cum veţi reuşi să fiţi preşedintele unei ţări 99% creştine?

Trăian Băsescu:

Cred că daţi o interpretare complet greşită…

Adrian Năstase: N-am făcut decât să citez…

Trăian Băsescu:

Ca să ajungi la Dumnezeu … şi eu am avut o meserie în care n-am avut biserică pe navă. Ca să ajungi la Dumnezeu trebuie să crezi în Dumnezeu în primul rând. Este condiţia obligatorie.

Nu-i neapărat nevoie nici pentru marinar, nici pentru aviator, nici pentru oameni care au meserii riscante să aibă o biserică pentru a-şi face meseria.

Este suficient să crezi că ceva acolo sus există. Că există un Dumnezeu. Totul este să te comporţi ca om care crede în Dumnezeu şi nu ca om fără nici un Dumnezeu, aşa cum aţi făcut în raport cu pensionarii. I-aţi dat lui Iacubov scuturi şi v-aţi bătut joc de pensionari şi de ţărani.. Aţi dat lui Nicolae de la SNTR scutiri şi v-aţi bătut joc de generaţia tânără.

Este diferenţă probabil între noi. Meseria m-a obligat să cred în Dumnezeu fără să am biserică lângă mine.

Probabil că dvs. în timpul lui Ceauşescu vă permiteaţi să vă duceţi în fiecare duminică la biserică.

c) strategiile neutre tehnici ce apelează mai mult la afecte:

– flatarea electoratului

– apelul la afect – recunoaşterea lui Băsescu a situaţiei în care sunt puşi să concureze la preşedinţia României doi foşti membri de partid comunist.

– repetiţia.

1.3.1. Metaforizarea

Politica alocă doua tipuri de resurse, tangibile şi intangibile, şi doua tipuri de simboluri, concrete şi abstracte, în discursul politic: [8]

Indiferent de domeniul sau situaţia de comunicare în care practicăm discursul, putem deosebi o întrebuinţare literală a limbajului de una nonliterală a sa. Dacă spunem „omul este fragil bio-psihic dar prin inteligenţă reuşeşte să supravieţuiască” ne situăm într-o întrebuinţare literală a limbajului, pe când dacă spunem, precum Pascal, „omul este o trestie cugetătoare” suntem într-o întrebuinţare nonliterală a acestuia. În primul caz, persoana care vorbeşte (scrie) vrea să comunice interlocutorului într-un mod direct ideea că „omul este slab bio-psihic dar că prin raţiune devine tare”; în cazul al doilea, Pascal ne comunică aceeaşi idee (ca idee de bază, deoarece pot fi deprinse şi alte conotaţii) dar într-un mod indirect, analogic şi sugestiv.

Distincţia este clasică, avându-şi originea în tradiţia retorică, începând cu Aristotel, dar este cunoscută, în special, sub forma distincţiei sens literal – sens figurat. Deşi studiile de retorică tradiţională impun mai multe tipuri de figuri retorice ce ilustrează întrebuinţarea sensului figurat sau a nonliteralităţii în practica discursivă, noi vom aborda metafora ca exponent al acestei întrebuinţări, copilul reuşit al mariajului retoric.

Metafora este inclusă în clasa figurilor ce ţin de sens, fiind numită şi figură semantică, figură de stil sau trop, „prin intermediul căreia se prezintă ca echivalenţi doi termeni distincţi, realizându-se între aceştia un transfer de trăsături semantice; … presupune un transfer de termeni, posibil datorită conţinutului semantic parţial comun al elementului substituit şi al celui care substituie.” [9] . În tradiţia retorică, ea este definită şi ca „trop prin asemănare” sau „comparaţie prescurtată”, prin ea desemnându-se un obiect prin numele altuia cu care are un raport de analogie.

Deşi metafora este definită, în special, la nivel de termeni, aceasta ia în majoritatea cazurilor forma enunţului, astfel încât vom vorbi mai specific de enunţuri metaforice şi prin extensie de discurs, limbaj metaforic sau figurat în opoziţie cu cel literal.

Unii gânditori, precum Nietzsche, Manthner, consideră că limbajul verbal în totalitate este de natură metaforică, prin el omul nu poate face altceva decât să sugereze o idee, să facă aluzie la un obiect sau stare de lucruri, dar nicidecum să le cunoască. Pentru ei distincţia literal – nonliteral (metaforic) nu poate fi susţinută întrucât însuşi literalitatea e de natură metaforică, nu există decât o singură stare a limbajului, cea metaforică. În acest sens, Nietzsche va afirma: „a transpune o excitaţie nervoasă într-o imagine! Prima metaforă. Imaginea din nou transformată într-un sunet articulat! A doua metaforă.”[10], iar Mauthner afirmă că „omul nu va putea depăşi niciodată o descriere metaforică a lumii, nici cu ajutorul limbajului comun, nici cu acela al limbajului filosofic…cuvintele sunt, în cazul cel mai bun, metafore a ceea ce este perceput prin simţuri.”[11].

Cei doi gânditori sesizează, odată în plus, ceea ce au observat şi alţii, precum I. Kant, anume că o cunoaştere a lumii este mai curând o construcţie a spiritului, logosului nostru (înţeles atât ca raţiune cât şi ca discurs sau ca „raţionalitate discursivă”) decât o reflectare mimetică, fidelă a realităţii, că noi nu putem prinde decât „fenomenul”, „lucrul în sine” scăpându-ne întotdeauna. În acest sens se va întreba Nietzsche de unde vine acest „instinct al adevărului”? Când, de fapt, dominant este „instinctul de a forma metafore.” Iar Mauthner, observând arbitrarietatea şi convenţionalismul limbajului (în sensul de nemotivat şi nu de aleator) le va considera o „debilitate” cognitivă a acestuia, ba chiar şi una acţională, spunând că limbajul nu este decât o convenţie, ca regula unui joc; cu cât cei ce participă la joc sunt mai numeroşi, cu atât limbajul va fi mai constrângător. Totuşi el nu va putea nici cunoaşte, nici modifica lumea reală.” [12].

Bernard Pautrat, într-un studiu, Imperiul metaforei, atrage atenţia că „marca acestui caracter metaforic al limbii e mai întâi arbitrarul denumirilor, designaţiilor şi delimitărilor.” [13] El consideră că Nietzsche surprinde cel mai potrivit acest fapt prin metafora dansului, în Zarathustra: „cuvintele şi sunetele n-au fost ele date lucrurilor pentru ca omul să-şi redea sieşi puteri asupra lucrurilor? Frumoasă nebunie e vorbirea: astfel omul dansează de-asupra tuturor lucrurilor.” [14].

Astfel, în viziunea celor doi autori, logosul, limbajul nu este dominat de „instinctul cunoaşterii, adevărului” ci de „instinctul estetic”, prin urmare gânditorul nu mai este chemat să prindă lumea în exactitatea ei (aceasta este o iluzie) ci pentru a o recrea artistic; „este imposibil să fixezi definitiv conţinutul conceptual al cuvintelor. Cunoaşterea lumii prin intermediul limbajului este deci imposibilă. Cu putinţă este să fixezi conţinutul reprezentativ al cuvintelor. Arta este deci cea care devine posibilă prin intermediul limbajului…” [15]. Rezultă că omul, având limbajul ca mediu de experimentare a cunoaşterii, nu poate avea acces decât la opinie (doxa), interpretări; „episteme” nefiind rezervate decât zeilor.

Deşi critica limbajului făcută de cei doi gânditori este mai mult decât pertinentă vom „comenta” pe marginea afirmaţiilor făcute de ei. Chiar dacă „limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele” (Wittgenstein), iar „limitele limbajului” evidenţiate mai sus de cei doi autori sunt destul de evidente, nu este mai puţin pertinent să vorbim despre „vituţile limbajului”.

„Vrem, nu vrem”, mediul în care noi oamenii experimentăm lumea şi depozităm sau comunicăm această experienţă este limbajul. Deşi nu putem dobândi acea cunoaştere absolută a lucrului în sine, cunoaşterea fenomenală, hermeneutică şi-a dovedit de cele mai multe ori validitatea prin efectele sau eficacitatea acţională; or, în general, cunoaşterea este în vederea acţiunii, căci omul, deşi împins de instinctul curiozităţii în actul cunoaşterii şi-a verificat cunoaşterea în acţiunea practică. Însuşi convenţionalismul şi arbitrarietatea limbajului văzute de autorii menţionaţi ca o „debilitate” a acestuia au constituit totuşi şi o imensă resursă de a accede la cele mai complexe teorii şi legi ştiinţifice prin potenţialul de abstractizare şi generalizare aflat în limbaj. Chiar dacă cei doi gânditori vorbeau despre valabilitatea pur artistică a limbajului, şi într-adevăr ipotezele (ştiinţifice sau nu) sunt o „creaţie artistică” în sensul că sunt un produs al minţii şi imaginaţiei noastre, cu toate acestea limbajul are şi o valabilitate epistemologică întrucât ipotezele (ca enunţuri) se verifică sau se falsifică mai devreme sau mai târziu în practică.

În concluzie, putem spune că valabilitatea artistică a limbajului este dublată de una epistemologică, că omul „adevărului artistic” este dublat de omul „adevărului epistemic”.

Retoricul, precizează Bernard Pautrat, nu este deci o specie a genului „discurs”, ţinând în mod specific de Retorică: „el este esenţa însăşi a limbii, şi orice discurs ţine, de drept, de retorică” [16]. Această afirmaţie este o parafrază succintă la „Retorica” lui Nietzsche, readucând încă o dată în prim plan cele discutate mai sus: natura metaforică a limbajului.

Cu toate că metafora la origine este un procedeu retoric şi poetic un „ornament estetic” care îmbracă discursul în hainele seducţiei şi persuasiunii, se constată astăzi că ea poate fi întâlnită în majoritatea tipurilor de discurs şi chiar acolo unde nu ne aşteptăm, fiind intrigaţi că dăm peste ea şi în „sanctuarul obiectivităţii”: discursul ştiinţific. Prin urmare „asistăm astăzi la deplasarea acestui trop din spaţiul lingvisticii şi al retoricii în cel al epistemologiei: problematica metaforei a devenit un topos central în cunoaştere. Metafora a încetat pe de o parte să fie un mit poetic, devenind principiu explicativ în ştiinţă, iar pe de altă parte să se cantoneze doar la nivel lexical, pentru a intra în câmpul teoriei discursului.”[17]. Putem spune, aşadar, că suntem martorii unei emigrări inter-domenii, accentul deplasându-se de pe metafora retorică şi poetică pe metafora ştiinţifică, iar ca efect constatăm o metamorfoză dinspre metafora estetică, expresivă spre cea cognitivă, referenţială, dinspre o figură de stil spre o figură de gândire. De fapt „cele două aspecte, cognitivul şi expresivul, coexistă, numai că, în ştiinţă, metafora este preponderent cognitivă, iar în artă precumpănitor expresivă” [18].

Metafora reprezintă, în această paradigmă un „mod non-definiţional de fixare a referinţei”, definindu-se ca „raţionalitate imaginativă”[19]. Departe de a fi doar un simplu „ornament retoric”, metafora funcţionează ca instrument de cunoaştere, ea apărând pentru a compensa carenţele de „denumire”, lacune ale unui tip de limbaj în criză de termeni pentru noi aspecte ale realităţii. Metafora este o componentă a limbajului cotidian, Dumarsais afirmând că „se creează mai multe figuri de stil într-o oră în hală decât într-o zi la Academie”[20], cât şi a discursului ştiinţific, din nevoia de a desemna fenomene ştiinţifice mai puţin obişnuite: „găurile negre”, „efect tunel”, „groapă de potenţial”, etc., caz în care nu mai poţi face distincţie între „ştiinţa care descoperă” şi „arta care inventează”; cu toate acestea, funcţia metaforei ştiinţifice fiind cea referenţială, de elucidare a referentului.”[21].

Reboul şi Moeschler vor explora această funcţie referenţială a metaforei în cadrul discursului cotidian luând ca exemplu enunţul „camera ta e o cocină”, care din punct de vedere literal e fals, dar verosimil din punct de vedere nonliteral deoarece cel puţin unele dintre implicaţiile pe care le declanşează sunt adevărate, de exemplu faptul că „în camera ta e dezordine.” [22]. Şi pentru ei întrebuinţarea metaforei se explică prin faptul că anumite gânduri nu pot fi exprimate decât prin enunţuri nonliterare.

Cu toate acestea, P. Ricoeur în Metafora vie ne atrage atenţia că „referinţa metaforică” deşi este prezentă, ea nu este totuşi una directă, primară, „tare”, aspecte specifice enunţului literal, ci una indirectă, secundară, „slabă”, pentru că „vederea metaforică este o <<vedere ca>>”. Enunţul metaforic recreează realitatea prin ficţiune, organizând astfel lumea noastră şi aducând un spor de sens, înţeles, prin punerea în scenă a unui „adevăr metaforic”. Limbajul–obiect în Metafora vie este discursul literar, care are atât o funcţie poetică cât şi una retorică; „cea de-a doua urmăreşte să-i convingă pe oameni, oferind discursului podoabe care plac…prima urmăreşte să redescrie realitatea pe calea ocolită a ficţiunii euristice”, prin urmare „metafora poartă informaţie pentru că ea <<re-descrie>> realitatea.” [23]. Astfel prin metaforă locutorul nu descrie direct realitatea, lumea ci cu ajutorul ficţiunii, referinţa metaforică fiind produsă pe „ruinele” referinţei literale. Metafora vie reprezentând de fapt o entitate lingvistică nouă care vine să ia locul uneia vechi, osificate, „metaforă moartă” dar şi să desemneze un aspect al realităţii încă nenumit.

Putem spune că, în practica discursivă din orice domeniu sau situaţie de comunicare, limbajul este întrebuinţat atât într-un mod literar cât şi într-unul non-literar (metaforic), unul dominând funcţie de tipul de discurs sau domeniu. La extreme se situează discursul ştiinţific dominat de literalitate şi discursul poetic dominat de nonliteralitate. Metafora nu este doar un „ornament estetic” ce îmbracă discursul, menit a emoţiona, persuada, ci în aceeaşi măsură ea este o strategie discursivă, referenţială, chiar dacă „slabă”, prin care locutorul poate urmări atât seducţia cât mai ales îmbogăţirea universului cognitiv al interlocutorului cu noi cunoştinţe, „adevăruri”. Metafora este o excelentă şi sugestivă modalitate sugestivă prin care fenomene complexe pot fi înţelese, comprehendate datorită analogiei puse în joc, deşi ea lasă loc unor multiple interpretări şi prin extensie unei doze de indecizie, susţinându-se, „împotriva epistemologiei neopozitiviste că, în ştiinţe, metaforele sunt implicate în elaborarea de concepte.” [24]

1.3.2 Propaganda

Cuvântul “propagandă” îşi are originea în Congregaţia pentru Răspândirea Credinţei (lat. Congregatio de Propaganda Fide), înfiinţată în 1622 de Biserica Catolică, cu scopul de a coordona activităţile misionarilor în America Centrala, America de Sud, Caraibe, Filipine, Japonia, China şi India, fără însă a se limita la aceste ţări, şi de a organiza o bibliotecă şi o şcoală pentru preoţii misionari, toate acestea cu scopul de a restaura catolicismul în ţările protestante şi ortodoxe şi de a-l răspândi prin convertirea celor care practicau religii necreştine.

În prezent, termenul are o conotaţie mai curând negativă, referindu-se la răspândirea deliberată a unor informaţii, zvonuri, idei şi lucrări de artă, cu scopul de a dăuna altor grupuri specifice, mişcări, credinţe, instituţii sau guverne. Astfel de exemple sunt propaganda revoluţionară şi propaganda nazistă.

În Doctrina pentru operaţii psihologice a forţelor armate ale SUA din 2003 se poate găsi una din puţinele definiţii „oficiale” ale propagandei, înscrisă într-un document doctrinar militar: “Orice formă de comunicare în sprijinul unor obiective naţionale în scopul influenţării opiniilor, emoţiilor, atitudinilor sau comportamentelor oricărui grup de oameni în beneficiul direct sau indirect al sponsorului acestei comunicări “. Tot aici, propaganda este clasificată în Propagandă Neagră, în care se lasă să se înţeleagă că informaţia ar emana de la altă sursă decât cea reală; Propagandă Gri, în care nu este identificată sursa; şi Propagandă Albă, în care sursa sau sponsorul este cunoscut publicului.

În esenţă, propaganda reprezintă o propagare sistematică a unei doctrine, ideologii sau idei, care reprezintă o valoare pentru vorbitor (un exemplu poate fi şi propaganda electorală). Cuvântul-cheie al definiţiei este „sistematic”. Simpla expunere a unei ideologii sau doctrine nu reprezintă propagandă. Pentru a deveni propagandă, ideologia şi doctrina trebuie să fie răspândite printr-un sistem de comunicare, printr-o serie de evenimente organizate pe o perioadă lungă de timp, cu scopul de a face ca auditoriul să adopte un nou fel de a gândi.

În lucrarea sa Aphorismes du temps présent 1913, Gustave Le Bon spunea că: “Este mult mai uşor să sugestionezi o colectivitate, decât un individ. Credinţa în puterea sa şi lipsa de răspundere, îi dau gloatei o intoleranţă şi un orgoliu excesive “.

Înaintea sa, în lucrarea De la Démocratie en Amérique I 1835, Alexis de Tocqueville opina că:

În general, concepţiile simple pun stăpânire pe spiritul poporului. O idee falsă, dar exprimată clar şi precis, va avea întotdeauna o putere mai mare în lume decât o idee adevărată, dar complexă. Prin urmare, partidele – care sunt un fel de mici naţiuni în sânul uneia mari – se grăbesc mereu să adopte ca simbol un nume sau un principiu, care adesea reprezintă foarte imperfect scopul pe care şi-l propun, şi mijloacele pe care le folosesc, dar fără de care nu ar putea nici să subziste, nici să acţioneze.

Ceea ce este foarte interesant de ştiut este faptul că propaganda s-a născut mai curând în sânul regimurilor democratice decât în sistemele totalitare, iar

ca manipulare a convingerilor şi comportamentului populaţiei prin folosirea de simboluri şi discursuri, propaganda a fost un fenomen dominant al secolului al XX-lea.[25]

J. Ellul demonstrează cum, în timpul primului război mondial, se declanşează, în Statele Unite, o tehnicizare a cuvântului menită să convingă. Este vorba despre CPI (Commitee on Public Information) menit să ridice moralul şi să asigure difuzarea idealurilor americane în străinătate, ocazie cu care s-a născut mitul „cruciadei democraţiilor pentru pace respectând drepturile omenirii” [26].

În istoria propagandei, Germania nazistă şi Uniunea Sovietică sunt exemplele clasice. Metodele folosite (uneori în premieră), ca şi rezultatele obţinute (soldate în majoritatea cazurilor cu pierderi inestimabile de vieţi omeneşti şi de valori culturale şi economice) reprezintă culmi ale fenomenului propagandei, culmi pe care lumea civilizată speră să nu le mai atingă niciodată.

Hitler considera că masele nu au capacitatea de a înţelege desfăşurarea unor evenimente, de aceea este esenţial apelul la emoţii. El afirma că: „Efectele propagandei se bazează în mare parte pe emoţii şi într-o foarte mică măsură pe intelect. Liderii trebuie să evite să aibă pretenţii intelectuale exagerate din partea maselor. Receptivitatea lor este limitată, inteligenţa, redusă, dar puterea de a uita este enormă. De aceea, propaganda trebuie limitată la câteva idei esenţiale, care să fie exprimate cu insistenţă în puţine sloganuri, până când toţi oamenii ajung să fie convinşi de ceea ce li se spune“.

O metodă eficientă de propagandă nazistă au constituit-o zvonurile şi aluziile. La începutul guvernării naziste, Goebbels a dus o întreagă campanie de denigrare a membrilor partidelor din opoziţie, lansând zvonuri despre scandaluri în care aceştia ar fi fost implicaţi. Spre sfârşitul războiului, când devenise evidentă iminenta înfrângere a naziştilor, Goebbels a lansat un zvon conform căruia cercetătorii germani erau pe punctul de a inventa două arme noi, un submarin capabil să atingă viteze mari şi un tun antiaerian cu direcţionare magnetică a muniţiei, care făcea imposibilă ratarea ţintelor. Scopul acestor zvonuri era de a menţine credinţa că victoria germanilor era încă posibilă şi că ei ar trebui să lupte în continuare, în ciuda înfrângerilor suferite pînă atunci.

Conform propagandei naziste, o metodă eficientă de manipulare a maselor era inventarea şi repetarea insistentă a unor neadevăruri atotcuprinzătoare, imposibil de dovedit. De exemplu: „Germanii sunt o naţiune superioară“, „Europa este condusă din umbră de o conspiraţie a evreilor“. Astfel de minciuni erau imposibil de contrazis, deoarece, dacă sunt susţinute de mici detalii adevărate, întreaga afirmaţie pare adevărată. Iar dacă este repetată suficient de des, ea sfârşeşte prin a deveni realitate.

Propaganda nazistă a creat două imagini pentru Hitler. Într-una era prezentat ca un părinte al naţiunii, zâmbind şi îmbrăţişând copii, afişele având ca slogan: „Hitler – ultima noastră speranţă“. Goebbels considera că această imagine este deosebit de eficientă, deoarece „Oamenii simpli capătă încredere în el, pentru că îl simt ca pe un prieten şi un protector“. În cealaltă ipostază, Hitler era înfăţişat drept „Conducătorul“, abordând întotdeauna ţinuta militară, sigur pe el, foarte impunător, trecând în revistă trupele.

Multe dintre metodele propagandei naziste au fost folosite şi de comunişti. În 1912, cu cinci ani înainte de a ajunge la putere, partidul comunist şi-a înfiinţat propriul ziar, Pravda (Adevărul). Pentru mai bine de şapte decenii, acesta a fost ziarul puterii şi publica doar articole bine filtrate, cenzurând informaţiile care nu trebuiau să ajungă la opinia publică din Uniunea Sovietică şi din ţările est-europene.

Moartea „omului vechi“ şi naşterea „omului nou“ au devenit obiectivele principale ale politicii comuniste. Creierul acestei operaţiuni ambiţioase era departamentul de propagandă, care, la ordinul Comitetului Central, trebuia să se ocupe de controlul propagării ideilor oficiale în întregul corp social.

Acţiunea sa era preluată la toate nivelurile partidului de organisme care aveau aceleaşi sarcini. Reţeaua de propagandişti era, practic, o armată de mai multe milioane de persoane (doar în URSS!) şi forţele sale erau repartizate în funcţie de tipurile de acţiuni la care luau parte.

Plehanov definea propaganda drept utilizarea cu bună ştiinţă a unor argumente ştiinţifice şi istorice pentru a îndoctrina publicul atent şi informat, iar agitarea – drept folosirea sloganelor sau a parabolelor pentru a exploata lacunele celor needucaţi.

Primul scop al propagandei comuniste este promovarea în exterior a imaginii înfrumuseţate a ţărilor socialiste şi o imagine întunecată a celor nesocialiste. Al doilea este acela de a ascunde intenţiile reale de dominare a lumii sub umbrela „luptei pentru pace“. Cât despre cel de-al treilea scop, este cel de a interveni într-o formă invizibilă în politica internă a statelor necomuniste, perturbând opinia publică prin ceea ce în vocabularul tehnic al KGB se numea „dezinformare“ sau „măsuri active“. Disimularea foametei şi a exterminărilor în URSS, în timpul anilor ’30, constituie o adevărată operă de artă a propagandei şi a cenzurii comuniste. În anii ’50, când democraţiile au început să vadă ce însemnase cu adevărat teroarea stalinistă, totul era deja istorie. Condiţiile mizere de muncă, moartea miilor de ţărani şi de muncitori din cauza foametei şi a persecuţiilor erau ascunse de zecile de ani de legende aurite despre comunism. Abia în 1976 s-a aflat că „Marele pas înainte“ al lui Mao, din 1959, s-a tradus printr-o foamete înspăimântătoare în urma căreia au murit cel puţin 60 de milioane de chinezi şi că „Revoluţia culturală“ a fost de fapt o explozie de barbarie. Toate acestea fuseseră ascunse în spatele imaginii unei Chine progresiste, netributare modelului stalinist, un exemplu de dezvoltare demn de urmat de toate ţările lumii a treia.

Sovieticii numeau „măsuri active“ o parte din tehnicile menite să producă un anumit disconfort opiniei publice din ţările necomuniste. Un exemplu îl constituie fabricarea de documente false, ca, de exemplu, pretinsa scrisoare a preşedintelui Reagan către regele Juan Carlos al Spaniei din 1981. Prin aceasta, preşedintele Americii îl invita pe un ton imperativ şi ofensator pe şeful statului spaniol să ia mai rapid hotărârea intrării în NATO şi, de asemenea, să ia măsuri împotriva partidelor care se opuneau.

Această scrisoare, ajunsă în mâna presei şi a unor diplomaţi aflaţi la Conferinţa asupra Securităţii şi Cooperării în Europa, a stârnit o reacţie spaniolă de mândrie şi de indignare împotriva amestecului Statelor Unite în treburile interne ale Spaniei şi a compromis intrarea acesteia în NATO.

Eficacitatea propagandei directe are ca rezultat final slăbirea încrederii în sursele oficiale, care de obicei sunt întâmpinate cu scepticism.

Propaganda presupune o tehnică de manipulare a cuvântului care presupune cinci reguli de formare:

– simplificarea, în special prin personificarea unui duşman unic;

– îngroşarea, care permite desfigurarea faptelor;

– orchestrarea – care permite repetarea mesajelor astfell simplificate şi desfigurate;

– transfuzia, care permite adaptarea la diverse tipuri de public;

– contaminarea – în vederea obţinerii unanimităţii.[27]

„Propaganda se apropie de publicitate, prin încercarea de a crea, transforma sau confirma opiniile şi prin recursul la mijloace împrumutate de la ea, dar se deosebeşte de aceasta prin scopul său, care este unul politic şi nu unul comercial.”[28]

Pentru Harold D. Lasswell (Tehnici de propagandă în războiul mondial) „propaganda înseamnă democraţie”, propaganda constituind singurul mijloc de a asigura adeziunea maselor, mijloc mai economic decat violenţa, corupţia ori alte tehnici de guvernare.

Această viziune instrumentală consacră o reprezentare a atotputerniciei mass-media, considerată instrument de „circulaţie a simbolurilor eficiente”. Se presupune că mass-media acţionează după modelul „acului de seringă hipodermicã” desemnând efectul sau impactul direct şi nediferenţiat asupra indivizilor atomizaţi.

Lasswell – în lucrările sale: Psihologie şi politicã, 1930, Politicã mondialã şi insecuritate personalã, 1935 – este interesat de problemele propagandei, ale opiniei publice, propunând studierea sistematică a conţinutului mijloacelor de comunicare în masă şi elaborarea unor indicatori pentru identificarea tendinţelor (trends) aşa-numitei World Attention, elementele care modelează „mediul simbolic mondial” conducând la construirea politicilor (policymaking).

Specificul raporturilor şi al activităţilor politice contemporane îl constituie criza de credinţă politică, ceea ce obligă oamenii politici, după cum afirma Gabriel Thoveron, să investească tot mai mult în comunicare: „de îndată ce apare vreo dificultate între ei şi aceia care îi mandatează, aceasta este numaidecât considerată o <<problemă de comunicare>> – de a-i convinge pe cetăţeni de temeiul actelor ori deciziilor lor“[29].

În societate orice problemă poate deveni politică. Politica evoluează în dinamica mizelor economice, sociale, culturale, religioase, etnice, lingvistice. Activitatea politică are în atenţie emergenţa problemelor colective, formularea întrebărilor adresate autorităţilor publice, elaborarea de soluţii, conflictul dintre aceste proiecte şi modul lor de reglementare.

În fiecare din aceste procese se găseşte implicată comunicarea, iar contribuţia ei la activitatea politică este omniprezentă, fie că este vorba de socializare şi participare, de elaborarea agendei, de mobilizare sau de negociere.

Comunicarea impregnează toată activitatea politică în măsura în care aproape toate comportamentele de acest tip implică recursul la o formă oarecare de comunicare.

Caracterizată prin ambiguitate conceptuală, prin ubicuitatea fenomenelor, comunicarea poate fi analizată mai eficient în relaţiile ei cu politicul prin cercetarea practicilor discursive efective, care ajung sa fie practici politice. Viaţa politică actuală poate fi caracterizată ca un continuu efort de comunicare al locutorilor politici pentru a-şi legitima acţiunile, discuţia fiind principala modalitate prin care se realizează participarea politică.

1.4. Intenţia practică a locutorului în comunicarea politică

În cazul întrebuinţării referenţiale, constatative a limbajului, intenţia locutorului este una teoretică, cognitivă vizând înţelegerea (interlocutorului) ca scop în sine. Locutorul, propunându-şi doar captarea sensului, accederea prin limbaj la lumea referentului, de către interlocutor, şi nu adeziunea acestuia, în vreun fel sau altul, la cele spuse.

În momentul folosirii performative a discursului, intenţia locutorului nu mai este una teoretică ci una practică, adică aceea de a acţiona, influenţa, transforma „lumea psihocomportamentală” a interlocutorului, şi prin aceasta lumea reală, exterioară. În acest moment, înţelegerea de către interlocutor a celor spuse nu mai este un scop în sine, ci un mijloc în vederea influenţării şi transformării celuilalt, şi odată cu el a lumii reale. Înţelegerea este o condiţie necesară dar intermediară, în uzajul performativ al discursivităţii, reacţia interlocutorului nu se produce decât în urma înţelegerii celor spuse.

Prin urmare, referenţialitatea este întotdeauna prezentă în întrebuinţarea performativă a limbajului prin dimensiunea sensului (înţelegerii sensului) dar nu întotdeauna printr-o accedere fidelă la lumea referentului. Locutorul poate folosi o serie de „jocuri de limbaj” sau „jocuri de sens”, care se dovedesc a fi doar pure „speculaţii lingvistice”, „licenţe lingvistice” fără vreo legătură solidă cu realitatea, dar cu efecte notabile asupra receptorului. În acest cadru intră: unele încercări poetice postmoderniste, unele producţii literare, unele încercări retorice, fenomenul „limba de lemn” şi poate multe altele. Minciuna, ca stratagemă discursivă manipulatorie, prezintă atât sens cât şi referinţă, valoarea ei referenţială fiind însă falsul. Este cu atât mai greu de depistat şi de ocolit efectele ei nocive, cu cât locutorul este un mai bun artist în a-şi prezenta discursul ca fiind credibil.

Vreau să scot, astfel, în evidenţă, faptul că o intervenţie discursivă performativă nu ţine neapărat ca enunţul vehiculat să fie adevărat, valid. De dragul acţiunii, influenţării, efectelor, unii locutori nu numai că renunţă la aceste valori, ci folosesc chiar contrarele lor, precum: minciuna (care e un enunţ fals) sau limba golită de orice conţinut referenţial. În concluzie, efectul practic este cel care primează, efectul teoretic, cognitiv fiind de cele mai multe ori doar un adjuvant.

Acest accent pe „utilitatea”, pe efectul practic, în cazul enunţurilor performative, se explică şi prin faptul că Austin, părintele termenului performativ, era însufleţit de un spirit pragmatic sau pragmatist. Dovada clară a acestei afirmaţii fiind faptul că volumul intitulat How to do things with words este obiectivarea publicistă a unor conferinţe ţinute de autor la Harvard, în 1955, sub numele de William James Lectures.

Scopul fundamental al lui Austin, în William James Lectures fiind acela de a se opune convingerii larg răspândită în filosofia anglo-saxonă a vremii, conform căreia limbajul are funcţia de a descrie o stare de fapte. Acest caracter fundamental descriptiv al limbajului, Austin îl va numi „iluzie descriptivă” [30].


[1] Thoveron, Gabriel: Comunicarea politica azi, Editura Antet, Oradea, 1996, p. 11.

[2] Austin, John Langshaw: Cum sa faci lucruri cu vorbe, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2005, p. 12.

[3] Ciorănescu, Alexandra: Despre performativitatea discursului literar, în: „Revista de istorie şi teorie literară”, nr. 2, Editura Academiei române, 1995, pp. 152-153.

[4] Romedea, Adriana-Gertruda : Actele de discurs: o perspectivă semiotică, Editura „Ştefan Lupaşcu”, Iaşi, 1999, p. 17.

[5] Sălăvăstru, Constantin.: Raţionalitate şi discurs, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 98.

[6] Austin, John Langshaw: op. citată, p. 109.

[7] Scurtulescu Antonia: op. citată, pp. 177-227.

[8] Virgil, Stoica : Metodologia analizei politice, Ed. Universităţii “Al.I.Cuza”, 2004

[9] Bidu-Vrânceanu, Angela (coordonator): Dicţionar general de ştiinţe – Ştiinţe ale limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 289

[10] Ghica, Marius.: Omul poetic pe tărâmul limbajului, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1989, p. 141.

[11] Janik, Allan, Stephen: Fritz Mauthner şi critica limbajului, Revista „Secolul XX”, nr. 325, 1988, p. 230.

[12] Idem, p. 231.

[13] Pautrat, Bernard: Imperiul metaforei, Revista: „Secolul XX”, nr. 325-, 1988, p. 214.

[14] Idem, p. 214.

[15] Janik, Allan, Stephen op. citată, p. 232.

[16] Pautrat, Bernard: op. citată, p. 214.

[17] Rovenţa-Frumuşani, Daniela.: Argumentarea – modele şi strategii, Editura All, Bucureşti, 2000, p. 118.

[18] Idem, p. 119.

[19] Ibidem, pp. 122-123.

[20] Bougnaux, Daniel: Introducere în ştiinţele comunicării, Polirom, Iaşi, 2000, p. 71.

[21] Rovenţa-Frumuşani, Daniela: Semiotica discursului ştiinţific, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p. 67.

[22] Reboul, A., Moeschler J.: Pragmatica, azi, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 2001, pp. 173-174.

[23] Ricoeur, P.: Metafora vie, Editura Univers, Bucureşti, 1984, p. 380.

[24] Ducrot, Oswald, Schaeffer, Jean-Marie: Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Editura Babel, Bucureşti, 1996, p. 381

[25] Nedelcu, Mioara – Marketing politic, Ed. Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi 2005

[26] Ellul, Jacques: Historie de la propagande, 1967, apud Breton, Philippe: Manipularea cuvântului, Ed. Institutul European, Iaşi, 2006, p. 57

[27] Breton, Philippe: op. citată, p. 59.

[28] Nedelcu, Mioara: op. citată

[29] Thoveron, Gabriel: Istoria mijloacelor de comunicare, Ed. Institutul European, Iaşi, 2003, p. 17

[30] Moeschler, J., Reboul A.: Dicţionar enciclopedic de pragmatică, Ed. Echinox, Cluj-Napoca, 1999, p. 45.

Comentarii
  1. omv37 spune:

    IMI PALCE.
    E OK BAIATUL

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s