In cautarea limbii perfecte – Umberto Eco

Posted: Septembrie 20, 2007 in comunicare, filosofie, filozofie, limbaj

Filosofii greci identificau în limba greacă limba raţiunii, iar Aristotel îşi alcătuieşte lista de categorii pe temeiul categoriilor gramaticale din greacă. Nu că asta ar însemna o afirmare explicită a primordialităţii limbii greceşti; pur şi simplu, gîndirea era identificată cu propriul vehicul natural, Logos era gîndirea, Logos era şi vorbirea. Despre vorbirile barbarilor se ştiau puţine lucruri şi, prin urmare, în ele nu se putea gîndi, chiar dacă se admitea, de exemplu, că egiptenii elaboraseră o ştiinţă proprie şi străveche; despre ea se ştia însă numai prin intermediul unor discursuri transmise în greacă.

Apoi, o dată cu expansiunea civilizaţiei greceşti, limba greacă dobîndeşte un nou statut, mai puternic. Dacă înainte existau aproape tot atîtea variante de greacă cîte texte erau (Meillet 1930 : 100), în epoca ulterioară cuceririlor lui Alexandru cel Mare se răspîndeşte o limbă greacă comună, aşa-numita koine. Aceasta nu va fi numai limba în care se vor scrie operele lui Polybios, Strabon, Plutarh şi Aristotel, ci limba transmisă de şcolile de gramatică, ea devenind treptat limba oficială a întregii zone mediteraneene şi orientale atinse de cucerirea lui Alexandru şi supravieţuind pe timpul dominaţiei romane ca limbă a culturii. Vorbită chiar de patricienii şi de intelectualii romani, precum şi de cei implicaţi în comerţ, în călătorii, în diplomaţie, în dezbaterea ştiinţifică şi filosofică în lumea cunoscută, greaca devine limba în care se transmit primele texte ale creştinismului (evangheliile şi traducerea Septuagintei, secolul al IH-lea î.Cr.) şi dezbaterile teologice ale primilor părinţi ai Bisericii.

O civilizaţie înzestrată cu o limbă internaţională nu suferă de multiplicitatea limbilor. Totuşi, cultura greacă, prin Cratylos al lui Platon, îşi pusese aceeaşi problemă lingvistică dinaintea căreia se găseşte cititorul povestirii biblice : anume, dacă Nomotetul a ales cuvinte care numesc lucrurile potrivit naturii lor (physis), teza lui Cratylos, ori dacă le-a atribuit printr-o lege sau convenţie omenească (nomos), teza lui Hermogenes. în această dispută, Socrate evoluează cu o aparentă ambiguitate, ca şi cum ar adopta cînd o teză, cînd pe cealaltă. De fapt, după ce a tratat ambele poziţii cu multă ironie, formulînd etimologii în care nici măcar el (sau Platon) nu crede, Socrate avansează propria teză, conform căreia, în definitiv, cunoaşterea nu ţine de raportul nostru cu numele, ci de raportul nostru cu lucrurile sau, mai bine zis, cu ideile. Vom vedea că, inclusiv în cazul culturilor care nu au cunoscut dialogul Cratylos, orice dezbatere asupra naturii unei limbi perfecte a urmat una din cele trei căi trasate de textul platonician, ce discută totuşi condiţiile de perfecţiune ale unei limbi fără să pună problema unei limbi perfecte.

Tot textul  

Comentarii
  1. krossfire spune:

    Limba chineza merita studiata sub aspectul tonurilor si a lipsei unei gramatici efective. E o limba ”afectiva” dupa cum sugera cineva 🙂

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s