HIERATICUL – “LUMINA LUMII”

Posted: Decembrie 2, 2007 in filosofie, filozofie, religie

În momentul despărţirii de ucenicii Săi, la Înălţare, Mântuitorul le-a făgăduit că „Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 21). Este mult de grăit despre acest „cu voi sunt”, dar, oricum, nu este vorba despre o prezenţă palpabilă, ci, mai ales, de lucrare, de efectul ajutorului nevăzut la creşterea, la realizarea creştinilor, încât să se afirme „lumina lumii”, chiar dacă autorul acesteia este luat din câmpul vederii omului în cel mai propriu înţeles al cuvântului. Întrucât doreşte ca „lumina lumii” să fie călăuzitoare până la sfârşitul veacurilor, Mântuitorul a lăsat un reper în jurul căruia aceasta să prindă existenţă şi să se desfăşoare într-o cuceritoare splendoare. „Lumina lumii” vine din sufletul aflat în starea cea mai bună, zidit după chipul Mântuitorului care şi-a asumat şi creşterea firii omeneşti până la desăvârşire prin Întrupare. De aceea, în Biserica Ortodoxă, Taina Sfântului Mir se administrează imediat după naştere, odată cu Sfântul Botez. Căci ea este a creşterii armonioase a persoanei. Iar primirea acesteia numai după un număr bunicel de ani influenţează negativ spiritualitatea în respectivul areal creştin. Încât, despre cei ce nu primesc această însemnată Sfântă Taină, se poate spune o vorbă asemănătoare cu „nu are cei şapte ani de-acasă”.
Acolo unde se primeşte această Sfântă Taină încă de la botez, s-a născut şi s-a încetăţenit noţiunea de „hieratic”. Este o trăsătură de mare importanţă în ceea ce priveşte ideea că „adevărul” se află în ceva specific unei anumite spiritualităţi. „Hieratic” înseamnă că un anumit lucru este părtaş de sfinţenie. Referindu-se la faţa omului, noţiunea arată că aceasta reflectă „liniştea interioară”, „netulburarea”, „statornicia” sufletului, corespunzătoare cu informaţia biblică despre cum proorocul Ilie a constatat că „în adiere de vânt se află Domnul Dumnezeu”, iar nu în „furtună”, în „vânt nebun” sau „năprasnic”.
Această „pace adâncă” se reflectă pe faţă nu numai în netulburare, nu numai într-o anumită inerţie şi chiar de-a dreptul în nivelul redus până la lipsă al expresivităţii. Deşi riscăm o neînţelegere, aversiune, tribut de plătit din capul locului arătăm că ultima noţiune este vinovată de nenumărate şi mari prejudicieri, deteriorări şi schimbări în rău a relaţiilor dintre semeni.
Jovialitatea, dorinţa de a petrece, distracţia căutată ş.a.m.d. sunt acceptate ca semne de bine. Iar înfundarea discernământului comun se realizează în vorba populară: „Urâtul din ce-i făcut ? Din omul care-i tăcut!” Această zicere se dovedeşte adevărată numai pe jumătate. Şi, mai mult, n-ar trebui să se folosească, deoarece necesită o reală şi pertinentă cunoaştere a sufletului pentru a aşeza cele două părţi la locul lor.
Există în primul rând o tăcere necăutată şi nedorită a sufletului aflat departe de pacea lui Dumnezeu. Frământarea interioară îi creează un blocaj sufletesc, o împrăştiere şi o absenţă răufăcătoare în chiar momentele cruciale ale vieţii. El nu ştie să dea răspunsul cel mai potrivit şi uneori este pus în situaţia că „tăcerea îl acuză”. Răspunsul potrivit îi vine doar după ce ocazia „a trecut dealul”. Nivelul redus al „repeziciunii minţii” (Acatistul Mântuitorului, icos 8, verset 4) îi rătăceşte şi defavorizează pe aceştia. Ei intră în categoria „acedicilor” despre care vorbeşte literatura ascetică. Numai că aici este definit efectul (‚acedie’ – toropeală, plictiseală, mahmureală), iar nu cauza, adică agitaţia interioară care produce atâtea neajunsuri dintre care cel mai mare este pierderea puterii de muncă şi apoi lenea. Fără îndoială că, în această parte, are dreptate zicerea populară.
Al doilea fel de tăcere reprezintă un semn de bine, dar ignorat de către mulţi vieţuitori pe acest pământ. Dar şi întrucât nu a fost evaluat cum se cuvine de către ştiinţă. În linii mari, această tăcere intră într-un „model economic” al sufletului, cu nevoi minime, unele aproape inexistente şi randament maxim. Este vorba despre sufletul hieratic, cel care cunoaşte din belşug „pacea adâncă şi statornică”, oglindită apoi pe faţă în amintitul nivel redus al expresivităţii. Acest suflet apreciază drept germene al euharistiei soliditatea sa, lipsa nevoii de a fi apreciat, ca şi trăsătura de „monachos” relativ şi care proporţionează optim preocupările vieţii în favoarea creativităţii. Lipsa sau nivelul foarte scăzut al nevoii de a fi apreciat îl fereşte de a cădea în capcana linguşitorilor. În acelaşi timp, se leagă şi de nevoia minimă de a comunica. Ne aflăm aici în câmpul bogat roditor al binecuvântatei tăceri, semn şi al maturităţii. La această situaţie se potriveşte vorba populară „tace şi face”. În plus, hieraticul este prins şi de o noţiune cu mare încărcătură ştiinţifică, anume abstracţiunea. Manifestând o mare uşurinţă în a prinde înţelesul exact al celor rostite de interlocutor, fiind păzit astfel de a săvârşi sau a fi acuzat de răstălmăciri, el realizează o comunicare totală în cât mai puţine cuvinte. Acestea însă conţin noţiuni cheie, de mare interes, uneori cu valoare ştiinţifică în iconomia discursului. Pe lângă acestea însă şi felul lui de a judeca în domeniul subiectiv (adică al relaţiilor interpersonale) vine cu prezumţia de „adevăr”, datorită neatârnării interioare şi marii lui suportabilităţi. Oare nu de aceasta „sfinţii vor judeca lumea”? (I Corinteni, 2) Dar în deplină cunoştinţă şi despre sine şi despre alţii. Deosebim în această privinţă două păreri din literatura patristică. Astfel, Tertulian se exprimă că „anima naturaliter christiana”, adică „sufletul în mod firesc este creştin”. Avem de-a face cu o strălucitoare exprimare hieratică. Din păcate însă, Tertulian ignoră faptul că alţii nu au stabilitatea şi forţa sa interioară şi categoriseşte orice cădere sau neîmplinire a omului drept „licenţă morală”. Ca atare, devine rigorist!
Origene, în schimb, spune că în cadrul apocatastazei, Dumnezeu va ierta şi pe diavol. Având în vedere numai propria sa suportabilitate, acest prodigios gânditor greşeşte prin debordare sau „dare pe-afară”. În realitate, există şi alte criterii de care trebuie să se ţină seama pentru ca „logica hieratică” să nu rătăcească drumul. În acest fel, Sfântul Pavel spune: „Cu lapte v-am hrănit, nu cu bucate, căci încă nu puteaţi (mânca) şi încă nici acum nu puteţi” (I Corinteni 3, 2). „A putea”, intrat în câmpul noţiunii de iertare, stabileşte o paletă largă de situaţii de avut în vedere de către „logica hieratică” sau „mioritică”. Când astfel de referinţe lipsesc, se impune să fie invocată chiar „lacuna” ca factor determinant nu numai în evenimente, în istorii, în relaţii, ci chiar în sisteme. Este şi cazul teologiei, dar şi al filosofiei.
Cea din urmă prezintă interes deosebit, deoarece la origine îngloba toate străduinţele şi achiziţiile din domeniul spiritului. De aici se manifestă o reminiscenţă când cineva nu este avizat asupra unui subiect sau asupra unui anumit fel de a pune problema: „Dumneata faci filosofie cu mine!” Apoi, disciplina la care ne referim se ocupă şi de religie. Şi tocmai în aprecierea filosofică a religiei „lacuna” poate deţine „partea leului”, deformând realitatea. Dacă adăugăm la aceasta şi „logica temperamentului”, de foarte multe ori călăuzitoare în demersul filosofic încă şi mai păgubitoare se dovedesc astfel de strădanii pentru religie. Judecăţile care vin dintr-o stare patologică, admisă la nivelul actual al ştiinţei, împinge de-a binelea religia într-o fundătură fără întoarcere. De aceea, se cere imperios ca „lacuna” însăşi să fie abordată, selectând-o nu după treapta pe care se află filosofului, ci după nivelul său (al lacunei) şi după prejudiciul adus valorii religioase. Din acest punct de vedere, emblematică se dovedeşte „lacuna” lui Friedrich Nietzsche.
În Logica sentimentelor, Theodule Ribot prezintă pe filosoful numit mai înainte drept caz concludent de conversiune în domeniul religios, moral şi estetic. La rândul său însă, Ribot dovedeşte o puternică lacună. Pare că nu şi-ar da seama despre originea conversiunii lui Nietzsche în alternanţa stărilor sale de avânt şi depresie, boală psihică sadea, categorisită drept „psihoză maniaco-depresivă”. În realitate, ar fi vorba de un lanţ lacunar cu trei verigi care se vrea un argument forte despre „raţionamentul inconştient”.
Eticheta de „inconştient” se menţine doar atâta vreme cât logica diferitelor temperamente nu este adusă la lumină. După ce se întâmplă acest lucru, căutătorul găseşte cea mai plauzibilă explicaţie, inclusiv despre o teorie filosofică. Şi, dintre toţi filosofii, Fr. Nietzsche se pretează cel mai mult la a folosi „lacuna” drept element explicativ cu aport dominant. Dreptul de a folosi noţiunea adusă în discuţie se fundamentează pe existenţa şi lucrarea acesteia ca trăsătura de mare generalitate. Maxima lui Saint Exupéry nu greşeşte deloc în această privinţă: „Omul, acest necunoscut”. De fapt, aici se găseşte izvorul a foarte multe tragedii şi neînţelegeri. Aici, nu în altă parte, trebuie căutată şi originea unor concepte cu pretenţie de investire filosofică şi chiar religioase. Dintre toate, cel mai reprezentativ se dovedeşte „soarta”. Aceasta înseamnă resemnare existenţială în lipsa argumentelor despre marea fericire, disproporţionată faţă de efort sau despre nefericirea la fel de disproporţionată faţă de eventualul cuantum de întuneric al persoanei: „N-am omorât pe nimeni”.
După felul şi scopul pentru care a fost creat, omul este chemat să depăşească existenţa lacunară şi să desfăşoare un drum până la cunoaşterea de sine. Iar  în diversitatea îndeletnicirilor, anumite categorii sunt chemate să aibă aţintit înaintea inimii motto-ul: „Să-i arăţi omului că-l cunoşti mai bine decât se cunoaşte el însuşi”.
În virtutea întreitei slujiri, preotul este astăzi chemat nu numai să-l poarte, ci să-l împlinească până la a ridica valoarea îndeletnicirii sale (adică a preoţiei) până la nivelul de a fi indispensabilă societăţii. Pe această cale a străduinţei, „lacuna” lui Nietzsche va putea fi abordată plecând chiar de la nivelul comportamentului. Căci ea ascunde o mare confuzie, asemănătoare cu cea în care cade omul atunci când spune: „Urâtul din ce-i făcut ? – Din omul care-i tăcut!”.
Se pare că însăşi „tăcerea” determinată de blocajul sufletesc resimţită de Nietzsche în perioadele de depresie a constituit mobilul operei sale. El a vrut să-şi refuze şi să depăşească starea de nedorit care-l apuca în viaţă, alternativ cu una de avânt. Că nu şi-a mărturisit această dorinţă, de altfel îndreptăţită, intră în lacună, dar nu numai atât. Se poate spune că a şi minţit prin omisiune. Şi nu numai. Atribuind „decadence” unor largi categorii, popoare sau religii, el creează impresia că de aşa ceva nu este atins, că el face întreaga teorie în virtutea lui de „psiholog/psihanalist”, calitate care i s-a revelat la un moment dat. În realitate, „psihologismul” său se dovedeşte curat „gândirism”, curată investire ştiinţifică asupra pretenţiozităţii unei gândiri introvertite. Noi socotim gândire introvertită pe aceea cu caracter apăsător, epuizant pentru subiect şi care poate fi descoperită în cazul unor temperamente. Astfel formulată introvertirea, dualitatea extroversie-introversie, atât de mult cercetate de C. G. Jung, dispare pentru a face loc lui normal-introvertit. Căci dacă nu este de dorit suferinţa, cu atât mai mult cea nejustificată sau disproporţionată în raport cu cauza.
Or, nemărturisindu-şi suferinţa, Fr. Nietzsche se vrea nu numai învăţător, ci chiar mântuitor. Şi se cunoaşte rolul nefast jucat de teoria sa în geneza celui de-al doilea război mondial – chiar dacă s-a spus deseori că sunt doar speculaţii. Atribuind poporului german calitatea de arian, propaganda lui Hitler a trezit în sufletul acestuia pe Wottan, zeul furtunii în care s-a crezut până la creştinare. Este explicaţia credibilă pe care o dă psihanalistul amintit mai înainte.
Că Fr. Nietzsche vorbeşte dintru ale sale poate fi argumentat şi cu ceea ce afirmă, dar şi cu felul cum este alcătuită opera sa. În genere, linia argumentaţiei sale, indiferent dacă este vorba despre religie, morală sau artă, constă în alegerea, preferinţa activismului, a efervescenţei şi negarea sau chiar distrugerea pasivismului, precum şi a tuturor valorilor pe care le asociază cu acestea. „Milă”, „iertare”, „binefacere”, după părerea lui, formează eflorescenţe ale pasivismului, ale slăbiciunii care n-au drept de existenţă şi se cer înlăturate prin lucrarea celor „tari” şi capabili de acţiune. Ca atare, propune „răsturnarea tuturor valorilor”, iar celui ce o va face îi revine de drept titlul de mântuitor.
Dintre lucrările lui Nietzsche, foarte multe sunt formate din fragmente scurte, tratând diferite idei. Acestea apoi sunt aşezate sub diferite titluri de capitole sau cărţi. Nu există însă unitate interioară, nu există o argumentaţie laborioasă desfăşurată pe multe pagini. S-ar zice chiar că fragmentele prezintă trăsătura de enunţ şi doar atât. Chiar Voinţa de putere, pe lângă faptul că a apărut postum, adună foarte multe aforisme rânduite după un plan de către sora lui Nietzsche şi Peter Gast. Claudiu Baciu, care prefaţează ediţia din 1999 în limba română, nu este încredinţat că Nietzsche însuşi ar fi alcătuit „un plan în patru cărţi”, deşi a formulat titlul. El spune textual: „cei doi editori pretind”. Aşezarea în volum a zicerilor lui Nietzsche prezintă neîndoielnic un mult mai înalt nivel de sistematizare decât felul cum au prins fiinţă. Că tema „voinţa de putere” a apărut în fragmente disparate şi că abia postum acestea au fost rânduite într-o carte ce s-a vrut cât de cât coerentă reflectă împrăştierea sufletească a autorului. Apoi, mai departe, cele zise formează tot atâţia „nori de mărturii” despre „intropatia” celui ce vrea să aducă lumină pentru a deveni el mântuitor în lume. În afară însă de preţiozitatea rostirilor sale, autorul nu-şi dă seama cât de departe se află de adevăr, nu din rea credinţă, ci fiindcă i-a lipsit un izvor viu al cunoaşterii. Şi, din păcate, acesta a stat departe şi până astăzi, nevenind pe câmpul înfruntărilor ştiinţifice pentru a se arăta şi a vorbi răspicat.
Lipsa la care tocmai s-a făcut referire aparţine unei noţiuni mai largi ce se dovedeşte generoasă până la reconsiderarea felului în care au fost prezentaţi de-a lungul timpului diferiţi autori.
Este vorba, evident, de „lacună” – la care tocmai am făcut referire. Atât de mare se prefigurează importanţa acestui cuvânt pentru cercetarea ştiinţifică, încât, de la bun început, se poate formula ca o noţiune ştiinţifică cu mare putere explicativă. În linii mari, „lacuna” ar aduna toate reperele informaţionale care i-au lipsit unui autor pentru a-şi construi o anumită teorie. Prin omisiune, acele repere au influenţat definitoriu corpul operei gânditorului, de altfel plin de dăruire în a scoate la iveală „adevărul” său. Şi astfel, ceea ce se doreşte o realizare finită, un produs armonios al minţii, uneori al strădaniilor de-o viaţă, se loveşte de ceea ce noi numim „handicap”! – care poate merge până la „lipsa coloanei vertebrale”. Fără riscul de a greşi, aşa ceva prezintă şi „voinţa de putere” a lui Nietzsche. Ea a ieşit din mintea unui om în care alternau stările de depresie şi avânt, şi constituie o problemă de viaţă şi de moarte chiar pentru autor. „Voinţa de putere” este rodul „dorinţei” din cadrul stărilor depresive, după cum „voinţa de lumină” este rodul dorinţei cuiva care, dintr-un motiv sau altul, se află în întuneric. De pildă, cel aflat într-o galerie subterană fără scări doreşte nu numai eliberarea, ci să ajungă şi la lumină. Nietzsche a formulat „voinţa de putere” doar după reperele pe care i le-a oferit propriul său suflet, omiţând să arate acest lucru. De aceea, atunci când vorbeşte de epuizare, pare a se rosti pe sine însuşi. În linii mari, el a putut să scoată la iveală un titlu – Voinţa de putere – şocant, cu impact chiar, dar din propria introspecţie şi în termeni comparabili. El îşi refuză astfel neputinţa, slăbiciunea, „epuizarea” din starea de depresie, pentru a promova „activismul” din starea de avânt. Dacă acest „activism” a luat numele de „voinţă de putere”, autorul însuşi ignoră că prezintă un caracter patologic. Căci toate ruminaţiile prezente ca idee în starea de depresie prind fiinţă, pe bucăţele – parţial -, în starea de avânt.
Iar o sinteză a tuturor acestor începuturi de făptuire care să se vrea dezvoltate mai departe până la capăt ce denumire mai potrivită ar putea să capete decât „voinţa de putere” ? Că Fr. Nietzsche nu s-a sesizat de aspectul patologic al noţiunii constituie încă o notă determinantă a „lacunei”. În această privinţă, părinţii pustiei realizează o apreciabilă depăşire.
În cunoscuta, dar, în acelaşi timp, şi necunoscuta „acedie”, „voinţa de putere” se cristalizează la cel mai înalt nivel al său. Îndepărtându-se cu gândul de la cea mai bună stare, unii asceţi au categorisit ca nu a lor şi de nedorit „iubirea de stăpânire”. Sub această formulare este pusă şi în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, socotită de noi drept a „acedicului” prin excelenţă. Şi dacă Nietzsche nu şi-a mărturisit slăbiciunea, căderea, neîmplinirea, asceţii care au fost prinşi de acestea au făcut-o cu prisosinţă şi prin construirea unui concept („acedia”), dar şi prin rugăciunea amintită. O fugară parcurgere a literaturii pe această temă (de exemplu, cartea ieromonahului Iosif Bunge) dă seama despre faptul că „acedia” şi „Rugăciunea Sf. Efrem Sirul” sunt avute în vedere în comparaţie cu o stare mai bună şi de dorit a sufletului, respectiv noţiunea de „optim”, atât de târziu descoperită de ştiinţă, faţă de cele la care se aplică.
În linii mari, „optimul” este prezumat sau subînţeles şi prin „acedie” şi dincolo de „Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul”. Aceeaşi noţiune a avut-o în vedere şi Nietzsche atunci când a formulat „voinţa de putere”, numai că reperele pe care le-a folosit nu aveau valoare ştiinţifică. Tendinţele expansiv-tiranice din starea de avânt, împliniri ale ruminaţiilor din starea de depresie, nu formează nicidecum astfel de repere. Că autorul şi-a pus singur eticheta de „psiholog” nu poate înşela şi, cu atât mai mult, nu sporeşte valoarea ştiinţifică. Căci optimul se află cu totul în altă parte, una cu totul devalorizată de autor până într-acolo încât să i se atribuie butada „aşa ceva nu poate să existe”.
Din perspectiva desfăşurării de forţe pe care o întreprinde împotriva „preotului ascetic”, care pretinde că ar deţine optimul, Nietzsche ar respinge-o din capul locului. Nu trebuie să fim nedrepţi şi să arătăm că în aceasta constă marea sa „lacună”. „Sensul ascetic” după care trebuie înţelese cuvintele „oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10, 10) a lipsit cel mai mult din introspecţia lui Nietzsche, situaţie ce poate fi comparată cu lipsa coloanei vertebrale, dar, mai ales, a luminii. Astfel, pentru el, valorile şi religioase, şi etice, şi estetice nu puteau fi argumentate ştiinţific şi, de aceea, a dorit să realizeze o „răsturnare a tuturor valorilor”. Pentru el, criteriile ştiinţifice le dădeau efuziunile stării de avânt, inclusiv cu componenta dominaţiei tiranice şi săvârşea o confuzie regretabilă între liniştea adâncă a altora şi nedorita proprie stare de depresie. Această confuzie seamănă cu cea pe care o săvârşeşte vorba populară atunci când categoriseşte tăcerea drept semn sigur al urâtului sufletesc. Pentru a desfiinţa o astfel de înşelăciune este nevoie de o muncă sisifică.
Fiind departe de starea optimă pentru care nu avea repere în propria introspecţie, dar îi lipsea şi bogăţia argumentării ştiinţifice, Nietzsche a pornit şi a susţinut un război necruţător împotriva „ascetismului”. Apoi, socotindu-se ca luminător, ca deschizător de drumuri, a putut să intituleze una din operele sale Aşa grăit-a Zarathustra! Adică, mesajul său venit din „competenţa” de „psiholog” se situează deasupra şi va trebui să înlocuiască pe cele pretins (după el) revelaţionale.
Aplicând însă „lacuna” ca noţiune explicatoare şi făcând legătura între starea sa patologică şi operele sale, fără greşeală se poate ajunge la rostirea scurtă şi cuprinzătoare: „Sărmanul Nietzsche!” Căci n-a ştiut ce-i cu el! Iar ultimul său titlu amintit poate fi folosit cu binefăcătoare roade doar prin schimbarea subiectului – „Aşa grăit-a icoana!”.
Cultul sfintelor icoane, legat de cel al sfinţilor, prezintă următoarea trăsătură care ar trebui să dea de gândit tuturor celor ce îl contestă. Istoric, începutul său nu poate coincide cu cel al Sfintei Biserici. Chiar chipul Mântuitorului este mai mult prezent în mintea Sfinţilor Apostoli şi, după aceea, prins pe un suport material. Întruparea Mântuitorului a constituit principalul argument pentru cultul sfintelor icoane, când acesta a fost contestat. Există însă unul şi în acord cu ideea de realizare a celor ce cred, cu faptul că se numesc creştini. Starea sufletului care a ajuns la nivelul cel mai înalt prezintă trăsătura de iconic, adică se impune axiomatic să fie arătată, oferită ca model, folosindu-se şi toate argumentele ştiinţifice. Că este aşa, că stă chiar în comportamentul care caută binele rezultă şi de acolo că noţiunea de „icoană” a trecut şi la sensul figurat. Astfel se vorbeşte de „icoana mamei” cu referire nu la faţă, ci la întreg universul relaţiei sale cu copiii.
Pentru trăsătura de „iconic” în literatura ascetică se întâlneşte următoarea istorie. Un părinte din pustie, un ava, trimite într-o zi pe ucenicul său să laude morţii. Acesta se conformează, merge la cimitir şi aruncă vorbele măgulitoare: „sfinţilor”, „drepţilor”, „apostolilor” ş.a.m.d. La întoarcere este întrebat dacă a făcut ce i s-a poruncit şi care a fost răspunsul celor adormiţi. „Nimic n-au zis!”. A doua zi este trimis să batjocorească. Urmează epitete opuse celor din prima zi: „hoţilor”, „tâlharilor”, „desfrânaţilor” ş.a.m.d. Apoi, la confirmarea că şi de această dată „nimic n-au zis” cei adormiţi, ava scoate sentinţa nemuritoare şi care rezistă probelor ştiinţifice că, după cum „morţii nu vorbesc”, tot aşa sufletul nu trebuie să se simtă măgulit la auzirea laudelor şi să nu se tulbure la necaz. Este starea optimă pe care n-a cunoscut-o şi n-a putut-o lua ca reper Fr. Nietzsche. Ea transpare apoi pe faţa omului prin inerţie, imobilitate sau, de-a dreptul, „lipsă de expresivitate”. Este ceea ce iconografia a prins sub denumirea de „hieratic”. De origine grecească, această noţiune se traduce prin „sfânt”, când se referă la lucruri. Dar o faţă „hieratică” (de sfânt) trimite şi către un suflet corespunzător. Inerţia, lipsa de expresivitate reflectă marea statornicie, stabilitate a sufletului. Acesta constituie modelul de oferit, încât se poate spune că icoana ne grăieşte de veacuri, chiar iradiindu-ne buna aşezare lăuntrică a sfintelor personaje. Că este aşa, se găseşte un punct de plecare chiar în logica vieţii şi a relaţiilor interpersonale. Se cere doar preocupare şi abordarea zonei de lucrare drept un câmp de cercetare.
Condus de sintagma „din pastoraţie spre adevăr”, în anul 2003, la Postul Sfintei Marii, am prezentat creştinilor foaia volantă „Nu dori apreciere!”. Este o trăsătură puternică, alături de altele, a sufletului hieratic. La acest material s-a ataşat şi icoana Sfintei Parascheva. Raţiunea constă în următoarele: Sfânta prezintă un chip hieratic, iar faptul că „s-a întrarmat bărbăteşte” corespunde cu acesta.
În materialul „Logica mioritică”, publicat în cotidianul „Lumina”, am arătat că există un temperament sănătos (al femeii) care gândeşte pentru interesele familiei (ad intra). Altul (al bărbatului) este orientat spre relaţionarea largă, adică a lui şi a familiei (de aceea este cap de familie) în afară (ad extra). Comparând faţa bărbatului cu a femeii, în general, se constată următoarele deosebiri: bărbatul prezintă o faţă mai inertă, cu un ten gros, iar femeia o faţă mai flexibilă şi cu ten subţire. Sau, faţa bărbatului este mai puţin expresivă – de multe ori aproape inexpresivă, iar a femeii mai expresivă. Fără îndoială, această deosebire este dominantă, nu absolută. În cele din urmă, faţa bărbatului se apropie sau stă mai aproape de „hieratic”, pe când a femeii se află mai departe. Această situaţie se potriveşte cu cele arătate în „Familia creştină” (Naşterea Domnului, 2003), cum că femeia trebuie să fie mai „încăpăţânată”, dar tot ei îi revine administrarea pungii familiei ca una ce are ierarhia spontană a nevoilor. În această privinţă nu am citat pe Maslow, ci am dedus în urma miilor de întrebări pe care le puneam la taina Sfintei Spovedanii. (A existat o perioadă în care mă scandalizam de „încăpăţânarea” femeii, până am găsit explicaţia şi am arătat-o în foaia „Familia creştină”).
O altă întrebare viza înţelegerea între soacră şi noră. O atare punere de problemă se justifică mai ales fiindcă statistica empirică a vorbirii populare arată unde se ivesc mai des probleme: între soacră şi noră, iar nu între socru şi ginere. Astfel, şi viaţa cu relaţiile sale ne oferă argumente pentru rostirea creştină asupra sa. Şi nici nu poate fi altfel în religia Întrupării.
În zona spiritualităţii sau a realizării celor chemaţi să se dovedească drept creştini, icoana însăşi o ia înaintea teologiei; de altfel, la fel ca întreaga viaţă a Bisericii. Se poate spune că icoana grăieşte transmiţând semnificaţii copleşitoare privite în profunzime, nedesfăşurate, însă explicit, netraduse în cuvinte şi judecăţi de valoare rostite.
După cum s-a arătat şi în materialul „Cinstirea Maicii Domnului” – Naşterea Domnului 2004, icoana Maicii Domnului cu pruncul în braţe este „mai cunoscută, mai des întâlnită” decât cea a Naşterii. Aceasta deoarece, prin Întrupare, Mântuitorul şi-a asumat şi creşterea firii Sale omeneşti până la desăvârşire. Iar creştinii constată şi preferă această creştere.
Mesajul icoanei Maicii Domnului cu pruncul nu se limitează însă la atât. Printr-o transformare genială, ea condensează întreaga istorie sufletească a Maicii Domnului. Şi o face redând un chip al Sfintei fecioare care îmbină tinereţea cu hieratismul. Or, acesta din urmă lipseşte din icoana romano-catolică, deoarece chipul nu este pus să grăiască precum o „Biserică însufleţită”. Perspectiva Maicii Domnului din icoana ortodoxă se desfăşoară de la zămislirea până la adormirea sa. Dar nu ca a unei persoane care, pur şi simplu, s-a născut şi a trăit pe pământ, ci asumându-şi, fiind pătrunsă şi reflectând tot rostul său în iconomia mântuirii. Ca şi specificul acestei mântuiri care constă în primul rând în ispăşirea adusă de Fiul său şi apoi în realizarea creştinilor aici pe pământ.
În icoană, tinereţea Maicii Domnului uneşte puterea proprie cu negarea morţii (la care duce îmbătrânirea!). Dar despre puterea proprie nu se constată că i-a stat drept început o „voinţă” în sensul lui Nietzsche, ci, pur şi simplu, aceasta a venit prin purtarea de grijă şi prin legile firii semănate de Dumnezeu. Chiar creşterea consemnează o putere care doar se explică, scoţând de aici argumente pentru mulţumirea de adus lui Dumnezeu şi pentru arătarea pilduitoare către ceilalţi (trăsătura iconică). Cu aceasta însă se pătrunde pe neobservate în hieratismul chipului Maicii Domnului.
Deşi în viaţa omenească hieratismul se apropie mai mult de bărbat, se întâlneşte o anumită  transformare care îl leagă şi de femeie. Odată cu înaintarea în vârstă, cu apropierea de perioada când nu mai poate zămisli şi naşte prunci, chipul femeii se hieratizează, dar nu cu accent pe îmbătrânire, ci cu intrarea în altă fază a „felului de a gândi” şi anume, acel pentru care se găseşte toată accepţiunea că „va lăsa omul (adică fiul mamei) pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup şi ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă”. Din această perspectivă rezultă următoarea concluzie pentru relaţiile din viaţa omenească. Ca normală, ca regulă dominantă între femeia mai tânără (şi nora) şi cea mai în vârstă (şi soacra), prima (nora) trebuie să fie mai încăpăţânată.
Începând cu Postul Mare 2005, femeilor în vârstă – peste 55-60 de ani – le sugerez să se compare cu perioade trecute din viaţa lor. Şi au început să mi se confirme deducţiile teoretice de mai sus. Hieratismul Maicii Domnului este unit, în icoană, cu tinereţea, deoarece, dincolo de chip, sufletul contemplă şi biruinţa asupra morţii şi sălăşluirea împărăţiei cerurilor înăuntrul creştinilor şi începutul părtăşiei cu lumina dumnezeiască încă din lumea aceasta.
Iar noţiunea cheie care le uneşte stă în verbul „a putea”, sămânţă a „valorii” care determină creştinismul şi care călăuzeşte sufletele, măcar că teologia rămâne datoare să se ridice până aici. Căci, din păcate, în zona spiritualităţii, mai mult judecăţile care vin din „a nu putea” s-au afirmat uneori cu pretenţia de a determina şi chiar de a defini creştinismul. Astfel, ne putem întreba dacă, în ceea ce priveşte concepţia despre sacru, Mircea Eliade nu este tributar lui Rudolf Otto.
Maica Domnului priveşte însă din icoană cum se realizează pe pământ creştinii drept „fii ai lui Dumnezeu” cu suflet robust şi neabătut. Cum există în creştini o putere care nu s-a teoretizat şi pentru că a venit fără o dorinţă conştientă, ci în urma creşterii armonioase (Taina Sfântului Mir!), îmbinând factorii credinţă, har dumnezeiesc şi străduinţe ascetice. Asceticul-hieraticul din icoana Maicii Domnului grăieşte că nu există o „voinţă de putere” decât în formă patologică, deoarece nu există nici dorinţa începătoare. Iar în ceea ce priveşte aspectul de conducere al puterii, acesta revine în urma îmbinării de competenţe ce pot fi validate ştiinţific. Odată explicată geneza operei lui Nietzsche prin intropatia sa şi cu tributul lacunei, devine paradigmă şi pentru abordarea altor nume mari, printre care Fericitul Augustin şi Blaise Pascal. Iar primul îşi are rolul său în sfâşierea creştinismului prin orientarea pe care a dat-o şi care i-a purtat numele secole de-a rândul în partea de apus a creştinismului.
Peste toate, icoana Maicii Domnului ne grăieşte că izvorul hieratismului din creştinism este chiar Mântuitorul. Absenţa râsului la El constituie cel mai puternic indiciu al hieratismului, adică un suflet care nu se umflă şi, de aceea, nu este nevoie să se descarce.

Preot, Ioan VÂRLAN

Parohia Sf. Nicolae – „Ciurchi”, Iasi

Comentarii
  1. paulcemk spune:

    Ai un blog de-a dreptul impresionant. Si imi plac temele abordate. 😉

  2. tonysss spune:

    Multumesc pentru apreciere. Doxografia a inceput sa imi placa … nu fac decat sa afisez articole care imi plac cand le citesc, avand binenteles o destinatie precisa.

  3. fridu spune:

    Interesanta expunerea parintelui Virlan. Il stiam a fi un om deosebit, fara insa a-i citi nici un articol. Este un parinte bun, din cite stiu eu.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s