Teoria judecatii in Critica ratiunii pure

Posted: Decembrie 11, 2007 in filosofie, filozofie

 de Conf. univ.dr. Constantin Aslam

Kant sondeaza posibilitatile de cunoastere ale metafizicii. Metafizica pretinde ca este nu numai o forma de cunoastere a lumii, cat mai degraba ca este cunoasterea prin excelenta. Este un fel de supra cunoastere din moment ce investigheaza Absolutul. Problemele ei sunt: Lumea, Dumnezeu, Sufletul.

Daca nu avem o cunoastere asupra acestei entitati (a Absolutului), nu putem sustine ca putem dobandi o imagine secventiala si sectoriala adevarata. Metafizica propune, prin urmare, o serie de cunostinte superioare cunostintelor obisnuite, din moment ce obiectul ei de cunoastere este Absolutul. Aceste cunostinte sunt pure (nu provin din experienta), pentru ca Dumnezeu sau nemurirea sufletului nu sunt date in experienta. Titlul lucrarii lui Kant, Critica ratiunii pure, este sugestiv pentru intentiile sale. Intr o interpretare libera, Critic Ratiuni Pure, inseamna analiza si intemeierea cunoasterii care nu provine din experienta.

Kant raporteaza acest gen de cunostinte pure la cunostintele obtinute de stiinta: matematica si fizica teoretica. In stiinta, nimeni nu contesta faptul ca judecatile specifice ei nu ar fi cunostinte veritabile. Toata lumea este de acord ca stiinta produce cunostinte adevarate. Nu acelasi lucru se intampla in metafizica. Cunostintele pure produse de a lungul istoriei gandirii de catre metafizica sunt amplasate intr un permanent regim de contestare. Kant se vede atunci silit sa analizeze structura interna a cunostintelor pentru a raspunde daca metafizica este posibila ca stiinta sau nu. Dar ce sunt cunostintele?

Cunostintele sunt judecati de tipul S – P. Analizand judecatile, Kant distinge intre judecatile analitice si judecatile sintetice. Judecatile analitice sunt judecati explicative in sensul ca predicatul desfasoara notele pe care noi le gandim in mod implicit in subiect. Judecatile analitice nu sporesc cunoasterea pentru ca noi aflam ceea ce deja stiam. Aceasta inseamna ca, din perspectiva logica, predicatul judecatii analitice este inclus in subiect ca nota a sa. Aceste judecati sunt necesare si universale (valabile oricand, pretutindeni si intotdeauna). Proprietatea de a fi necesare si universale este numita de Kant cu termenul de a priori. Judecatile analitice sunt judecati a priori pentru faptul ca ele sunt valabile in mod general, indiferent de modul in care va evolua experienta. Adevarul lor poate fi stabilit numai prin inspectie logica, ele impunandu se mintii noastre pentru ca noi nu putem gandi contrariul lor. De pilda, judecata: „Toti sotii sunt casatoriti” este o judecata analitica pentru ca predicatul logic „casatorit” este inclus in subiectul „sotii” in chiar definitia lui. Noi nu putem gandi contrariul acestui enunt „Toti sotii sunt necasatoriti”, pentru ca venim in conflict cu ideea de „sot”, ideea care este gandita, prin definitia cu ideea „casatorit”. Exemplul prin care Kant ilustreaza acest tip de judecati, si la care se aplica acelasi rationament expus mai sus – este: „Toate corpurile sunt intinse”.

[…]

Tot textul  

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s