Limbajul Filozofiei Analitice

Posted: Ianuarie 3, 2008 in filosofie, filozofie, limbaj

de M. Hutanu

Filozofia analitică s-a dezvoltat în special în spaţiul anglo-saxon, ca o reacţie împotriva hegelianismului şi a metafizicii. Dacă la început problema principală aflată în discuţia filozofilor analitici era limbajul, astăzi putem vorbi de un adevărat termen-umbrelă, filozofiei analitice subsumându-i-se, pe lângă filozofia limbajului, şi epistemologia, teoria cunoaşterii, filozofia ştiinţei, logica filozofică, filozofia minţii. Variatele domenii menţionate sunt, totuşi, unite prin anumite caracteristici comune. În primul rând, analogia, figura textuală caracteristică filozofiei în general (Bidu-Vrănceanu 2000:157–164), este concurată, în cazul filozofiei analitice, de un alt tip de argumentare, bazat pe exemple şi contraexemple şi pe scenarii ipotetice.
În al doilea rând, filozofia, în general, se caracterizează printr-un tip special de scriitură, care se apropie atât de textele literare, cât şi de textele ştiinţifice; poziţia intermediară între literatură şi ştiinţă este însă destul de precară în cazul filozofiei analitice, deoarece „diversităţii tradiţiilor filosofice îi corespunde o diversitate notabilă a modurilor de a scrie filosofie. Bunăoară, texte reprezentative ale filosofiei analitice anglo-saxone, de orientare logică, se apropie destul de mult de textele ştiinţifice” (Flonta 1997:5). Adăugăm aici, în al treilea rând, şi faptul că filozofia analitică apelează, nu de puţine ori, la formule şi simboluri logice (unele comune cu matematica), lucru care demonstrează încă o dată pertinenţa afirmaţiei anterioare. În plus, chiar dacă, în general, „se poate susţine caracterul mai slab terminologic al filozofiei” (Bidu- Vrănceanu 2000:76), termenii aparţinând filozofiei analitice sunt caracterizaţi de – sau, în unele cazuri, tind spre – monoreferenţialitate, univocitate şi nonambiguitate, atribute esenţiale ale oricărui termen ştiinţific. Aşa cum am arătat, filozofia analitică de azi se raportează în primul rând la lumea anglo-americană; de aceea este firesc ca majoritatea termenilor ştiinţifici noi, care desemnează realităţi noi (fie ele şi abstracte), să fie de origine engleză.
Mai mult, perioada actuală se caracterizează printr-o explozie a traducerilor, determinată de dorinţa de sincronizare a cercetătorilor români cu studiile ştiinţifice apărute în lume. Traducătorii se confruntă, deseori, cu „neajungerea limbii”, fiind nevoiţi să recurgă la împrumutarea, adaptarea şi românizarea termenilor englezeşti sau la calchierea lor. Nu altfel stăteau lucrurile în perioada de început a terminologiei filozofice româneşti, mărturie stând cercetările întreprinse de Ivănescu 1956 şi de Oprea 1996; observaţiile pe care cei doi autori le fac cu privire la problemele existente în epoca de formare a terminologiei filozofice şi la soluţiile găsite sunt relevante şi pentru discuţia de faţă

Sursa Aici

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s