Visul lui Noica

Posted: Mai 5, 2008 in filosofie, filozofie, filozofii
Etichete:

de lect. univ. dr.  George Bondor – Universitatea A.I. Cuza

O falsă alternativă: edificare sau specializare

Mi-ar plăcea să pot spune, cu seninătate, că visez la o şcoală unde nu se predau propriu-zis cunoştinţe, ci se transmit stări de spirit; o şcoală unde nu ştim precis cine dă şi cine primeşte, cine învaţă şi cine este învăţat; în sfârşit, o şcoală în care se vehiculează înţelesuri despre lume şi viaţă. Acest vis, pe care l-a avut şi Noica în tinereţe, şi pe care chiar l-a realizat în anii petrecuţi la Păltiniş, mă fascinează şi îmi repugnă în aceeaşi măsură.
Mai întâi, de ce mă atrage? Nu e greu de bănuit. Crescut la „şcoala” filosofiei, printre opere şi curente filosofice, am conştientizat de timpuriu că filosofia nu e o simplă disciplină, pe care să o putem judeca prin analogie cu alte domenii. Acest fapt nu trebuie înţeles negativ; dimpotrivă, ea a avut şi are enorm de câştigat din relativa sa ambiguitate. Nu are un obiect de studiu bine precizat, nici o metodă unanim acceptată, istoria filosofiei lăsând uneori impresia unei arene în care nişte indivizi se bat fiecare cu cine nimereşte, pentru ca, într-un târziu, nimeni să nu piardă, dar nici să nu câştige. Or, această ambiguitate i-a conferit filosofiei o deplină libertate, astfel încât fiecare filosof a plecat de la acele probleme pe care le-a considerat decisive pentru viaţa şi gândirea sa. (Când spunem că problemele ne aleg pe noi, şi nu invers, folosim doar o frumoasă figură de stil.) Aşa se face că, în filosofie, problemele şi soluţiile, conceptele şi metodele, argumentele şi credinţele de fond nu sunt neutre în raport cu personalitatea filosofului. Cu alte cuvinte, cel care se consacră filosofiei se are mereu pe sine în vedere, se implică existenţial în cercetarea pe care o desfăşoară, se află permanent pe drumul către sine însuşi. Atunci când ia în serios actul gândirii, nu resimte nici măcar o clipă că îndeletnicirea sa îi este străină ori exterioară. Mai mult, în măsura în care filosofia este o căutare, şi nu un popas prematur într-o dogmă, ea îşi conservă înţelesul originar, de „iubire de înţelepciune”. Aşa se face că, în Răsărit, ea este încă adesea înţeleasă drept o formă de edificare.
De ce îmi repugnă visul lui Noica? Pe scurt, întrucât şcoala pe care el a închipuit-o poate fi realizată doar într-o comunitate mică şi, lucru deloc de neglijat, este o şcoală „închisă”, autarhică. Presupunând că şcolile filosofice ar fi aşa cum le-a vrut Noica, îmi este imposibil să înţeleg în ce fel pot comunica efectiv şi cum anume aş participa acum la un tot mai cuprinzător dialog al ideilor. Totodată, în ce fel într-o astfel de şcoală cei implicaţi pot fi la curent cu invazia de informaţii, în cazul în care aşa ceva contează pentru respectiva şcoală. Nu pot să cred că „şcoala lui Noica” ar reuşi să intre în dialog cu vreo comunitate filosofică din Occident, indiferent dacă aceasta ar fi de filosofi analitici, hermeneuţi ori deconstructivişti. Motivul este simplu. „Şcoala lui Noica” nu este şi nu poate fi o instituţie. Or, în prezent se stabilesc legături doar între instituţii. Doar acestea pot face rost de bani, pot achiziţiona cărţi, pot elabora proiecte de cercetare şi doar ele sunt credibile, atât în interior cât şi în afară. În „şcoala lui Noica” se trăieşte filosofia, dincolo se cercetează metodic chestiuni filosofice bine delimitate. Prima este orientată spre interior, celelalte vizează comunicarea rezultatelor către alte grupuri de specialişti. Prima caută înţelepciunea, dar nu ştie când a atins-o, celelalte nu o mai caută de mult, ci se mulţumesc cu înlocuitorul acesteia. Cea dintâi este eficientă în societăţi închise (chiar totalitare), celelalte sunt construcţii ale societăţilor deschise.
În fapt, mă nemulţumesc ambele posibilităţi. Amândouă conţin câte o fărâmă de ridicol. Pe de o parte, aerul grav al maeştrilor şi al discipolilor care „gândesc” şi posedă „rosturi” ale existenţei; pe de alta, profesori şi studenţi care beau Cola în timp ce comunică ultimele lor descoperiri: că un cuvânt din nu ştiu ce text platonician are mai multe înţelesuri, că în 1882 Nietzsche a scris unei cucoane o epistolă ce nu a fost până acum interpretată etc.
Să fie aceasta o veritabilă alternativă: edificare sau specializare? Tertium non datur?

Cel care nu a experimentat servitutea voluntară nu poate fi stăpân

Cred că şcoala, atât ca instituţie cât şi ca mediu al formării depline, nu încape nici sub o a doua alternativă: stăpânire sau servitute. Nu îmi propun să dialectizez în răspunsul meu, ci doar să judec cât mai liber de prejudecăţi. Spun aceasta gândindu-mă la faptul că este extrem de dificil sa fiu neutru, fără prejudecăţi, atunci când mă refer la o realitate care mi-a ocupat, în fond, întreaga viaţă de până acum. Amintindu-mi de anii când stăteam în bancă, trebuie să recunosc că am avut adesea sentimentul servituţii. Cu cât anii treceau, acest sentiment devenea din ce în ce mai insuportabil. Poate că de vină era modul în care a funcţionat şcoala până în 1989, sau chiar facultatea pe care am urmat-o imediat după căderea comunismului.
În primul caz, relaţia dintre profesori şi elevi era rigidă şi prescrisă printr-un set de false reguli. Puteai fi oricând pus la punct dacă nu erai tuns regulamentar, dacă rămâneai în pantalonii de training după ora de sport, ori dacă la teza de română din clasa a XII-a, având de tratat la alegere un scriitor român din secolul al XX-lea, scriai despre Emil Cioran. Nu mai puţin important, erai avertizat dacă erai văzut jucând fotbal în timpul liber, dacă se afla că mergi uneori la discotecă, ori dacă, doamne fereşte, erai prins fumând. Şi, cu adevărat important, erai mustrat discret atunci când se auzea, nu ştiu cum, că în cercul tău de prieteni se discută în pauze despre ştirile de la Europa Liberă ori se spun bancuri cu substrat politic. De învăţat, însă, nu am învăţat servitutea în acei ani, cel mult stăpânirea de sine.
În facultate, situaţia a fost oarecum pe dos. Îmi amintesc (într-un fel mă şi laud cu aceasta) că în primii doi ani am fost un veritabil autodidact, aşa cum am fost în ale filosofiei şi înainte de a începe facultatea. Treceam singur de la un autor la altul şi de la o carte la alta, citind mai mult sau mai puţin la întâmplare şi scoţându-mi notiţe kilometrice. Râd şi acum de faptul că în anul al doilea, pe lângă câţiva filosofi moderni pe care i-am citit în grabă, făcusem o pasiune pentru Platon şi mă cufundasem în exegeza platoniciană, de parcă aş fi pregătit deja o teză de doctorat. Făceam însă acest lucru fără să ştiu ce caut şi fără să-mi fi clarificat anumite repere pentru o posibilă interpretare. Abia mai târziu am învăţat cum se citeşte o carte de filosofie şi cum te poţi descurca printre exegeţi, comentatori şi interpreţi (capitolul acesta nu îl consider însă încheiat).
Am amintit acest fapt deoarece anii facultăţii m-au pus într-o situaţie nouă: dispuneam de o destul de mare libertate şi, aparent, eram propriul meu stăpân. Aveam sentimentul servituţii doar atunci când priveam facultatea drept o instituţie: când nu se afişa în timp util lista cu bursele în străinătate, când nu puteam să aleg, în anii mari, acele discipline care mă interesau (nici nu prea aveam ce alege, e drept), sau când primeam câte un 9 dacă nu aveam prezenţă la cursuri şi seminarii. Mai alarmantă era însă libertatea de care dispuneam, datorată absenţei (nu totale) a modelelor. Or, neutralitatea este un rău în sine. Cel care nu a experimentat servitutea voluntară nu poate fi stăpân.
Cred că şcoala nu trebuie privită prin opoziţia stăpânire-servitute. Nu pot ascunde că o văd într-un mod oarecum nietzscheean, ca un joc liber al diverselor forţe, şi nu un conflict al acestora. Nu eşti serv atunci când recunoşti autoritatea cuiva, după cum nu eşti stăpân atunci când îţi este recunoscută autoritatea într-o anumită privinţă. Eşti însă serv atunci când te crezi stăpân absolut şi când ai impresia că eşti competent în toate privinţele.

Şcoala însăşi este un mediu al aşteptării

Nu aştept multe de la şcoală. În special, aştept ca în România să fie create şcoli. În filosofie, cel puţin, acestea sunt abia în curs de constituire. S-a observat deja (Sorin Alexandrescu, Ştefan Afloroaei) că o veritabilă maladie a filosofiei de la noi este faptul că fiecare autor a luat-o mereu de la început, ca şi cum nu ar mai fi scris nimeni filosofie până atunci. Or, cauza acestei situaţii este absenţa şcolilor filosofice. La noi, orice universitar care se simte capabil se orientează către discipline ce nu sunt reprezentate în acel moment în facultatea respectivă. Astfel, fiecare e şef în domeniul pe care şi l-a revendicat şi toţi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţe. Să ne imaginam însă o altă situaţie: ar putea exista doar câteva cursuri cu titulari incontestabili, adică acei profesori care au publicat deja cărţi serioase în domeniile lor (o altă problemă: cine girează că acele cărţi sunt într-adevăr serioase?), iar celelalte cursuri ar fi „scoase la licitaţie” (la fiecare început de semestru, ar putea concura pentru ele mai mulţi profesori; la fel, pentru seminarii). Vreau să spun prin acestea că sunt absente două principii: concurenţa şi continuitatea. Exact acestea asigură însă normalitatea unei societăţi sau a unei instituţii. Doar atât aştept de la şcoală.
În rest, şcoala înseamnă a te pregăti continuu, aşteptând ca din când în când să te viziteze câte o idee. Plus o disponibilitate permanentă către comunicare. Cred că visul lui Noica, pe care l-am invocat la început, aici îşi găseşte limitele.

Text preluat de pe Contrast

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s