Structura filozofica a psihiatriei

Posted: Mai 11, 2008 in filosofie, filozofie, filozofii
Etichete:

de  Kenneth S. KENDLER

PSIHIATRIA ESTE ANCORATÃ ÎN LUMEA MENTALULUI

Cadrul conceptual prezentat aici are la bazã ideea conform cãreia domeniul psihiatriei este profund si ireversibil legat de lumea mentalului. Întrebãrile care au jucat un rol atât de proeminent în istoria psihologiei – de tipul pot sau ar trebui sã fie studiate procesele mentale (2) – sunt pur si simplu irelevante pentru psihiatrie. Scopul nostru major ca disciplinã medicalã este reducerea suferintei umane care este rezultatul aparitiei unor modificãri disfunctionale în anumite arii ale experientelor individuale, subiective, cum ar fi dispozitia, perceptia si cognitiile. Constructele noastre nosologice sunt formate în cea mai mare parte din descrieri ale unor experiente la persoana întâi (de ex., dispozitie tristã, halucinatii, temeri irationale). Clinica psihiatriei necesitã ca, în mod constant, noi sã evaluãm si sã interpretãm relatãrile la persoana întâi ale pacientilor nostri. Multe din simptomele tintã pe care le tratãm pot fi evaluate doar dacã le cerem pacientilor nostri sã ne vorbeascã despre experientele lor subiective. Nu vom putea beneficia de cele mai noi descoperiri în domeniul neurostiintelor si biologiei moleculare în detrimentul ancorãrii în lumea suferintei mintale umane.

ARUNCÂND LANTURILE LUI DECARTES

O primã sarcinã va fi confruntarea unei mosteniri istorice. Nici un concept filosofic nu a avut atât de multã influentã în domeniul nostru sau nu a fost atât de pernicios în consecintele sale potentiale precum dualismul cartezian. Chiar dacã anumiti psihiatri vor continua, din motive personale sau religioase, sã sustinã dualismul minte-corp, a sosit timpul pentru psihiatrie sã declare fals dualismul cartezian. Trebuie sã respingem definitiv credinta conform cãreia mintea si creierul reflectã douã „lucruri” fundamental diferite si, în cele din urmã, incomensurabile. În locul acesteia si având suportul majoritãtii covârsitoare a datelor clinice si stiintifice, ar trebui sã conchidem cã lumea experientelor subiective umane îsi are originea si este în totalitate dependentã de functionarea creierului. Lumea mentalã nu existã independent de corespondentul ei fizic din creier. Rejectarea dualismului cartezian (si acceptarea monismului, viziunea conform cãreia procesele mintale si fizice sunt ambele reflectii ale unuia si aceluiasi fenomen) înseamnã sã nu mai considerãm mentalul (sau functionalul) ca fiind fundamental diferit de biologic (sau organic). În aceastã nouã viziune, mentalul si biologicul sunt doar moduri de întelegere diferite si/sau niveluri diferite de analizã a sistemului minte – creier.

Rejectarea dualismului cartezian necesitã producerea unei schimbãri semnificative în modul nostru de a gândi. Desi, oficial, o datã cu DSM IV (3), psihiatria americanã a abandonat dihotomia functional–organic, unul dintre numeroasele ecouri ale dualismului cartezian, si în ciuda faptului cã un îndemn similar de abandonare a dualismului a fost lansat de Kendel (4), gândirea si vocabularul dualist rãmân adânc ancorate în felul în care abordãm problematica clinicã si de cercetare. De la modul în care ne structurãm prezentãrile clinice si pânã la clasificãrile factorilor de risc, totul dovedeste cât de mult rãmânem tributari gândirii carteziene care vede mintea si creierul ca reflectii ale douã sfere fundamental diferite ale realitãtii.

O consecintã pozitivã imediatã care ar decurge din abandonarea dualismului cartezian ar fi posibilitatea de a confrunta neîntelegerile care apar ca urmare a observatiilor cã anumite procese suferã de ceea ce s-ar putea numi o explicatie biologicã slabã. Rejectarea dualismului cartezian conduce la singura concluzie logicã si anume cã toate tulburãrile psihiatrice sunt biologice. Desi nu ar trebui sã diminuãm importanta acestei viziuni (care ar putea elimina, spre exemplu, cauzele în principal spirituale care conduc la aparitia tulburãrilor psihiatrice), principalul pericol acum este tendinta contrarã de a exagera semnificatia acesteia. Rejectând dualismul, acceptãm cã toate tulburãrile psihiatrice sunt biologice. Si la fel sunt, în general, toate procesele mintale, patologice sau nu. Ubicuitatea acestei observatii privind slaba reprezentare a componentei biologice a unor fenomene îi ascunde adevãrata însemnãtate. Dacã rejectarea dualismului cartezin este corectã, atunci a constata cã o anumitã tulburare psihiatricã este biologicã este o tautologie si la fel de informativã ca observatia „acest cerc este rotund”. O astfel de observatie nu aduce nimic nou fatã de ceea ce se stia prin acceptarea viziunii moniste asupra functionãrii sistemului minte-creier.

DETRONAREA EPIFENOMENALISMULUI

Simpla rejectare a cartezianismului nu ne face sã ne simtim complet commfortabil din punct de vedere filosofic. Un alt punct de vedere major în problema minte – creier ar avea, dacã ar fi dovedit ca fiind adevãrat, un impact profund asupra domeniului de lucru al psihiatriei. Principala idee sustinutã de epifenomenalism este cã lumea mentalã nu are eficientã cauzalã si cã viata noastrã mintalã este doar spumã pe creasta valului sau aburul eliminat de motor. Gândurile sentimentele si impulsurile apar în câmpul experientei noastre subiective, dar nu au nici o functie. Toate actiunile cu valoare de cauzalitate s-ar petrece la nivelul functionãrii creierului. Oportunitatea si modul contracarãrii unei asemenea conceptii depãsesc cadrul acestui articol. Pentru ceea ce ne-am propus, doresc doar sã afirm falsitatea acestei conceptii si sã conchid cã gândurile, sentimentele si impulsurile sunt importante nu doar pentru cã sunt responsabile de o parte imensã din suferinta umanã, dar si pentru cã ele sunt cauza altor fenomene.

ACCEPTAREA CAUZALITÃTII BIDIRECtIONALE MINTE – CREIER SI CREIER – MINTE

Acum cã am abandonat dualismul cartezian si am acceptat existenta unui sistem integrat minte – creier, devine necesar sã acceptãm si o relatie de cauzalitate creier – spre – minte. Aceasta înseamnã cã modificãri la nivelul creierului pot influenta direct functionarea mentalului. Prin rejectare epifenomenalismului, devenim suporterii unei relatii de cauzalitate minte – spre – creier. Numeroase observatii pe care nu suntem capabili încã sã le explicãm în totalitate ne aratã cã fenomene mentale subiective, experimentate la persoana întâi au valoare de cauzalitate în lumea exterioarã. Ele au capacitatea de a influenta creierul si corpul si, prin ele, lumea exterioarã. (Prin afirmarea valorii de cauzalitate pentru fenomenele mentale nu reintroduc dualismul cartezian „prin usa din dos”. În concordantã cu alte câteva opinii filosofice similare – în special materialismul nonreductiv [5,6] – sustin cã procesele mentale sunt purtãtoare de informatie cauzalã despre comportamentul uman). Referintele 7 si 8 fac trimitere la douã recente si interesante luãri de pozitie în aceastã problematicã.

Sã nu mai cãutãm explicatii simple, atotcuprinzãtoare
Dorintele noastre cele mai puternice îndreptate spre identificarea cauzei, acea cauzã care sã explice manifestãrile tulburãrilor psihiatrice la nivel individual nu-si mai au locul si sunt contraproductive. De-a lungul istoriei sale, psihiatria a fost martora identificãrii unui numãr mic de explicatii comprehensive. Cea mai notabilã în acest sens este descoperirea implicãrii spirochetelor în aparitia paraliziei generalã progresivã.

Este extrem de improbabil ca vor mai fi fãcute alte descoperiri de tipul spirochetelor, care sã explice aparitia tulburãrilor psihiatrice majore. Am cãutat explicatii neuropatologice simple, comprehensive pentru tulburãrile psihiatrice si nu le-am gãsit. Am cãutat explicatii neurochimice simple, comprehensive pentru tulburãrile psihiatrice si nu le-am gãsit. Am cãutat explicatii genetice simple, comprehensive pentru tulburãrile psihiatrice si nu le-am gãsit. Nivelul de cunostinte de care dispunem în prezent, desi incomplet, ne conduce spre ideea, tot mai puternic sustinutã, cã toate tulburãrile psihice majore sunt complexe si multifactoriale. Ceea ce putem spera, în cel mai bun caz, e sã gãsim numeroase explicatii mai mici reprezentative pentru o varietate de perspective explicative, fiecare adresându-se unei anumite pãrti componente a proceselor etiologice complexe care stau la baza tulburãrilor. Adevãrata provocare va fi sã integrãm toate aceste mici explicatii si sã întelegem în ce fel acestea pot forma un tot unitar.

Suferintei de a fi nevoiti sã abandonãm ideea gãsirii unor explicatii comprehensive va trebui sã-i adãugãm si pierderea sperantei în modele explicative simple, lineare. Nu va mai fi „ABCD”. Cãile etiologice vor fi complexe si interactive, asemãnându-se mai degrabã cu o retea decât cu o cale simplã de tip linear.

ACCEPTAREA PLURALISMULUI EXPLICATIV

Introducere la conceptul de nivele explicative
Majoritatea fenomenelor naturale suportã perspective explicative multiple. Mai mult, pentru orice fenomen dat, aceste perspective vor fi diferite în ce priveste gradul de informativitate si eficienta lor. Este posibil sã studiezi probleme stiintifice din perspective care se pot dovedi nepotrivit de rudimentare sau nepotrivit de abstracte. În contextul actual, a doua posibilitate este mai îngrijorãtoare si de aceea va face obiectul acestei discutii. Conceptul „nivelelor explicative” are o importantã atât de mare pentru aceastã discutie, încât îl voi ilustra prin urmãtoarele trei scenarii.

Continuarea textului

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s