Adevarul dublu

Posted: Aprilie 7, 2012 in filozofie
Etichete:,

In Evul Mediu s-a formulat de catre filozofii sireti teoria adevarului dublu: secundum fidem – adevarul dupa credinta si secundum rationem – adevarul dupa ratiune, ca sa aiba cale libera pentru filozofie. Adica sa rataceasca pana ii ia dracul… Ca poti, in filozofie, sa ratacesti pana devii nauc. Ce-au realizat filozofii prin autonomia lor? Nimic! N-au niciun adevar. – Petre Tutea

Comentarii
  1. Zorba Buda spune:

    problema este ca fara adevarul rational cel dupa credinta nu are sens. e pura abstractiune. din moment ce avem aceasta facultate de a rationa, n-ar fi absurd sa nu o folosim? cum si in ce doze,asta ramane de discutat. excesele de ambele parti au adus oamenilor numai aberatii. mie mi se pare ca tutea vrea sa desfiinteze filosofia, pentru ca nu a gasit nimic in urma cautarilor lui filosofice, dar nu asta este rostul ei. filosofia vrea sa aduca putina logica in abstractiune. sustin un dialog intre ratiune si credinta, filosofie si religie, stiinta si religie. daca nu ar exista un dialog, e ca si cum ai spune ca dumnezeu/natura este imperfect, ceea ce nu este cazul.

  2. Sursa: http://www.isabelavs.go.ro

    Isabela Vasiliu-Scraba, Despre individualizare şi despre lipsa acesteia în personajul Ana Vogel din romanul eliadesc “Pe strada Mântuleasa”

    Motto: “Am terminat [Pe strada Mântuleasa] în ‘stilul’ pe care-l voiam şi care salvează întregul, pentru că prelungeşte şi ‘explică’ întâmplările narate de Fărâmă prin gura şi interpretarea anchetatorilor /…/. Mă întreb dacă Pe strada Mântuleasa ar putea pătrunde în ţară /…/, text pe care, sunt sigur, foarte puţini îl vor înţelege în adânc (subl. lui Mircea Eliade, Jurnal, 4 şi 5.nov.1967).

    De la Chicago, pe 27 martie 1967 faimosul Mircea Eliade îl sfătuia într-o scrisoare pe un prieten de-al său bucovinean – poetul şi romancierul Vasile Posteucă (1912-1972) – să nu cumva să-l sărbătorească la împlinirea celor 60 de ani în revista “Drum” (scoasă de poetul devenit doctor în filozofie cu o lucrare despre Rilke) pentru că “sute de ochi” [de foşti anchetatori ai temniţelor politice comuniste, experţi în lichidarea creaţiilor culturale româneşti împreună cu creatorii acestora] atât aşteaptă: să găsească un pretext ca să-i îngoape de vii pe amândoi (v. corespondenţa dintre Mircea Eliade şi Vasile Posteucă publicată de Ion Filipciuc în “Convorbiri literare” nr.9/2001, p.8). În toamna aceluiaş an, recitind Pe strada Mântuleasa pentru a scoate din ea un fragment pentru revista “Destin” a lui George Uscătescu, Eliade s-a lăsat prins în mrejele povestirii, continuând a o scrie, după o întrerupere de doisprezece ani.
    In Jurnal notează că pe 28 octombrie 1967 a reluat manuscrisul ultimului text literar redactat în 1955 când încă era “liber” de servituţi profesionale, pentru că n-ajunsese a trece Oceanul spre Lumea cea nouă a gloriosului său profesorat de la Chicago.
    În L’epreuve du Labyrinthe (entretiens avec Cl. H. Rocquet), Paris, 1978, este inserată o discuţie în marginea acestei cărţi, considerată de critica europeană una dintre capodoperele literare ale scriitorului Mircea Eliade. Din această interpretare succintă ivită în contextul unui interviu aflăm că în Le vieil Homme et l’officier (Paris, 1977, 189 p.) ceea ce contează “este faptul că Fărâmă se face ascultat /…/ cititorul, ca de altfel şi poliţia, este sedus, fascinat. /…/. Suntem în universul nesecat al vechilor poveşti care ne încântă mereu” (Mircea Eliade, Încercarea labirintului, trad. rom., Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p.155). Pentru început, renumitul istoric al religiilor îl invitase pe Rocquet să rezume subiectul cărţii mediatizată la Paris printr-un membru al Academiei Franceze (Marcel Brion) care a prezentat-o la televiziune (v. Handoca, Recitind “Pe strada Mântuleasa”, în rev. “Argeş”, mai 2012, p. 16), însuşi autorul volumului Le vieil Homme et l’officier (Paris, 1977, 189 p.) fiind din 1970 ales membru al Academiei Britanice, iar din 1977 membru al Academiei “Royale de Belgique”, după ce, în 1976 primise chiar la Sorbona titlul de “Doctor honoris causa”.
    Atent la tragedia poporului român decimat după gratii (în închisori politice şi în lagăre de muncă forţată) de sovietici şi de mercenarii lor pe timp de pace, Eliade avea din belşug subiecte pentru scrierile sale literare. Ca si în Noaptea de Sânziene, şi în romanul Pe strada mântuleasa – scris şi publicat în româneşte la Paris în 1968 cu vreo nouă ani înainte de traducerea sa în franceză-, întâmplările se succed aidoma tragediilor din ţara sa rămasă după Cortina de Fier. În România post-belică teroarea poliţienească se declanşează din senin, fără a fi nevoie de motive întemeiate cât de cât. E suficientă confundarea unei persoane cu o alta purtând acelaşi nume.
    Poate că arestarea şi anchetarea fostului director de şcoală (numit semnificativ Fărâmă) ca urmare a acestui banal quiproquo, i-a făcut pe traducătorii francezi si englezi să modifice titlul în “Bătrânul şi ofiţerul”, fără să-şi dea seama că prin schimbarea de titlu ei deplasează în mod neinspirat accentul asupra timpului istoric într-un roman prea puţin interesat de timpul istoric şi de monştrii pe care i-a făcut posibili.
    Vintilă Horia, sesizând “apariţia politicului transpus pe altă dimensiune” în scrierile literare ale prietenului său (care-i trimisese în 1955 manuscrisul Nopţii de Sânziene îndată ce l-a terminat), i-a reproşat lui Eliade că ar fi acordat “prea multă umanitate” Anei Vogel. Pentru că, în opinia sa, această anchetatoare a românilor trimişi cu milioanele după gratii (v. Monumentul victimelor comunismului ridicat în Elveţia, la Thone Chene Bourg, aproape de Geneva) ar fi fost din familia “monştrilor celor mai limitaţi la ură şi distrugere pe care i-a fătat acest secol darnic în teratologii” (Vintilă Horia către M. Eliade, 23 ian. 1969). Desigur, laureatul Premiului Goncourt al Academiei Franceze nu avea de unde să afle că Mircea Eliade scrisese limpede şi hotărât că Ana Vogel, personaj “prea uman” pentru funcţia de anchetator, nu are corespondent în realitate (v. scrisoarea lui Eliade din 21 mai 1969 în vol. Europa, Asia, America…Corespondenţă, vol.I, A-H, p.368-369). În opinia fostului asistent al profesorului Nae Ionescu în cazul în care anchetatoarea Vogel ar fi avut vreun model, atunci autorul acestui personaj cu greu ar fi putut să ignore acele trăsături caracteristice sinistrei figuri politice pentru reabilitarea căreia s-a zbătut nomenclaturistul Leon Tismăneanu la finele deceniului cinci al secolului trecut.
    Cu delimitări atât de tranşante, Mircea Eliade lasă o singură posibilitate pentru înţelegerea personajului nefiresc de uman în postura sa de anchetator: Aceea de a o considera pe Ana Vogel drept simplu semn pentru ceva lipsit de individualitate. Cum scrie însuşi filozoful religiilor: un semn menit să ilustreze “scepticismul, cruzimea şi încrederea oarbă în automatizare, statistică şi tehnologie”(M.Eliade, Jurnal, 28 oct. 1967).
    Puterea comunistă descifrează poveştile lui Fărâmă în cifru politic, aşa cum au tot descifrat şi cum aveau să descifreze după 1990 “formatorii de opinie prefabricată” filozofia lui Noica (v. G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, 1983), sau chiar scrierile literare şi ştiinţifice eliadeşti. Cei care deţin puterea “sînt incapabili să-şi închipuie că ar putea exista un sens în afara câmpului lor politic” (Mircea Eliade, Încercarea labirintului, 1990, p.155). Mitologia “raţionalistă” a terorismului ideologic comunist, “mitologia oamenilor înarmaţi” (M. Eliade) cu cele mai noi cuceriri ştiinţifice în materie de tortură psihică şi fizică, ţine să interpreteze în cheie politică “ceea ce depăşeşte cu mult” cadrul ei strâmt (M.Eliade).
    Demonismul puterii politice (care după 23 august 1944 a dispus uciderea după gratii a sute de mii de români nevinovaţi) ignoră în mod voit omul ca om. Drept primă şi cea mai însemnată consecinţă a unei asemenea viziuni deformate asupra umanităţii, nu numai omului devenit sursă de contabilizare a numărului de voturi i se estompează trăsăturile până dispar cu totul, dar si deţinătorilor puterii, anchetatorilor de tipul Anei Vogel.
    Când Mircea Eliade preciza pe 21 mai 1969 că, în ciuda descrierii care ar face-o pe Ana Vogel oarecum asemănătoare cu una din figurile cele mai criminale din România ocupată de armata sovietică, el “nu face nici o aluzie” la Ana Pauker, se pare că avea perfectă dreptate. Călăii din toate vremurile au fost mereu înadins dezindividualizaţi, fiind considerati unelte. Dar şi cei care deţin controlul asupra unei lumi modelate astfel încât să reflecte dispreţul lor faţă de individualitatea umană pe care nici n-o înţeleg şi nici nu vor s-o înţeleagă, s-au auto-mutilat. Ieşiţi din tiparele omenescului, au devenit nişte creaturi auto-castrate de dimensiunea spirituală. Ana Vogel nu are, pentru că nici nu poate avea, vreun model în realitate. Ea este total lipsită de individualitate. Este o funcţie într-un stat poliţienesc, o anchetatoare, o unealtă a unei lumi deformate.
    După cum bine se ştie, omul îşi dobândeşte individualizarea sa prin spirit. Iar spiritul e tot ce poate fi mai străin şi mai de neînţeles pentru o Ana Vogel, ahtiată – ca toţi anchetatorii- după bani şi după funcţii cât mai înalte în ierarhia statului poliţienesc. Individualizat în romanul eliadesc este doar bătrânul director de şcoală care şi după treizeci de ani încă mai încerca să dezlege misterul unor dispariţii din planul lumii fizice. El este copil şi bătrân în acelaşi timp, este cel prin care renaşte memoria (M. Eliade, Incercarea labirintului, p.156).
    Si întrucât doar prin Fărâmă lumea se re-vrăjeşte, revelându-se cititorului poveştilor sale aspecte nebănuite ale existenţei, putem presupune că adevăratul sens al titlului scrierii eliadeşti ar fi “drumul” sau “calea” către omul care dintotdeauna şi-a dorit să ajungă la mântuire. Altfel spus, să ajungă: PE STRADA MÂNTULEASA. Lumea anchetatorilor este lăsată în urmă de “fărâma” de om preocupat de esenţele care ţin de “miezu”l de divinitate din sinea fiecăruia.
    După Mircea Eliade, acest roman ar fi “o parabolă a omului fragil” (p.155). Fărâmă – care vine de la “a fărâma”, a îmbucătăţi, a micşora prin fărâmiţare pentru a ajunge la “miez” (esenţă) – este “fragmentul” care “va supravieţui când cei puternici vor cădea” (Mircea Eliade, op. cit., p. 156).
    În anul în care termină de scris Pe strada Mântuleasa, revista “Prodromos” îi publică un text despre poetul, dramaturgul şi eseistul Dan Botta (1907-1958) din care decupăm în încheiere următorul fragment: Fiind tot atât de “entuziasmat de geniul popular românesc pe cât era de Racine sau de Proust”, Dan Botta “credea (alături de alţi câţiva, printre care mă număram) că dacă o cultură îşi revelează conştient esenţele – într-o creaţie poetică, într-o filozofie, într-o operă spirituală – devine prin însuşi acest concept o cultură majoră; chiar dacă, datorită limbii în care au fost exprimate, valorile ei literare nu se pot bucura de o circulaţie universală. De aici, pasiunea lui Dan Botta pentru esenţe” (Mircea Eliade, text despre Dan Botta scris în 1960).

    Notă: In excelenta sa carte despre Eliade, Petru Ursache desprinde un citat din prima ediţie a Noptii de Sânziene (Paris, p. 311) în care Mircea Eliade evidenţiază sterilitatea contactului permanent istoria aflată prin ştirile difuzate de mass-media care nu ne fac să “descoperim nimic care să merite să fie descoperit” (Camera Sambo, 2008, p. 113). Fată de cele deja scrise, ar mai fi de adăugat că nu numai puterea comunistă (sub forma achetatorilor de tipul Anei Vogel) ci şi unii beneficiari ai sistemului comunist sau post-comunist citesc în cheie politică scrierile lui Eliade. Aceasta se vede cu claritate în scrisorile lui Culianu către Eliade şi, referitor chiar la Ana Vogel din romanul Pe strada Mântuleasa, în comentariile Terezei şi ale lui Dan Petrescu din coada scrisorii lui Mircea Eliade către Culianu din 17 ian.1978 (v. Dialoguri întrerupte: Corespondenţă Mircea Eliade – Culianu, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p.128)

    Autor: Isabela Vasiliu-Scraba
    Sursa: http://isabelavs.blogspot.com

  3. Diana Gabor spune:

    In plus oricat de simpatic si inegalabil de placut mi-a fost Tutea, ultima perioada din viata lui a fost dominata de un puternic sentiment spiritual, divin daca vrei. Dupa atatia ani de detentie pana si celui mai pragmatic individ ii vine sa creada in Dumnezeul crestin. Daca era o stare derivata strict pe baza observatiilor si ratiunii critice el avusese timp destul sa devin religios si pe vremea cand era ministrul economiei in timpul Legionarilor. Inatamplator sau nu prietenul sau de o viata Emil Cioran (care nu a trecut prin furcile caudine ale puscariei) a ramas un nihilist de referinta.
    Adevarul dublu este o aberatie logica care proneste de la prezumtia falsa ca adevarul are o natura duala – ori este lesne de inteles pentru orice individ ca orice afirmatie poate avea conform Principiului Tertului Exclus (cred ca ai si blogat pe tema asta) doar doua valori – de adevarat sau fals. Presupunerea unei valori duble de adevar contravine principiului …

    Si ca un raspuns pentru Tutea – Ce au realizat non-filozofii prin devotamentul lor irational? Nimic … la fel nu detin nici un adevar.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s