Archive for the ‘comunicare’ Category

Fundatia Calea Victoriei va invita, incepand cu 4 noiembrie, la un atelier in cadrul caruia putem gasi impreuna legatura dintre ginditorii Greciei antice si filozofii din zilele noastre. Cursul se adreseaza tuturor celor interesati de filozofie si nu presupune lecturi anterioare obligatorii sau cunostinte aprofundate in domeniu.

De la Hegel incoace, „lucrurile insele“ – atunci cand este vorba de acele lucruri care privesc filozofia – sunt gandite in lumina „spiritului“, definit la randul sau prin istoricitatea sa. Insa accesul la lucrurile demne de a fi privite nu este de la sine inteles. Grecii, si numai ei, ne deschid drumul spre „fenomenele esentiale“. Dar cum au gandit Grecii problemele lor? Marii filozofi ai secolului XX ne ajuta sa raspundem la aceasta intrebare. In fine, ne vom intreba in ce masura aceste probleme mai sunt ale noastre. Intuitia de la care porneste acest atelier este urmatoarea: Grecii mai au ceva sa ne spuna – noua, „ultimilor oameni“ (Nietzsche).

1. PITAGORAS si HUSSERL: Nasterea ratiunii europene in Grecia antica din „spiritul geometriei“. Pentru Husserl, spiritul Europei este cel al filozofiei insesi, iar aceasta nu este atat o disciplina cat o „activitate“ de transformare a lumii vietii, conform exigentelor ratiunii geometrice. Formulata in 1936, teza aceasta nu este nicidecum perimata, in ciuda faptului ca ea nu poate fi preluata ca atare. Vom incerca s-o intelegem si s-o reformulam in contextul filozofiei si al stiintelor umaniste de azi.

2. HERACLIT si HEIDEGGER: Logosul (divin) suveran si lupta omului pentru sens. Heraclit gandeste Lumea ca un intreg, iar esenta lumii este Logosul insusi. Interpretarea heideggeriana a acestei doctrine nu poate fi ignorata; intr-adevar, filozoful german re-gandeste esenta filozofiei pornind de la insipiratia originara a Presocraticilor. Gandirea nu isi reprezinta lucrurile ca „pur-si-simplu-prezente“, ci le surprinde nasterea pe fond de neant. Atat in filozofia arhaica a Grecilor cat si la Heidegger cunoasterea este inteleasa nu numai ca o vointa de stapanire a Naturii, ci si ca o lupta a omului, in prezenta zeilor, pentru sens.

3. PLATON si PATOCKA: Grija pentru suflet ca fundament al politicii si civilizatiei europene. Simplei vointe de putere a lui Alcibiade sau a lui Callicles, Platon („Socrate“) ii opune vointa de cunoastere de sine; ceea ce multimea numeste „putere“ nu este decat slabiciune. Aceasta tema a filozofiei platoniciene este preluata si regandita de filozoful (si disidentul) ceh Jan Patocka, care isi propune sa arate ca „spiritul Europei“ nu este vointa de stapanire a lumii prin „geometrie“ (Husserl) si tehnica, ci vointa de cunoastere si de transformare de sine.

4. ARISTOTEL si HANNAH ARENDT: Omul politic si ethosul sau. Aristotel opune exagerarilor Utopiei platoniciene o conceptie sobra si exigenta a vietii politice, in care idealul democratic al cetatii antice este echilibrat de principiul excelentei, pornind de la exigenta educatiei cetateanului. Viata politica nu este separabila de idealul „omului nobil“. Nu mai putin exigenta este conceptia Hannei Arendt. Totalitarismului modern H. Arendt ii opune ideea de pluralitate ca notiune fundamentala a vietii politice, iar dogmatismelor moderne Arendt le opune constiinta identitatii „mele“ ca fiind in mod necesar duala („doi-in-unu“ ca experienta a gandirii). La ambii ganditori, metafizica joaca un anumit rol in lumea vietii, renuntand totodata la pretentia de a domina lumea precum un ochi atotstiutor.

Tot textul

Nervi de Toamna

Posted: septembrie 27, 2008 in comunicare

Nervi de toamnă – George Bacovia

E toamnă, e foşnet, e somn…
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol…
Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate –
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează –
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează.

Sursa http://www.romanianvoice.com

Sextil Iosif Puşcariu biografii memorii (audio) -> Scenariu radiofonic de Mihai Stoian

Sursa Radio Romania Cultural

Alte informatii

Dezbraca-te, vreau sa facem filozofie… 🙂

Concluzia…

Posted: martie 21, 2008 in comunicare, dialectica, filosofie, filozofie, test

Concluzia ar fi ca ideile traiesc mai mult decat oamenii si ele sunt stoarse de sensuri si rastalmacite pana cand devin desuete ….

Vasile cel mic

Arta de a fi

Posted: martie 13, 2008 in comunicare

V.M.: Indreptandu-ma catre dumneavoastra, am citit intr-o statie de metrou pe trei panouri publicitare alaturate, cuvantul “prinde”. Ce va impiedica sa intoarceti spatele acestui panou pe care scrie “prinde”?

H.R.Patapievici: Sunt doua paliere de raspuns. Unul este serviciul public. Prin asta inteleg urmatorul lucru: unul din eroii adolescentei mele, in lumina si in orizontul caruia m-am format, este Henry de Montherlant. El a publicat un volum de eseuri care are titlul: “Serviciul Inutil”.

Esenta mesajului acelui volum este unul stoic, nu disperat: orice ai face, faci zadarnic; orice bine facut semenilor tai, social vorbind nu direct, se duce pe apa sambetei. De ce? Pentru ca in societate sunt o multime de smecheri, de profitori, care convertesc darul tau in beneficiu propriu, ilicit si ilegitim.

In acelasi timp – spune Montherlant – serviciul inutil are nobletea lui; mai mult, el trebuie facut. De ce? Aici fiecare vine cu setul sau de explicatii. Serviciul inutil este orizontul sub care eu fac serviciul social pe care-l fac pentru ca stiu ca foarte multi vor crede despre motivatiile mele ca sunt impure, citind asta daca vor citi, vor spune ca mint si ca ma umflu in pene, dar nu vor sti niciodata motivatia mea profunda, vor spune ca sunt ahtiat de onoruri, ca sunt arivist…

Sursa : Hot News 

Perfectiunea nu atrage

Posted: ianuarie 15, 2008 in comunicare, limbaj

Necuvintele sunt tacerea barbara dintre doua idei simple – Nichita Stanescu (must click)

Care-i deviza moldoveanului?
Viata-i scurta. Daca tot n-o putem lungi, hai s-o facem lata!

Identitate Europeană

Posted: decembrie 5, 2007 in bibliografie, comunicare, politica

 de Nechifor Ana-Maria Dumitrel

Numele continentului

Fata regelui Agenor al Tirului, descendent al zeului Ocean, era numită Europa. O tradiţie litarară, conform legendei spune că Zeus, îndrăgostit de oceanida s-a preschimbat în taur alb, fascinată de acest taur, Europa s-a urcat pe spinarea sa. Acesta s-a zvârlit în valurile mării, înotând până în insula Creta unde şi-a reluat chipul divin. Din unirea acestora s-au născut Minos, Rhadamantys şi Sarpedon, regi în timpul vieţii şi judecători, după moarte în infern. Conform tradiţiei continentul Europa a fost denumit după iubita lui Zeus.

Astfel diverse lucruri pun în evidenţă acest lucru: în sec. I d.Hr. Manilius pune în versuri legenda; în sec. III î.Hr. ea apare pe o medalie de aur aflată în tezaurul de la Abukir la Roma; o frescă pompeiană o reprezintă pe Europa aşezată pe spinarea taurului; ea figurează şi în numeroase opere plastice moderne: Paolo Veronese a reprezentat-o într-o pictură aflată în Palatul Dogilor la Veneţia, Tiepolo într-o frescă din palatul de la Wurzburg.

Chiar în 1988 la Bremen şi Bonn a avut loc o expoziţie de pictură modernă intitulată Mitul Europa – Europa şi taurul, iar The New Encyclopaedia Britannica – 1992 şi Meyers Enzyklopadisches Lexikon, afirmă cu tărie că oceanida răpită de Zeus este eponima continentului, chiar Luis Diez del Carrala scrie o carte intitulată Răpirea Europei.

Dar numele oceanidei Europa apare pentru prima oară menţionat în Teogonia lui Hesiod alături de al oceanidei Asia, în pasajul în care poetul din Ascra enumeră descendenţa Oceanului şi a Zeiţei Tethys. Iar Herodot îşi manifestă neîncrederea în această teorie, afirmând că el nu crede că unui singur pământ i s-au dat 3 nume, după 3 femei.

De ex. cel de-al treilea continent cunoscut în Abtichitate, Libya (Africa), nu era la Hesiod o oceanidă cu acelaşi nume. Iar la Homer Asia şi Libya, nu Europa, sunt întâlnite doar ca nume geografice, Asia în Iliada şi Libya în Odiseea.

Ca denumire georgafică, Europa apare de abia după un secol după Hesiod, în Imnul Homeric către Apolo Pithicul (sec. VI î.Hr.). Astfel Europa era o regiune a Greciei continentale aflate în opoziţie cu Peloponezul şi Grecia insulară.

În sec. Al VI-lea î.Hr. a fost inventată geografia. Primul georgaf Anaximandru din Milet, a alcătuit o hartă universală. El a împărţit aceeaşi imagine asemănătoare celei sumeriene şi homerice, precum că pământul este un disc care pluteşte pe apele Oceanului care îl înconjoară. Dar el vine cu o noutate, împărţirea pământului în continente.

El împarte lumea în 2 continente, Europa şi Asia, despărţite de Marea Mediterană, Europa fiind orientată N-V, iar Asia spre S-E, să nu uităm că Libya (Africa) era încorporată Asiei. El utilizează opoziţia a două cuvinte pământ şi apă. Astfel chiar Pitagora din Samos susţine că “începuturile tuturor lucrurilor sunt duble, de pildă finitul şi infinitul, viaţa şi moartea, ziua şi noaptea”[1], principiu aplicat universului, împărţirea acestuia în cer şi pământ, deci împărţirea pământului în 2 continente Europa şi Asia.

Chiar dacă, după mult timp geografii recunoscuseră faptul că Libya (Africa) este un continent în sine, împărţirea pământului în 2 continente, rămâne valabilă multă vreme.

Din punct de vedere etimologic, numele de Europa are la bază o origine misterioasă, dar indiferent care îi va fi etimologia chiar de va fi orientală, numele geografic de Europa este o creaţie a grecilor.

 

Naşterea conceptului de Europă

 

Cel mai mare eveniment din istoria universală, a avut loc în sec. al V-lea î.Hr. şi a reprezentat războaiele greco-persane.

Marele Rege Darius, datorită faptului că atenienii au simpatizat cu revolta cetăţenilor ioniene împotriva sa, a hotărât distrugerea acestora. Astfel în anul 490 î.Hr. el a trimis o armată cerând supunerea Atenei. Dar aceştea conduşi de Miltiade ia învins pe perşi la Maraton. Darius a suportat cu greu înfrângerea şi a jurat că o să se răzbune, dar acesta în 486 moare venind la putere fiul său Xerxes. Xerxes în 480 porneşte împotriva Greciei cu o armată imensă, dar surpriză corăbiile sale au fost învinse la Salamina, iar după înfrângerea sufrită, Xerxes se întoarce în Asia.

Astfel grecii au reuşit ceea ce părea imposibil, respingerea perşilor şi asigurarea libertăţii proprii.

Dar mult timp ei şi-au pus întrebarea ce a stârnit aceste ostilităţi între ei şi perşi.

Una din legende, afirmă că mama lu Xerxes, Atosa a avut un vis premonitoriu, 2 femei splendide, una îmbrăcată în haine greceşti, cealaltă în haine persane. Apare Xerxes care vrea să le înjuge la carul său, femeia persană se supune, iar femeia greacă se răzvrăteşte reruşind să scape. Putem afirma că visul a fost de prost augur pentru perşi având în vedere deznodământul. Deci Persia, Asia este dominată de spiritul supunerii, iar Grecia, Europa este dominată de spiritul libertăţii.

În Despre ape, locuri şi vânturi, carte publicată de un anonim, se fundamentează ideea că Asia şi Europa se deosebesc. Astfel Asia este un continent mai frumos şi mai armonios decât Europa, deoarece el se află la centru între 2 puncte extreme. Se ajunge la concluzia, că dorită climei uniforme se generează o intoleranţă a locuitorilor, ceea ce conduce la laşitatea lor. Deci cei care trăiesc în Europa dispun de o varietate climaterică, conducând la diferenţieri atît de ordin fizic cât şi caracterial. Datorită factorilor ambientali, autorul afirmă, faptul că europenii sunt mai capabili de acţiune, independenţi în gândire şi mai puternici în războaie.

După toate evenimentele petrecute, grecii au stabilit ca principiu definitoriu pentru Europa, libertatea, iar pentru Asia, despotismul. Astfel Europa şi Asia nu mai sunt simple denumiri continentale asa cum este Libya (Africa).

Se ajunge la concluzia că războaiele greco-persane sunt războaie conduse de oameni liberi împotriva sclaviei.

 

Contribuţia grecilor

 

În sens geografic şi destul de neprecizat, Europa devine o realitate în Grecia antică. Atunci se configurează pentru pri­ma oară, şi încă destul de nebulos, noţiunea teritorială de Europa şi tot grecilor le datorăm şi mitul Europei.

Datorită cuceririlor lui Alexandru Macedon se ajunge la o scară mare a colonizării greceşti. Aşadar apar noi centre de răspândire a elenismului: Alexandria din Egipt, Pergamon – Asia Mică, Antiohia – Siria, astfel observăm că elenismul căştigă noi teritorii, prin adoptarea de către celelalte popoare a mentalităţii şi culturii greceşti.

Se deschide la Alexandria un puternic centru de cercetare în toate domeniile cunoaşterii, o faimoasă bibliotecă – Musaion. Se deschid noi orizonturi de cultură: savanţii studiază organizarea politică, religia şi moravurile altor popoare; sunt traduse diferite texte barbare în limba greacă. Iar Alexandru visa un imperiu universal întemeiat pe ideea fuziunii tuturor popoarelor, contribuind totodată la realizarea unei civilizaţii ecumenice, chiar dacă imperiul s-a extins în orient, intenţia lui era de a cuceri Occidentul. Idee rămasă doar la stadiul de ipoteză.

Astfel în cadrul polis-ului, grecu întemeiase teoria nu pe elementul senzorial ci pe raţiune, şi aşa îi determinase metodologia, regulile logicii, legile cunoaşterii ştiinţifice, stabilind chiar şi ţelul final al acţiunii şi principiile ei conducătoare.

Amintim faptul că sistemele lui Platon şi Aristotel au la bază ideea că lumea este formată din două elemente, cel senzorial şi cel raţional după Platon, forma şi materia după Aristotel, care consideră aceste două elemente ca fiind separate dar care coexistă întotdeauna. Dualismul rămâne utlima idee pe care de la Anaxagora încolo, se întemeiază întreaga filosofie speculativă.

Dar polis-ul cu trecerea timpului şi-a pierdut viaţa independentă, existenţa reală, doarece în jurul lui se întindea imensitatea imperiului lui Alexandru. Deci individul se confruntă cu noi probleme, aceste probleme au născut concepţii noi, adeseori imposibil de depăşit. Oamenii polis-urilor erau mai puţin capabili să trateze aceste probleme, decât cei care proveneau din imensul teritoriu dechis vieţii greceşti de sabia marelui macedonean.

Astfel filozofia ajunsese în Grecia până la organizarea ideală a cetăţii. Găsindu-şi desăvârşirea în această creaţie obiectivă supraindividuală.

Sec. al VII î.Hr. în regatul Libia-Asia Mică se produce una dintre cele mai mari revoluţii în domeniul economic[2], apariţia monedei. Grecii au utilizat imediat acest instrument, fiecare cetate, polis, fabricându-şi propriile monede. Cele ale grecilor fiind adevărate capodopere de artă datorită simţului artistic. Observăm că treptat economia naturală este înlocuită cu cea monetară.

Datorită colonizării dar şi a campaniilor macedoneaunului, economia monetară se generalizează, cuprinzând atât bazinul Mării Mediterane, cât şi pe cel al Mării Negre. Astfel popoarele barbare, geto-dacii, celţii, încep fabricarea propriilor monezi.

Grecii crează instituţia absolut necesară unei economii monetare – Banca, în toate oraşele întâlnindu-se bancheri şi sisteme de bănci dispuse de a asigura operaţiile comerciale. Grecii au mers mai departe şi au fabricat hârtiile de valoare.

Putem afirma cu uşurinţă că principiul libertăţii s-a concretizat şi în economie prin inventarea instrumentelor şi a instituţiilor care să asigure o bună desfăşurare a vieţii economice.

 

Contribuţia romanilor

 

Conform legendei, nimeni nu a bănuit că, în anul 753 î.Hr. prin intemeierea unui oraş numit Roma, pe cursul inferior al Tibrului, acesta va deveni centrul lumii, către acesta vor duce toate drumurile. Anticii au explicat acest fenomen ca fiind o voinţă a zeilor, iar creştinii că e mâna providenţei divine.

Originile Romei atrag atenţia, atât asupra caracterului deosebit al politicii sale, cât şi rolul excepţional ce i-a revenit printre celelalte cetăţi.

Rasa romană este foarte amestecată, fondul originar provenind din Alba Longa, fiind în principu latin. Este voarba aici de două populaţii ce trăiau laolaltă fără a se contopi: rasa aborigenă, adevăraţii latini şi cealaltă provenită din Troia, puţin numeroasă, dar importantă datorită cultului său.

În Roma se asociază şi se amestecă toate rasele: latini, troieni, greci, sabini şi etrusci. Spre exemplu Palatinul era sălaş latin, după ce a fost sălaşul lui Evandru, Capitoliul după ce a fost sălaşul tovarăşilor lui Hercule, devine sălaşul sabinilor lui Tatius. Roma nu pare a fi un singur oraş, seamănă cu o confederaţie de mai multe oraşe.

Primul său rege a fost latin, al doilea a fost sabin, cel de-al cincilea a fost fiul unui grec, iar al şaselea a fost un etrusc. Populaţia romană era un amestec de mai multe rase, cultul său fiind o îmbinare de mai multe culte, deoarece ea avea legături prin origine cu toate popoarele pe care le cunoştea. Ea putea să se considere latină odată cu latini, sabină odată cu sabini, etruscă odată cu etruscii şi grecească odată cu grecii.

Mulţi ani Roma, a fost condusă de numeroşi regi, dar din anul 509 î.Hr. aceştea au fost izgoniţi, instaurându-se la acea dată libertatea. Iunius Brutus prototipul luptătorului pentru libertate l-a înfruntat pe Tarquinius Superbus, dându-l jos de pe tron.

Din acel an toate razboaiele civile sunt duse pentru libertate.

Deşi greu de stabilit, specificul naţional al unui popor, putem afirma cu uşurinţă că în cazul romanilor specificul acestora este că au fost înzestraţi cu spirt juridic. Grecii sunt cei care au dezvoltate filozofia dreptului, dar romanii sunt cei care au pus-o în practică, ei nu au elaborat o logică formală ci s-au supus sistematic rigorilor logicii.

Deci ei au formulat şi realizat autonomia disciplinei dreptului. Disciplină care presupune mult studiu, de aceea au fost deschise numeroase centre de învăţare (Roma, Catargina, Berytos, Alexandria, Antiohia, Constantinopol).

Pe lângă ştiinţa dreptului, atât public, cât şi privat romanii pun bazele şi dreptului internaţional.

Existenţa unor reguli de conduită în rapoartele dintre state, reprezintă o caracteristică europeană care s-a generalizat. Roma fiind o parte constitutivă şi configuratoare a ceea ce astăzi numim Europa.

 

Dreptul roman de la Zeu la Dumnezeu

 

Avem deaface cu o serie de schimbări esenţiale ale politicii dacă ne amintim că societatea în sine avea la bază o religie, a cărei dogmă principală consta în aceea că fiecare Zeu ocrotea numai o familie sau o celate şi nu exista decât pentru ea. Această religie dăduse naştere dreptului: relaţiile dintre oameni, proprietate, moştenirea, procedura, totul era reglementat de principiile dogmelor acestei religii, în vederea satisfacerii nevoilor cultului. Se instaura între oameni o cârmuire: ce a tatălui în familie, cea a regelui sau a magistratului în cetate. Religia, dreptul, guvernarea se contopiseră. Religia era stăpână atât în viaţa privată cât şi în cea publică, statul era o comunitate religioasă, regele un pontif, magistratul un preot, exilul o excomunicare, iar libertatea individuală era necunoscută, omul era aservit statului prin suflet, prin trup, prin bunuri, iar noţiunea de drept şi de datorie, de justiţie şi de afecţiune se oprea la marginea cetăţii. Acestea sunt principale trăsături caracteristice ale cetăţii greceşti şi romane.

Dar treptat societatea s-a transformat, atât în modul de guvernare, în principiile dreptului, cât şi în credinţe. Omenirea făcuse eforturi necontenite pentru a se elibera de sub dominaţia aceste vechi religii, în care omul nu mai putea crede. Dreptul şi politica, precum şi morala se eliberaseră treptat din legăturile lor.

Dreptul şi politica erau mai independente, pentru că oamenii începeau să aibă credinţe, iar faptul că societatea nu mai era guvernată de religie, se explică prin faptul că religia nu mai avea putere. Dar a venit ziua când sentimentul religios a prins din nou viaţă şi credinţa a pus iar stăpânire pe sufletul omului.

Odată cu apariţia creştinismului, sentimentul religios a fost reânviat, el căpătând o altă natură şi forţă. Dacă altădată oamenii îşi făcuseră Zei din sufletul omenesc, ei încep acum să-l conceapă pe Dumnezeu ca fiind cu adevărat străin de natura omenească. Divinul fiind aşezat în afara naturii vizibile şi deasupra ei.

Dacă altădată fiecare om avea propriul Zeu, existau atâţia zei câte familii şi cetăţi, Dumnezeu apărea ca o fiinţă unică, uriaşă, universală. Astfel religia din materială a devenit spirituală. Astfel omul nu mai dădea lui Dumnezeu de mâncare şi de băut, rugăciunea a devenit un act de credinţă, faţă de o simplă incantaţie, iat teama faţă de zei a fost înlocuită cu dragostea faţă de Dumnezeu.

Creştinismul aduce cu sine lucruri noi, el nu mai reprezintă o religie casnică a unei famili sau o religie naţională a unei cetăţi. Prin Iisus Christos ea devine religia tuturor. Astfel nu mai era vorba că Dumnezeul evreilor nu mai dorea să fie adorat de străini. Deşi la început apostolii au avut o ezitare în a propăvădui credinţa, pe urmă acest lucru a devenit normal, cuprinzând încetul cu încetul şi celelalte popoare. Creştinismul reprezintă un Dumnezeu unic, universal, al tuturor, un Dumnezeu pentru care nu există vreun popor ales şi care nu făcea deosebire între rase, familii sau state. Pentru Dumnezeu nu există cuvântul stăin, străinul nu mai profana templul prin prezenţa sa, cultul nu a mai fost ţinut secret, născându-se astfel o viaţă religioasă care se dăruia, mergând să-i caute pe cei nepăsători, ea nu mai propăvăduia ura dintre popoare, ci datoria de a fi drept şi binevoitor.

Iisus Christos desparte religia de guvernare, ea nu mai este lumească şi nu mai are treabă decât foarte puţin cu treburile pământeşti. Dacă înainte religia comanda în stat, desemnând pe conducători prin vocea soartei, statul intervenind în domeniul conştiinţei, pedepsind orice infracţiune faţă de rituri.

Daţi cezarului ce este a cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Se face deosebirea netă între Dumnezeu şi state, astfel religia nu mai este una cu statul iar a asculta de Cezar, nu mai reprezintă acelaşi lucru cu a asculta de Dumnezeu.

Această nouă religie aduce cu sine faptul că oamenii pot fi guvernaţi fără să se conformeze obiceiurilor sacre fără să ţină seama de prevestiri sau oracole, se face o deosebire netă între virtuţile private şi cele publice. Dreptul şi-a schimbat natura, dacă el a fost aservit religiei, acum creştinismul este prima religie care nu are pretenţia ca dreptul  să depindă de ea, el ocupându-se de îndatoririle oamenilor şi nu de relaţiile lor de interese.

Dreptul devine independent, a urmat progresele moralei, adaptându-se nevoilor societăţii.

Putem observa cu uşurinţă că dreptul roman s-a străduit să se elibereze de religie, să se apropie de echitate şi de natură. Pe măsură ce creştinismul cucerea societatea, codurile romane admiteau reguli noi, dreptul de proprietate nu a mai decurs din religie ci din muncă, cumpărarea pământurilor a devenit mai uşoară. astfel formalităţile vechiului drept au fost înlăturate. Tatăl a pierdut autoritatea absolută conferită de sacerdoţiu, şi a păstrat-o doar pe cea care îi conferea satisfacerea nevoilor copilului. Iar soţia, care era inferioară soţului, a devenid din punct de vedere moral, egală cu bărbatul.

În timpul domniei lui Augustus (Iudeea) s-a născut conform tradiţiei Mântuitorul. Fapt trecut neobservat pentru un timp, deorece doar Fecioara Maria şi Iosif ştiau în urma Bunei Vestiri că s-a întâmplat Minunea.

Astfel din anul 36 d.Hr., religia propăvăduită de apostoli s-a difuzat în Imperiu cu o foarte mare repeziciune. Nici cele mai crunte persecuţii nu au putut înfrânge noua credinţă. Toate acestea au avut drept consecinţă în anul 312 d.Hr. de către împăratul Constantin cel Mare, acordarea creştinismului statutul oficial.

De atunci creştinismul s-a răspândit permanent, cuprinzând o mare parte a populaţiei planetei. Putem afirma că acesta a transformat în profunzime sufletul omenesc, dacă până atunci sentimentul de milă, era mai puţin cunoscut, din acel moment el devine o componentă majoră a personalităţii. Chiar şi iubirea care în viziunea greco-latică era mai schematică, acum capătă noi dimensiuni, transformându-se într-un sentiment complex. Creştinismul în esenţă fiind o religie a iubirii. Putem afirma că dacă grecii şi romanii au modelat omul european din punct de vedere cultural şi civilizaţional, creştinismul l-a configurat psihic şi spiritual. Astfel toleranţa este una din caracteristicile umane, iar dialogul, foarma ei de manifestare.

Datorită răspândirii Mântuitorului în lume s-a dat un suflu nou culturii, în opinia poetului Prudentius, providenţa divină a creat imperiul Romei pentru a putea asigura triumful creştinismului.

Până la unificarea politică a lumii de către romani, popoarele aveau limbi diferite şi civilizaţii discordante, datorită lui Dumnezeu toate popoarele sunt suspuse unei singure puteri – Iubirea, doar pacea romană putând asigura triumful Mântuitorului. Imperiul Roman este implinirea voinţei lui Dumnezeu.

Din momentul actului lui Constantin cel Mare, imperiul a devenit creştin, Europa s-a indetificat până la confuzie cu religia Evangheliilor. „Europa este singurul continent care a fost în intregime creştinizat, de cel puţin o mie de ani pentru regiunile cel mai târziu câştigate la creştinism…Uniunea Europei este o idee creştină devenită laică. Europa este o creştinătate care îşi caută Cristul.[3]

Astfel creştinismul, alături de Grecia şi Roma, constituie o coordonată a Europei, toate trei constituie elementele de configurare a unei realităţi spirituale şi a unei mentalităţi în care europenii se regăsesc în zilele noastre.

 

 

 

 

 

 

Bibliografie

 

Brown, Peter, Întemeierea creştinismului occidental, Editura Polirom, 2002;

Ceauşescu, Gheorghe, Naşterea şi configurarea Europei, Corint, Bucureşti, 2004;

Fontana, Josep, Europa în faţa oglinzii, Editura Polirom, 2003;

Fusel de Coulanges, Cetatea antică, Etitura Meridiane, Bucureşti, 1984;

Ică, Ioan jr, Marani, Germano, Gândirea socială a bisericii, Editura Deisis, Sibiu, 2002;

Iorga, Nicolae, Evoluţia ideii de libertate, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987;

Popescu, M. Teodor, Biserica şi cultura, Editura Istitutului Bilbil şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996;

Rămureanu, Ioan, Istoria bisericească universală, Editura Istitutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992;

Tsatsos, Constantin, Filosofia socială a vechilor, Editura Univers, Bucureşti, 1979;

Universitatea „1 Decembrie 1918, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Spiritualitate şi consumism în Europa unită, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004;

 

 


[1] Ceauşescu, Gheorghe, Naşterea şi configurarea Europei, Corint, Bucureşti, 2004

[2] Termenul de economie este de origine greacă – oikonomia, care semnifică legea casei, regulile care să asigure prosperitatea familiei.

[3] Gonzague de Reynold, L’Europe tragique, Paris, 1934

 

Multumim pentru aceasta lucrare trimisa pe mail.

articol preluat de pe blogul lui  Spranceana

Prima lecţie pe care o predau este : „Stai în clasa în care te afli.” Nu ştiu cine a hotărât ca elevii mei să fie aici, dar nu e treaba mea. Copii sunt numerotaţi şi clasificaţi astfel încât oricare din ei poate fi reîntors în clasa corectă, în caz că încearcă să trişeze sau să iasă. Pe parcursul anilor numărul de moduri în care copii sunt clasificaţi a crescut dramatic, încât este greu să suporţi priveliştea unor fiinţe umane sub povara clasificărilor din care fiecare face parte. Numerotarea copiilor este o afacere rentabilă şi profitabilă, iar afacerea însăşi este concepută pentru a-i cuprinde pe toţi elevii.

Încă o dată nu este treaba mea. Menirea mea este să închid copii în aceste clasificări, or, cel puţin să-i fac să le suporte. Dacă lucrul merge bine, copiii nu se pot imagina pe sine în altă parte, ei invidiază clasele mai bune, le poartă respect şi dispreţuiesc clasele mai proaste. Din acest motiv, de cele mai multe ori, clasa, în general, păstrează un ritm de mărşăluire destul de bun (So the class mostly keeps itself in good marching order). Aceasta este raţiunea de a fi a oricărei competiţii şcolare. Trebuie să-ţi cunoşti locul.

Totuşi, în ciuda regulilor generale, eu am făcut efortul de a îndemna elevii spre reuşite mai mari ale testelor de verificare a cunoştinţelor, promiţând chiar un eventual transfer din clasele mai proaste ca răsplată. Le-am sugerat chiar, răutăcios, că va veni o zi când firmele îi vor angaja în baza rezultatelor acestor teste, deşi experienţa mea personală îmi sugerează că angajatorii sunt de obicei, indiferenţi faţă de aceste detalii. Nu am minţit niciodată făţiş, dar am ajuns la concluzia că adevărul şi activitatea în calitate de învăţător sunt incompatibile. TOT TEXTUL


Filosofii greci identificau în limba greacă limba raţiunii, iar Aristotel îşi alcătuieşte lista de categorii pe temeiul categoriilor gramaticale din greacă. Nu că asta ar însemna o afirmare explicită a primordialităţii limbii greceşti; pur şi simplu, gîndirea era identificată cu propriul vehicul natural, Logos era gîndirea, Logos era şi vorbirea. Despre vorbirile barbarilor se ştiau puţine lucruri şi, prin urmare, în ele nu se putea gîndi, chiar dacă se admitea, de exemplu, că egiptenii elaboraseră o ştiinţă proprie şi străveche; despre ea se ştia însă numai prin intermediul unor discursuri transmise în greacă.

Apoi, o dată cu expansiunea civilizaţiei greceşti, limba greacă dobîndeşte un nou statut, mai puternic. Dacă înainte existau aproape tot atîtea variante de greacă cîte texte erau (Meillet 1930 : 100), în epoca ulterioară cuceririlor lui Alexandru cel Mare se răspîndeşte o limbă greacă comună, aşa-numita koine. Aceasta nu va fi numai limba în care se vor scrie operele lui Polybios, Strabon, Plutarh şi Aristotel, ci limba transmisă de şcolile de gramatică, ea devenind treptat limba oficială a întregii zone mediteraneene şi orientale atinse de cucerirea lui Alexandru şi supravieţuind pe timpul dominaţiei romane ca limbă a culturii. Vorbită chiar de patricienii şi de intelectualii romani, precum şi de cei implicaţi în comerţ, în călătorii, în diplomaţie, în dezbaterea ştiinţifică şi filosofică în lumea cunoscută, greaca devine limba în care se transmit primele texte ale creştinismului (evangheliile şi traducerea Septuagintei, secolul al IH-lea î.Cr.) şi dezbaterile teologice ale primilor părinţi ai Bisericii.

O civilizaţie înzestrată cu o limbă internaţională nu suferă de multiplicitatea limbilor. Totuşi, cultura greacă, prin Cratylos al lui Platon, îşi pusese aceeaşi problemă lingvistică dinaintea căreia se găseşte cititorul povestirii biblice : anume, dacă Nomotetul a ales cuvinte care numesc lucrurile potrivit naturii lor (physis), teza lui Cratylos, ori dacă le-a atribuit printr-o lege sau convenţie omenească (nomos), teza lui Hermogenes. în această dispută, Socrate evoluează cu o aparentă ambiguitate, ca şi cum ar adopta cînd o teză, cînd pe cealaltă. De fapt, după ce a tratat ambele poziţii cu multă ironie, formulînd etimologii în care nici măcar el (sau Platon) nu crede, Socrate avansează propria teză, conform căreia, în definitiv, cunoaşterea nu ţine de raportul nostru cu numele, ci de raportul nostru cu lucrurile sau, mai bine zis, cu ideile. Vom vedea că, inclusiv în cazul culturilor care nu au cunoscut dialogul Cratylos, orice dezbatere asupra naturii unei limbi perfecte a urmat una din cele trei căi trasate de textul platonician, ce discută totuşi condiţiile de perfecţiune ale unei limbi fără să pună problema unei limbi perfecte.

Tot textul  

BookCrossing.lx.ro

de Ciorogar Beniamin

(Multumim domnului Ciorogar Beniamin pentru textele sale, trimise  pe adresa filozofie@gmail.com)

1.1. Dificultăţile lecturii

Acum câteva decenii E. Fulchignoni a afirmat că trăim într-o civilizaţie a imaginii (La civilisation de l’image, 1969). Revoluţia iconică a erei vizualului a contribuit  la imperialismul  imaginii, tradus de o multitudine de coduri.

În analiza imaginii politice ne asumăm metoda structuralistă, adică ne propunem să descompunem universul de discurs în fragmente de cunoaştere, urmărind articulaţiile care dau seama de dinamica şi de procesualitatea componentelor acestui univers, întocmind un catalog al acestora pentru a recompune apoi un model, un simulacru al acestui univers aplicând anumite reguli de recompunere.

Analiza semiotică oferă o bună anatomie a imaginii politice, stabilind conexiunile între elementele iconice şi conţinuturile de semnificaţie. Dar perspectiva semiotică se poate opri doar la un semantism incomplet, evaluând imaginea în sine, prin elementele de structură sau codare. Noile orientări în analiza imaginii politice adaugă sensului descriptiv in abstracto sensul strategic. Totodată U. Eco a observat că

 

într-o cercetare semiologică trebuie întotdeauna luat în considerare că fenomenele de comunicare nu se pot toate explica prin categoriile lingvisticii [1].

 

Iconicul presupune un cadru argumentativ şi o strategie de lectură diferite de cele ale textului. Limbajul este de structură lineară, are o sintaxă rigidă pe când imaginea este spaţializată, are o structură deschisă. Limbajul este constituit din unităţi lexicale, inventariabile şi codate – drept exemplu dicţionarele -, imaginea are unităţi figurative, polisemice, greu de inventariat, supuse însă interpretărilor multiple. Lectura a abandonat etapa oralităţii, a trecut prin cea a democratizării adusă de civilizaţia tiparului şi, în cele din urmă, suferă acum revoluţia marcată de suportul electronic.

Lectura înseamnă 

 

recunoaşterea grafemelor şi a concatenării lor, având drept efort transformarea unei foi acoperite cu figuri desenate în planul expresiei unui text [2].

 

A lectura înseamnă, în ultimă instanţă, a instaura semnificaţii. Sintaxicul nu poate fi diseminat, complet rupt de semantic!

Cel ce lecturează o imagine şi se lasă fascinat de ea, nu vede un obiect real ci un obiect al fascinaţiei sale, el îşi surprinde vederea, propria privire în oglindă, un mediu unde se cufundă, se înspăimântă dar totodată îl atrage.

Semiotica discursului publicitar trebuie să explice că,

 

izotopia publicitară ca articulare specifică de conţinuturi izomorfe expresiile lor, deci ca univers explicabil printr-o semantică (substanţă a conţinutului) şi o sintaxă ( formă a conţinutului) particulară, selecţionează elementele referenţiale dintr-o anumită limbă naturală şi le conferă statut denotativ (ţinând de simbolic), operând închiderea lor în raport cu totalitatea elementelor înconjurătoare…[3]

 

Orice lectură critică este totdeauna o reprezentare şi o interpretare a propriilor proceduri interpretative (U. Eco) dar totodată, într-o perspectivă pur retorică, cititorul este, la limită, în acelaşi timp, prada şi victima strategiei puse la cale de autorul implicat, şi aceasta cu atât mai mult cu cât strategia este mult mai disimulată (P. Ricoeur).

 

Lectura este cel mai mult ameninţată de realitatea cititorului, de personalitatea lui, de lipsa lui de modestie, de înverşunarea cu care vrea să rămână el însuşi în faţa a ceea ce citeşte, cu care vrea să fie un om ce ştie să citească în general [4].

 

Tocmai de aceea trebuie să considerăm mai întâi obiectul artistic ca un document al unei intenţii, purtător al unui mesaj ambiguu cu o pluralitate de semnificaţii în acelaşi semnificat care urmează a fi decelate, resemnificate şi semantizate în urma unui travaliu interpretativ.

Ch. Morris simplifică acest efort de apropiere de operă, propunând următoarea clasificare a aspectelor mesajului:

  aspectul sintactic are în vedere organizarea internă a mai multor termeni într-un discurs;

  aspectul semantic are în vedere relaţia dintre semne şi denotaţie;

– aspectul pragmatic are în vedere reacţia psihologică a celui care receptează semnificaţia termenului [5].

Ca orice text, imaginea este valorificată doar dacă este citită, ea este operă doar dacă se propune ca obiect deschis degustării de către un privitor care să-i confere o anume interpretare realizând un fel de rescriere, de recreare.

În urmă cu câteva decenii, Roland Barthes punea bazele unei analize a imaginii publicitare în lucrarea sa Rethorique de l’images (1964), unde descria diferitele coduri ale comunicării vizuale şi construia modelul trinivelar al reclamei în care interferează : mesajul lingvistic (numele mărcii), mesajul iconic denotativ (imaginea fotografică a obiectului, qvasi tautologică în raport cu obiectul real) şi mesajul iconic conotativ (simbolic al ansamblului asociaţilor care constituie imagine a produsului). Nivelul denotaţiei este nivelul de bază, el furnizează mesajul necodat, caracteristicile obiectului prezentat. La acest nivel nu există transformare între semnificant şi semnificat. Pentru R. Barthes imaginea fotografică reprezintă gradul zero al inteligibilităţii.

Pentru imaginea publicitară, Umberto Eco distinge cinci nivele de codificare a mesajului publicitar.

1.    În primul rând, nivelul iconic, similar iconicului denotativ barthesian, care înregistrează datele concrete ale imaginii.

2.   Al doilea nivel este nivelul iconografic, similar iconicului conotativ barthesian, bazat pe convenţii; el se constituie din două tipuri de codificări:

– istorice (semnificanţi constitutivi culturii) şi

– publicitare, specifice procesului de simbolizare din interiorul acestui univers.

3.   Apoi, avem un nivel tropologic, al figurilor de stil vizuale: metaforă, metonimie, hiperbolă, personificare etc., este un echivalent vizual pentru figurile retorice şi pentru tropii vizuali.

4.   Mai există un nivel al topicii, al structurii argumentative şi

5.   un nivel al entinemei ce dezvoltă raţionamente declanşate prin imaginea publicitară, este structura narativă actualizată, eventual bazată pe un mister sau lovitură de teatru pentru accentuarea eficienţei argumentative [6].

  Modul în care un cuvânt sau o imagine sunt corelate cu conţinutul lor nu sunt identice. Cu ocazia căderii zidului Berlinului şi a reunificării Germaniei, o revistă a republicat celebra fotografie a cuceririi Reichstagului în 1945 de către un soldat al Armatei Roşii. La acea dată, fotografia  aceasta era privită drept simbol al terminării celui de al doilea război mondial. Astăzi, ea ilustrează începutul influenţei lumii comuniste asupra Europei de Est [7].

Deci,  semnele iconice sunt codificate cultural:

 

a reprezenta iconic obiectul – spune Umberto Eco – înseamnă a transcrie cu ajutorul artificiilor grafice (sau de alt tip) proprietăţile culturale ce le sunt atribuite [8].

 

Pierre Fresnault-Deruelle remarcă:


Imaginea poate apărea în mod legitim ca un text (…) în măsura în care constituenţii săi  (şi distribuţia lor în spaţiul reprezentării) solicită din partea spectatorului o serie de ajustări despre care am putea spune că se circumscriu procesului pe care îl numim lectură [9].

 

Însă imaginea, contextul, nu este decât un punct de plecare pentru activarea unor reţele simbolice, a unor complexe procese interpretative.

Imaginea nu conţine semne inerente, formele şi culorile nu semnifică nimic în ele însele, ea beneficiind doar de semne aferente. Un alt handicap al imaginii este lipsa posibilităţii de a construi argumentări bazate pe secvenţe deductive. Ea însă se apropie mai mult de judecăţi de valoare, pasiuni, credinţe şi stereotipuri, elemente mult mai apropiate structural de vizual decât de textual. Argumentarea retorică insistă mai mult pe elementul seducător al argumentării decât pe cel explicativ; ea beneficiază de efecte ilocuţionare – şocul emotiv – şi perlocuţionare – invitaţia  la cumpărare. Elementele imaginii politice sunt mai degrabă indici care provoacă sau nu efecte interpretative la receptorul interpretant.

În mod normal, lectura unui anunţ se face după regulile scripturale ale lecturii obişnuite. În Europa se citeşte de la stânga la dreapta într-un baleiaj optic (modelul Z: începe în stânga sus şi se termină în dreapta jos). Acest fapt produce o primă bipartiţie a paginii în două secţiuni inegale ca vizibilitate: stânga (zonă de umbră sau de lectură minimală) şi dreapta (zonă activă sau de lectură maximală). Tocmai de aceea imaginea joacă un rol important în angrenajul argumentativ al publicităţii pentru că prezenţa unor ansambluri iconice poate echilibra această dispoziţie sau poate schimba raportul între stânga şi dreapta.

J. M. Adam şi M. Bonhomme consideră că imaginea publicitară devine obiect de analiză atunci când se ia în calcul circuitul enunţiativ descris de două etape: producţia argumentativă a imaginii şi receptarea argumentativă a imaginii.

1. 2. Producţia argumentativă a imaginii

Producţia se bazează, în primul rând, pe datele motivate ale imaginii. Deci vom avea componente de natură geometrică, contextuale din grafismul unor linii şi suprafeţe, după mai multe posibilităţi: dimensiune (lung/scurt), aspect (continuu/discontinuu), profil (drept/curb), etc.. La componenta geometrică se adaugă cea cromatică, legată de culoare şi caracteristicile ei: structuri (culori primare/secundare/complementare), tonalitate (calde/reci), contrast (clar/obscur). Aceste componente se vor găsi în imaginea publicitară sub forma unor unităţi topografice, unităţi figurative agregate după diferite scenografii.

  Acţiunea comunicaţională construieşte sensul prin manipularea diferitelor tipuri de contexte.

a)   Contextul  spaţial – este constituit din elemente care impun majorităţii actorilor, elemente de natură spaţială care comportă un travaliu subiectiv. Se creează astfel o anumită distanţă de comunicare (intimă, personală, socială sau publică).

b)  Contextul senzorial. Influenţarea senzorială realizată prin spectacole de sunet şi lumină, prin dispunerea spaţială, impactul senzorial multiplu (sunet, imagine, culoare, miros, atingere). Toate acestea sunt elemente de natură contextuală care bulversează individul, îi destabilizează elementele de sugestii care, câteodată, sunt contrare unor credinţe şi valori intime.

c)   Contextul temporal – procesele de contextualizare des întâlnite sunt apelul la memorie, la trecut, anticiparea consecinţelor, anticiparea evenimentelor, ritmul unei comunicări, schimbarea ritmului.

d)  Contextul relaţional – realizat prin evocarea locului de interacţiune socială prin: evocarea locului  (tu, noi, voi, ei), evocarea comunicaţională a rolurilor sociale (şef, profesor, muncitor), indici atitudinali şi paralingvistici de definire a statusului şi a rolului, indici şi mărci culturale pentru diferiţi actori, posturi şi atitudini evocate, ce sunt legate cultural de anumite poziţii, ritualuri de lucru sau de contact, care trimit la norme culturale legate de roluri sociale, ritualuri de prezentare şi mulţumire, maniere de a accepta sau refuza anumite tipuri de interacţiuni (de supunere, respingere, aprobare, descalificare, eludare, mistificare), forme comunicaţionale de ajutor sau de dar, de depreciere şi pedepsire, etc. [10].

Creatorul nu rămâne doar la datele materiale şi la tehnicile plastice (cadraj, perspectivă, unghi vizual, etc.) ci el trebuie să creeze un model argumentativ în funcţie de produsul vizat şi de publicul potenţial al produsului. El va trebui să uzeze de scheme iconice (iconeme), calculate astfel încât să provoace efecte perceptive concordante (prin pregnanţă, redundanţă sau contrast). Aceste iconeme vor servi ca suport vizual pentru o serie de topos-uri conceptuali, care va trebui să ghideze receptarea, reducând polisemantismul imaginii. Astfel, imaginea este indexată cu credinţe şi ideologii implicite prin intermediul a două categorii de toposuri arhetipale (când exploatează structuri psihologice şi fantasmatice fundamentale pentru a transfera asupra imaginii aşteptările latente ale potenţialilor cumpărători) şi toposuri socio-culturale (semnificaţii ataşate de o anumită cultură dată).

Avem, astfe, un cuplu schemă iconică- topos conceptual, care poate fi creat în modalităţi foarte diverse de către producătorul-emiţător. Schemele vizuale pot fi irigate cu toposuri conceptuale prin multe procedee şi modalităţi, cert este că se ajunge la un cuplu de semnificare care argumentează probabilist, imaginea publicitară fiind un filtru argumentativ încărcat de instrucţiuni pe care lectorul – receptor le poate sau nu reactiva.

1. 3. Receptarea interpretativă a imaginii

Imaginea este un mecanism declanşator de inferenţe. Lectorul va căuta în spatele obiectualităţii sale o serie de indicaţii relative la finalitatea sa persuasivă şi la prelungirile pragmatic-comerciale. Avem astfel patru calcule (inferenţe) interpretative:

a)   Calcule referenţiale, prin întrebări (cine?, unde?, când?, ce?). Lectorul încearcă să identifice subiectul imaginii pentru identificarea obiectului căruia i se face reclamă şi a proprietăţilor sale.

b)  Calcule topice, în care se reactivează mai mult sau mai puţin conştient anumite toposuri arhetipale socio-culturale partajate în comun. Acest lucru se realizează prin anamneză (o schemă iconică îi aminteşte de ceva) şi prin indexare (o anumită schemă iconică marchează un  anumit concept).

Să luăm drept exemplu o propoziţie cu funcţie referenţială: Come to Marlboro country! (Marlboro – o marcă pe care revista The Economist o consideră cea mai populară marcă din lume).  În mintea noastră se stabileşte un raport univoc între semnificant şi semnificat: verb – acţiunea sugerată  vino -, complement circumstanţial de loc în ţara şi Marlboro ca substantiv propriu cu funcţia de atribut. Expresia foloseşte termeni convenţionali asupra cărora eu trebuie să fac să conveargă asupra fiecărui termen o sumă de experienţe trecute care să îmi îngăduie să clarifice experienţa actuală. Imaginea reclamei de la Marlboro vine să îmi reamintească experienţe plăcute legate de libertatea clipelor trăite în mijlocul naturii. Naturalitatea îmi este sugerată de vastitatea spaţiului, de culorile vii, sălbăticia peisajului, precum şi de sălbăticia semnificaţiei de masculinitate prin prezenţa corpului bărbatului, aerul lui robust, coafura, faptul de a fi nepieptănat, privirea aspră. Avem astfel imaginea reclamei Marlboro ca un semn abstract, un ansamblu de semnificaţii indus de peisajul magnific, fundalul sonor, combinaţiile morfologice şi cromatice: virilitate, aventură, libertate.

Reacţia pragmatică stabileşte o bază de referenţialitate comună. Referenţialitatea diferită a expresiei nu constă în expresie ci în receptor (U. Eco). Invitaţia la itinerariul imaginar mental este oferită de structura materială ce survine într-o formă plăcută. Propunerea îşi va găsi eficacitatea dacă va găsi în ea echilibrul şi organizarea necesare producerii jocului complex al imaginaţiei.

Sugestiile sunt stimulate, reamintite în mod explicit în limitele prestabilite de autorul reclamei, al discursului:

 

Imaginaţia – spune Umberto Eco –  este capabilă acum să se bucure de referinţa nedefinită, dar nu numai de ea ci împreună cu ea să se bucure de felul în care nedefinitul este stimulat de felul definit şi echilibrat prin care este sugerat indefinitul, de precizia mecanismului care invită la imprecizie. Întrebuinţarea estetică a limbajului implică deci un uz emotiv al referinţelor şi nu un uz referenţial al emoţiilor [11].

 

Reacţia emotivă se manifestă ca o realizare a unui câmp de semnificaţii conotate, prin realizarea semnului estetic ca fiind ceea ce era denumit de Morris semn iconic.

 

În actul trans-activ în care se alcătuieşte bagajul de amintiri antrenate în experienţă şi sistemul de semnificaţii apărut în faza a doua, împreună cu sistemul de semnificaţii rezultat din cea dintâi (şi intervenind ca amintire, ca «armonică» în faza a doua, de înţelegere), se constituie o mai bogată semnificaţie a expresiei originare. Şi cu cât înţelegerea se complică mai mult, cu atât mesajul originar în loc să se epuizeze, apare reînviat, gata pentru «lecturi» mai profunde. Se declanşează acum o adevărată reacţie în lanţ, tipică pentru acea organizare de stimuli pe care  obişnuim să o indicăm ca «formă» [12].

 

Această reactualizare nu este un simplu proces de codificare/decodificare. Interpretantul nu poate reactualiza decât o parte din toposurile inserate de creator reactualizându-se şi o serie de toposuri neprevăzute în cadrul acestui proces putând apărea o serie de semnificaţii multiple, chiar contrare sensului transmis.

c)   Calcule axiologice, provocate de genul discursiv, fondat pe elogiu şi enunţ hiperbolizant. Se caută indici de valorizare şi de pozitivare a produsului promis de publicitate. Aceste coduri se pot structura în subteme evaluative: estetice, etice, etc.;

d)  Calcule entimemice, care se referă la scopul pentru care a fost produsă o anumită imagine, deducţii şi supoziţii pornind de la zonele cele mai frapante ale imaginii.

Referindu-se la creatorii de publicitate, U. Eco remarcă:

 

Pentru a folosi limbajul publicitarilor, ei îşi aleg un <target>, o ţintă. Fac în aşa fel încât fiecare termen, fiecare turnură, fiecare referinţă enciclopedică să fie ceea ce lectorul poate, cu o mare probabilitate, să înţeleagă. Ei vizează să stimuleze un efect precis, pentru a fi siguri că declanşează o reacţie [13].

 

De altfel, autorul italian defineşte semioza drept procesul prin care indivizii empirici comunică, iar procesele de comunicare devin posibile datorită sistemelor de semnificare [14]. Când produce comunicarea de tip publicitar, creatorul îşi proiectează un lector care este capabil să coopereze la o actualizare textuală, invitându-l să folosească acelaşi drum interpretativ. Când se realizează o imagine publicitară pentru un produs, se estimează o anumită competenţă interpretativă şi un univers enciclopedic bazat pe constanţa statistică a faptelor. Lectorul va interpreta elementele iconice dar va face apel la o semantică de model enciclopedic.

1.4. Interacţiunea dintre imagine şi limbaj în influenţarea politică

Teatralitatea argumentării – adaptarea la interlocutor, intensitatea intertextuală, „punerea in scena“ – întâlneşte teatralitatea din „jocurile de limbaj“ ca strategie a şansei şi creaţiei. Discursul argumentativ este mai degrabă teatru decât geometrie sau construcţie riguroasă. Acesta trece printr-o întreagă combinatorica de prezentare a dinamicii structurilor societăţii, determinând formarea anumitor reprezentări asupra realităţii in vederea obţinerii unui statut legitim al guvernanţilor, dar si a celor care aspiră la putere.

Dramaturgia politica îşi poate asuma o multitudine de forte expresive ale unor domenii consacrate in conştiinţa colectiva ca valori majore:

(a) asumarea forţei expresiei religioase, care poate să transforme scena puterii într-o viziune a lumii divine;

(b) trecutul colectiv este o sursă de cutume, simboluri şi moduri de acţiune;

(c) mitul eroului, care are încă un impact important în lumea modernă, accentuează dimensiunea teatralităţii politicului; Eroul apare, acţionează, provoacă adeziune, se încarcă cu putere; el este Salvatorul; surpriza, acţiunea si succesul devin cele trei aspecte ale dramei care îi conferă existenţa.

(d) arta persuasiunii, dezbaterea la care apelează sistemul democratic determină cultivarea capacităţii de a produce efecte „ce favorizează identificarea reprezentanţilor cu reprezentaţii“; propaganda, media, sondajele politice sunt tehnici noi ce furnizează dramaturgiei democratice cele mai puternice mijloace; ele „stimulează producerea de aparenţe, asociază destinul oamenilor puterii cu calitatea imaginii lor publice“.

Erving Goffman [15] afirmă că interacţiunea simbolică este locul poziţionării reciproce a indivizilor şi al construirii şi dezvoltării sinelui social într-o dublă ipostază: ca imagine şi ca actor. Potrivit concepţiei lui Goffman, interacţiunea comunicaţională poate fi interpretată din perspectiva teatrală, ca spectacol în faţa celorlalţi şi modelat de aceştia; conceptele de dramaturgie, de actor, de scena, rol şi figuraţie oferă imaginea întregului comportament comunicativ. Scena este cadrul social al interacţiunii; actorul social are o anumită infăţişare şi un mod propriu în care îşi interpretează rolul, „un model prestabilit de acţiune, pe care o persoana îl dezvoltă în timpul unei reprezentaţii şi pe care îl poate prezenta şi utiliza şi în alte ocazii“. Rolurile sunt interpretate potrivit unor ritualuri, ce aduc în atenţie noţiuni precum: scheme de acţiune, contract de vorbire, norme de interacţiune şi de interpretare.



[1] Eco, Umberto: Semiologie de messages visuels, apud. Miege, B.: op. cit., p. 39;

[2] Greimas, A. J., Courthes, J. (coord.): Dictionnaire raissonne de la theorie du language, 1979, apud. Cornea, Paul: Introducere în teoria lecturii, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 13.

[3]Lindekens, Rene: Semiotica discursului publicitar, apud Solomon, Marcus (coord.): Semnificare şi comunicare în lumea contemporană, Ed. Politică, Bucureşti, 1985, p. 269.

[4] Blanchot, Maurice: Cartea care va sa fie, Editura Est, Bucuresti, 2005, p. 130.

[5] Morris, Charles. W: Foundations of the Theory of Signs, apud Dragoş, Elena,  Introducere în pragmatică, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj: 2000, p. 27

[6] Roventa-Frumuşani, Daniela: Semiotică, societate, cultură, Ed. Institutul European, Iaşi, 1999, p. 156.

[7] Bauret, Gabriel: Abordarea fotografiei, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 28.

[8] Eco, Umberto: op. citată, p. 271.

[9] Fresnault-Deruelle, Pierre.: L’Eloquence des images,  1993,  apud. Dâncu, Vasile Sebastian: Comunicarea simbolica. Arhitectura discursului publicitar: Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 112.

[10] Dâncu, Vasile Sebastian: op. citată, p. 81.

[11] Eco, U.: op. citată, pag. 67.

[12] Eco, U.: op. citată, pag. 70.

[13] Eco, U.: Lector in fabula on de la cooperation interpretative dans les textes naratifs, 1985,  apud. Dâncu, Vasile Sebastian.: op. citată, p. 157.

[14] Eco, U.: Tratat de semiotică generală, ed. cit., p. 383.

[15] Erving Goffman, La mise en scène de la vie quotidienne, apud  Mirela Arsith : Universul politic ca spectacol,  R O C S I R, nr. 3 / 2004,  p. 8

 

 

de Ciorogar Beniamin

 

1.1. Componentele limbajului politic – electoral

Omniprezenţa discursului politic este determinată de

– componenta lingvistică a discursului ce se instituie printr-o structură narativă şi

– o componentă iconică ce se instituie printr-o structură figurativă.

1. Componenta lingvistică – textul – prezintă mesajul publicitar care generează sloganul, clişeul, ce urmăresc să distrugă parcursul logic în sens cartezian în favoarea emotivităţii: ”aforismele vor înlocui silogismele” (U. Eco).

2. Componenta iconică – imaginea politică – are rolul construirii unei imagini ce substituie argumentele în favoarea percepţiei şi a cărui efect depinde de sincronia cu mesajul publicitar.

Dacă ne este permisă o inginerie a cuvintelor în sens etimologic, am putea privi discursul politic, alături de cel publicitar ca o pub-licitare, licitare sau comercializare a valorilor pentru popor, pentru mase de oameni. Ele în mod sigur se dovedesc a fi forme de persuasiune în masă. Succesul lor în acest travaliu al persuasiunii depinde tocmai de modalitatea şi atractivitatea licitării valorilor simbolice care sunt vectorii determinanţi valorilor materiale şi a acţiunilor concrete.

Politica se referă la cine cui ce zice, pe ce cale şi cu ce efect scria Harold D. Lasswell în 1936. Indivizii şi grupurile obţin ceea ce doresc prin acţiunile lor şi ale altora de tip politic, datorită modului în care este structurată societatea la un moment dat prin regulile şi convenţiile ce guvernează modalităţile acceptate de acţiune. Fiind vorba despre o acţiune strategică, comunicarea politică ar implica reguli, proceduri, tehnici şi resurse activate în anumite evenimente politice.

Dacă ne referim la paradigma lui H. Laswell, „Cine” include vorbitorul, politicianul emiţător al mesajului politic. Este esenţial, pentru a obţine o analiză pertinentă a discursului, să luăm în calcul situaţia şi poziţia vorbitorului pe scena politică, atât faţă de contradidatul/contradidaţii săi, cât şi faţă de electorat.

„Cui” aduce în discuţie persoana căreia politicianul i se adresează, opinia publică în principal.

„Ce” spune reprezintă mesajul politic, ceea ce vorbitorul doreşte să transmită interlocutorului său.

Pentru D. Wolton, comunicarea politică este spaţiul în care se schimbă discursurile contradictorii a trei actori, care au legitimitatea de a se exprima public asupra politicii: oameni politici, ziariştii (mass-media) şi opinia publică prin intermediul sondajelor de opinie. Fiecare dintre aceşti actori au un mod specific de legitimare în spaţiul public: legitimarea reprezentativă (pentru partidele şi oamenii politici), legitimarea statistică, ştiinţifică (pentru sondaje şi opinia publică) şi legitimarea deţinerii şi utilizării informaţiei (pentru media şi profesioniştii acestora – ziariştii).

Comunicarea politică este asimilată tot mai mult unei acţiuni dramaturgice. În relaţia dintre actorul politic, spaţiul democraţiei şi spaţiul public mediatic vom constata că fiecare contribuie la producerea celuilalt.

Spaţiul public mediază între acţiunea politică şi normele democraţiei. Gabriel Thoveron observa că noua comunicare politică reprezintă fructul a trei factori:

a) televiziunea

b) sondajele de opinie

c) publicitatea [1].

Între timp, alegerile din 2004 ne-au adus în spaţiul românesc un nou fenomen – comunicarea politică în spaţiul virtual – pe internet şi sms-uri pe telefoanele mobile.

Apariţia internetului ca un nou “medium” de comunicare a generat o serie de aşteptări în privinţa democratizării sau a dezvoltării unor noi structuri şi practici democratice. Literatura cu privire la democratizarea comunicării politice prin intermediul internetului a luat o amploare deosebită, dezbaterea actuală fiind centrată asupra unor probleme precum:

· Internetul şi depăşirea limitelor mass-media tradiţionale;

Comunicarea politică nu mai poate fi disociată de mass-media, practicile de mediatizare fiind constitutive procesului de comunicare politică. Din perspectiva democraţiei, mass-media înseamnă, pe de-o parte, o extindere considerabilă a accesului la spaţiul public şi, implicit, la informaţia politică şi, pe de altã parte, limitarea participării politice a publicului. Afirmaţia potrivit căreia mass-media diminuează participarea politică nu se referă la faptul că publicul participă la construcţia agendei publice indirect, prin forme mediate precum sondajele de opinie şi intervenţia “clasei mediatice” (jurnalişti, analişti, oameni politici, personalităţi publice, lideri de opinie ş.a). Este vorba de faptul că mass-media – dependente fiind de procesele pieţei – optează pentru anumite practici de mediatizare care pot stimula apatia politică a publicului. În aceste condiţii, cercetătorii investighează potenţialul internetului de a stimula participarea politică prin posibilitatea pe care o oferă utilizatorilor de a interacţiona direct (“one to one”) cu instituţiile şi actorii politici sau cu alţi utilizatori, membrii ai diferitelor comunităţi şi grupuri sociale.

· Internetul şi demonopolizarea informaţiei politice;

Stimularea participării politice depinde în primul rând de creşterea interesului pentru fenomenul politic. O problemã de actualitate se referã la internet ca sursã de informaţii politice “alternative” la informaţia furnizatã de mass-media tradiţionale.

· Internetul şi dezvoltarea democraţiei locale;

Potenţialul interactiv al internetului se manifestă şi în capacitatea acestui canal de a furniza mult mai multă “informaţie identitară” decât mass-media tradiţionale, fapt care, la prima vedere, poate intensifica interacţiunile dintre instituţiile locale şi cetăţeni.

· Internetul – o sursã de comunicare a discursului politic;

Una dintre problemele controversate ale comunicării politice actuale se referã la posibilităţile pe care le au actorii politici de a se adresa direct electoratului astfel încât discursul politic să nu fie “adaptat” de jurnalişti la necesităţile unui “eveniment mediatic”. Unii autori (Breton) semnalează că un simptom al comunicării politice actuale constă în faptul că publicul accede din ce în ce mai greu la discursul politic “mediat”, adică la discursul iniţial al actorului politic. Din acest punct de vedere, internetul ar putea ameliora circulaţia publicã a discursului politic în măsura în care liderii politici şi partidele integrează internetul printre practicile de comunicare politicã.

1.2. Performativitatea în practica discursivă a comunicării politice

Etimologic termenii performativ, performativitate îşi află originea în verbul englezesc perform (a îndeplini, a săvârşi) şi substantivul englezesc performance (îndeplinire, realizare, performanţă), termenii originari punând în evidenţă sensul acţional al celor dintâi.

Temenii performativ, performativitate se impun în universul discursiv odată cu cercetările lui John Langshaw Austin, care caută să argumenteze, prin teoria actelor de limbaj, că a spune înseamnă, totodată, a face. Cercetările sale au fost reunite, după moartea sa în trei volume: Philosophical Papers (1961), Sens and Sensibilia (1962), şi How to Do Things with Words (1962), ultimul fiind şi cel mai relevant pentru încercarea sa.

Termenul performativ intră pe scena discursivă prin distincţia pe care o face Austin între enunţuri performative şi enunţuri constatative. Un enunţ constatativ descrie, constată un eveniment, fapt fără a avea pretenţia de a modifica o stare de fapt. Un enunţ este performativ în momentul în care încearcă să transforme lumea reală prin acţiunea asupra receptorului; este enunţul „în care a spune ceva înseamnă a face ceva; sau în care, prin spunerea sau în spunerea a ceva, noi facem ceva”, prin el locutorul efectuează o acţiune [2]. În timp ce enunţurile constatative sunt sensibile la valorile de adevăr, ele putând fi dovedite adevărate sau false, enunţurile performative sunt indiferente la aceste valori. Servind la îndeplinirea unei acţiuni, ele sunt pasibile de succes sau de eşec, putând fi „fericite” sau „nefericite” în funcţie de realizarea sau nerealizarea acelei acţiuni.

Din cele spuse mai sus, putem trage concluzia că sintagma „performativitatea discursului” reprezintă caracterul acţional al discursului; faptul că prin discurs locutorul acţionează asupra interlocutorului, influenţându-l astfel la nivel cognitiv cât şi la cel afectiv şi volitiv-comportamental. Prin intermediul cuvântului şi interlocutorului, locutorul poate acţiona şi transforma însăşi realitatea. De exemplu, printr-o formulare verbală a unei rugăminţi: „închide, te rog, fereastra!”, adresată unui interlocutor, locutorul poate transforma mediul înconjurător doar prin cuvânt, fără a face altceva decât a spune (iar fereastra deschisă, acum câteva clipe, este în prezent închisă).

Am putea spune, alături de Alexandra Ciorănescu, că enunţul performativ este „o formulă verbală”, prin care „omul este un Prometeu care şi-a propus lupta cea mai grea din toate, care pretinde să fure cerului exclusivitatea celor mai frumoase puteri”, puterea de a face ceva prin a spune [3]. Însăşi traducerea titlului How to Do Things with Words prin Cum să facem lucruri cu cuvinte este destul de relevantă pentru încercarea lui Austin.

Cu toate acestea, faptul că limbajul relevă o dimensiune acţionalistă nu este o noutate, deoarece încă din antichitate retorica a pus-o în evidenţă, „căci ce înseamnă să produci, prin tehnica discursului, diverse efecte asupra auditoriului, dacă nu să acţionezi prin limbaj?” [4]. Prin urmare, performativitatea este „marca oricărei intervenţii discursive ce stă sub semnul retoricului”, accentul căzând pe „impactul pe care discursul îl are asupra auditoriului său, rezultatul obţinut prin punerea în scenă a unei intervenţii discursive” [5].

Întreprinderea retoricii tradiţionale a avut în centrul atenţiei, în special un aspect, anume cel perlocuţionar, din spectrul teoriei actelor de limbaj, care conţine şi aspecte locuţionare, accentuând forţa ilocuţionară a discursivităţii.

Austin va dizolva oarecum distincţia constatativ – performativ, realizând că un enunţ constatativ poate fi şi performativ, în sensul că poate fi folosit cu un scop performativ, iar un enunţ performativ poate avea şi un conţinut propoziţional. Spre exemplu, constatarea: „Alina citeşte” poate fi folosită de locutor pentru a-i sugera interlocutorului „să nu o deranjeze de la lectură”; iar enunţul performativ: „Nu fuma, este dăunător!” are şi un conţinut propoziţional: „fumatul este dăunător”. Prin urmare, în opinia lui, enunţând o frază oarecare, locutorul efectuează cel puţin unul din următoarele acte de limbaj: un act locuţionar, care presupune articularea şi combinarea de sunete, cuvinte cu sens, semnificative, este „actul de a spune ceva” care poate avea un conţinut propoziţional; un act ilocuţionar, care se săvârşeşte în spunerea a ceva (influenţând asupra raporturilor dintre interlocutori), este „actul de a spune ce se face”. Astfel, efectuez actul de a promite spunând: „Promit…”, acela de a ordona spunând: „Îţi ordon…”, actul de a ruga spunând: „Te rog…” etc; un act perlocuţionar care este produs prin faptul de a spune ceva, este „actul de a face ce se spune”, şi are rolul de a convinge persoana, fiind urmat de efecte [6].

Performanţa în activitatea discursivă presupune intersectarea şi integrarea într-un ansamblu echilibrat a retoricii argumentative şi textualiste (modalităţile prin care se construieşte discursul), a retoricii aplicate (a retoricii specializată pe un anumit domeniu al cunoaşterii, retorica discursului politic, în cazul de faţă).

1.3. Argumentarea şi strategiile discursive [7]

Cine spune, cine este vorbitorul, se reflectă în noţiunea de ethos. În studiul discursului politic, ethosul se referă la puterea de convingere a unui discurs bazată pe statutul oratorului, pe calităţile recunoscute ale acestuia, pe imaginea sa, consacrată în ochii opiniei publice. Ethosul include, astfel, tot ceea ce este legat de eu, de emiţătorul mesajului, iar implicaţiile sunt mai mult emoţionale decât raţionale.

În cadrul unor confruntări directe între candidaţii purtători de mesaje diferite, asistăm la dezvoltarea mai multor strategii discursive, printre care amintim:

a) strategiile pozitive – cele care au la bază principiul afirmării de sine, fără atacuri la adresa adversarului

– susţinerea argumentativă a afirmaţiei face apel la raţiune, nu la afect. Astfel se poate observa, spre exemplu, cum atât Adrian Năstase, cât şi Trăian Băsescu fac apel la realizările avute în calitate de prim-ministru, respectiv ministru al transporturilor, în confruntarea directă dinaintea celui de al doilea tur de scrutin, din 8 decembrie 2004.

– arta de a afirma siguranţa de sine: pentru a câştiga încrederea altora, o condiţie esenţială este ca tu însuţi să arăţi încredere în tine şi în formaţiunea pe care o reprezinţi:

Adrian Năstase: Administraţia prezidenţială este puternică dacă preşedintele României este puternic. Eu am dovedit, şi la conducerea partidului şi la conducerea guvernului, că sunt un om puternic.

Trăian Băsescu: (…) este clar că instituţia prezidenţială trebuie să fie extrem de puternică. Din acest motiv, o voi reorganiza şi voi da instituţiei prezidenţiale dimensiunea pe care ea trebuie să o aibă.

În aceeaşi evoluţie a discursului axat pe potenţa politică a candidaţilor se înscrie şi convingerea ambilor politicieni că deţin majoritatea parlamentară şi că vor forma guvernul.

b) strategii negative – ele subminează poziţia adversarului prin atacuri asupra ideologiei sale, a promisiunilor sau chiar a personalităţii sale – argumentum ad hominem (argumentul referitor la persoană):

– atacul pe terenul celuilalt apare atunci când unul dintre candidaţi îşi însuşeşte unul din clişeele cheie ale celuilalt;

– atacul direct – unul dintre adversari îl acuză explicit pe celălalt sau îi reproşează fapte care, în opinia vorbitorului reprezintă greşeli.

Adrian Năstase: Nici eu nu am trăit din munca de partid.

Trăian Băsescu: Nu, l-ai susţinut pe Ceauşescu, aşa, să n-aibă opoziţie.

– atacul indirect, spre deosebire de atacul direct, apare atunci când acuzaţiile la adresa adversarului nu sunt formulate explicit, ci rămân la nivel de implicaţie:

Adrian Năstase: Nu ne putem permite un preşedinte care să facă doar scandaluri, care să genereze crize. Avem nevoie de linişte, avem nevoie de responsabilitate.

Trăian Băsescu: Eu mi-am servit ţara. Toată cariera mea este legată de servit ţara unde a trebuit să o servesc: la bordul navelor, în zone de război, în incendii, în furtună. Am adus acasă ţiţeiul de care avea nevoie ţara. La maximă responsabilitate.

– atacul părţilor slabe adverse – un atac nu asupra persoanei ci asupra a ceea ce face adversarul, păstrând aparenţa unei obiectivităţi, spre deosebire de atacul direct.

– contraatacul:

Adrian Năstase:

Domnule Băsescu, în emisiunea lui Dinescu de la Realitatea TV, din 23 noiembrie, aţi afirmat: nu am nevoie de preoţi ca să simt către Dumnezeu, nu am nevoie de intermediari. Afirmaţia dvs neagă însăşi raţiunea de a fi a bisericii. În aceste condiţii vă întreb: Cum veţi reuşi să fiţi preşedintele unei ţări 99% creştine?

Trăian Băsescu:

Cred că daţi o interpretare complet greşită…

Adrian Năstase: N-am făcut decât să citez…

Trăian Băsescu:

Ca să ajungi la Dumnezeu … şi eu am avut o meserie în care n-am avut biserică pe navă. Ca să ajungi la Dumnezeu trebuie să crezi în Dumnezeu în primul rând. Este condiţia obligatorie.

Nu-i neapărat nevoie nici pentru marinar, nici pentru aviator, nici pentru oameni care au meserii riscante să aibă o biserică pentru a-şi face meseria.

Este suficient să crezi că ceva acolo sus există. Că există un Dumnezeu. Totul este să te comporţi ca om care crede în Dumnezeu şi nu ca om fără nici un Dumnezeu, aşa cum aţi făcut în raport cu pensionarii. I-aţi dat lui Iacubov scuturi şi v-aţi bătut joc de pensionari şi de ţărani.. Aţi dat lui Nicolae de la SNTR scutiri şi v-aţi bătut joc de generaţia tânără.

Este diferenţă probabil între noi. Meseria m-a obligat să cred în Dumnezeu fără să am biserică lângă mine.

Probabil că dvs. în timpul lui Ceauşescu vă permiteaţi să vă duceţi în fiecare duminică la biserică.

c) strategiile neutre tehnici ce apelează mai mult la afecte:

– flatarea electoratului

– apelul la afect – recunoaşterea lui Băsescu a situaţiei în care sunt puşi să concureze la preşedinţia României doi foşti membri de partid comunist.

– repetiţia.

1.3.1. Metaforizarea

Politica alocă doua tipuri de resurse, tangibile şi intangibile, şi doua tipuri de simboluri, concrete şi abstracte, în discursul politic: [8]

Indiferent de domeniul sau situaţia de comunicare în care practicăm discursul, putem deosebi o întrebuinţare literală a limbajului de una nonliterală a sa. Dacă spunem „omul este fragil bio-psihic dar prin inteligenţă reuşeşte să supravieţuiască” ne situăm într-o întrebuinţare literală a limbajului, pe când dacă spunem, precum Pascal, „omul este o trestie cugetătoare” suntem într-o întrebuinţare nonliterală a acestuia. În primul caz, persoana care vorbeşte (scrie) vrea să comunice interlocutorului într-un mod direct ideea că „omul este slab bio-psihic dar că prin raţiune devine tare”; în cazul al doilea, Pascal ne comunică aceeaşi idee (ca idee de bază, deoarece pot fi deprinse şi alte conotaţii) dar într-un mod indirect, analogic şi sugestiv.

Distincţia este clasică, avându-şi originea în tradiţia retorică, începând cu Aristotel, dar este cunoscută, în special, sub forma distincţiei sens literal – sens figurat. Deşi studiile de retorică tradiţională impun mai multe tipuri de figuri retorice ce ilustrează întrebuinţarea sensului figurat sau a nonliteralităţii în practica discursivă, noi vom aborda metafora ca exponent al acestei întrebuinţări, copilul reuşit al mariajului retoric.

Metafora este inclusă în clasa figurilor ce ţin de sens, fiind numită şi figură semantică, figură de stil sau trop, „prin intermediul căreia se prezintă ca echivalenţi doi termeni distincţi, realizându-se între aceştia un transfer de trăsături semantice; … presupune un transfer de termeni, posibil datorită conţinutului semantic parţial comun al elementului substituit şi al celui care substituie.” [9] . În tradiţia retorică, ea este definită şi ca „trop prin asemănare” sau „comparaţie prescurtată”, prin ea desemnându-se un obiect prin numele altuia cu care are un raport de analogie.

Deşi metafora este definită, în special, la nivel de termeni, aceasta ia în majoritatea cazurilor forma enunţului, astfel încât vom vorbi mai specific de enunţuri metaforice şi prin extensie de discurs, limbaj metaforic sau figurat în opoziţie cu cel literal.

Unii gânditori, precum Nietzsche, Manthner, consideră că limbajul verbal în totalitate este de natură metaforică, prin el omul nu poate face altceva decât să sugereze o idee, să facă aluzie la un obiect sau stare de lucruri, dar nicidecum să le cunoască. Pentru ei distincţia literal – nonliteral (metaforic) nu poate fi susţinută întrucât însuşi literalitatea e de natură metaforică, nu există decât o singură stare a limbajului, cea metaforică. În acest sens, Nietzsche va afirma: „a transpune o excitaţie nervoasă într-o imagine! Prima metaforă. Imaginea din nou transformată într-un sunet articulat! A doua metaforă.”[10], iar Mauthner afirmă că „omul nu va putea depăşi niciodată o descriere metaforică a lumii, nici cu ajutorul limbajului comun, nici cu acela al limbajului filosofic…cuvintele sunt, în cazul cel mai bun, metafore a ceea ce este perceput prin simţuri.”[11].

Cei doi gânditori sesizează, odată în plus, ceea ce au observat şi alţii, precum I. Kant, anume că o cunoaştere a lumii este mai curând o construcţie a spiritului, logosului nostru (înţeles atât ca raţiune cât şi ca discurs sau ca „raţionalitate discursivă”) decât o reflectare mimetică, fidelă a realităţii, că noi nu putem prinde decât „fenomenul”, „lucrul în sine” scăpându-ne întotdeauna. În acest sens se va întreba Nietzsche de unde vine acest „instinct al adevărului”? Când, de fapt, dominant este „instinctul de a forma metafore.” Iar Mauthner, observând arbitrarietatea şi convenţionalismul limbajului (în sensul de nemotivat şi nu de aleator) le va considera o „debilitate” cognitivă a acestuia, ba chiar şi una acţională, spunând că limbajul nu este decât o convenţie, ca regula unui joc; cu cât cei ce participă la joc sunt mai numeroşi, cu atât limbajul va fi mai constrângător. Totuşi el nu va putea nici cunoaşte, nici modifica lumea reală.” [12].

Bernard Pautrat, într-un studiu, Imperiul metaforei, atrage atenţia că „marca acestui caracter metaforic al limbii e mai întâi arbitrarul denumirilor, designaţiilor şi delimitărilor.” [13] El consideră că Nietzsche surprinde cel mai potrivit acest fapt prin metafora dansului, în Zarathustra: „cuvintele şi sunetele n-au fost ele date lucrurilor pentru ca omul să-şi redea sieşi puteri asupra lucrurilor? Frumoasă nebunie e vorbirea: astfel omul dansează de-asupra tuturor lucrurilor.” [14].

Astfel, în viziunea celor doi autori, logosul, limbajul nu este dominat de „instinctul cunoaşterii, adevărului” ci de „instinctul estetic”, prin urmare gânditorul nu mai este chemat să prindă lumea în exactitatea ei (aceasta este o iluzie) ci pentru a o recrea artistic; „este imposibil să fixezi definitiv conţinutul conceptual al cuvintelor. Cunoaşterea lumii prin intermediul limbajului este deci imposibilă. Cu putinţă este să fixezi conţinutul reprezentativ al cuvintelor. Arta este deci cea care devine posibilă prin intermediul limbajului…” [15]. Rezultă că omul, având limbajul ca mediu de experimentare a cunoaşterii, nu poate avea acces decât la opinie (doxa), interpretări; „episteme” nefiind rezervate decât zeilor.

Deşi critica limbajului făcută de cei doi gânditori este mai mult decât pertinentă vom „comenta” pe marginea afirmaţiilor făcute de ei. Chiar dacă „limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele” (Wittgenstein), iar „limitele limbajului” evidenţiate mai sus de cei doi autori sunt destul de evidente, nu este mai puţin pertinent să vorbim despre „vituţile limbajului”.

„Vrem, nu vrem”, mediul în care noi oamenii experimentăm lumea şi depozităm sau comunicăm această experienţă este limbajul. Deşi nu putem dobândi acea cunoaştere absolută a lucrului în sine, cunoaşterea fenomenală, hermeneutică şi-a dovedit de cele mai multe ori validitatea prin efectele sau eficacitatea acţională; or, în general, cunoaşterea este în vederea acţiunii, căci omul, deşi împins de instinctul curiozităţii în actul cunoaşterii şi-a verificat cunoaşterea în acţiunea practică. Însuşi convenţionalismul şi arbitrarietatea limbajului văzute de autorii menţionaţi ca o „debilitate” a acestuia au constituit totuşi şi o imensă resursă de a accede la cele mai complexe teorii şi legi ştiinţifice prin potenţialul de abstractizare şi generalizare aflat în limbaj. Chiar dacă cei doi gânditori vorbeau despre valabilitatea pur artistică a limbajului, şi într-adevăr ipotezele (ştiinţifice sau nu) sunt o „creaţie artistică” în sensul că sunt un produs al minţii şi imaginaţiei noastre, cu toate acestea limbajul are şi o valabilitate epistemologică întrucât ipotezele (ca enunţuri) se verifică sau se falsifică mai devreme sau mai târziu în practică.

În concluzie, putem spune că valabilitatea artistică a limbajului este dublată de una epistemologică, că omul „adevărului artistic” este dublat de omul „adevărului epistemic”.

Retoricul, precizează Bernard Pautrat, nu este deci o specie a genului „discurs”, ţinând în mod specific de Retorică: „el este esenţa însăşi a limbii, şi orice discurs ţine, de drept, de retorică” [16]. Această afirmaţie este o parafrază succintă la „Retorica” lui Nietzsche, readucând încă o dată în prim plan cele discutate mai sus: natura metaforică a limbajului.

Cu toate că metafora la origine este un procedeu retoric şi poetic un „ornament estetic” care îmbracă discursul în hainele seducţiei şi persuasiunii, se constată astăzi că ea poate fi întâlnită în majoritatea tipurilor de discurs şi chiar acolo unde nu ne aşteptăm, fiind intrigaţi că dăm peste ea şi în „sanctuarul obiectivităţii”: discursul ştiinţific. Prin urmare „asistăm astăzi la deplasarea acestui trop din spaţiul lingvisticii şi al retoricii în cel al epistemologiei: problematica metaforei a devenit un topos central în cunoaştere. Metafora a încetat pe de o parte să fie un mit poetic, devenind principiu explicativ în ştiinţă, iar pe de altă parte să se cantoneze doar la nivel lexical, pentru a intra în câmpul teoriei discursului.”[17]. Putem spune, aşadar, că suntem martorii unei emigrări inter-domenii, accentul deplasându-se de pe metafora retorică şi poetică pe metafora ştiinţifică, iar ca efect constatăm o metamorfoză dinspre metafora estetică, expresivă spre cea cognitivă, referenţială, dinspre o figură de stil spre o figură de gândire. De fapt „cele două aspecte, cognitivul şi expresivul, coexistă, numai că, în ştiinţă, metafora este preponderent cognitivă, iar în artă precumpănitor expresivă” [18].

Metafora reprezintă, în această paradigmă un „mod non-definiţional de fixare a referinţei”, definindu-se ca „raţionalitate imaginativă”[19]. Departe de a fi doar un simplu „ornament retoric”, metafora funcţionează ca instrument de cunoaştere, ea apărând pentru a compensa carenţele de „denumire”, lacune ale unui tip de limbaj în criză de termeni pentru noi aspecte ale realităţii. Metafora este o componentă a limbajului cotidian, Dumarsais afirmând că „se creează mai multe figuri de stil într-o oră în hală decât într-o zi la Academie”[20], cât şi a discursului ştiinţific, din nevoia de a desemna fenomene ştiinţifice mai puţin obişnuite: „găurile negre”, „efect tunel”, „groapă de potenţial”, etc., caz în care nu mai poţi face distincţie între „ştiinţa care descoperă” şi „arta care inventează”; cu toate acestea, funcţia metaforei ştiinţifice fiind cea referenţială, de elucidare a referentului.”[21].

Reboul şi Moeschler vor explora această funcţie referenţială a metaforei în cadrul discursului cotidian luând ca exemplu enunţul „camera ta e o cocină”, care din punct de vedere literal e fals, dar verosimil din punct de vedere nonliteral deoarece cel puţin unele dintre implicaţiile pe care le declanşează sunt adevărate, de exemplu faptul că „în camera ta e dezordine.” [22]. Şi pentru ei întrebuinţarea metaforei se explică prin faptul că anumite gânduri nu pot fi exprimate decât prin enunţuri nonliterare.

Cu toate acestea, P. Ricoeur în Metafora vie ne atrage atenţia că „referinţa metaforică” deşi este prezentă, ea nu este totuşi una directă, primară, „tare”, aspecte specifice enunţului literal, ci una indirectă, secundară, „slabă”, pentru că „vederea metaforică este o <<vedere ca>>”. Enunţul metaforic recreează realitatea prin ficţiune, organizând astfel lumea noastră şi aducând un spor de sens, înţeles, prin punerea în scenă a unui „adevăr metaforic”. Limbajul–obiect în Metafora vie este discursul literar, care are atât o funcţie poetică cât şi una retorică; „cea de-a doua urmăreşte să-i convingă pe oameni, oferind discursului podoabe care plac…prima urmăreşte să redescrie realitatea pe calea ocolită a ficţiunii euristice”, prin urmare „metafora poartă informaţie pentru că ea <<re-descrie>> realitatea.” [23]. Astfel prin metaforă locutorul nu descrie direct realitatea, lumea ci cu ajutorul ficţiunii, referinţa metaforică fiind produsă pe „ruinele” referinţei literale. Metafora vie reprezentând de fapt o entitate lingvistică nouă care vine să ia locul uneia vechi, osificate, „metaforă moartă” dar şi să desemneze un aspect al realităţii încă nenumit.

Putem spune că, în practica discursivă din orice domeniu sau situaţie de comunicare, limbajul este întrebuinţat atât într-un mod literar cât şi într-unul non-literar (metaforic), unul dominând funcţie de tipul de discurs sau domeniu. La extreme se situează discursul ştiinţific dominat de literalitate şi discursul poetic dominat de nonliteralitate. Metafora nu este doar un „ornament estetic” ce îmbracă discursul, menit a emoţiona, persuada, ci în aceeaşi măsură ea este o strategie discursivă, referenţială, chiar dacă „slabă”, prin care locutorul poate urmări atât seducţia cât mai ales îmbogăţirea universului cognitiv al interlocutorului cu noi cunoştinţe, „adevăruri”. Metafora este o excelentă şi sugestivă modalitate sugestivă prin care fenomene complexe pot fi înţelese, comprehendate datorită analogiei puse în joc, deşi ea lasă loc unor multiple interpretări şi prin extensie unei doze de indecizie, susţinându-se, „împotriva epistemologiei neopozitiviste că, în ştiinţe, metaforele sunt implicate în elaborarea de concepte.” [24]

1.3.2 Propaganda

Cuvântul “propagandă” îşi are originea în Congregaţia pentru Răspândirea Credinţei (lat. Congregatio de Propaganda Fide), înfiinţată în 1622 de Biserica Catolică, cu scopul de a coordona activităţile misionarilor în America Centrala, America de Sud, Caraibe, Filipine, Japonia, China şi India, fără însă a se limita la aceste ţări, şi de a organiza o bibliotecă şi o şcoală pentru preoţii misionari, toate acestea cu scopul de a restaura catolicismul în ţările protestante şi ortodoxe şi de a-l răspândi prin convertirea celor care practicau religii necreştine.

În prezent, termenul are o conotaţie mai curând negativă, referindu-se la răspândirea deliberată a unor informaţii, zvonuri, idei şi lucrări de artă, cu scopul de a dăuna altor grupuri specifice, mişcări, credinţe, instituţii sau guverne. Astfel de exemple sunt propaganda revoluţionară şi propaganda nazistă.

În Doctrina pentru operaţii psihologice a forţelor armate ale SUA din 2003 se poate găsi una din puţinele definiţii „oficiale” ale propagandei, înscrisă într-un document doctrinar militar: “Orice formă de comunicare în sprijinul unor obiective naţionale în scopul influenţării opiniilor, emoţiilor, atitudinilor sau comportamentelor oricărui grup de oameni în beneficiul direct sau indirect al sponsorului acestei comunicări “. Tot aici, propaganda este clasificată în Propagandă Neagră, în care se lasă să se înţeleagă că informaţia ar emana de la altă sursă decât cea reală; Propagandă Gri, în care nu este identificată sursa; şi Propagandă Albă, în care sursa sau sponsorul este cunoscut publicului.

În esenţă, propaganda reprezintă o propagare sistematică a unei doctrine, ideologii sau idei, care reprezintă o valoare pentru vorbitor (un exemplu poate fi şi propaganda electorală). Cuvântul-cheie al definiţiei este „sistematic”. Simpla expunere a unei ideologii sau doctrine nu reprezintă propagandă. Pentru a deveni propagandă, ideologia şi doctrina trebuie să fie răspândite printr-un sistem de comunicare, printr-o serie de evenimente organizate pe o perioadă lungă de timp, cu scopul de a face ca auditoriul să adopte un nou fel de a gândi.

În lucrarea sa Aphorismes du temps présent 1913, Gustave Le Bon spunea că: “Este mult mai uşor să sugestionezi o colectivitate, decât un individ. Credinţa în puterea sa şi lipsa de răspundere, îi dau gloatei o intoleranţă şi un orgoliu excesive “.

Înaintea sa, în lucrarea De la Démocratie en Amérique I 1835, Alexis de Tocqueville opina că:

În general, concepţiile simple pun stăpânire pe spiritul poporului. O idee falsă, dar exprimată clar şi precis, va avea întotdeauna o putere mai mare în lume decât o idee adevărată, dar complexă. Prin urmare, partidele – care sunt un fel de mici naţiuni în sânul uneia mari – se grăbesc mereu să adopte ca simbol un nume sau un principiu, care adesea reprezintă foarte imperfect scopul pe care şi-l propun, şi mijloacele pe care le folosesc, dar fără de care nu ar putea nici să subziste, nici să acţioneze.

Ceea ce este foarte interesant de ştiut este faptul că propaganda s-a născut mai curând în sânul regimurilor democratice decât în sistemele totalitare, iar

ca manipulare a convingerilor şi comportamentului populaţiei prin folosirea de simboluri şi discursuri, propaganda a fost un fenomen dominant al secolului al XX-lea.[25]

J. Ellul demonstrează cum, în timpul primului război mondial, se declanşează, în Statele Unite, o tehnicizare a cuvântului menită să convingă. Este vorba despre CPI (Commitee on Public Information) menit să ridice moralul şi să asigure difuzarea idealurilor americane în străinătate, ocazie cu care s-a născut mitul „cruciadei democraţiilor pentru pace respectând drepturile omenirii” [26].

În istoria propagandei, Germania nazistă şi Uniunea Sovietică sunt exemplele clasice. Metodele folosite (uneori în premieră), ca şi rezultatele obţinute (soldate în majoritatea cazurilor cu pierderi inestimabile de vieţi omeneşti şi de valori culturale şi economice) reprezintă culmi ale fenomenului propagandei, culmi pe care lumea civilizată speră să nu le mai atingă niciodată.

Hitler considera că masele nu au capacitatea de a înţelege desfăşurarea unor evenimente, de aceea este esenţial apelul la emoţii. El afirma că: „Efectele propagandei se bazează în mare parte pe emoţii şi într-o foarte mică măsură pe intelect. Liderii trebuie să evite să aibă pretenţii intelectuale exagerate din partea maselor. Receptivitatea lor este limitată, inteligenţa, redusă, dar puterea de a uita este enormă. De aceea, propaganda trebuie limitată la câteva idei esenţiale, care să fie exprimate cu insistenţă în puţine sloganuri, până când toţi oamenii ajung să fie convinşi de ceea ce li se spune“.

O metodă eficientă de propagandă nazistă au constituit-o zvonurile şi aluziile. La începutul guvernării naziste, Goebbels a dus o întreagă campanie de denigrare a membrilor partidelor din opoziţie, lansând zvonuri despre scandaluri în care aceştia ar fi fost implicaţi. Spre sfârşitul războiului, când devenise evidentă iminenta înfrângere a naziştilor, Goebbels a lansat un zvon conform căruia cercetătorii germani erau pe punctul de a inventa două arme noi, un submarin capabil să atingă viteze mari şi un tun antiaerian cu direcţionare magnetică a muniţiei, care făcea imposibilă ratarea ţintelor. Scopul acestor zvonuri era de a menţine credinţa că victoria germanilor era încă posibilă şi că ei ar trebui să lupte în continuare, în ciuda înfrângerilor suferite pînă atunci.

Conform propagandei naziste, o metodă eficientă de manipulare a maselor era inventarea şi repetarea insistentă a unor neadevăruri atotcuprinzătoare, imposibil de dovedit. De exemplu: „Germanii sunt o naţiune superioară“, „Europa este condusă din umbră de o conspiraţie a evreilor“. Astfel de minciuni erau imposibil de contrazis, deoarece, dacă sunt susţinute de mici detalii adevărate, întreaga afirmaţie pare adevărată. Iar dacă este repetată suficient de des, ea sfârşeşte prin a deveni realitate.

Propaganda nazistă a creat două imagini pentru Hitler. Într-una era prezentat ca un părinte al naţiunii, zâmbind şi îmbrăţişând copii, afişele având ca slogan: „Hitler – ultima noastră speranţă“. Goebbels considera că această imagine este deosebit de eficientă, deoarece „Oamenii simpli capătă încredere în el, pentru că îl simt ca pe un prieten şi un protector“. În cealaltă ipostază, Hitler era înfăţişat drept „Conducătorul“, abordând întotdeauna ţinuta militară, sigur pe el, foarte impunător, trecând în revistă trupele.

Multe dintre metodele propagandei naziste au fost folosite şi de comunişti. În 1912, cu cinci ani înainte de a ajunge la putere, partidul comunist şi-a înfiinţat propriul ziar, Pravda (Adevărul). Pentru mai bine de şapte decenii, acesta a fost ziarul puterii şi publica doar articole bine filtrate, cenzurând informaţiile care nu trebuiau să ajungă la opinia publică din Uniunea Sovietică şi din ţările est-europene.

Moartea „omului vechi“ şi naşterea „omului nou“ au devenit obiectivele principale ale politicii comuniste. Creierul acestei operaţiuni ambiţioase era departamentul de propagandă, care, la ordinul Comitetului Central, trebuia să se ocupe de controlul propagării ideilor oficiale în întregul corp social.

Acţiunea sa era preluată la toate nivelurile partidului de organisme care aveau aceleaşi sarcini. Reţeaua de propagandişti era, practic, o armată de mai multe milioane de persoane (doar în URSS!) şi forţele sale erau repartizate în funcţie de tipurile de acţiuni la care luau parte.

Plehanov definea propaganda drept utilizarea cu bună ştiinţă a unor argumente ştiinţifice şi istorice pentru a îndoctrina publicul atent şi informat, iar agitarea – drept folosirea sloganelor sau a parabolelor pentru a exploata lacunele celor needucaţi.

Primul scop al propagandei comuniste este promovarea în exterior a imaginii înfrumuseţate a ţărilor socialiste şi o imagine întunecată a celor nesocialiste. Al doilea este acela de a ascunde intenţiile reale de dominare a lumii sub umbrela „luptei pentru pace“. Cât despre cel de-al treilea scop, este cel de a interveni într-o formă invizibilă în politica internă a statelor necomuniste, perturbând opinia publică prin ceea ce în vocabularul tehnic al KGB se numea „dezinformare“ sau „măsuri active“. Disimularea foametei şi a exterminărilor în URSS, în timpul anilor ’30, constituie o adevărată operă de artă a propagandei şi a cenzurii comuniste. În anii ’50, când democraţiile au început să vadă ce însemnase cu adevărat teroarea stalinistă, totul era deja istorie. Condiţiile mizere de muncă, moartea miilor de ţărani şi de muncitori din cauza foametei şi a persecuţiilor erau ascunse de zecile de ani de legende aurite despre comunism. Abia în 1976 s-a aflat că „Marele pas înainte“ al lui Mao, din 1959, s-a tradus printr-o foamete înspăimântătoare în urma căreia au murit cel puţin 60 de milioane de chinezi şi că „Revoluţia culturală“ a fost de fapt o explozie de barbarie. Toate acestea fuseseră ascunse în spatele imaginii unei Chine progresiste, netributare modelului stalinist, un exemplu de dezvoltare demn de urmat de toate ţările lumii a treia.

Sovieticii numeau „măsuri active“ o parte din tehnicile menite să producă un anumit disconfort opiniei publice din ţările necomuniste. Un exemplu îl constituie fabricarea de documente false, ca, de exemplu, pretinsa scrisoare a preşedintelui Reagan către regele Juan Carlos al Spaniei din 1981. Prin aceasta, preşedintele Americii îl invita pe un ton imperativ şi ofensator pe şeful statului spaniol să ia mai rapid hotărârea intrării în NATO şi, de asemenea, să ia măsuri împotriva partidelor care se opuneau.

Această scrisoare, ajunsă în mâna presei şi a unor diplomaţi aflaţi la Conferinţa asupra Securităţii şi Cooperării în Europa, a stârnit o reacţie spaniolă de mândrie şi de indignare împotriva amestecului Statelor Unite în treburile interne ale Spaniei şi a compromis intrarea acesteia în NATO.

Eficacitatea propagandei directe are ca rezultat final slăbirea încrederii în sursele oficiale, care de obicei sunt întâmpinate cu scepticism.

Propaganda presupune o tehnică de manipulare a cuvântului care presupune cinci reguli de formare:

– simplificarea, în special prin personificarea unui duşman unic;

– îngroşarea, care permite desfigurarea faptelor;

– orchestrarea – care permite repetarea mesajelor astfell simplificate şi desfigurate;

– transfuzia, care permite adaptarea la diverse tipuri de public;

– contaminarea – în vederea obţinerii unanimităţii.[27]

„Propaganda se apropie de publicitate, prin încercarea de a crea, transforma sau confirma opiniile şi prin recursul la mijloace împrumutate de la ea, dar se deosebeşte de aceasta prin scopul său, care este unul politic şi nu unul comercial.”[28]

Pentru Harold D. Lasswell (Tehnici de propagandă în războiul mondial) „propaganda înseamnă democraţie”, propaganda constituind singurul mijloc de a asigura adeziunea maselor, mijloc mai economic decat violenţa, corupţia ori alte tehnici de guvernare.

Această viziune instrumentală consacră o reprezentare a atotputerniciei mass-media, considerată instrument de „circulaţie a simbolurilor eficiente”. Se presupune că mass-media acţionează după modelul „acului de seringă hipodermicã” desemnând efectul sau impactul direct şi nediferenţiat asupra indivizilor atomizaţi.

Lasswell – în lucrările sale: Psihologie şi politicã, 1930, Politicã mondialã şi insecuritate personalã, 1935 – este interesat de problemele propagandei, ale opiniei publice, propunând studierea sistematică a conţinutului mijloacelor de comunicare în masă şi elaborarea unor indicatori pentru identificarea tendinţelor (trends) aşa-numitei World Attention, elementele care modelează „mediul simbolic mondial” conducând la construirea politicilor (policymaking).

Specificul raporturilor şi al activităţilor politice contemporane îl constituie criza de credinţă politică, ceea ce obligă oamenii politici, după cum afirma Gabriel Thoveron, să investească tot mai mult în comunicare: „de îndată ce apare vreo dificultate între ei şi aceia care îi mandatează, aceasta este numaidecât considerată o <<problemă de comunicare>> – de a-i convinge pe cetăţeni de temeiul actelor ori deciziilor lor“[29].

În societate orice problemă poate deveni politică. Politica evoluează în dinamica mizelor economice, sociale, culturale, religioase, etnice, lingvistice. Activitatea politică are în atenţie emergenţa problemelor colective, formularea întrebărilor adresate autorităţilor publice, elaborarea de soluţii, conflictul dintre aceste proiecte şi modul lor de reglementare.

În fiecare din aceste procese se găseşte implicată comunicarea, iar contribuţia ei la activitatea politică este omniprezentă, fie că este vorba de socializare şi participare, de elaborarea agendei, de mobilizare sau de negociere.

Comunicarea impregnează toată activitatea politică în măsura în care aproape toate comportamentele de acest tip implică recursul la o formă oarecare de comunicare.

Caracterizată prin ambiguitate conceptuală, prin ubicuitatea fenomenelor, comunicarea poate fi analizată mai eficient în relaţiile ei cu politicul prin cercetarea practicilor discursive efective, care ajung sa fie practici politice. Viaţa politică actuală poate fi caracterizată ca un continuu efort de comunicare al locutorilor politici pentru a-şi legitima acţiunile, discuţia fiind principala modalitate prin care se realizează participarea politică.

1.4. Intenţia practică a locutorului în comunicarea politică

În cazul întrebuinţării referenţiale, constatative a limbajului, intenţia locutorului este una teoretică, cognitivă vizând înţelegerea (interlocutorului) ca scop în sine. Locutorul, propunându-şi doar captarea sensului, accederea prin limbaj la lumea referentului, de către interlocutor, şi nu adeziunea acestuia, în vreun fel sau altul, la cele spuse.

În momentul folosirii performative a discursului, intenţia locutorului nu mai este una teoretică ci una practică, adică aceea de a acţiona, influenţa, transforma „lumea psihocomportamentală” a interlocutorului, şi prin aceasta lumea reală, exterioară. În acest moment, înţelegerea de către interlocutor a celor spuse nu mai este un scop în sine, ci un mijloc în vederea influenţării şi transformării celuilalt, şi odată cu el a lumii reale. Înţelegerea este o condiţie necesară dar intermediară, în uzajul performativ al discursivităţii, reacţia interlocutorului nu se produce decât în urma înţelegerii celor spuse.

Prin urmare, referenţialitatea este întotdeauna prezentă în întrebuinţarea performativă a limbajului prin dimensiunea sensului (înţelegerii sensului) dar nu întotdeauna printr-o accedere fidelă la lumea referentului. Locutorul poate folosi o serie de „jocuri de limbaj” sau „jocuri de sens”, care se dovedesc a fi doar pure „speculaţii lingvistice”, „licenţe lingvistice” fără vreo legătură solidă cu realitatea, dar cu efecte notabile asupra receptorului. În acest cadru intră: unele încercări poetice postmoderniste, unele producţii literare, unele încercări retorice, fenomenul „limba de lemn” şi poate multe altele. Minciuna, ca stratagemă discursivă manipulatorie, prezintă atât sens cât şi referinţă, valoarea ei referenţială fiind însă falsul. Este cu atât mai greu de depistat şi de ocolit efectele ei nocive, cu cât locutorul este un mai bun artist în a-şi prezenta discursul ca fiind credibil.

Vreau să scot, astfel, în evidenţă, faptul că o intervenţie discursivă performativă nu ţine neapărat ca enunţul vehiculat să fie adevărat, valid. De dragul acţiunii, influenţării, efectelor, unii locutori nu numai că renunţă la aceste valori, ci folosesc chiar contrarele lor, precum: minciuna (care e un enunţ fals) sau limba golită de orice conţinut referenţial. În concluzie, efectul practic este cel care primează, efectul teoretic, cognitiv fiind de cele mai multe ori doar un adjuvant.

Acest accent pe „utilitatea”, pe efectul practic, în cazul enunţurilor performative, se explică şi prin faptul că Austin, părintele termenului performativ, era însufleţit de un spirit pragmatic sau pragmatist. Dovada clară a acestei afirmaţii fiind faptul că volumul intitulat How to do things with words este obiectivarea publicistă a unor conferinţe ţinute de autor la Harvard, în 1955, sub numele de William James Lectures.

Scopul fundamental al lui Austin, în William James Lectures fiind acela de a se opune convingerii larg răspândită în filosofia anglo-saxonă a vremii, conform căreia limbajul are funcţia de a descrie o stare de fapte. Acest caracter fundamental descriptiv al limbajului, Austin îl va numi „iluzie descriptivă” [30].


[1] Thoveron, Gabriel: Comunicarea politica azi, Editura Antet, Oradea, 1996, p. 11.

[2] Austin, John Langshaw: Cum sa faci lucruri cu vorbe, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2005, p. 12.

[3] Ciorănescu, Alexandra: Despre performativitatea discursului literar, în: „Revista de istorie şi teorie literară”, nr. 2, Editura Academiei române, 1995, pp. 152-153.

[4] Romedea, Adriana-Gertruda : Actele de discurs: o perspectivă semiotică, Editura „Ştefan Lupaşcu”, Iaşi, 1999, p. 17.

[5] Sălăvăstru, Constantin.: Raţionalitate şi discurs, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 98.

[6] Austin, John Langshaw: op. citată, p. 109.

[7] Scurtulescu Antonia: op. citată, pp. 177-227.

[8] Virgil, Stoica : Metodologia analizei politice, Ed. Universităţii “Al.I.Cuza”, 2004

[9] Bidu-Vrânceanu, Angela (coordonator): Dicţionar general de ştiinţe – Ştiinţe ale limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 289

[10] Ghica, Marius.: Omul poetic pe tărâmul limbajului, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1989, p. 141.

[11] Janik, Allan, Stephen: Fritz Mauthner şi critica limbajului, Revista „Secolul XX”, nr. 325, 1988, p. 230.

[12] Idem, p. 231.

[13] Pautrat, Bernard: Imperiul metaforei, Revista: „Secolul XX”, nr. 325-, 1988, p. 214.

[14] Idem, p. 214.

[15] Janik, Allan, Stephen op. citată, p. 232.

[16] Pautrat, Bernard: op. citată, p. 214.

[17] Rovenţa-Frumuşani, Daniela.: Argumentarea – modele şi strategii, Editura All, Bucureşti, 2000, p. 118.

[18] Idem, p. 119.

[19] Ibidem, pp. 122-123.

[20] Bougnaux, Daniel: Introducere în ştiinţele comunicării, Polirom, Iaşi, 2000, p. 71.

[21] Rovenţa-Frumuşani, Daniela: Semiotica discursului ştiinţific, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p. 67.

[22] Reboul, A., Moeschler J.: Pragmatica, azi, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 2001, pp. 173-174.

[23] Ricoeur, P.: Metafora vie, Editura Univers, Bucureşti, 1984, p. 380.

[24] Ducrot, Oswald, Schaeffer, Jean-Marie: Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Editura Babel, Bucureşti, 1996, p. 381

[25] Nedelcu, Mioara – Marketing politic, Ed. Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi 2005

[26] Ellul, Jacques: Historie de la propagande, 1967, apud Breton, Philippe: Manipularea cuvântului, Ed. Institutul European, Iaşi, 2006, p. 57

[27] Breton, Philippe: op. citată, p. 59.

[28] Nedelcu, Mioara: op. citată

[29] Thoveron, Gabriel: Istoria mijloacelor de comunicare, Ed. Institutul European, Iaşi, 2003, p. 17

[30] Moeschler, J., Reboul A.: Dicţionar enciclopedic de pragmatică, Ed. Echinox, Cluj-Napoca, 1999, p. 45.

de Ciorogar Beniamin

Discursul poate fi definit ca ansamblu de enunţuri ale unui emiţător, care se referă la un subiect unic, reprezintă „o enunţare ce presupune un locutor şi un auditor, precum şi intenţia locutorului de a-l influenţa pe celălalt” (E. Benveniste)  (1).
În practica discursivă – prin care înţelegem utilizarea actelor de vorbire în orice domeniu cognitiv sau situaţie de comunicare – luăm contact nu atât cu limba, ca şi vocabular sau sistem static de entităţi lingvistice, ci mai curând cu limbajul natural ca şi concretizare, actualizare a unui vocabular static, aşadar cu limbajul natural transfigurat, situat – funcţie de domeniul cognitiv sau de situaţia de comunicare – în diferite ipostaze, forme sau tipuri ale acestuia. Cu alte cuvinte, ne întâlnim în practica discursivă cu o serie de „specializări” ale limbajului natural, în funcţie de domeniul sau situaţia în care acesta se manifestă.
Prin noţiunea de limbaj natural, înţelegem o limbă (maternă, naţională) actualizată sau concretizată în vorbire, discurs, „limba vorbită” după McQuail.
Când vorbim de limbajul natural ca instrument al practicii discursive, avem în vedere faptul că acesta e utilizat ca mijloc, bază de lucru sau cel puţin ca „materie brută”, punct de plecare în construcţiile discursive din orice domeniu cognitiv sau situaţie de comunicare, în „ideea că limbajul natural se <<adaptează>> obiectului şi  particularităţilor diferitelor domenii cognitive”.(2)
Având în vedere varietatea situaţiilor în care este utilizat, „limbajul natural este într-o permanentă transformare, suportând corecţii şi reformulări şi distingându-se în interiorul său diferite tipuri sau forme. Din acest motiv se vorbeşte astăzi tot mai mult de limbajul filosofic, limbajul mitic, limbajul poetic, limbajul retoric în calitate de <<specializări>> ale limbajului natural” (3) .
În limbajul natural, entităţile lingvistice ascund nenumărate subtilităţi şi nuanţe, acestea determinându-i şi nenumărate interpretări posibile, dar mai ales îl fac să nu cadă în monotonie şi rigiditate, diferenţele dintre cuvinte fiind atât „cantitative”, cât şi mai ales „calitative” sau conotative.
Limbajul natural va fi „materia brută” asupra căreia se va acţiona prin operaţii de selecţie sau îmbogăţire lexicală, de precizare şi stabilire sau dimpotrivă de  metaforizare (în cazul limbajului poetic) a semnificaţiei termenilor şi expresiilor, precum şi alte operaţii, iar ca „produs finit” vom avea o anumită „specializare discursivă” a acestuia, un anumit „jargon”.

Discursul politic se manifestă într-un context socialpolitic, ca reacţie la o realitate concretă si dinamică. De aceea, acest tip de discurs are un caracter evenimenţial, ca reacţie directă la situaţiile politice prezente, şi este, totodată, provocator de evenimente şi fenomene viitoare. În acelaşi timp, discursul politic dobândeşte o capacitate mai mare de influenţare dacă este rostit într-un decor concret, în faţa unui auditoriu şi dacă este însoţit de elemente ale unei comunicări non-verbale: mimica, gesturi, postura, atitudine etc.
Cum putem explica însă faptul că discursul politic este unul evaluativ şi formativ?
Într-o democraţie reprezentativă se regăsesc trei principii fundamentale:
1. suveranitatea populară – sursa supremă a autorităţii publice o reprezintă poporul;
2. egalitatea politică – fiecare persoană are aceeaşi greutate şi valoare în procesul de votare şi în luarea altor hotărâri politice;
3. libertatea politică – cetăţenii sunt protejaţi de amestecul guvernamental în exercitarea libertăţilor fundamentale cum ar fi libertatea expresiei, a asocierii şi a conştiinţei;
Democraţia se îndepărtează de idealul său atât prin natura cetăţenilor (argumentul clasic împotriva democraţiei reprezentative ar fi că oamenii sunt iraţionali şi incompetenţi, tirania majorităţii riscând să sufoce libertatea individuală) cât şi prin cei aleşi a-i reprezenta.
Primul obiectiv al celor ce candidează pentru obţinerea unei funcţii publice este obţinerea puterii. Puterea este conceptul primordial al politicii, ea este de natură competitivă pentru că obţinerea ei presupune demersuri competitive.
Harold Lasswell a descris politica în felul următor: „cine obţine ce, când şi cum”.

Fericirea reală a popoarelor nu prea mai face obiectul preocupărilor; se pare că guvernanţii nu mai au decât o grijă: să-şi cucerească păreri favorabile satisfăcând interesele urgente ale maselor, atrăgând astfel de partea lor popularitatea şi dreptul de a acţiona.  (5)

În procesul de comunicare politică vorbitorul – candidat se află pe picior de egalitate cu interlocutorul său, potenţialul elector, chiar dacă poziţia sa este una de autoritate, fiind într-o funcţie publică. El poate dispune în cadrul discursului său atât de o componentă informaţională, fapt ce îi poate da o aparenţă de obiectivitate (manipulare cognitivă), cât şi un puternic conţinut ideologic (manipulare pur retorică) şi afectiv (manipularea afectelor).
Manipularea, indiferent de formele ei, se dezvoltă astăzi masiv în societăţile noastre democratice şi mediatice tocmai pentru că ea oferă interlocutorului, într-o primă fază, o senzaţie că este absolut liber. Pentru că puterea este obţinută prin consimţământ, ea se bucură de legitimitate.  Câştigă cel ce joacă cel mai bine scena discursivă, care oferă cel mai bine senzaţia respectării şi chiar întrupării jocului democratic. În acest sens discursul politic este unul evaluativ.
Discursul politic este un discurs prescriptiv: acceptăm jocul comunicării politice pentru că actorul politic ne vinde un produs irezistibil – speranţa!

Ceea ce actorul politic vinde nu are nici o legătură cu raţiunea,  cu argumentaţia, cu bunăstarea materială pe care el promite, sau pe care ne-o dorim cu toţii, cu realizările sale, ceea ce el vinde nu are, până la urmă, nici o legătură cu însăţi politica. Ceea ce actorul politic vinde este un bun imaterial, un bun pe care îl acceptăm cu toţii pentru că dorim să îl acceptăm, un bun pe care îl cumpărăm cu votul nostru, pentru că dorim din tot sufletul să îl primim în casele noastre, în viaţa noastră. Ceea ce actorul politic vinde, acel bun de nepreţuit ai cărui consumatori suntem şi pentru care promisiunea reprezintă doar un ambalaj, este speranţa. Speranţa în binele nostru material şi spiritual, speranţa într-o lume mai bună, speranţa că într-o zi vom trăi într-o lume dreaptă şi sigură. Acceptăm jocul politic pentru că ne-o dorim, continuăm să-i votăm  pe cei care ne-au dezamăgit pentru că sperăm că poate de data asta n-o vor mai face, sperăm şi mergem înainte. Consumăm bunuri materiale şi actori politici pe bandă rulantă, dar produsul cel mai de preţ al societăţii de consum, rămâne speranţa. (6)

Patosul emoţional, manifest sau ascuns, prezent în discursurile politice şi în reacţiile pe care le provoacă, instaurează o aparenţă de realitate a confruntării politice, a importanţei mizelor, dar şi iluzia copleşitoare a unei reprezentări dramatice de proporţii. Dramatizarea este un element constitutiv al instaurării, exercitării şi conservării puterii politice.
De cele mai multe ori, însă, suntem participanţi activi, fiind influenţaţi şi influenţând, la rândul nostru, pentru că discursul politic nu este doar apanajul oratorilor politici.
Proprietăţile discursului ca modalitate de influenţare socială sunt potentate de formele de comunicare nonverbală, cum sunt gestualitatea, imaginea şi simbolurile, între care miturile continuă să aibă un rol major.
Manifestarea politicului e deosebit de spectaculoasă, este dramatică şi dinamică. Tot mai mulţi teoreticieni apreciază că, în prezent, politicul este asociat într-o masură tot mai mare imaginilor, în detrimentul cuvântului. Acest fapt îşi gaseşte explicaţia în dominaţia tehnicilor care le produc, le regizează înlanţuirea şi eficacitatea „narativă“.
Prin intermediul lor, se modelează evenimentul şi opinia publică. În viziunea teoreticienilor, istoria politică, pe termen lung, marchează trecerea de la individul – subiect la cetăţean şi de la acesta la persoana manipulată sub influenţa raporturilor stabilite cu producătorii profesionişti de opinie, în special ai opiniei politice.
„Puterea discursului nu va putea fi diminuată niciodată în întregime pentru că fiinţa umană trăieşte într-un univers al rostirii, ce are un rol determinant în modelarea culturală şi socială a indivizilor umani. Mai  mult: chiar dacă oamenii sunt martorii unui eveniment politic pe care îl consideră semnificativ, cel care îi dă sens este limbajul care îl descrie şi îl evaluează. Şi tot limbajul este cel care creează evenimentele politice, dă identitate locutorilor politici, instaurează şi reinstaurează puterea de a spune, fiind, deopotrivă, instrument de influenţare şi influenţat, la rândul său”.(7)

1.Borţun Dumitru & Săvulescu Silvia: Analiza discursului public, curs SNSPA, 2005, p. 9.
2.Sălăvăstru, C.: Logică şi limbaj educaţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 134.
3.Idem, pag.  134.
4.Ibidem, pag. 144.
5.Thoveron, Gabriel: Comunicarea politică azi, Editura Antet, 1996, Oradea, p. 8.
6.Scurtulescu, Antonia: Promisiunea politică, Editura Lucman, Bucureşti, 2006, p. 268
7.Arsith, Mirela: Universul politic ca spectacol, Revista Romana de Studii Culturale pe Internet, nr. 3/2004, p.16

de Ciorogar Beniamin

Definirea stării de comunicare
Dacă privim cultura umană ca pe o încercare de soteriologie laică (să ne aducem aminte de Mircea Eliade şi de formularea sa, a mântuirii prin cultură), atunci putem spune că proiectul mântuirii prin adevăr (cu referinţe clare către conştiinţa religioasă, proiect predominant în antichitate şi în Evul Mediu) a fost sortit eşecului, el fiind schimbat cu proiectul mântuirii prin bine (definit ca respectare a consecinţelor sociale, dar în sensul liberalismului, a educaţiei în vederea scopului final, al libertăţii şi drepturilor individuale), specific modernităţii. Acesta la rându-i s-a frânt în neputinţa generalizată adusă de cele două războaie mondiale şi a tiraniei dictaturilor din secolul al XX-lea. Acum a rămas viabil în societatea contemporană doar proiectul mântuirii prin frumos, al mântuirii omului printr-o experienţă estetică totală, cotidiană, generală.
Urâţenia supraconsumului se cere înfrumuseţată. Este de ajuns să aruncăm o privire asupra dezvoltării teoriilor design-ului, a ştiinţelor comunicării şi mai ales a marketing-ului costisitor cu idei şi imagini, a publicităţii, cunoscut fiind faptul că cel mai rentabil comerţ este cel cu etichete.

Istoria modernităţii ne învaţă că o comunitate lipsită de un proiect colectiv – de reprezentări mitice ce pot duce la acţiune – nu poate fi guvernată. Ca un insomniac pe care această infirmitate îl lipseşte de visuri, ea pierde simţul realităţii .(1)

Omul refuză lumea aşa cum este ea prin limbaj, creând o alta după propriile dorinţe şi tendinţe maximale (cel puţin aşa ne-au demonstrat G. Vico, H. G. Gadamer, P. Ricoeur).
Trăim tot mai mult în lumea muzicii pe care o audiem la CD sau MP3, o lume a reţetelor publicitare ale televiziunii, a eroilor şi a odiseelor din filme în care ne proiectăm personalitatea mutilată de civilizaţia post-industrială. Doar aşa mai putem insera lumii noastre o raţionalitate, oricât de fragilă ar fi ea. Încercăm a ne redobândi verticalitatea şi autenticitatea printr-o creativitate cu orice preţ a limbajelor (sonore, vizuale, poetice, gestuale, etc.). Contestăm şi afirmăm sisteme de relaţii şi de ordin discursiv din care încercăm să descoperim adevărul nostru intim.
Aşa cum se exprima cineva: „murim de nostalgie!”
În această debandadă a neputinţei şi a alienării omului contemporan, avem nevoie urgentă de creatori de realităţi, a unor realităţi „derealizate” prin imaginile proiectate despre ea în interiorul ei de comunicarea generalizată a satului global (M. Mc. Luhan) sau a unei societăţi transparente (G. Vattimo), a haosului.
În prezenţa atâtor functori ai conştiinţei, am devenit ceea ce eram: ultimii din „Neanderthal” ce butonăm P.C.-uri şi navigăm într-o utopie informatică. Suprapunerea ecranului între individ şi lume, între imagine şi realitate ne lasă cu totul descoperiţi în faţa contaminării publicităţii şi a propagandei de orice fel.
Dar de ce să nu dormim somnul mediatic injectat cu amabilitate de formatorii de conştiinţă? De ce să nu ne bucurăm din plin de strălucirea „Disneyland”-urilor noastre? De ce să nu ne bucurăm de pâine şi circ?
După al doilea război mondial s-a epuizat forţa naraţiunilor fondatoare de a asigura un cadru de legitimare a cunoaşterii. După ororile războiului se renunţă la scopul ultim al istoriei, la legitimarea în raport cu aceste metanaraţiuni, rădăcinile delegitimării găsindu-se încă în generaţia vieneză a începutului de secol XX (2). Apare astfel şi declinul forţei de reglementare generală în cadrul paradigmelor ştiinţei, a limitărilor şi paradoxurilor în logică şi matematică (3) . Ştiinţa se transformă într-o nebuloasă de specializări, fiecare cu propriul joc de limbaj, făcându-se acum tranziţia de la coeziunea macronaraţiunilor la fragmentarea micronaraţiunilor. Scopul nu va mai fi adevărul ci gradul de performanţă.
Performativitatea consolidează realitatea sau gradul de realitate şi autoritatea decizională. Astfel ia naştere legitimarea prin fapt; performanţa este autolegitimarea puterii(4) . Numai că această legitimare prin fapt nu mai este atât de clară şi evidentă prin sine, ca proces referenţial ca în epistema secolului al XIX-lea, într-un înţeles pozitivist, ci ea este înfăşurată într-o adevărată reţea de valori simbolice, de construcţii discursive ce par a ne intermedia şi interpreta realitatea „pură”, factuală. Iată dar cum acum, în plină democraţie, poate că suntem mai predispuşi disimulării şi manipulării mai mult decât oricând în istorie.
În pluralitatea definirilor identităţii umane, pe lângă caracteristicile homo sapiens, homo faber, homo ludens, etc, tindem să considerăm tot mai pertinentă definirea omului ca homo significans. Această definire inserează statutului fiinţei umane capacitatea de a semnifica, de a reprezenta cu sens, de a defini şi de a numi secvenţe ale lumii exterioare şi interioare omului.
„Omniprezenţa” discursului este o situaţie normală, întrucât nici unul dintre domeniile de activitate umană nu poate exista şi funcţiona în afara practicii discursive (începând de la viaţa cotidiană până la microfizică). Dacă privim reclamele luminoase, afişele stradale, semnele rutiere, codul lingvistic, cel gestual, etc., atunci ne dăm seama că semnul reprezintă o realitate de netăgăduit a lumii noastre. Ne mişcăm într-un imperiu al semnelor iar supravieţuirea noastră culturală depinde de învăţarea şi interpretarea semnelor, aşa cum de altfel ne indică morala lui Chilam Balam:
Cei care nu vor putea înţelege vor muri, cei care vor putea înţelege vor trăi (5).
Receptarea lumii în care trăim nu mai este aceea a unei lumi raţionale în sens cartezian ci mai degrabă a unei lumi încărcată cu semnificaţie:
Omul trăieşte într-o lume semnificantă. Pentru el, problema sensului nu se pune, sensul există, se impune ca evidenţă, ca «sentiment de a înţelege», în mod firesc .(6)
Traducerea lumii şi a obiectelor ei în semne şi capacitatea omului de a acorda semnificaţie se pot înfăptui datorită limbajului. Omul se ascunde dar şi se dezvăluie prin limbaj. Limbajul dă seamă despre destinul omului, îi trădează frustrările existenţiale şi nebunia utopiilor. Omul se lasă citit prin limbajul său. Prin intermediul limbajului, exterioritatea se desfăşoară, în sensul că omul nu explică prin cuvânt, ci doar participă, este prezent în cuvântul său. Cel care vorbeşte asistă la propria-i manifestare, în timp ce interlocutorul intangibil nu se oferă, este pentru totdeauna în afară. Din acest motiv, cuvântul rostit nu are atât forţa de a stabili contacte, cât mai degrabă de a se constitui în act de autoidentificare. Creaţia culturală a omului dă seamă despre cine este el.
Omul este limbajul său, deoarece cultura nu este nimic altceva decât sistemul sistemelor de semne. Chiar atunci când crede că vorbeşte, omul este vorbit de către regulile care guvernează semnele pe care le foloseşte. A cunoaşte aceste reguli înseamnă cu siguranţă a cunoaşte societatea, mai înseamnă şi a cunoaşte determinările semiotice a ceea ce altădată se numea «res cogitans»: determinaţiile care ne instituie ca gândire (7).

Cogito ergo sum a fost înlocuit cu communico ergo sum (Enrico Carita). Implicit homo significans determină caracterizarea fiinţei umane ca homo communicans pe care Phillipe Breton îl descrie ca fiind o fiinţă fără interioritate, fără corp, trăind într-o societate fără secrete, o fiinţă întoarsă în întregime spre social care nu există decât prin informaţii şi schimb, într-o societate devenită transparentă datorită noilor «maşini de comunicare« (8).

Punând bazele curentului de gândire dedicat societăţii informaţionale odată cu celebra sa carte The coming of the post-industrial society (1973), sociologul american Daniel Bell consideră că aspectul esenţial referitor la societatea postindustrială constă în faptul că aici cunoaşterea şi informaţia devin resursele strategice şi de înnoire ale societăţii, aşa cum capitalul şi munca au constituit resursele strategice şi de dezvoltare ale societăţii industriale(9) .

Economia de piaţă introduce stresul permanent al competiţiei, aducând cu sine, printre altele, sentimentul de insecuritate în pături largi ale populaţiei. Confruntată şi cu ameninţarea nemulţumirii îndreptate direct asupra statului, democraţia pluralistă contemporană are ca preocupare majoră anestezierea agresivităţii sociale, reducând frustrările la un nivel acceptabil şi oferind soluţii, reale sau imaginare, celor guvernaţi şi actorilor politici. Comunicarea politică se dovedeşte a fi o acţiune teleologică şi strategică, implicând reguli, tehnici şi resurse activate în anumite evenimente politice.
A comunica înseamnă de altfel:
1. a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune,
2. a se pune în legătură, în contact cu,
3. a vorbi cu şi
4. a fi în legătură cu, a duce la .(10)
În cele ce urmează propunem o abordare semiotică a comunicării şi fără să dezvoltăm procesele şi funcţiile comunicării, ne vom opri la viziunea lui U. Eco pentru care semiotica este conjugarea teoriei codurilor cu teoria producţiei de semne, ea are o structură diadică: semiotica comunicării şi semiotica semnificării (11). Semiotica are ca obiect de studiu procesele culturale ca procese de comunicare. Şi totuşi, fiecare din aceste procese pare să subziste doar pentru că dincolo de ele se statorniceşte un sistem de semnificare(12) .
Modelul fundamental al comunicării poate fi reprezentat astfel:
x y x + z x’
emiţător → codare → canal → decodare → receptor → efect
↑z
zgomot de fond

Reuşita în comunicare implică într-o măsură oarecare izomorfismul dintre x şi x’: receptorul acordă mesajului o semnificaţie (x’) care e aceeaşi ca şi pentru emiţător (x=x’) . (13)
Perspectiva pe care ne-am asumat-o însă în această lucrare este una semiotică dar cu caracter transdisciplinar, deci implicând şi ştiinţele comunicării, sociologia, hermeneutica, psihologia socială şi cognitivă, antropologia culturală. Semnificarea determină deci actul de comunicare. Ne propunem a aborda prioritar structura abstractă a sistemului de semnificare iconic ţinând cont însă şi de procesul prin care utilizatorii aplică regulile acestui sistem pentru a comunica.
Indiferent de complexitatea comunicării, limbajul include potenţele materiei, de metamorfozare continuă sau, cum spune Ricoeur, punerea în lucru a limbajului prin vorbirea subiecţilor vorbitori face să apară ambiguitatea tuturor semnelor.(14)
Detaliind definirea limbajului ca fenomen de comunicare ce presupune codul (sistem de semne asociat unor reguli de combinare şi interpretare), canalul (suportul fizic al transmiterii), emiţătorul (ca sursă a mesajului), receptorul (destinatarul mesajului), contextul şi mesajul, definire conceptualizată de R. Jakobson, trebuie să luăm în considerare sintaxa şi semantica (studiul relaţiilor semnelor şi a raportului semn-realitatea denotată) care privesc sistemul de semnificare şi pragmatica care vizează procesul de comunicare, relaţia dintre semne şi utilizatorii lor.

Datorită raţiunii semnificante (logos), omul, ca homo significans, încapsulează fragmente de realitate (ontos) pe care le prelucrează, le aşează într-un limbaj coerent, le acordă semnificaţie, le transpune într-un sistem de semne, de semnificare. Acest sistem de semne are un conţinut şi o expresie, un semnificat şi un semnificant ceea ce corespunde discursului ca act de enunţare ce produce sistemul de semne, textul (care este expresia discursului). Această semnificare poate fi comunicată doar prin intermediul unui cod ce este un sistem de semne care prin codificare permite transformarea substanţei mesajului în vederea comunicării.
Actul codificării permite analiza tripartită a mesajului din punct de vedere sintactic, semantic şi pragmatic. Mesajul este însă transpus în semnale printr-un canal de comunicare care permite un surplus de informaţie sau zgomot. Odată ce a străbătut canalul spre receptor, mesajul este supus travaliului decodificării, a interpretării mesajului. Kapferer, de pilda, este de părere că dificultăţile în comunicare au la origine diferenţele dintre capacitatea sursei şi capacitatea canalului. (16)
Complexitatea mesajului vine din posibilităţile mari ale mediului sau, cum spune Eco, vine din faptul că o expresie vehiculează un conţinut cultural, iar nu un obiect real.(17)
Obiectul mesajului este acum transformat în semn sau sistem de semne. Comunicarea are drept finalitate interpretarea de către destinatar a mesajului ca fiind inteligibil, comunicând ceva, semnificând. Această finalitate a comunicării poate fi deci semioza infinită, acordarea de semnificaţii mesajului de către destinatar, o recompunere a lumii însă în variante infinite. Dar totodată comunicarea nu se încheie o dată cu preluarea sau receptarea informaţiei. Informaţia poate exercita o influenţă efectivă asupra opiniilor, ideilor sau comportamentului celor ce o receptează. Procesul poartă numele de efect al comunicării… (18) şi este baza condiţionării feed-back-ului, a răspunsului, a reacţiei destinatarului faţă de mesajul transmis de către emitent.
Analiza finalităţii procesului de comunicare permite şi o a treia situaţie, cea a observatorului acestui proces, care va fi astfel obligat să considere drept univers de discurs toate componentele procesului de comunicare şi semnificare, cu alte cuvinte este obligat să apeleze la rigoarea unui metalimbaj şi a unui metadiscurs. Aceasta este de altfel poziţia pe care ne-am asumat-o în acest travaliu al analizei discursului politic.
Comunicarea se poate realiza conştient, intenţional sau inconştient, neintenţional. Ea se poate realiza direct, la nivel interpersonal, în sfera privată sau în sfera publică, în masă, instituţionalizată. Comunicarea în masă numită comunicare mediatizată sau mediatică nu mai presupune prezenţa autorilor procesului de comunicare în acelaşi spaţiu fizic.
Comunicării mediatizate îi corespund toate formele de comunicare ce se sprijină pe un suport tehnic având acces la un destinatar individual (scrisoare, telefon…) sau colectiv (afiş publicitar, fluturaşe publicitare…) (19) .

Comunicarea publică, mediatică poate fi descrisă şi în termeni economici, generând ea însăşi o industrie culturală cu importante mize economice. Această piaţă a comunicării cuprinde o piaţă a informaţiei; cererea informaţiei vine din partea receptorilor iar oferta de informaţie o asigură emiţătorii şi o piaţă a interesului, emiţătorul cere interesul publicului care oferă sau nu atenţie mesajelor. Aceste două pieţe au drept instrumente de schimb banul (în cazul pieţei informaţiei) şi interesul sau timpul disponibil (în cazul pieţei interesului) (20). Rămânând în cadrul aceleiaşi clasificări a pieţii comunicării, putem evidenţia în producţia mediatică un discurs al informaţiei şi un discurs publicitar.

Informaţiei şi publicităţii

le corespund, de asemenea, un ansamblu de mize simbolice. Informaţia şi publicitatea sunt într-adevăr locuri de producţie ale discursului. Sprijinindu-se pe diferite tipuri de materiale semnificante (limbaj verbal, imagine, coduri ale gesturilor …), discursul informaţiei şi discursul publicitar procedează la puneri în scenă discursive ale fenomenelor ce ţin de actualitatea evenimentelor şi de imaginarul fictiv . (21)
Aceste alegeri discursive vizează promovarea sau iniţierea unor imagini mintale, ale unor reprezentări colective, vizează organizarea unui spaţiu public cu o aparentă privatizare a informaţiei sau a privirii.
Comunicarea politică, ca act politic este o acţiune colectivă semiotică ce se realizează în contextul organizării şi conducerii unei societăţi sau ca act de exercitare a puterii prin folosirea exclusivă a semnelor. (22)
Comunicarea politică are drept specific manifestarea unei tensiuni între cooperare şi conflict.
Fie că se doreşte persuadarea sau convingerea, negocierea sau intimidarea, recursul la limbajul politic reprezintă o alternativă la violenţa fizică. Spaţiul public are un caracter conflictual, dar în perimetrul său se negociază compromisul: diferenţele se echilibrează, reprezentarea celor care nu sunt la putere devine mai lesnicioasă, cei care sunt la putere îşi reglează discursul.
Jack C. Plano, Robert E. Riggs şi Helenan S. Robin definesc conceptul de comunicare politică ca activitate de transmitere de „sens relevant funcţionării sistemului politic“. Ea poate avea loc prin orice semn, simbol sau semnal prin care se transmite sensul (votarea, asasinatul politic, demonstraţiile de stradă, afişul politic, publicitatea etc.). Totuşi, ceea ce este dominant în comunicarea politică este cuvântul, scris sau vorbit.

1Zumthor, Paul: Babel sau nedesăvârşirea, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 165.
2Lyotard, Jean-Francoise: Condiţia postmodernă, Ed. Babel, Bucureşti, 1993, pp. 71-73.
3Idem, pp. 75-76.
4Ibidem, p. 82.
5Todorov, Tzvetan: Cucerirea Americii. Problema Celuilalt, Ed. Institutul European, Iaşi, 1994, p. 74.
6Greimas, A. J.: Despre sens, Ed. Univers, Bucureşti, 1975, p. 27.
7Eco, Umberto: Le signe. Histoire et analyse d’un concept, Editions Labor, Bruxelles, 1988, p. 255.
8Miege, Bernard: Gândirea comunicaţională, Ed. Cartea Românescă, 1998, p. 24.
9.J. van.Cuilenburg, O.Scholten, G.W.Noomen: Ştiinţa comunicării, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 63;
10Dicţionar explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1998, p. 205.
11Eco, U.: Tratat de semiotică generală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 14.
12Idem, p. 19.
13J.van.Cuilenburg, O.Scholten, G.W.Noomen: Ştiinţa comunicării, Ed. Humanitas, 2004, Bucureşti, p. 27.
14Ricoeur, Paul : Despre interpretare, Editura Trei, 1998, p. 410

15. – Lipsa ….

16Kapferer, Jean-Nöel : Căile persuasiunii. Modul de influenţare a comportamentelor prin mass-media şi publicitate, Ed. Comunicare.ro, 2002, p. 33
17Eco, Umberto : op. citată, p. 81
18J.van.Cuilenburg, O.Scholten, G.W.Noomen: op. citată, p. 26.
19 Lochard, Guy; Boyer, Henri: Comunicarea mediatică, Ed. Institutul European, Iaşi, 1998, p. 5.
20J.van.Cuilenburg, O.Scholten, G.W.Noomen: op. citată, p. 45.
21Lochard Guy, Boyer Henri, Comunicare mediatică, Ed. Institutul European, Iasi, 1998, p. 11.
22Fârte, Gheorghe Ilie : Comunicare politică, Ed. Universităţii ”Al. I. Cuza” Iaşi 2003
23Jack C. Plano, Robert E. Riggs, Helenan S. Robin, Dictionar de analiza politica, Editura „Ecce Homo“, Bucuresti, 1993, p. 37