Archive for the ‘filosofie’ Category

de Teodor BACONSKY

N-aş spune că modelul paideic ridicat de C. Noica trebuie demontat. Cultura înaltă, alpină, cultura „catharilor“ (cum zicea N. Steinhardt) rămîne instrumentul oricărui efort serios de a descifra lumea. Filozofia trebuie să reziste, chiar dacă metafizica tradiţională s-a dizolvat în pozitivism, materialism, empirism, nihilism şi alte isme mai mult sau mai puţin vieneze (Freud, Wittgenstein, Popper). Orice naţiune îşi doreşte gînditori elevaţi, capabili de creaţie superioară, geniali! Problema legată de moştenirea lui Noica e cu totul alta: sub comunism, ea a fost – din păcate – unica alternativă la imbecilul dogmatism al gîndirii oficiale, marxist-leniniste. De ea s-au prins cei chemaţi (micul grup al ucenicilor din Jurnalul de la Păltiniş), dar mai ales cei nechemaţi. Epigonii care umpluseră revistele de provincie din anii ’80 cu jargonul lor „nicasian“, tristă parodie de heideggerianism nedigerat şi… indigest. Neavînd alte căi de acces către spirit, promoţii compacte de modeşti veleitari au căzut astfel în capcana unei pseudo-specializări derizorii. Fără să vrea, maestrul lui „Cum e cu putinţă ceva nou?“ a demonstrat că, la poalele Carpaţilor, nu e cu putinţă decît reciclarea periodică a dispreţului bonjurist faţă de „popor“. Difuzată peste măsură, paradigma „culturii înalte“ a funcţionat precum o beţie cu şampanie. Toţi cei ameţiţi de ea au preluat din aer ideea că a face act de cultură înseamnă a păcăli ignoranţa cenzurii cu o frazeologie cît mai criptică şi a suci mintea „bizonului“ cu o pompoşenie cît mai solemnă. În rezumat, toţi aceşti urmaşi nelegitimi au răspîndit superstiţia că eşti cu atît mai bun cu cît te faci mai puţin înţeles.

Tot textul

Izvoare de filosofie. Breviar filosofic.Explorari actuale in domeniul filosofiei mintii(III) Invitat: prof.univ. Mircea Dumitru. Realizator Constantin Aslam

Sfantul si dreptul Iov – o piesa de teatru in care teologia descopera o noua fata a filozofiei. Piesa recomandata si de blogul lui Adrian Ciubotaru

Izvoare de filosofie. Breviar filosofic. Explorări actuale în domeniul filosofiei mintii (III). Invitat: prof. univ. Mircea Dumitru. Realizator Constantin Aslam

jpg Permanentele clepsidrei. O dezbatere filosofică despre relevanţa tradiţiei creştine in Europa Unită. Invitat prof. univ. dr. Gheorghiţă Geană. Realizator Constantin Aslam

Daca…

Posted: iulie 3, 2008 in filosofie, filozofie, filozofii

Dacă vrei odihnă – crede. Dacă vrei adevărul – caută şi suferă. Frederich Nietzsche

Izvoare de filozofie

Posted: iunie 29, 2008 in filosofie, filozofie, filozofii

Izvoare de filosofie. Mari filosofi ai secolului al XX-lea.100 de ani de la nasterea lui Willard Van Orman Quine. Invitat: prof. univ.dr. Mircea Dumitru. Realizator Constantin Aslam.

Nr. 6 (18) / iunie 2008

http://www.romanian-philosophy.ro/newsletter/

Editat de Societatea Romana de Fenomenologie (SRF) si de Centrul „Fundamentele modernitatii europene” (FME)

Editori: Cristian Ciocan, Vlad Puescu, Adrian Haret, cu colaborarea lui Paul Balogh si a lui Lucian Petrescu

VREAU SA MA INSCRIU!

Membri inscrisi: 1253

NUMARUL ANTERIOR

SUMAR:

APEL LA CONTRIBUTII
VOLUME PUBLICATE IN TARA
VOLUME PUBLICATE IN STRAINATATE CU PARTICIPARE ROMANEASCA
TRADUCERI
REVISTE PUBLICATE IN TARA
REVISTE PUBLICATE IN STRAINATATE CU PARTICIPARE ROMANEASCA
CONFERINTE IN TARA
CONFERINTE INTERNATIONALE CU PARTICIPARE ROMANEASCA
CRONICA DE CARTE
ARTICOLE IN PRESA CULTURALA

DIN PARTEA EDITORILOR: Cum functioneaza acest buletin informativ? Simplu: publicand informatiile sosite de la dumneavoastra! Va rugam sa trimiteti la adresa romanian-philosophy-owner_at_googlegroups.com anunturile care ar putea interesa comunitatea filozofica din Romania (de preferat linkuri web la alte site-uri unde informatia este prezentata pe larg).



APEL LA CONTRIBUTII

1. Enciclopedia On-line a Filozofiei din Romania: articole disponibile.

2. Studii de istorie a filosofiei româneşti, V (cu apariţie în anul 2009): Centenar Constantin Noica (1909-1987).


VOLUME PUBLICATE IN TARA

1. Mirel Banica, Locul celuilalt – Ortodoxia in modernitate, Editura Paideia, Bucuresti, 2008.

2. Viorel Cernica (coord.), Studii de istorie a filosofiei romanesti, vol. III, ed. ingrijita de Mona Mamulea, Bucuresti, Editura Academiei Romane, 2008.

3. Mihai Coman, Introducere in antropologia culturala. Mitul si ritul, Polirom, Iasi, 2008.

4. Alexandru Dragomir, Seminte, editie ingrijita de Gabriel Liiceanu si Bogdan Minca, Humanitas, Bucuresti, 2008.

5. Constantin Enachescu, Fenomenologia trupului. Locul si semnificatia trupului carnal in psihologia persoanei, Editura Paideia, Bucuresti, 2008.

6. Adrian Paul Iliescu, Suprematia experientei. Conservatorismul anglo-saxon, Ideea Europeana, Iasi, 2008.

7. Daniel Mazilu, Raison et mystique dans le neoplatonisme, Zeta Books, 2008.

8. Crina Savu, Perspective asupra Unului la Platon, Editura Paideia, Bucuresti, 2008.

9. Romina Surugiu, Dominante filosofice în publicistica lui Nae Ionescu, Bucureşti, Paideia, 2008


VOLUME PUBLICATE IN STRAINATATE CU PARTICIPARE ROMANEASCA

1. Alain Beaulieu (dir.) Abecedaire de Martin Heidegger, Sils Maria (diffusion J. Vrin), 2008


TRADUCERI

1. Filocalia sfintelor nevointe ale desavarsirii, Vol. 10: Sfantul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevointe, traducere din greceste, introducere si note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Humanitas, Bucuresti, 2008.

2. John D. Barrow, Cartea infinitului. Scurta introducere in nemarginit, etern si nesfirsit, traducere de Irinel Caprini, Humanitas, Bucuresti, 2008.

3. Jean Baudrillard, Cuvinte de acces, traducere din limba franceza de Bogdan Ghiu, Editura Art, Bucuresti, 2008.

4. Julius Evola, Misterul Graalului, studiu introductiv de Franco Cardini, anexa si bibliografie de Chiara Nejrotti, traducere de Dragos Cojocaru, Humanitas, Bucuresti, 2008.

5. Michel Foucault, Cuvintele si lucrurile, traducere din franceza de Bogdan Ghiu, Mircea Vasilescu, Rao, 2008.

6. Nicolas Grimaldi, Cartea lui Iuda, traducere de Janina Ianosi, Ideea Europeana, Iasi, 2008.

7. Rene Guenon, Domnia cantitatii si semnele vremurilor, traducere de Florin Mihaescu si Dan Stanca, Humanitas, Bucuresti, 2008.

8. Martin Heidegger, Ontologie. Hermeneutica facticitatii, traducere de Christian Ferencz-Flatz, Humanitas, Bucuresti, 2008.

9. Wilhelm von Humboldt, Despre diversitatea structurala a limbilor si influenta ei asupra dezvoltarii spirituale a umanitatii, traducere de Eugen Munteanu, Humanitas, Bucuresti, 2008

10. Soeren Kierkegaard, Opere II: Sau-sau. Un fragment de viata editat de Victor Eremita, traducere, introducere si note de Ana-Stanca Tabarasi, Humanitas, Bucuresti, 2008.

11. Thomas S. Kuhn, Structura revolutiilor stiintifice, traducere de Radu J. Bogdan, Humanitas, Bucuresti, 2008.

12. C.S. Lewis, Surprins de bucurie. Povestea unei convertiri, traducere de Emanuel Contac, Humanitas, Bucuresti, 2008.

13. Mauricio Beuchot Puente, Hermeneutica analogica – Spre un nou model de interpretare, Editura Paideia, Bucuresti, 2008.

14. Paul Ricoeur, Raul, Traducere din limba franceză de Bogdan Ghiu, Art, Bucuresti, 2008.

15. Andre Scrima, Experienta spirituala si limbajele ei, volum ingrijit de Anca Manolescu in colaborare cu Radu Bercea, cuvant inainte, traducere si note de Anca Manolescu, Humanitas, Bucuresti, 2008.

16. Andre Scrima, Ortodoxia si incercarea comunismului, volum ingrijit de Vlad Alexandrescu traduceri de Vlad Alexandrescu, Lucian Petrescu, Miruna Tataru-Cazaban, Humanitas, Bucuresti, 2008.

17. George Steiner, Moartea tragediei, traducere de Rodica Tinis, Humanitas, Bucuresti, 2008.

18. George Steiner, Errata. O autobiografie, traducere si note de Diana Constantinescu-Altamer, Humanitas, Bucuresti, 2008.

19. Georges Vigarello, Jean-Jeacques Courtine, Alain Corbin, Istoria corpului 1. De la Renastere la Secolul Luminilor, Traducere din limba franceză de Muguraş Constantinescu, Simona Manolache, Gina Puica, Giuliano Sfichi, Art, Bucuresti, Romania.


REVISTE PUBLICATE IN TARA

1. Chora. Revista de studii antice si medievale: filosofie, teologie, stiinte, nr. 5 / 2007.

2. Noema, vol. VII, nr. 1, 2008


REVISTE PUBLICATE IN STRAINATATE CU PARTICIPARE ROMANEASCA

1. Analecta Husserliana, vol. 95 / 2008: Education in Human Creative Existential Planning


CONFERINTE / COLOCVII IN TARA

1. Conferinta SITA: Antropologia in Summa Teologica (I a) a lui Toma de Aquino, 22/25 mai 2008, Cluj-Napoca.

2. Colocviu international „Vanishing bodies and the birth of modern physics: experimental philosophy, speculative philosophy and the missing matter theory of the seventeenth century”. New Europe College, luni, 30 iunie, 9.00-13.00 si 14.30-19.00 & marti, 1 iulie, 9.00-12.30 si 14.00-18.30.

3. Masa rotunda: Evaluarea etica a proiectelor de cercetare, Cluj Napoca, 14 iunie.


CONFERINTE INTERNATIONALE CU PARTICIPARE ROMANEASCA

1. Kant et Wolff : Heritages et Ruptures, sous le double patronage du CERPHI et de la Societe d’Etudes Kantiennes de Langue Francaise, en cooperation avec la Maison Heinrich Heine, Paris, vendredi 27 juin et samedi 28 juin 2008.

2. Cambridge Interdisciplinary Graduate Conference, 6th June 2008, University of Cambridge.


CRONICA DE CARTE

1. Constantin Aslam / Georgiana Albu, Izvoare de filosofie: Credinta si Religie [Nicolaus Cusanus, Pacea intre religii. Despre Dumnezeul ascuns, Humanitas, 2008], Radio Romania Cultural.

2. Constantin Aslam / Viorel Cernica, Izvoare de filozofie: Cercetarea filosofică românească în context european [Viorel Cernica (coord.), Studii de istorie a filosofiei romanesti, vol. III, ed. ingrijita de Mona Mamulea, Bucuresti, Editura Academiei Romane, 2008], Radio Romania Cultural.

3. Constantin Aslam / Romina Surugiu, Izvoare de filozofie: Filozofie şi jurnalism [Romina Surugiu, Dominante filosofice în publicistica lui Nae Ionescu, Bucureşti, Paideia, 2008].

4. Elena Baluta, Cum crede un om de stiinta [John Polkinghorne, Quarci, haos şi creştinism. Întrebări pentru ştiinţă şi religie, Curtea Veche, Bucuresti, 2006], Convorbiri literare, Nr. 3 / martie 2008.

5. Tiberiu Brailean, Istoria uratului [Umberto Eco, Istoria uratului, Traducere din italiana de Oana Salisteanu, Anamaria Gebaila, RAO, Bucuresti, 2007], Convorbiri literare, Nr. 3 / 2008.

6. Alex Cistelecan, Conditia umana, inainte si dupa prajitura [Hannah Arendt, Condiţia umană, traducere de Claudiu Veres si Gabriel Chindea, Idea Design & Print, Casa Cartii de Stiintă, Colectia „Panopticon“, Cluj, 2007], Observator Cultural, Nr. 165 (423) / Mai 2008.

7. Florin Crasmareanu, Metamorfozele corpului [David Le Breton, Antropologia corpului si modernitatea, traducere din franceză de Doina Lică, Editura Amarcord, Timisoara], Convorbiri Literare Nr. / Martie 2008.

8. Iulia Deleanu, Insemnari despre vina si iertare [Hannah Arendt, Martin Heidegger – Scrisori 1925-1975 si alte documente, editie de Ursula Ludz, traducere din germana de Catrinel Plesu şi Catalin Cioaba; traducerea textelor in versuri de Martin Heidegger: Bogdan Minca; traducerea poemelor de Hannah Arendt: Ioana Parvulescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007], Observator Cultural, Nr. 165 (423) / Mai 2008.

9. Gheorghe Grigurcu, Noica intre extreme [Sorin Lavric, Noica si miscarea legionara, Editura Humanitas, Bucuresti, 2007], România literară, Nr.16 din 25 Aprilie 2008.

10. Gheorghe Grigurcu, Noica intre extreme (II) [Sorin Lavric, Noica si miscarea legionara, Editura Humanitas, Bucuresti, 2007], România literară, Nr.17 din 2 Mai 2008.

11. Gheorghe Grigurcu, Noica intre extreme (III) [Sorin Lavric, Noica si miscarea legionara, Editura Humanitas, Bucuresti, 2007], România literară, Nr.18 din 9 Mai 2008.

12. Sorin Lavric, Discretia cuantica [George Gamow, Russell Stannard, Minunata lume a domnului Tompkins. Povestea fantastică a fizicii, trad. din engleză de Anca Vişinescu, Humanitas, 2007], România literară Nr.15 / 18 aprilie 2008.

13. Sorin Lavric, Liturghia filozofica [Jean-Luc Marion, Idolul si distanta, traducere de Tinca Prunea-Bretonnet si Daniela Palasan, control stiintific de Cristian Ciocan, Editura Humanitas, Bucuresti, 2008], România literară, nr. 16 / 25 aprilie.

14. Sorin Lavric, Feminizarea democratica [Mircea Eliade, Virilitate si asceza Scrieri de tinerete, 1928, Editura Humanitas, Bucuresti, 2008], România literară Nr.19 / 16 mai 2008.

15. Sorin Lavric, Sfiala desteptaciunii [Marius Vasileanu, In cautarea duminicii. Sacru si profan in epoca foiletonisticii, Editura Paralela 45, Pitesti, 2008], România literară Nr.17 din 2 Mai 2008.

16. Sorin Lavric, Habitusul literar [Pierre Bourdieu, Regulile artei, trad. din franceza de Laura Albulescu si Bogdan Ghiu, prefata de Mircea Martin, Editura Art, 2007], Romania literara, Nr. 18 / 9 mai.

17. Sorin Lavric, In jurul lui Guenon [Anca Manolescu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Sensuri metafizice ale crucii, Humanitas, 2007], Nr. 19 / 16 mai 2008.

18. Adrian Nita, Puterea stiintei si stiinta puterii [Francis Bacon, Noua Atlantida, traducere de Dana Jalobeanu, Bucuresti, Nemira, 2007], Timpul, anul IX, nr. 113, mai 2008.

19. Ioana Paverman, Adevarul Minciunilor [Jean-François Revel, Cunoasterea inutila, traducere din limba franceza, de Dan C. Mihăilescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007], Observator Cultural, Nr. 168 (426) / Mai 2008

20. Andrei Poama, „Cu trei minute înaintea mortii, am sa mai rad o data“ [Hannah Arendt, Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalitatii raului, traducere de Mariana Net, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007], Observator Cultural, Nr. 165 (423) / Mai 2008.

21. Florian Roatis, Despre insuportabila absenta a dialogului [Horia-Roman Patapievici, Despre idei & blocaje, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007], Observator Cultural, Nr. 166 (424) / Mai 2008.

22. Michael Shafir, Actualitatea Originilor totalitarismului [Hannah Arendt, Originile totalitarismului, traducere de Ion Dur si Mircea Ivănescu, Editia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006], Observator Cultural, Nr. 165 (423) / Mai 2008.

23. Sever Voinescu, Reintilnire cu Rousseau [J. J. Rousseau, Despre contractul social sau principiile dreptului politic, traducere de Catalin Avramescu, Editura Nemira, 2008], Dilema Veche, Nr.226 / 14 iunie 2008.


ARTICOLE IN PRESA CULTURALA

1. Restitutio Benjamin Fondane. Corespondenţă Fondane – Maritain, Observator Cultural, Nr. 164 (422), 166 (424), 168(426) / Mai 2008

3. Teodor Baconsky, Sadism, Dilema Veche, Nr.226 / 14 iunie 2008.

4. Teodor Baconsky, Filozofie, Dilema Veche, Nr.221 / 13 mai 2008.

5. Teodor Baconsky, C.L.-S. 100, Dilema Veche, Nr.220 / 3 mai 2008.

6. Ioan Buduca,Ultimii doi profeti, Idei in Dialog, Nr. 5 (44) / mai 2008.

7. Vasile Chira, Vulturul si cocosul, Dilema Veche, Nr.225 / 7 iunie 2008.

8. Virgil Ciomos, Intre refulare si perversitate, Dilema Veche, Nr.226 / 14 iunie 2008.

9. Valentin Cioveie, Poetul si savantul (II), Idei in dialog, Nr. 5 (44) / mai 2008.

10. Ioana Costa, O scrisoare pastrata, Convorbiri Literare Nr. 3 / Martie 2008.

11. Laura Carmen Cutitaru, Fii de astazi ai maimutei vorbitoare, Romania literară Nr.19 din 16 Mai 2008.

12. Ruxandra Demetrescu, Hannah Arendt: (opera de arta) intre actiune şi aparenta, Observator Cultural, Nr. 165 (423) / Mai 2008

13. Caius Traian Dragomir, „Omul pentru el insusi”? Despre libertate si autism, Convorbiri literare, Nr. / Martie 2008.

14. Michael Finkenthal, Intersectii. Hannah Arendt, Observator Cultural, Nr. 166 (424) / Mai 2008.

15. B. Fondane, Pe malurile raului Illissus. Dupa disparitia lui Lev Sestov, Idei in Dialog, Nr. 5 (44) / mai 2008.

16. John Gray, Iluzia atee, traducere de Alexandru Gabor, Idei in Dialog, Nr. 5 (44) / mai 2008.

17. Gabriel Liiceanu, Ce ne facem cu calul negru, Orizont, Nr. 5 (1508) / mai 2008.

18. Oliver Marchart, Lumea si revolutia, Observator Cultural, Nr. 165 (423) / Mai 2008.

19. Irina Mavrodin, Cioran, un antimodern, Convorbiri literare, Nr. / Martie 2008.

20. Serban Mironescu, Rugul aprins, un mod de a retrăi ortodoxia, Memoria, Nr. 62 / 2008.

21. Mihail Neamtu, Conceptul, lauda si distanta filiala, Idei in Dialog, Nr. 5 (44) / mai 2008.

22. Adrian Nita, Ratiune si modernitate la Noica, Revista 22, nr. 948 / 6-11 mai 2008.

23. Tereza-Brandusa Palade, Carturarul din piata fara nume, Idei in dialog, Nr. 5 (44) / mai 2008.

24. H.-R. Patapievici, Martorii adevarului, Idei in Dialog, Nr. 5 (44) / mai 2008

25. Ovidiu Pecican, Categoriile, altfel, Timpul, an IX, nr. 113 / mai 2008.

26. Andrei Plesu, Note berlineze [In mediile academice occidentale…], Dilema Veche, Nr.223 / 27 mai 2008.

27. Andrei Plesu, Interesul propriu si interesul public, Dilema Veche, Nr.222 / 18 mai 2008.

28. Mihai Ralea, Despre civilizatie si barbarie, Adevarul literar si artistic, Nr.5540 / 7 Mai 2008.

29. Leo Stan, Scurta incursiune in anti-ecleziologia daneza, Idei in Dialog, Nr. 5 (44) / mai 2008.

30. Gabriel Stanescu, „Vreau sa evidentiez importanta operei academice a lui Eliade“, Interviu cu prof. dr. Mircea Itu, Timpul, Nr.113 / mai 2008.

31. Ciprian Valcan, Cuvinte, imagini, sunete, parfumuri – interviu cu Anca Vasiliu, Dilema Veche, Nr.220 / 3 mai 2008.

32. Laurentiu Ursu, Reflectii despre culpa (II), Timpul, Nr.113 / mai 2008.

Imagine si text in Haiga

Posted: iunie 6, 2008 in filosofie, filozofie, filozofii
Etichete:, ,

Aici puteti asculta o introducere in filozofie privind imaginea si textul din cultura japoneza.

Aici puteti gasi cartea


Solidele lui Platon

Posted: iunie 3, 2008 in filosofie, filozofie, filozofii
Etichete:

Cele mai vechi dovezi ca Solidele perfecte au fost cunoscute sunt din neolitic: popoarele neolitice din Scoţia au construit modele în piatra în care apar cele cinci solide, cu 1000 de ani inaintea lui Platon. Modelele sunt pastrate in Ashmolean Museum – Oxford.
Anaxagoras ( 500 – 428 i.e.n.) era cu putin mai in varsta decat Onipeides din Chios; Onipeides este unul dintre primii autori greci care s-au ocupat de constructiile geometrice. Onipeides considera drept elemente primordiale focul si apa si sustinea ideea ca sufletul Universului este divinitatea. Putinele informatii pe care le posedăm despre activitatea lui Onipeides ingaduie sa fie alaturat scolii pitagoreice.
Pitagora a murit in jurul anului – 490, nu a lasat scrieri, iar detaliile vietii si ale invaţaturilor sale sunt cunoscute doar prin adeptii sai.
Doctrina lui Pitagora a supravietuit fiind enuntata , aproape nemodificata, in dialogul Timaeus ( – 350 ) a lui Platon.
Pentru Pitagora , Universul este o creatie divina, in care rolul omului este sa-si infranga animalitatea si sa incurajeze divinul.
Universul se manifesta ( ni se prezinta) prin proportii juste, prin ritm, prin numere; lumea canta si vibreaza armonios, iar un mod de viata plin de intelepciune este sa nu strici această armonie data.
In filozofia pitagoreica se dezvolta o teorie prin care primelor numere li se atribuie , printre altele, calitaţi care le fac sa corespunda unor figuri geometrice: 1 corespunde unui punct, 2 corespunde unei linii, 3 unei suprafeţe si 4 unui solid. Solidele au proprietaţi ciudate si magice: pitagoricii au fost printre primii care au sugerat ca pamantul este o sfera si ca cerurile se rotesc în sfere ( concentric) în jurul său. Pitagoricii au descoperit construcţia matematica a tetraedrului ( 4 fete), al octaedrului ( 8 fete ), al dodecaedrului ( cu 12 fete) si al icosaedrului ( cu 20 fete).
40 Theodoros din Cyrene ( – 470 ; – 420) – mare matematician din antichitate; a fost profesorul lui Teetet, alta mare figura a matematicii greceşti. Theodoros a venit la Atena in ultimul patrar al veacului al V-lea, participand la miscarea intelectuala a timpului. Aproape de varsta de 30 de ani, după moartea lui Socrate, al carui discipol a fost, Platon il vizitează pe Theodoros si audiaza prelegerile acestuia.
50 Timaeus a fost pitagorician din veacul al VI – lea i.e.n. Platon l-a putut cunoşte la Locri, in calatoria sa in Magna Graecia; in cinstea lui si-a intitulat Platon unul din dialoguri: Timaios.
Suda Timaios locrianul a scris Mathematica, Despre natura, Despre viata lui Pytagoras si , probabil, Despre sufletul Universului si al naturii.

Tot textul

La editura ALL….şi eu aş vre să aflu ce se întâmplă, dar nu pot face asta, deoarece situl editurii ALL nu funcţionează. Şi cred că ştiu de ce! Pe lângă faptul căco nstructorul iextrem de iintelighent ale luia l-a făcut cu mirabolanta tehnologie de la Microsoft, recte ASP, situl editurii ALL ieste atât de urât şi hidos la cub încât cu siguranţă a căpătat conştiinţă de el şi s-o dus fuguţa să se ascundă. La capitolul “cel mai Oana-Zăvoranu site românesc” ar lua cu siguranţă magna cum nicio laudă.

Ştiind că ieditura ALL ieste o ieditură foooarte frumoasă şi plină de cărţi interesante despre cum să grădinărim, să traforăm şi să facem corect o trahectomie, m-am oarecum mirat de apariţiunea unei cărămizi, mai precis “Istoria filosofiei- Grecia şi Roma” a luia monsiu Frederick Copleston.

Mirarea mea, departe de a hi pilosopică, ie mai degrabă o stare de relaxare. În ultimul vrem îmi arunc ochii pe tot felul de monstruozităţi emise de diferiţi reprezentanţi ai bisericilor române. Discursul lor este asemănător cu situl editurii ALL. Aşa că mirat am fost tare să observez că textula incipientă a dihaniei (11 volume, vreo 4000 de pagini) coplestoniene este exact ceea ce vrea să hie: o istorie a filosofiei şi nimic altceva. Cu atât mai mult cu cât a fost scrisă de un iezuit, pentru uzul generaţiilor cam tâmpe de seminarişti catolici…aşadar, omnia ad maiorem dei gloriam. Cel puţin în cele 12 random pages răsfoite, lucrul ăsta îţi sare în ochean. Cu o intenţie nepărtinitoare, axiomatic, Copleston prezintă tezele pilosopice iar apoi le ia la puricat, arătând clar motivele pentru carele îşi aruncă acordul sau dezacordul acordeonului gânditural. Însă fără părtinire, fără încrâncenare, nu auzi scrâşnetul molarului pe canin şi nicăieri nu te păleşte IHVH sau Domnul Jesus cu vreun imperativ moral bine demonstrat în stilul BOR.

Mai multe detalii aici -> Mangaloy Blog

Ora de filozofie

Posted: mai 29, 2008 in filosofie, filozofie, filozofii
Etichete:

La o facultate din Timisoara un student pica la examenul de filozofie.
Suparat studentul se duce la profesor si ii spune:
-Domnule profesor daca va pun o intrebare din filozofie si dvs nu stiti raspunsul imi mariti nota?
Profesorul ii spune ca daca nu stie raspunsul ii da nota maxima la examen
Si acesta il intreaba:
-Ce este logic dar imoral, ilogic dar moral, si ilogic si imoral?
Profesorul nu stie raspunsul si ii da nota maxima si ii cere elevului sa ii dea raspunsul.
Acesta ii raspune:
-Dvs aveti 60 de ani si aveti sotie de 24 de ani este logic dar imoral! Sotia dvs are un amant de varsta ei este ilogic dar moral! Dvs tocmai ia-ti marit nota amantului sotiei dvs este si ilogic si imoral!!!

Text preluat de pe http://www.umornegru.ro

Izvoare de filozofie 3Cercetarea filosofica romaneasca in context european. Noi programe ale Departamentului de istoria filosofiei romanesti din cadrul Institutului de filosofie si psihologie ”Constantin Radulescu -Motru” al Academiei Romane.Invitat: cercet.st.dr.Viorel Cernica

In 1453, la caderea Constantinopolului sub turci, Nicolaus Cusanus, teolog, savant si filozof mistic, scrie – drept reactie – micul tratat de armonizare a religiilor. In pragul varstei moderne, Cusanus reformuleaza cu indrazneata prospetime, ba chiar cu un „extremism provocator”, vechea idee de intelepciune. O trece mai departe intr-o „noua Europa” ce va avea in curand de infruntat din plin tema diversitatii: religioase, etnice, culturale.

Cartea o gasiti aici

O introducere despre aceasta carte veti gasi Aici (astept trilulilu sa aprobe inregistrarea) – Inregistrare din emisiunea Izvoare de filosofie – Credinta si religie – realizata de Constantin Aslam avand invitata domnisoara Georgiana Albu discutand despre credinta in Uniunea Europeana

de  Kenneth S. KENDLER

PSIHIATRIA ESTE ANCORATÃ ÎN LUMEA MENTALULUI

Cadrul conceptual prezentat aici are la bazã ideea conform cãreia domeniul psihiatriei este profund si ireversibil legat de lumea mentalului. Întrebãrile care au jucat un rol atât de proeminent în istoria psihologiei – de tipul pot sau ar trebui sã fie studiate procesele mentale (2) – sunt pur si simplu irelevante pentru psihiatrie. Scopul nostru major ca disciplinã medicalã este reducerea suferintei umane care este rezultatul aparitiei unor modificãri disfunctionale în anumite arii ale experientelor individuale, subiective, cum ar fi dispozitia, perceptia si cognitiile. Constructele noastre nosologice sunt formate în cea mai mare parte din descrieri ale unor experiente la persoana întâi (de ex., dispozitie tristã, halucinatii, temeri irationale). Clinica psihiatriei necesitã ca, în mod constant, noi sã evaluãm si sã interpretãm relatãrile la persoana întâi ale pacientilor nostri. Multe din simptomele tintã pe care le tratãm pot fi evaluate doar dacã le cerem pacientilor nostri sã ne vorbeascã despre experientele lor subiective. Nu vom putea beneficia de cele mai noi descoperiri în domeniul neurostiintelor si biologiei moleculare în detrimentul ancorãrii în lumea suferintei mintale umane.

ARUNCÂND LANTURILE LUI DECARTES

O primã sarcinã va fi confruntarea unei mosteniri istorice. Nici un concept filosofic nu a avut atât de multã influentã în domeniul nostru sau nu a fost atât de pernicios în consecintele sale potentiale precum dualismul cartezian. Chiar dacã anumiti psihiatri vor continua, din motive personale sau religioase, sã sustinã dualismul minte-corp, a sosit timpul pentru psihiatrie sã declare fals dualismul cartezian. Trebuie sã respingem definitiv credinta conform cãreia mintea si creierul reflectã douã „lucruri” fundamental diferite si, în cele din urmã, incomensurabile. În locul acesteia si având suportul majoritãtii covârsitoare a datelor clinice si stiintifice, ar trebui sã conchidem cã lumea experientelor subiective umane îsi are originea si este în totalitate dependentã de functionarea creierului. Lumea mentalã nu existã independent de corespondentul ei fizic din creier. Rejectarea dualismului cartezian (si acceptarea monismului, viziunea conform cãreia procesele mintale si fizice sunt ambele reflectii ale unuia si aceluiasi fenomen) înseamnã sã nu mai considerãm mentalul (sau functionalul) ca fiind fundamental diferit de biologic (sau organic). În aceastã nouã viziune, mentalul si biologicul sunt doar moduri de întelegere diferite si/sau niveluri diferite de analizã a sistemului minte – creier.

Rejectarea dualismului cartezian necesitã producerea unei schimbãri semnificative în modul nostru de a gândi. Desi, oficial, o datã cu DSM IV (3), psihiatria americanã a abandonat dihotomia functional–organic, unul dintre numeroasele ecouri ale dualismului cartezian, si în ciuda faptului cã un îndemn similar de abandonare a dualismului a fost lansat de Kendel (4), gândirea si vocabularul dualist rãmân adânc ancorate în felul în care abordãm problematica clinicã si de cercetare. De la modul în care ne structurãm prezentãrile clinice si pânã la clasificãrile factorilor de risc, totul dovedeste cât de mult rãmânem tributari gândirii carteziene care vede mintea si creierul ca reflectii ale douã sfere fundamental diferite ale realitãtii.

O consecintã pozitivã imediatã care ar decurge din abandonarea dualismului cartezian ar fi posibilitatea de a confrunta neîntelegerile care apar ca urmare a observatiilor cã anumite procese suferã de ceea ce s-ar putea numi o explicatie biologicã slabã. Rejectarea dualismului cartezian conduce la singura concluzie logicã si anume cã toate tulburãrile psihiatrice sunt biologice. Desi nu ar trebui sã diminuãm importanta acestei viziuni (care ar putea elimina, spre exemplu, cauzele în principal spirituale care conduc la aparitia tulburãrilor psihiatrice), principalul pericol acum este tendinta contrarã de a exagera semnificatia acesteia. Rejectând dualismul, acceptãm cã toate tulburãrile psihiatrice sunt biologice. Si la fel sunt, în general, toate procesele mintale, patologice sau nu. Ubicuitatea acestei observatii privind slaba reprezentare a componentei biologice a unor fenomene îi ascunde adevãrata însemnãtate. Dacã rejectarea dualismului cartezin este corectã, atunci a constata cã o anumitã tulburare psihiatricã este biologicã este o tautologie si la fel de informativã ca observatia „acest cerc este rotund”. O astfel de observatie nu aduce nimic nou fatã de ceea ce se stia prin acceptarea viziunii moniste asupra functionãrii sistemului minte-creier.

DETRONAREA EPIFENOMENALISMULUI

Simpla rejectare a cartezianismului nu ne face sã ne simtim complet commfortabil din punct de vedere filosofic. Un alt punct de vedere major în problema minte – creier ar avea, dacã ar fi dovedit ca fiind adevãrat, un impact profund asupra domeniului de lucru al psihiatriei. Principala idee sustinutã de epifenomenalism este cã lumea mentalã nu are eficientã cauzalã si cã viata noastrã mintalã este doar spumã pe creasta valului sau aburul eliminat de motor. Gândurile sentimentele si impulsurile apar în câmpul experientei noastre subiective, dar nu au nici o functie. Toate actiunile cu valoare de cauzalitate s-ar petrece la nivelul functionãrii creierului. Oportunitatea si modul contracarãrii unei asemenea conceptii depãsesc cadrul acestui articol. Pentru ceea ce ne-am propus, doresc doar sã afirm falsitatea acestei conceptii si sã conchid cã gândurile, sentimentele si impulsurile sunt importante nu doar pentru cã sunt responsabile de o parte imensã din suferinta umanã, dar si pentru cã ele sunt cauza altor fenomene.

ACCEPTAREA CAUZALITÃTII BIDIRECtIONALE MINTE – CREIER SI CREIER – MINTE

Acum cã am abandonat dualismul cartezian si am acceptat existenta unui sistem integrat minte – creier, devine necesar sã acceptãm si o relatie de cauzalitate creier – spre – minte. Aceasta înseamnã cã modificãri la nivelul creierului pot influenta direct functionarea mentalului. Prin rejectare epifenomenalismului, devenim suporterii unei relatii de cauzalitate minte – spre – creier. Numeroase observatii pe care nu suntem capabili încã sã le explicãm în totalitate ne aratã cã fenomene mentale subiective, experimentate la persoana întâi au valoare de cauzalitate în lumea exterioarã. Ele au capacitatea de a influenta creierul si corpul si, prin ele, lumea exterioarã. (Prin afirmarea valorii de cauzalitate pentru fenomenele mentale nu reintroduc dualismul cartezian „prin usa din dos”. În concordantã cu alte câteva opinii filosofice similare – în special materialismul nonreductiv [5,6] – sustin cã procesele mentale sunt purtãtoare de informatie cauzalã despre comportamentul uman). Referintele 7 si 8 fac trimitere la douã recente si interesante luãri de pozitie în aceastã problematicã.

Sã nu mai cãutãm explicatii simple, atotcuprinzãtoare
Dorintele noastre cele mai puternice îndreptate spre identificarea cauzei, acea cauzã care sã explice manifestãrile tulburãrilor psihiatrice la nivel individual nu-si mai au locul si sunt contraproductive. De-a lungul istoriei sale, psihiatria a fost martora identificãrii unui numãr mic de explicatii comprehensive. Cea mai notabilã în acest sens este descoperirea implicãrii spirochetelor în aparitia paraliziei generalã progresivã.

Este extrem de improbabil ca vor mai fi fãcute alte descoperiri de tipul spirochetelor, care sã explice aparitia tulburãrilor psihiatrice majore. Am cãutat explicatii neuropatologice simple, comprehensive pentru tulburãrile psihiatrice si nu le-am gãsit. Am cãutat explicatii neurochimice simple, comprehensive pentru tulburãrile psihiatrice si nu le-am gãsit. Am cãutat explicatii genetice simple, comprehensive pentru tulburãrile psihiatrice si nu le-am gãsit. Nivelul de cunostinte de care dispunem în prezent, desi incomplet, ne conduce spre ideea, tot mai puternic sustinutã, cã toate tulburãrile psihice majore sunt complexe si multifactoriale. Ceea ce putem spera, în cel mai bun caz, e sã gãsim numeroase explicatii mai mici reprezentative pentru o varietate de perspective explicative, fiecare adresându-se unei anumite pãrti componente a proceselor etiologice complexe care stau la baza tulburãrilor. Adevãrata provocare va fi sã integrãm toate aceste mici explicatii si sã întelegem în ce fel acestea pot forma un tot unitar.

Suferintei de a fi nevoiti sã abandonãm ideea gãsirii unor explicatii comprehensive va trebui sã-i adãugãm si pierderea sperantei în modele explicative simple, lineare. Nu va mai fi „ABCD”. Cãile etiologice vor fi complexe si interactive, asemãnându-se mai degrabã cu o retea decât cu o cale simplã de tip linear.

ACCEPTAREA PLURALISMULUI EXPLICATIV

Introducere la conceptul de nivele explicative
Majoritatea fenomenelor naturale suportã perspective explicative multiple. Mai mult, pentru orice fenomen dat, aceste perspective vor fi diferite în ce priveste gradul de informativitate si eficienta lor. Este posibil sã studiezi probleme stiintifice din perspective care se pot dovedi nepotrivit de rudimentare sau nepotrivit de abstracte. În contextul actual, a doua posibilitate este mai îngrijorãtoare si de aceea va face obiectul acestei discutii. Conceptul „nivelelor explicative” are o importantã atât de mare pentru aceastã discutie, încât îl voi ilustra prin urmãtoarele trei scenarii.

Continuarea textului

de George Cosbuc

Cu-ai sai sfetnici de la curte craiul s-a pornit odata,

Ca sa faca p-o campie o plimbare-ndatinata.

Sfetnicii, noua la numar, povesteau, si fiecare

Insira cate-o legenda, cate-un basm ori o-ntamplare ;

Craiul insa, dus pe ganduri, n-asculta vorbele lor,

Ci, tacut, isi pazea dr umul calarind incetisor.

Sfetnicii, daca vazura cum ca craiul mereu tace

Il lasara-n draga voie, sa gandeasca orice-i place,

Iara intre ei se-ntinse ciorobor si mare sfat :

Cine este oare-n lume omul cel mai invatat ?

Dupa o disputa lunga, dupa sfaturi fara nume,

Dupa ce critica totul, ce este si nu-i pe lume,

Aduc la conclus, in fine, pe acest rotund pamant

Cei mai intelepti in toate dansii sant. Ah, dansii sant !

Cum ? S-ocupa din juneta numai cu filozofie ;

Logica-i o jucarie pentru mintile lor ! Fie,

Ca stiinta-i vasta, insa ei in degetul cel mic

O poseda toata ; in fine, nu e pe lume nimic

Lucru nenteles de dansii ; toate, toate-s bagatele :

Stiu de-a rostul pe Sofocle, tot asa pe-Aristotele ;

Fiecare dintre dansii, chiar pe cand era copil,

Citea din Homer, din Plato, din Ovidiu si Virgil !

Se pricep la Corpus juris, la Pandecte. Ce mai vrei ?

Chiar si-n stiinta lui Pliniu nu poti sa gasesti ca ei !

Apropo ! Am zis ca dansii s-au disputat. Sa se stie,

Ca ei, ca toti filozofii lipsiti de filozofie ,

Au zbierat, au facut larma, incat craiul, desteptat

Din ganduri, atent la toate a privit si-a ascultat.

Zambea craiul, dar in ur ma si-a pierdut rabdarea. Drace !

Ei mai intelepti in toate, chiar ca Dumnezeu s-ar face !

Astfel cugeta in sine, apoi zise tare : Eu,

Pe-al meu sceptru tot de aur si pe-ntreg poporul meu,

Jur ca-ntelepciunea voastra este numai vorba goala :

Sunteti prosti ca cel din ur ma prost ce nu stie de scoala !

Un plugar fara stiinta, si pe asta pun ramas,

E in stare sa va-nvarte si sa va poarte de nas !

Un plugar ! sfetnicii striga, un plugar mai mult sa stie ?

Continuarea Aici

Sursa http://www.poeziile.com

Aceasta secventa audio (un dialog foarte interesant in care timp de 26 minute asculti cum fizicieni fac filozofie ) in care prof. univ. Mircea Rusu impreuna cu Roman Chirila şi Andrei Banc comenteaza „Cele trei câmpuri care pot asigura reînvierea oamenilor ” (o apariţie la Editura Tehnică ) care ne prezinta o descriere a Teoriei Punctului Omega, care este o teorie fizica testabila pentru un Dumnezeu omniprezent, omniscient, omnipotent, care va invia intr-o zi, in viitorul indepartat, fiecare particica din noi, pentru a trai vesnic intr-un salas care in esenta este Raiul iudeo-crestin… In aceasta lucrare nu voi face apel nicaieri la revelatie. In locul acesteia, voi apela la rezultatele consistente ale stiintei fizicii moderne; voi apela doar la ratiunea cititorului. Voi descrie mecanismul fizic al invierii universului. Voi arata exact modul in care fizica va permite invierea catre o viata vesnica a fiecaruia dintre noi care a trait, traieste sau va trai. Voi arata exact de ce aceasta putere de inviere, pe care fizica moderna o permite, va exista in realitate, in viitorul indepartat si de ce, de fapt, va fi folosita.

Sursa textului aici



Visul lui Noica

Posted: mai 5, 2008 in filosofie, filozofie, filozofii
Etichete:

de lect. univ. dr.  George Bondor – Universitatea A.I. Cuza

O falsă alternativă: edificare sau specializare

Mi-ar plăcea să pot spune, cu seninătate, că visez la o şcoală unde nu se predau propriu-zis cunoştinţe, ci se transmit stări de spirit; o şcoală unde nu ştim precis cine dă şi cine primeşte, cine învaţă şi cine este învăţat; în sfârşit, o şcoală în care se vehiculează înţelesuri despre lume şi viaţă. Acest vis, pe care l-a avut şi Noica în tinereţe, şi pe care chiar l-a realizat în anii petrecuţi la Păltiniş, mă fascinează şi îmi repugnă în aceeaşi măsură.
Mai întâi, de ce mă atrage? Nu e greu de bănuit. Crescut la „şcoala” filosofiei, printre opere şi curente filosofice, am conştientizat de timpuriu că filosofia nu e o simplă disciplină, pe care să o putem judeca prin analogie cu alte domenii. Acest fapt nu trebuie înţeles negativ; dimpotrivă, ea a avut şi are enorm de câştigat din relativa sa ambiguitate. Nu are un obiect de studiu bine precizat, nici o metodă unanim acceptată, istoria filosofiei lăsând uneori impresia unei arene în care nişte indivizi se bat fiecare cu cine nimereşte, pentru ca, într-un târziu, nimeni să nu piardă, dar nici să nu câştige. Or, această ambiguitate i-a conferit filosofiei o deplină libertate, astfel încât fiecare filosof a plecat de la acele probleme pe care le-a considerat decisive pentru viaţa şi gândirea sa. (Când spunem că problemele ne aleg pe noi, şi nu invers, folosim doar o frumoasă figură de stil.) Aşa se face că, în filosofie, problemele şi soluţiile, conceptele şi metodele, argumentele şi credinţele de fond nu sunt neutre în raport cu personalitatea filosofului. Cu alte cuvinte, cel care se consacră filosofiei se are mereu pe sine în vedere, se implică existenţial în cercetarea pe care o desfăşoară, se află permanent pe drumul către sine însuşi. Atunci când ia în serios actul gândirii, nu resimte nici măcar o clipă că îndeletnicirea sa îi este străină ori exterioară. Mai mult, în măsura în care filosofia este o căutare, şi nu un popas prematur într-o dogmă, ea îşi conservă înţelesul originar, de „iubire de înţelepciune”. Aşa se face că, în Răsărit, ea este încă adesea înţeleasă drept o formă de edificare.
De ce îmi repugnă visul lui Noica? Pe scurt, întrucât şcoala pe care el a închipuit-o poate fi realizată doar într-o comunitate mică şi, lucru deloc de neglijat, este o şcoală „închisă”, autarhică. Presupunând că şcolile filosofice ar fi aşa cum le-a vrut Noica, îmi este imposibil să înţeleg în ce fel pot comunica efectiv şi cum anume aş participa acum la un tot mai cuprinzător dialog al ideilor. Totodată, în ce fel într-o astfel de şcoală cei implicaţi pot fi la curent cu invazia de informaţii, în cazul în care aşa ceva contează pentru respectiva şcoală. Nu pot să cred că „şcoala lui Noica” ar reuşi să intre în dialog cu vreo comunitate filosofică din Occident, indiferent dacă aceasta ar fi de filosofi analitici, hermeneuţi ori deconstructivişti. Motivul este simplu. „Şcoala lui Noica” nu este şi nu poate fi o instituţie. Or, în prezent se stabilesc legături doar între instituţii. Doar acestea pot face rost de bani, pot achiziţiona cărţi, pot elabora proiecte de cercetare şi doar ele sunt credibile, atât în interior cât şi în afară. În „şcoala lui Noica” se trăieşte filosofia, dincolo se cercetează metodic chestiuni filosofice bine delimitate. Prima este orientată spre interior, celelalte vizează comunicarea rezultatelor către alte grupuri de specialişti. Prima caută înţelepciunea, dar nu ştie când a atins-o, celelalte nu o mai caută de mult, ci se mulţumesc cu înlocuitorul acesteia. Cea dintâi este eficientă în societăţi închise (chiar totalitare), celelalte sunt construcţii ale societăţilor deschise.
În fapt, mă nemulţumesc ambele posibilităţi. Amândouă conţin câte o fărâmă de ridicol. Pe de o parte, aerul grav al maeştrilor şi al discipolilor care „gândesc” şi posedă „rosturi” ale existenţei; pe de alta, profesori şi studenţi care beau Cola în timp ce comunică ultimele lor descoperiri: că un cuvânt din nu ştiu ce text platonician are mai multe înţelesuri, că în 1882 Nietzsche a scris unei cucoane o epistolă ce nu a fost până acum interpretată etc.
Să fie aceasta o veritabilă alternativă: edificare sau specializare? Tertium non datur?

Cel care nu a experimentat servitutea voluntară nu poate fi stăpân

Cred că şcoala, atât ca instituţie cât şi ca mediu al formării depline, nu încape nici sub o a doua alternativă: stăpânire sau servitute. Nu îmi propun să dialectizez în răspunsul meu, ci doar să judec cât mai liber de prejudecăţi. Spun aceasta gândindu-mă la faptul că este extrem de dificil sa fiu neutru, fără prejudecăţi, atunci când mă refer la o realitate care mi-a ocupat, în fond, întreaga viaţă de până acum. Amintindu-mi de anii când stăteam în bancă, trebuie să recunosc că am avut adesea sentimentul servituţii. Cu cât anii treceau, acest sentiment devenea din ce în ce mai insuportabil. Poate că de vină era modul în care a funcţionat şcoala până în 1989, sau chiar facultatea pe care am urmat-o imediat după căderea comunismului.
În primul caz, relaţia dintre profesori şi elevi era rigidă şi prescrisă printr-un set de false reguli. Puteai fi oricând pus la punct dacă nu erai tuns regulamentar, dacă rămâneai în pantalonii de training după ora de sport, ori dacă la teza de română din clasa a XII-a, având de tratat la alegere un scriitor român din secolul al XX-lea, scriai despre Emil Cioran. Nu mai puţin important, erai avertizat dacă erai văzut jucând fotbal în timpul liber, dacă se afla că mergi uneori la discotecă, ori dacă, doamne fereşte, erai prins fumând. Şi, cu adevărat important, erai mustrat discret atunci când se auzea, nu ştiu cum, că în cercul tău de prieteni se discută în pauze despre ştirile de la Europa Liberă ori se spun bancuri cu substrat politic. De învăţat, însă, nu am învăţat servitutea în acei ani, cel mult stăpânirea de sine.
În facultate, situaţia a fost oarecum pe dos. Îmi amintesc (într-un fel mă şi laud cu aceasta) că în primii doi ani am fost un veritabil autodidact, aşa cum am fost în ale filosofiei şi înainte de a începe facultatea. Treceam singur de la un autor la altul şi de la o carte la alta, citind mai mult sau mai puţin la întâmplare şi scoţându-mi notiţe kilometrice. Râd şi acum de faptul că în anul al doilea, pe lângă câţiva filosofi moderni pe care i-am citit în grabă, făcusem o pasiune pentru Platon şi mă cufundasem în exegeza platoniciană, de parcă aş fi pregătit deja o teză de doctorat. Făceam însă acest lucru fără să ştiu ce caut şi fără să-mi fi clarificat anumite repere pentru o posibilă interpretare. Abia mai târziu am învăţat cum se citeşte o carte de filosofie şi cum te poţi descurca printre exegeţi, comentatori şi interpreţi (capitolul acesta nu îl consider însă încheiat).
Am amintit acest fapt deoarece anii facultăţii m-au pus într-o situaţie nouă: dispuneam de o destul de mare libertate şi, aparent, eram propriul meu stăpân. Aveam sentimentul servituţii doar atunci când priveam facultatea drept o instituţie: când nu se afişa în timp util lista cu bursele în străinătate, când nu puteam să aleg, în anii mari, acele discipline care mă interesau (nici nu prea aveam ce alege, e drept), sau când primeam câte un 9 dacă nu aveam prezenţă la cursuri şi seminarii. Mai alarmantă era însă libertatea de care dispuneam, datorată absenţei (nu totale) a modelelor. Or, neutralitatea este un rău în sine. Cel care nu a experimentat servitutea voluntară nu poate fi stăpân.
Cred că şcoala nu trebuie privită prin opoziţia stăpânire-servitute. Nu pot ascunde că o văd într-un mod oarecum nietzscheean, ca un joc liber al diverselor forţe, şi nu un conflict al acestora. Nu eşti serv atunci când recunoşti autoritatea cuiva, după cum nu eşti stăpân atunci când îţi este recunoscută autoritatea într-o anumită privinţă. Eşti însă serv atunci când te crezi stăpân absolut şi când ai impresia că eşti competent în toate privinţele.

Şcoala însăşi este un mediu al aşteptării

Nu aştept multe de la şcoală. În special, aştept ca în România să fie create şcoli. În filosofie, cel puţin, acestea sunt abia în curs de constituire. S-a observat deja (Sorin Alexandrescu, Ştefan Afloroaei) că o veritabilă maladie a filosofiei de la noi este faptul că fiecare autor a luat-o mereu de la început, ca şi cum nu ar mai fi scris nimeni filosofie până atunci. Or, cauza acestei situaţii este absenţa şcolilor filosofice. La noi, orice universitar care se simte capabil se orientează către discipline ce nu sunt reprezentate în acel moment în facultatea respectivă. Astfel, fiecare e şef în domeniul pe care şi l-a revendicat şi toţi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţe. Să ne imaginam însă o altă situaţie: ar putea exista doar câteva cursuri cu titulari incontestabili, adică acei profesori care au publicat deja cărţi serioase în domeniile lor (o altă problemă: cine girează că acele cărţi sunt într-adevăr serioase?), iar celelalte cursuri ar fi „scoase la licitaţie” (la fiecare început de semestru, ar putea concura pentru ele mai mulţi profesori; la fel, pentru seminarii). Vreau să spun prin acestea că sunt absente două principii: concurenţa şi continuitatea. Exact acestea asigură însă normalitatea unei societăţi sau a unei instituţii. Doar atât aştept de la şcoală.
În rest, şcoala înseamnă a te pregăti continuu, aşteptând ca din când în când să te viziteze câte o idee. Plus o disponibilitate permanentă către comunicare. Cred că visul lui Noica, pe care l-am invocat la început, aici îşi găseşte limitele.

Text preluat de pe Contrast

Dansul Mastilor

Inregistrare din emisiunea Izvoare de filosofie.  Azi ne este prezentata lucrarea Dansul măştilor.
Nietzsch şi filosofia interpretării.  Invitat lector univ. dr. George Bondor.
Realizator Constantin Aslam

de Mihai Radu Solcanu

În limba română nu avem un termen suficient de general pentru a acoperi toate cazurile în care ne referim la ceva distinct de corpul uman sau de procesele fizice care au loc în corpul uman. Suntem tentaţi uneori să vorbim despre suflet, alteori, când vrem să părem filosofic mai profunzi, despre spirit sau, dacă dorim să dăm un aer ştiinţific discursului nostru, menţionăm psihicul. În alte contexte, între altele şi în cele în care religia este importantă, folosim un termen precum duh. Unora cuvântul minte le aminteşte prea mult de gândire, de intelect şi prea puţin de afectivitate sau voinţă. De aici preferinţa pentru utilizarea lui spirit. Dezavantajul spiritului constă însă în lipsa unor rădăcini mai adânci în limba naturală. Prin contrast, minte este un termen cu rădăcinile mai bine înfipte în solul limbii române. Ele ne conduc înapoi în timp la cuvântul latinesc mens.

Minte are şi avantajul de a ne sugera direct şi problema unui raport dintre minte şi corpul omului. Spirit evocă uneori ceva mult mai eteric, după cum se vede în sintagme precum spiritul epocii sau filosofia spiritului. Putem vorbi, de asemenea, fără dificultate despre mai multe minţi, pe câtă vreme mai multe spirite lasă loc unei ambiguităţi indubitabile. Vom folosi deci termenul minte, cu precizarea însă că înţelesul său este unul mai cuprinzător decât cel uzual.

Tot textul

Filozofia mintii

Posted: mai 3, 2008 in filosofie, filozofie, filozofii

Filozofia mintii

„O contraistorie a filosofiei“ a lui Michel Onfray este un seducator exercitiu antielitist, o fotografie de grup, fara nici un ornament retoric inutil, a marilor invinsi ai filozofiei.

Sa incepem cu un soi de anecdota biografica, una care spune multe despre Michel Onfray: la 28 de ani a facut un stop cardiac, dar cind i s-a spus ca trebuie sa tina regim, a replicat ca prefera sa manince unt decit sa-si strice viata, atita cita i-a mai ramas. Onfray e un personaj fascinant al filozofiei contemporane.

E un hedonist convins, un sceptic in tot ce priveste mecanismele de parvenire in mediul academic contemporan si un tip care a facut fata cu brio acuzelor de superficialitate si de popularizare extrema. Omul afirma din start ca nu e interesat sa ia ochii, ci ca vrea doar sa (se) lamureasca probleme dificile in termenii cei mai pamintesti cu putinta.

Onfray ataca dur obscurantismul filozofic din cercurile elitiste, numindu-le constructii corporatiste mare amatoare de incantatii tribale.

„Aceasta veche filozofie, avertizeaza francezul, mereu activa, nebuloasa si elitista, absconsa si autista, tixita de neologisme si plina de ceturi, o vom lasa nostalgicilor cultului.“

Primul volum din „O contraistorie a filosofiei“, tradus la noi de Mihai Ungurean pentru Polirom, ii are drept eroi pe hedonisti, sofisti, cinici si alte personaje pastrate in plan secund de tirania marilor filozofi idealisti. Onfray scrie un manifest fara nuante inutile impotriva traditiilor idealiste, platoniciene, crestine, principalele vinovate pentru distrugerea unor nume mari ale istoriei gindirii: Democrit, Aristip sau Epicur. Platon este facut cu ou si cu otet, fara exagerare.

Este acuzat ca insceneaza dialoguri in care oponentii lui Socrate sint niste imbecili. Socrate insusi e un simplu „personaj conceptual“, mult diferit de ce a fost si de ce a propovaduit in epoca. Platon il ura profund pe Democrit caruia ar fi dorit sa-i arda opera. Pe Aristip nici macar nu-l aminteste in opera sa, desi in „Dialoguri“ ii sint combatute multe dintre teorii. O singura data, Platon face o insinuare nedreapta cind pomeneste faptul ca, la moartea lui Socrate, Aristip ar fi lipsit nejustificat.

Apoi, lui Platon ii dadea mina sa dispretuiasca lectiile sofistilor pentru bani pentru ca provenea din mediul aristocratic. Aristip, in schimb, crede ca si bogatia, si mizeria sint doua imposturi, nu trebuie sa pozezi cu ele – banii trebuie folositi pentru o viata mai buna si atit.

Onfray e foarte activ in lupta dintre cinici si hedonisti, pe de o parte, si platonicieni, stoici, crestini, de cealalta. Nu incearca sa joace comedia obiectivitatii si ciomageste adversarii fara mila, folosindu-se de slabele urme lasate de eroii sai antiidealisti. O concluzie dura il situeaza pe Platon la originea ideilor totalitariste: „Platon se afla la originea totalitarismelor moderne (a se citi sau reciti textele lui Popper)? Epicur se afla la originea rezistentelor dintotdeauna“.

Pacatele idealismului? Sustin autoritatea, propovaduiesc opozitia paguboasa intre trup si suflet, sustin ipocrizia elitista, si-au distrus oponentii atacindu-i pervers si anihilindu-i. Avantajele hedonismului? Ei au inventat inca din antichitate individul modern, crede Michel Onfray, omul impacat cu propriul trup, amator onest de placere si mare pretuitor al ataraxiei (absenta tulburarilor, a trairilor intense care ar putea cauza suferinta).

Marea rafuiala cu urmasii lui Platon (nu intimplator crestinii s-au lipit perfect de vorbele lui Socrate) este de fapt un razboi cu adoratorii suferintei, cu propovaduitorii rautatii fundamentale continute in trup. Credinta hedonistului s-ar putea rezuma prin sintagma „ateism linistit“, iar principalul propovaduitor ramine Epicur, cel care credea in zei indolenti carora nu trebuie sa le ceri nimic niciodata. Foarte frumos este capitolul dedicat hedonismului lui Lucretiu.

Prejudecata comuna spune ca un hedonist nu poate fi pesimist. O prostie, crede Onfray, cit timp si Lucretiu isi pune, in felul sau, bazele teoriei sale filozofice in materialism, in „atomii“ care alcatuiesc lumea. In plus, demonteaza toate legendele fioroase despre demonismul poetului latin propovaduite de primii teologi crestini.

Cum poti sa scrii despre niste oameni carora li s-au pierdut mai toate cartile, asa cum e cazul sofistilor, cinicilor, hedonistilor? Cea mai buna sursa este dusmanul. Nu toti au fost perfizi precum Platon incit sa nu-si citeze adversarii. Asa incit, Onfray a extras teoriile maestrilor sai din injuraturile „invingatorilor“.

Asadar, ca sa afli mai multe despre Democrit, de exemplu, trebuie sa citesti cum il injura Cicero. Asta daca nu ai sansa sa le descoperi o parte din opere sub lava Vezuviului (cum s-a intimplat cu unele texte din Epicur in biblioteca lui Philodem din Gardara). „Contraistoria…“ lui Onfray este o carte usor de citit, polemica, scrisa de un om atit de viu incit simte nevoia sa se bata cu idoli precum Platon, ca si cum i-ar fi contemporani. O strategie riscanta, deloc pe placul academicilor, seducatoare pentru publicul larg.

Tot textul

Sursa Cotidianul.ro

de Isabela Vasiliu-Scraba

sau

Rãfuiala omului de rând cu omul superior

 

Motto: «Des-infectarea culturii/ de paraziþii metafizici/ dau pâinii tot mai mult/ un gust de spital ºi puºcãrie» (Horia Stamatu, Jurnal 1977).

 

Trãim într-o lume a tarabei în care orice incult, liber a reproduce inepþiile liderilor de opinie prefabricatã, se vrea recunoscut drept autor al unor remarcabile originalitãþi. Sã vedem însã ce este cu libertatea de a reproduce inepþii.

La vremea când se instaurase barbaria sovieticã, ºi când invadatorul n-a ezitat sã distrugã volumul despre cultura româneascã (al cincilea volum al Enciclopediei României, coordonat de Mircea Vulcãnescu ºi Dan Botta) scoþând totodatã din circuit 8 500 de titluri (marea majoritate a valorilor culturale din perioada interbelicã), în întunericul nedreptãþii de dupã ciuntirea þãrii (1), «libertatea de gândire» a însemnat (de pildã) repetarea ideii cã Mircea Eliade ar trebui scos din cultura româneascã. Desigur nu numai el. Lista alcãtuitã în toamna anului 1944 de I. Vitner(2) pe tema scriitorilor «morþi la 23 august1944» cuprinde mai toate vârfurile spiritualitãþii interbelice. «Libertatea» de a repeta ideea scoaterii gândirii eliadeºti din patrimoniul cultural român si-a asumat-o mai apoi N. Tertulian când scria despre non-valoarea operelor lui Mircea Eliade ; la fel,  Al. Mirodan, când, în articolul Ceva despre analfabetism (România literarã, 4 oct.1946), vroia sã arate cã el l-ar fi citit pe universitarul ce-ºi luase doctoratul cu o lucrare despre Yoga.

Acelaºi tip de «libertate» l-am revãzut în 2006 la douã vedete “culturale”. Un modest recenzent, care probabil n-a fost nicicând în stare sã ducã la bun la sfârºit lectura vreunei cãrþi filosofice, se întreba cu-n scrâºnet abia camuflat, dacã «adulaþia» pentru opera ºtiinþificã (3) a lui Mircea Eliade n-ar putea fi o «formã de castrare» (Ovidiu ªimonca în Obs. Cult.). Un altul nota într-un articol din Dilema Veche (25 aug. 2006) cã asistentul lui Nae Ionescu fusese pânã la plecarea din þarã un fel de nimeni: «Pânã în 1944 Mircea Eliade nu era decât autorul unei serii de cãrticele descriptive ºi a câtorva romane care, aºa cum admite chiar el, erau scrise pentru un public de domniºoare» (Cãtãlin Avramescu). Intr-o atare afirmaþie, partea de argumentare prin «aºa cum admite chiar el» este nulã, întrucât scriitorii sînt extrem de rar mulþumiþi de propriile opere.

Interesant în cântãrirea operei prin raportarea la autor este desigur un alt aspect, care nu putea fi pus în luminã de un om de rând. Pornind de la observaþia lui Aristotel dupã care cauza pãstreazã în sine un plus faþã de efectele ei, Mihai Eminescu mediteazã la creaþia artisticã ºi la «cauza» ei: Opera de artã ar fi o emanaþie parþialã a comorilor spirituale definitorii pentru adevãratul artist:  «Ce respect trebuie sã avem aºadar înaintea bogãþiei spirituale a lui Michel Angelo, Goethe, Beethoven º. a., când ne gândim cât de însemnate sînt deja cele ce au dat la luminã, care nu reprezintã decât incomplet totalitatea spiritualã a acelor oameni » scrie poetul (mss. 2290).

Dar sã vedem ce este cu zisele «cãrticele descriptive» publicate de cel considerat în perioada interbelicã vârful unei generaþii de scriitori ale cãror opere n-au putut fi (pentru vecie) înmormântate dupã 23 august 1944: Dan Botta, Emil Cioran, Mircea Vulcãnescu, Petre Þuþea, G. Racoveanu, Paul Sterian, Vasile Posteucã, Horia Stamatu, Eugen Ionescu, Petru Comarnescu, Stelian Mateescu, Vintilã Horia, etc.

Cum am menþionat deja, imediat dupã ocuparea þãrii, în atmosfera înãbuºitoare de teroare ideologicã, Mircea Eliade a fost complet interzis, pentru ca apoi, când devenise un nume de referinþã în mediile academice occidentale, sã-i fie reeditate cu greu o foarte micã parte din scrieri. Asemenea stare de barbarie culturalã nu putea fi reactualizatã în «Observatorul cultural» (nr. 305, prin Ovidiu ªimonca) sau în Dilema veche (prin Cãtãlin Avramescu) decât cu ajutorul unor formulãri de felul mai sus citat. Si, desigur, prin organizarea la Bucureºti – la douãzeci de ani de la moartea lui Eliade, si nu cu prilejul sãrbãtoririi centenarului naºterii «celui mai mare istoric al religiilor din sec.XX» (ceea ce ar fi însemnat o amânare cu vreo 3 luni) -, a unui colocviu internaþional dospind de referiri inchizitoriale întru desfiinþarea operei unui savant care a dormit ani de zile 3 ore pe noapte, scriind si citind mai mult de 16 ore pe zi.

Or, cu asemenea discuþii internaþionale oferind modelul culturii «de export», lui Cãtãlin Avramescu i s-a pãrut cât se poate de oportun sã desconsidere si el exact volumele de eseuri interzise de cenzura comunistã care uza de acelaºi rechizitoriu la adresa filosofului religiilor. Iatã din ce era compusã acea micã parte (desconsideratã de Avramescu) din eseistica filosoficã a tânãrului Eliade, mare parte din ea fiind rãmasã în paginile revistelor vremii :  Soliloquii (1932), Oceanografie (1934), Alchimie asiaticã (1935), Yoga (1936), Cosmologie si alchimie babilonianã (1937), volumele revistei Zamolxis, Metalurgy, magic and Alchemy (1938), Fragmentarium (1939), Mitul reintegrãrii (1942), Insula lui Euthanasius (1943), Comentarii la legenda Mesterul Manole (1943), Os Romenos, latine do Oriente (1943) si Ensaios luso-romenos (1943). Tot textul

de Isabela Vasiliu-Scraba

În toamna anului 1988 m-a amuzat o informaþie pentru studenþii Facultãþii de Filosofie a Universitãþii Libere din Bru-xelles care spunea cã pînã la Gorbaciov istoria ar fi fost trucatã. Acelasi lucru îl no-tase si rabinul dr. David ªafran, bãgat în puscãrie de ocupantul sovietic împreunã cu vîrfurile spiritualitãþii românesti. Fost discipol si apropiat al renumitului profesor de pedagogie George G. Antonescu(1882-1953) de la Facultatea de filosofie a Univer-sitãþii din Bucureºti, el consemna în jurnalul sãu cã în România comunistã evreii dãdeau “lecþii politice poporului român comentând ºi rãstãlmãcind epoca 1920-1948(2). În perioada post-comunistã s-a putut constata cum istoria a rãmas sã fie trucatã. Nu numai în felul deja cunoscut. Ci ºi prin acei istorici subit  interesaþi de instaurarea comunis-mului, asa cum trebuia sã fie receptat evenimentul de publicul larg si nestiutor din presa asa-zis “româneascã”, în fapt aservitã Moscovei, singura care a mai apãrut dupã desfiinþarea ziarelor ºi revistelor ce nu putuserã sã fie aservite de ocupantul so-vietic (3). De pildã, de la conferinþa unui istoric precum domnul Dinu Giurãscu am aflat prin 1992 cam ce cuprindea o atare presã din 1945-1948. Nimic însã despre rolul jucat de minoritãþile naþionale în anii de instaurare a comunismului, nici despre mutilarea spiritualã a României ocupate de armata sovieticã, nici de masiva deznaþio-nalizare (prin scoli, prin presã, prin justiþie si prin administraþie) a teritoriilor românesti smulse de vecinii României în 1940, ori de acele nesfârºite deportãri prin lagãrul comunismului rusesc, povestite de þãranii bucovineni ºi basara-beni supravieþuitori: “Eºti amar pelin, pelin,/ Dar nu ca legea lui Stalin./ Fiere, fiere eºti amarã/ Dar nu ca dorul de þarã./ Of, când stau ºi mã gândesc,/ Îmi vine sã mã bocesc./ Tineri si bãtrâni din sat/ În vagoane ne-au bãgat,/ La Onega ne-au mânat/ Fãrã haine de-mbrãcat,/ Fãrã pâine de mâncat./ Dacã nu mureai de frig,/ Foamea te strângea covrig./ Dimineaþã te sculai/ Zeci ºi zeci de morþi vedeai./ Românaºul când cãdea,/ Nici lumânare n-avea./ De cãmaºã-l dezbrãcau,/ De bocanci îl descãlþau,/ Într-o râpã-l aruncau./ Am dus viaþã de creºtin/ ªi n-am ºtiut de nici un chin/ Pânã n-a venit Stalin./ Stalin  cu ai lui supuºi/ au vrut sã fim slugi la ruºi,/ Dar noi ducând viaþã-amarã,/ n-am uitat c-avem o þarã”(v. Analele Sighet, volumul  6, 1998, p. 667).

          Interesant este cã nici filosofii cu ifose de istorici si nici istoricii cu ifose de filosofi îngrijorati de fenomenul mitizãrii istoriei în conºtiinþa româneascã nu s-au arãtat dupã 1990 preocupaþi de momentul cînd Regatului României i-au fost smulse vaste teritorii cuprinzînd Basarabia, Nordul Bucovinei, Tinutul Hertei, Nord-Vestul Transilvaniei, Cadrilaterul si insula Serpilor. Nici prea curiosi sã afle, mãcar acum, date istorice privitoare la deznaþionalizarea, mãcelãrirea si deportarea masivã a românilor din zonele intrate în 1940 în componenta Uniunii Sovietice, a Ungariei si a Bulgariei.

Tot textul

Dezbraca-te, vreau sa facem filozofie… 🙂

Cartea Proverbelor

Posted: martie 31, 2008 in filosofie, filozofie, religie

Fiindca in studiul nostru din cartea lui Iov am vazut cum intelepciunea lui Dumnezeu a stat la baza incercarilor din viata lui Iov, vom putea sa vedem acum cum intelepciunea lui Dumnezeu sta (sau ar trebui sa stea!) la baza vietii obisnuite de zi cu zi a fiecaruia dintre noi.Inteleptul imparat evreu Solomon ce a domnit in Israel intre 971-931 in. de H. este cel ce a scris urmatoarele trei carti ale Bibliei: Proverbele, Ecleziastul si Cantarea Cantarilor, cat si Psalmii 72 si 127. Proverbele vorbesc despre intelepciunea necesara in viata, Ecleziastul, despre prostia (nesabuinta) omeneasca, prezenta in viata, iar Cantarea Cantarilor, despre dragoste ca subiect neutru. Se pare ca dragostea este un intermediar potrivit intre cele doua extreme. Solomon este autoritatea care se exprima asupra celor trei importante subiecte distincte.

INTRODUCERE
Cuvantul cheie al cartii este „intelepciunea”, sau „abilitatea de a trai viata cu chibzuinta si pricepere”. A trai o viata evlavioasa intr-o lume nelegiuita nu este o sarcina deloc usoara. Proverbele ofera indrumarile detailate ale lui Dumnezeu prin care cei ce-i apartin sa stie sa infrunte cu succes problemele practice de zi cu zi ale vietii, cum sa traiesti pentru Dumnezeu, cum sa te intelegi cu parintii, cu copiii, cu semenii, cum sa respecti autoritatile, precum si multe alte aspecte practice de viata.

Solomon, autorul lor principal, foloseste o combinatie de poezie, pilde, maxime, intrebari cu talc si scurte povestioare pentru a pune intr-o forma memorabila bunul simt si perspectiva divina necesara vietii.

Fiindca Solomon, reprezentantul inteleptilor Israelului a fost principalul contribuitor, titlul evreiesc al acestei carti este „Mishle Shelomoh”, adica „Proverbele lui Solomon” (1:1). Titlul grecesc este „Paroimiai Salomontos” (proverbele lui Solomon), iar titlul latinesc este „Liber Proverbiorum”, in care se combina cuvintele „pro” (pentru, spre) si „verba” (cuvinte) pentru a descrie felul in care proverbele reusesc sa concentreze multe cuvinte in expresii (zicale) scurte. In scrierile rabinice „proverbele” sunt denumite „Sepher Hokhmah”, adica „Cartea Intelepciunii”.

CE ESTE UN „PROVERB”?
Un proverb este o exprimare care comunica un adevar (sau o realitate a vietii) intr-o maniera foarte incisiva si concisa. Cineva a spus ca proverbele sunt, „fraze scurte produse de o experienta indelungata”. De fapt, este vorba de adevaruri ce sunt exprimate intr-o forma usor de amintit. Proverbul se mai poate denumi si maxima, zicala sau dicton.

Cred ca putem alege ca verset cheie al Proverbelor,

Prov.1:7 Frica Domnului este inceputul stiintei; dar nebunii nesocotesc intelepciunea si invatatura.

Orientul Apropiat si Orientul Mijlociu reprezinta in general patria proverbelor. Se crede ca Solomon a cules mai multe maxime din astfel de surse. El le-a editat pe toate si a scris multe dintre ele. Un doctor, pe nume Thirtle, spune Vernon McGee, precum si alti cercetatori au observat ca la un moment dat se petrece o schimbare de pronume de la persoana a doua la persoana a treia. Astfel ei sugereaza ca proverbele scrise in persoana a doua au fost cele predate lui Solomon de catre invatatorii lui, iar cele scrise la persoana a treia au fost scrise de insusi Solomon.

DATAREA PROVERBELOR

Cartea Proverbelor reprezinta o colectie de maxime de intelepciune si nu o carte despre istorie. Este un produs al scolii de intelepciune a Israelului.
Proverbele scrise de Solomon insusi provin din jurul anului 931 in. de H., iar cele din cap.25-29 au fost stranse de Ezechia, cam cu 230 de ani mai tarziu. Ezechia a domnit intre 715 si 686 in. de H.

(Open Bible Study Edition)

Conform lui Ieremia 18:18 (,,Atunci ei au zis: ,Veniti, sa urzim rele impotriva lui Ieremia! Caci doar nu va pieri Legea din lipsa de preoti, nici sfatul din lipsa de intelepti, nici cuvantul din lipsa de prooroci. Haidem sa-l ucidem cu vorba, si sa nu luam seama la toate vorbirile lui!„) si Ezechiel 7:26 (Vine nenorocire peste nenorocire, zvon dupa zvon. Ei cer vedenii proorocilor; dar preotii nu mai cunosc Legea, si batranii nu mai pot da sfaturi”) existau trei categorii de oameni care vorbeau poporului in numele lui Dumnezeu:

  • preotii care tineau legea
  • profetii care transmiteau Cuvantul si vedeniile, si
  • inteleptii, sau batranii poporului care sfatuiau

In cazul proverbelor, Dumnezeu ne transmite intelepciunea Sa prin Solomon care nu este nici preot, nici profet.

Carte recomandata de Blogul Monoloage

Tot textul  

Studentii cei destepti

Posted: martie 30, 2008 in filosofie, filozofie

Text preluat de pe blogul Rufele in public

[…]

Catedra unde sunt eu asistent este una de interfatza intre medicina dentara si stiintele sociale. Nu are o greutate la fel de mare ca implantologia, chirurgia, protetica. De aceea, “dinozaurii” din Universitate o numesc “catedra de filosofie”. Mie imi place cum suna, intrucat filosofii sunt vizionari cu mintea deschisa, iar viatza fara filosofie este la fel de searbada ca o zi de duminica petrecuta in mall. Realizarea studentilor este cu atat mai mare, intrucat au luat locul al treilea tocmai cu o lucrare de aaaa… filosofie.

Pentru momente ca asta merita sa lucrezi in invatamant.

Realy?

Posted: martie 27, 2008 in filosofie, filozofie

Posted: martie 22, 2008 in filosofie, filozofie

Fotografie realizata de Adrian Ciubotaru

Un sondaj realizat pe site-ul Ministerului Educatiei arata ca mai mult de jumatate dintre profesori si elevi doresc introducerea filozofiei religiei si a teoriei evolutionismului, in locul religiei, ca obiect de studiu. Cei mai multi dintre ei, adica 37,50%, au votat pentru reintroducerea evolutionismului si abordarilor filozofice ale fenomenului religios in programa de biologie si, respectiv, filozofie. Un sfert dintre votanti si-au exprimat dorinta ca acestea sa se studieze separat, incadrate intr-o disciplina de sine statatoare.

In opinia mai multor inspectori de specialitate din invatamantul preuniversitar, acest sondaj nu are o relevanta covarsitoare in deciziile viitoare privind reintroducerea religiei in scoli ca disciplina de studiu sau abordarea fenomenului religios in spatiul altor materii din programa. „Se uita faptul ca curricum-ul din invatamantul public neteologic trebuie sa fie in principiu egal fata de toate atitudinile privind fenomenul religios. Totodata, se uita faptul ca fenomenul religios trebuie abordat „la liber” si din p unct de vedere filosofic, sociologic, politologic, nu doar din punct de vedere confesional. O dovada in acest sens este data si de scoaterea de facto a lectiilor despre evolutionism din programa de biologie, precum si a capitolului consacrat ideii de Dumnezeu din programa de filosofie”, ne-a declarat un inspector scolar care a dorit sa-si pastreze anonimatul. La randul ei, Mihaela Suciu, purtatorul de cuvant al Ministerului Educatiei, ne-a declarat: „Acest sondaj a fost initiat de catre unele asociatii despre care nu vreau sa comentez. Intr-adevar, in urma ultimei reforme a programei de liceu, Evolutionismul si Conceptul ideii de Dumnezeu au fost scoase ca teme distinct de analiza din Biologie si Filosofie. Ca studiul evolutionismului, de exemplu, nu mai exista in scoala este o aberatie. Acest concept face parte integrata in toate capitolele pe care elevul le invata si, mai mult, din 2006, s-au operat teme actuale pe tema teoriei evolutioniste. stiinta evolueaza de la simplu la complex, se afla in continua schimbare.La Filosofie, argumentul este acelasi si conceptual despre Dumnezeu este parte integrata in ansamblul problematicilor studiate. Asadar, acest subiect poate fi tratat prin temele unor mari filosofi. Deci, in ambele cazuri nu trebuie capitole distincte”.

Sursa: Gardianul