Archive for the ‘Istoric’ Category

BookCrossing.lx.ro

de Alexandru Boboc
1. Un rol hotărâtor în constituirea semanticii (şi în reconstrucţia logicii şi a teoriei adevărului) l-a îndeplinit celebrul studiu a lui Frege Despre sens şi semnificaţie (1892), care aplică în studiul numelor proprii (şi al predicatelor şi propoziţiilor) o funcţie semantică dublă: sens şi semnificaţie.

Principiul general al semanticii fregeene este totodată principiul semioticii sale: … „putem asocia unui semn (nume, cuvânt compus, semn scris) nu numai desemnatul, pe care îl vom numi semnificaţia lui, ci şi ceea ce eu înţeleg prin sensul semnului, adică modul în care este dat obiectul (subl.n.)… Semnificaţia cuvintelor compuse «luceafărul de seară» şi «luceafăr de dimineaţă» este aceeaşi, sensul însă nu”; ,,legătura dintre semn sensul şi semnificaţia acestuia este astfel încât semnului îi corespunde un sens determinat, iar acestuia, la rândul său, o semnificaţie determinată, pe când unei semnificaţii (unui obiect) nu-i corespunde numai un singur semn”.

Tot textul

de Gabriela Platon

Marturisesc ca un început, de bun augur cred, a fost întelegerea faptului ca, asa cum crestinismul are ca filon calauzitor si întaritor pe cele trei virtuti: Credinta, Nadejdea si Dragostea, în filosofia indiana tot exista un nucleu specific de concepte fundamentale, anume triada: KARMA- MOKSA- ATMAN, care va duce la un mod specific de abordare a temelor reflectiei filosofice despre adevar, libertate, fericire, ideal, destin, datorie, determinism si desavârsire morala si spirituala.

Caracterul metafizic si speculativ al filosofiei indiene ar putea parea sa vina în contradictie cu mult citatul, nejustificat, dicton ,,crede ai nu cerceta“ dar fireste aceasta ar fi o categorica inducere în eroare, având în vedere multiplele probleme de speculatie dogmatica ce
s-au ivit de-a lungul timpului; probleme care au necesitat organizarea de sinoade ecumenice, cu dezbateri de multe ori foarte aprinse între dogmatisti, cu schimburi de scrisori între Sfinti Parinti si sa încheiem scurt cu amintirea,doar, a orgiilor facute – în numele lui Dumnezeu – de inchizitia Bisericii Catolice sau de organizarea de cruciade, în numele credintei.

Tot textul 

Oricît de modest rămăsese nivelul studiilor şi oricît de nesigură soarta civilizaţiei după înflorirea carolingiană, practicarea trivium-ului şi quadri-viM/n-ului ajunsese totuşi tradiţională; în unele ţări, ea se impunea chiar ca o necesitate. în Italia, de pildă, laicii începeau să se iniţieze în aceste studii, care le dădeau dreptul să ocupe slujbe publice sau să se consacre, mai tîrziu, profesării dreptului. Chiar în interiorul Bisericii, se găseau deja unii clerici pe care aptitudinile intelectuale îi predispuneau la sofistică şi care făcuseră o asemenea pasiune pentru dialectică şi retorică, încît puneau cu uşurinţă teologia pe planul doi. Petrus Damiani se plîngea că scrisorile moralizatoare pe care le trimitea interesau mult mai puţin prin conţinut decît prin stil, elocinţă, subtilitate dialectică şi pentru a se afla dacă adevărurile susţinute în ele sînt demonstrate prin silogisme ipotetice sau categorice. Pretenţia afişată de unii de a supune chiar dogma şi revelaţia cerinţelor deducţiei silogistice avea să-i ducă în mod infailibil la concluziile cele mai radicale şi, în acelaşi timp, să trezească reacţia cea mai violentă din partea teologilor.
Anselm din Besate, zis Peripateticul, şi Berengarius din Tours ne dau o imagine destul de limpede despre aceşti dialecticieni intransigenţi şi ne îngăduie să înţelegem mai bine de ce a rămas filozofia atîta vreme suspectă pentru minţi foarte luminate. Anselm, zis Peripateticul, era un italian care, după ce şi-a terminat studiile filozofice la Parma, a făcut o călătorie prin Europa, dis-cutînd şi argumentînd în oraşele pe care le străbătea. Rhetorimachia ne dă o oarecare idee despre ce trebuie să fi fost metodele şi subiectele sale de discuţie. In lipsă de succes, Anselm voia măcar atenţie, pe care a obţinut-o pretutindeni, mai puţin la Mainz, unde, după ce a fost auzit, nimeni nu a încuviinţat, şi nici nu a protestat. Anselm a început deci să demonstreze auditoriului că o asemenea abţinere este contradictorie, căci a nu încuviinţa şi a nu condamna înseamnă să nu faci nimic, iar să nu faci nimic înseamnă sa faci nimic, ceea ce este cu neputinţă. Locuitorii din Mainz au avut bunăvoinţa să se recunoască învinşi, iar Anselm a plecat fericit, în căutare de alte succese. Despre opusculul său se poate spune, în cel mai bun caz, că este de natură să îndreptăţească limbajul sever pe care l-au folosit teologii faţă de cei de speţa lui.

Tot textul

 de Ionuţ Isac

Institutul de Istorie George Bariţ din Cluj-Napoca

          Fenomenul cultural grec antic a constituit de-a lungul timpului o sursă inepuizabilă de reflecţii şi analize pentru posteritate. Mulţi dintre aceia care l-au studiat, fie global, fie stăruind îndeosebi asupra componentei sale filosofice, s-au referit la el în termeni superlativi, vorbind de un miracol grec. În exegeza filosofică românească este binecunoscut eseul Minune greacă al regretatului profesor D.D. Roşca. Acest autor cercetează foarte atent, minuţios şi echilibrat coordonatele spiritului grec, avertizând însă asupra neajunsurilor moştenite de la elini (oarecare zăgazuri păgubitoare, câteva prejudecăţi şi superstiţii). Dar,  prin idealul suprem al spiritualităţii eline  omul perfect, în înţelesul plin al cuvântului, putem vorbi şi astăzi cu îndreptăţire de un miracol grec. Cercetările actuale au impus ideea că forma esenţializată a spiritului grec este filosofia, ca ipostază istorică de început a gândirii europene. 

Modernitatea s-a raportat într-o primă instanţă la filosofia greacă predominant admirativ-laudativ, impulsionată de imensa activitate a Renaşterii de arheologie ideatică implicată în redescoperirea antichităţii. E. Rohde spunea că grecii ar fi gândit anticipat pentru întreaga omenire, în timp ce E. Renan scria că raţiunea s-a născut în Elada. În Prelegerile de istorie a filosofiei de la Heidelberg, 1816, Hegel susţinea, bunăoară, explicit supremaţia filosofică absolută a grecilor pentru perioada antichităţii, iar pe aceea a germanilor pentru epoca modernă. El considera că grecii şi germanii sunt cele două popoare filosofice ale omenirii; dacă grecii sunt creatorii filosofiei, atunci germanii o continuă şi o dezvoltă pe mai departe. Tot lui îi aparţine celebra expresie că, aşa cum evreii au fost poporul ales al lui Dumnezeu, grecii au fost poporul ales al raţiunii. Filosofia românească a secolului XX a cunoscut în viziunea lui Constantin Noica o interesantă şi semnificativă tentativă de recuperare a temei Fiinţei, implicit a ontologiei, pentru demersul filosofic, pornind de la ceea ce autorul român considera a fi singurele pentru demersul filosofic, pornind de la ceea ce autorul român considera a fi singurele filosofii cu adevărat importante din istorie: filosofia fiinţei, creată de gânditorii greci antici, şi filosofia spiritului, aparţinând clasicismului modern german. Tot textul

Friedrich Nietzsche

Posted: Ianuarie 8, 2007 in filosofie, filozofie, Istoric

Friedrich Nietzsche s-a născut la 15 octombrie 1844 la Röcken, în Germania. După. moartea tatălui său, în 1849, se mută împreună cu întreaga familie la Naumburg. Absolvă în septembrie 1864 liceul Pforta şi, după un semestru la Universitatea din Bonn, se înscrie la Universitatea din Leipzig. Din această perioadă datează prietenia sa cu Erwin Rohde, precum şi primul contact personal cu Richard Wagner şi cu opera lui Arthur. Schopenhauer. În 1869 este chemat ca profesor extraordinar de filologie clasică la Universitatea din Basel, fiind titularizat în anul următor. În 1876 participă la primul festival de la Bayreuth. După doi ani însă se desparte de Richard Wagner şi, în 1879, renunţă la catedra de la universitate. În ianuarie 1889 îşi pierde raţiunea, prăbuşindu-se, inconştient, pe o stradă din Torino. A murit la 25 august 1900, la Weimar.

Opera: Die Geburt der Tragödie (Naşterea tragediei), 1871; Menschliches Allzumenschliches (Omenesc prea omenesc), 18l5, 1880; Der Wanderer und sein Schatten (Drumeţul şi umbra sa), 1880; Morgenröte (Aurora), 1881; Die fröhliche Wissenschaft (Ştiinţa voioasă), 1882; Also sprach Zarathustra (Aşa grăit-a Zarathustra), 1883,1885; Jenseits von Gut und Böse (Dincolo de Bine şi de Rău), 1886; Genealogie de Moral (Genealogia moralei), 1887; Götzendämmerung (Amurgul idolilor), 1889; Ecce Homo, 1908.

Presupunând că Adevărul e o femeie, nu-i oare întemeiată bănuiala că toţi filozofii, în măsura în care au fost dogmatici, s-au priceput prea puţin la femei? Că gravitatea înspăimântătoare şi insistenţa neîndemânatică pe care au manifestat-o până acum în urmărirea Adevărului au fost mijloace stângace şi necuviincioase pentru a cuceri o femeie? Cert este că Adevărul nu s-a lăsat cucerit: – şi toate sistemele dogmatice se prezintă azi dezolate şi descurajate, dacă se mai poate spune că sunt încă „prezentabile“! Căci există zeflemişti care afirmă că ele s-au prăbuşit, că toate aceste sisteme zac la pământ, mai mult, că sunt pe punctul de a-şi da ultima lor suflare. Dar, vorbind serios, există motive temeinice pentru speranţa că toate tipurile de dogmatism filozofic, oricât s-ar fi pretins ele de solemne, definitive şi absolute, au fost doar un fel de copilării distinse şi stângăcii de începător. Şi poate că nu sunt prea departe timpurile când se va înţelege din ce în ce mai bine că piatra unghiulară a atât de sublimelor şi absolutelor edificii filozofice pe care filozofii dogmatici le-au înălţat până în prezent au fost în fond doar câteva superstiţii populare ce îşi au obârşia în timpuri imemoriale; de pildă superstiţia sufletului care nu a încetat nici până astăzi, în chip de credinţă în subiect şi în Eu, să işte tot felul de dezordini; ori poate câte-un joc de cuvinte, câte o capcană gramaticală sau vreo generalizare îndrăzneaţă a unor fapte deosebit de intime, deosebit de personale, foarte omeneşti, mult-prea omeneşti. Să sperăm că filozofia dogmatică a fost doar o făgăduială peste milenii, precum a fost în timpurile mai îndepărtate astrologia, în serviciul căreia se pare că s-a depus mai multă muncă, bani, perspicacitate şi răbdare decât pentru oricare altă ştiinţă autentică: – ei şi pretenţiilor ei „suprapământene“ îi datorăm marele stil monumental din Asia şi Egipt. Se pare că, pentru a-şi imprima eternele lor exigenţe în inima omenirii, toate lucrurile mari trebuie să se înfăţişeze mai întâi în chip de măşti monstruoase şi înspăimântătoare: o asemenea mască a fost filozofia dogmatică, de exemplu, sub forma învăţăturii Vedanta din Asia sau sub cea a platonismului în Europa. Să nu ne arătăm nerecunoscători faţă de ea, chiar dacă va trebui să mărturisim că cea mai rea, cea mai tenace şi cea mai primejdioasă dintre toate erorile a fost aceea a unui dogmatic, şi anume, născocirea lui Platon despre spiritul pur şi despre Binele în sine. Însă de acum înainte, când această eroare e depăşită şi Europa poate respira uşurată după acest coşmar sau cel puţin se poate bucura… de un somn mai binefăcător, noi, cei care avem îndatorirea de a veghea, noi suntem moştenitorii întregii energii ce s-a dezvoltat în lupta împotriva acestei erori. Fără îndoială, se pune problema de a aşeza Adevărul cu capul în jos, de a nega însuşi perspectivismul  – condiţie fundamentală a oricărei vieţi întregi -, de a vorbi despre spirit şi despre Bine precum a făcut-o Platon. În chip de doctori, ne este îngăduit chiar să ne întrebăm: „de unde a apărut o asemenea boală la Platon, cea mai frumoasă plantă a antichităţii? Socrate cel rău a fost acela care i-a inoculat-o? Să fi fost oare Socrate într-adevăr corupătorul tineretului? Şi-a meritat el paharul cu cucută?“ – Însă lupta împotriva lui Platon sau, ca s-o spunem mai clar şi mai „popular“, lupta împotriva tiraniei clericalo-creştine de-a lungul mileniilor – căci creştinismul este un platonism pentru „norod“ – a creat o stare de minunată tensiune a spiritului în Europa, stare necunoscută până atunci pe pământ; cu un arc atât de întins se pot ochi de acum cele mai îndepărtate ţinte. Fireşte, europeanul resimte această tensiune ca pe o durere; au avut loc deja două încercări grandioase pentru destinderea arcului: mai întâi prin iezuitism, iar mai apoi prin raţionalismul democratic: – libertatea presei şi lectura ziarelor ne-au îngăduit să ajungem la rezultatul că spiritul nu se mai percepe cu atâta uşurinţă în chip de „durere“! (Germanii au inventat praful de puşcă – respectele mele! dar revanşa a venit în ziua în care au inventat tiparul.) Însă noi, cei care nu suntem nici iezuiţi, nici democraţi, şi nici măcar îndeajuns de germani, noi, bunii europeni, spirite libere, foarte libere – noi mai resimţim această durere a spiritului şi întreaga încordare a arcului său! Şi poate că avem şi săgeata, ţinta, cine ştie? Ţelul…
   Dincolo de bine si de rau – Friedrich Nietzsche

Astazi va propun    Relaxare Filozofica    :))))))))