Archive for the ‘istorie’ Category

de Isabela Vasiliu-Scraba

În toamna anului 1988 m-a amuzat o informaþie pentru studenþii Facultãþii de Filosofie a Universitãþii Libere din Bru-xelles care spunea cã pînã la Gorbaciov istoria ar fi fost trucatã. Acelasi lucru îl no-tase si rabinul dr. David ªafran, bãgat în puscãrie de ocupantul sovietic împreunã cu vîrfurile spiritualitãþii românesti. Fost discipol si apropiat al renumitului profesor de pedagogie George G. Antonescu(1882-1953) de la Facultatea de filosofie a Univer-sitãþii din Bucureºti, el consemna în jurnalul sãu cã în România comunistã evreii dãdeau “lecþii politice poporului român comentând ºi rãstãlmãcind epoca 1920-1948(2). În perioada post-comunistã s-a putut constata cum istoria a rãmas sã fie trucatã. Nu numai în felul deja cunoscut. Ci ºi prin acei istorici subit  interesaþi de instaurarea comunis-mului, asa cum trebuia sã fie receptat evenimentul de publicul larg si nestiutor din presa asa-zis “româneascã”, în fapt aservitã Moscovei, singura care a mai apãrut dupã desfiinþarea ziarelor ºi revistelor ce nu putuserã sã fie aservite de ocupantul so-vietic (3). De pildã, de la conferinþa unui istoric precum domnul Dinu Giurãscu am aflat prin 1992 cam ce cuprindea o atare presã din 1945-1948. Nimic însã despre rolul jucat de minoritãþile naþionale în anii de instaurare a comunismului, nici despre mutilarea spiritualã a României ocupate de armata sovieticã, nici de masiva deznaþio-nalizare (prin scoli, prin presã, prin justiþie si prin administraþie) a teritoriilor românesti smulse de vecinii României în 1940, ori de acele nesfârºite deportãri prin lagãrul comunismului rusesc, povestite de þãranii bucovineni ºi basara-beni supravieþuitori: “Eºti amar pelin, pelin,/ Dar nu ca legea lui Stalin./ Fiere, fiere eºti amarã/ Dar nu ca dorul de þarã./ Of, când stau ºi mã gândesc,/ Îmi vine sã mã bocesc./ Tineri si bãtrâni din sat/ În vagoane ne-au bãgat,/ La Onega ne-au mânat/ Fãrã haine de-mbrãcat,/ Fãrã pâine de mâncat./ Dacã nu mureai de frig,/ Foamea te strângea covrig./ Dimineaþã te sculai/ Zeci ºi zeci de morþi vedeai./ Românaºul când cãdea,/ Nici lumânare n-avea./ De cãmaºã-l dezbrãcau,/ De bocanci îl descãlþau,/ Într-o râpã-l aruncau./ Am dus viaþã de creºtin/ ªi n-am ºtiut de nici un chin/ Pânã n-a venit Stalin./ Stalin  cu ai lui supuºi/ au vrut sã fim slugi la ruºi,/ Dar noi ducând viaþã-amarã,/ n-am uitat c-avem o þarã”(v. Analele Sighet, volumul  6, 1998, p. 667).

          Interesant este cã nici filosofii cu ifose de istorici si nici istoricii cu ifose de filosofi îngrijorati de fenomenul mitizãrii istoriei în conºtiinþa româneascã nu s-au arãtat dupã 1990 preocupaþi de momentul cînd Regatului României i-au fost smulse vaste teritorii cuprinzînd Basarabia, Nordul Bucovinei, Tinutul Hertei, Nord-Vestul Transilvaniei, Cadrilaterul si insula Serpilor. Nici prea curiosi sã afle, mãcar acum, date istorice privitoare la deznaþionalizarea, mãcelãrirea si deportarea masivã a românilor din zonele intrate în 1940 în componenta Uniunii Sovietice, a Ungariei si a Bulgariei.

Tot textul

Germany vs Greece

Posted: Februarie 1, 2008 in filosofie, filozofie, istorie

Filozofia Marxismului

Posted: Decembrie 11, 2007 in filosofie, filozofie, istorie

Transcriere: Vitalie B.,  Liviu Iacob

fragment

[…]

Filozofia marxismului este materialismul. În decursul întregii istorii moderne a Europei şi mai ales la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, în Franţa, unde se desfăşura lupta decisivă împotriva a tot felul de rămăşiţe medievale, împotriva spiritului feudal în instituţii şi în idei, materialismul s-a dovedit a fi singura filozofie consecventă, credincioasă tuturor teoriilor ştiinţelor naturii, ostilă superstiţiilor, bigotismului etc. Din această cauză duşmanii democraţiei se străduiau din răsputeri «să combată», să submineze, să ponegrească materialismul şi apărau diferitele forme ale idealismului filozofic, care se reduce întotdeauna, într-un fel sau altul, la apărarea sau susţinerea religiei.

Marx şi Engels au susţinut în modul cel mai hotărît materialismul filozofic şi au lămurit de repetate ori cît de profund greşite sînt orice abateri de la această bază. Concepţiile lor sînt expuse, în modul cel mai clar şi amănunţit, în operele lui Engels: «Ludvig Feuerbach» şi «Anti-Dühring», care, la fel ca «Manifestul Comunist», sînt cărţile de căpătîi pentru fiecare muncitor conştient.

Marx nu s-a oprit însă la materialismul secolului al XVIII-lea, ci a dezvoltat filozofia mai departe. El a îmbogăţit-o cu realizările filozofiei clasice germane, mai ales ale sistemului lui Hegel, care, la rîndul său, a dus la materialismul lui Feuerbach. Cea mai importantă dintre aceste realizări este dialectica, adică teoria dezvoltării în forma ei cea mai completă, mai profundă şi mai eliberată de unilateralitate, teoria relativităţii cunoaşterii umane, care ne dă o reflectare a materiei în veşnică dezvoltare. Ultimele descoperiri în domeniul ştiinţelor naturii – radiul, electronii, transformarea elementelor – au confirmat în mod strălucit materialismul dialectic al lui Marx, în pofida concepţiilor filozofilor burghezi, cu «noile» lor reîntoarceri la vechiul şi putredul idealism.

Aprofundînd şi dezvoltînd materialismul filozofic, Marx l-a desăvîrşit şi l-a extins de la cunoaşterea naturii la cunoaşterea societăţii omeneşti. Materialismul istoric al lui Marx a constituit cea mai remarcabilă cucerire a gîndirii ştiinţifice. Haosul şi arbitrarul, care domniseră pînă atunci în concepţiile asupra istoriei şi politicii, au fost înlocuite printr-o teorie ştiinţifică uimitor de unitară şi armonioasă, care arată cum dintr-o orînduire socială se dezvoltă, în urma creşterii forţelor de producţie, o altă orînduire, superioară – cum din orînduirea feudală, de pildă, ia naştere orînduirea capitalistă.

[…]

Filozofia lui Marx este materialismul filozofic desăvîrşit, care a dat omenirii, şi mai cu seamă clasei muncitoare, un puternic instrument de cunoaştere.

Tot textul  

Titus Lucretius Carus s-a nascut in 99 i.Hr. si a murit in 55 d.Hr. Despre viata sa nu stim nimic. Fr. A. Lange, care-i dedica un studiu substantial in a sa celebra lucrare „Geschichte des Materialismus”, crede ca Lucretius a cautat cu ardoare sa gaseasca un temei filozofic sigur pentru viata sa si el a gasit acest temei in filozofia lui Epicur. Entu­ziasmat de filozofia epicureiana scrie poezia sau poemul didactic „De rerum natura”, si face acest lucru ca sa castige pentru aceasta filozofie si pe prietenul sau poetul Memmius. In opozitie cu felul de a fi al epicu­reilor, poemul lui Lucretius este strabatut de duh serios, aproape stoic. Limba in care este scris acest poem este simpla si aspra. Poetii epocii lui Augustus, care depasisera de mult acest fel de a scrie, il lauda totusi pe Lucretius.

Poemul sau cuprinde sase carti al caror continut este urmatorul: Cartea intai. Religia este originea tuturor superstitiilor si a tuturor gro­zaviilor, prin teama pe care ea o trezeste cu pedepsele vesnice, ea ucide in om bucuria vietii si linistea sufleteasca. Din nimic nu se poate naste nimic. Cine afirma contrariul acela nu este insufletit de spiritul stiintific. Atomii sau inceputurile (primordia, principia rerum) se misca prin spatiul gol al nesfarsitului univers, iar organizarea teleologica a lumii este numai un caz special intre alte cazuri;

Cartea a II a. In cartea aceasta Lucretius se ocupa de miscarea „atomilor si de calitatile acestora. Miscarea atomilor, zice el, este vesnica, iar forma acestora este foarte variata, cand netezi, cand aspri si colturosi etc. Prin forma lor atomii impresioneaza simturile noastre. Numarul for­melor este marginit, dar din fiecare forma exista o infinitate de atomi. Din combinatia acestor atomi se nasc lucrurile, asa cum din combinarea literelor se formeaza cuvintele. Dintr-o anumita combinatie a atomilor si influenta acestora se nasc senzatiile. Iar la sfarsitul acestei carti se gaseste expusa conceptia materialistilor antici despre numarul infinit al lumilor, care dispar pentru ca sa apara iarasi.

Tot textul

de Sergiu Balan
1.1. Arnold J. Toynbee (1889-1975) este, alături de Spengler, “autorul cel mai cunoscut şi cu cel mai mare prestigiu în filosofia contemporană a istoriei şi civilizaţiei”[1], fapt recunoscut atât de către susţinătorii, cât şi de criticii săi, deopotrivă de numeroşi. Admiratorii săi îi consideră concepţia asupra istoriei ca fiind comparabilă, prin originalitatea ei, cu revoluţiile iniţiate, în domeniile lor de cercetare, de către savanţi precum Copernic, Galilei, Newton sau Darwin. Detractorii, la rândul lor, îi contestă competenţa istorică, îi critică metoda folosită – aceea a studiului comparativ – şi sunt convinşi că amploarea uriaşă a tentativei sale, de a cuprinde în explicaţie întreaga istorie a omenirii, este aceea care destinează eşecului întregul său demers.[2]

Biografia lui Toynbee, ca şi opera sa impresionantă explică această celebritate deosebită. Gânditorul britanic şi-a desăvârşit studiile la Winchester şi Balliot College, Oxford. Între 1919 şi 1924 a fost profesor de cultură bizantină, limba greacă modernă, literatură şi istorie la Universitatea din Londra, iar din 1925 a devenit şi cercetător la aceeaşi universitate, precum şi director de studii la Royal Institute of International Affairs, fiind expert în problemele Orientului Apropiat. În timpul celor două războaie mondiale a activat în Foreign Office, luând parte la conferinţele de pace de la Paris din 1919 şi 1946. Opera lui Toynbee este la fel de impresionantă. Între lucrările sale cele mai importante se numără: Greek Historical Thought (Gândirea istorică greacă, 1924), Civilization on Trial (Civilizaţia la răscruce, 1948), The World and the West (Lumea şi Occidentul, 1954), An Historian Approach to the Religion (Perspectiva unui istoric asupra religiei, 1956), Christianity Among the Religions of the World (Creştinismul între religiile lumii, 1958), Hellenism: the History of a Civilization (Elenismul: istoria unei civilizaţii, 1959).

Cu siguranţă, însă, că scrierea sa cea mai cunoscută şi mai importantă este A Study of History (Studiu asupra istoriei), care numără 11 volume, publicate între 1934 şi 1960. Primele zece volume constituie lucrarea propriu-zisă, iar cel de-al XI-lea conţine hărţi şi un indice general al lucrării. În 1961, autorul a publicat şi un al XII-lea volum, intitulat Reconsiderations (Reconsiderări), în care face un lucru unic în istoria istoriografiei moderne, şi anume o analiză obiectivă a miilor de articole exegetice referitoare la lucrarea sa, încercând totodată să răspundă celor mai importante obiecţii care i-au fost aduse. O sinteză a lucrării Studiu asupra istoriei, realizată cu acordul autorului de către D.C. Somervell şi prefaţată de către Toynbee, a fost publicată în două volume, în 1946 şi 1957 şi tradusă în limba română de către D.A. Lăzărescu.[3] Am insistat mai mult asupra acestei lucrări deoarece, chiar dacă nu este un studiu de filosofia istoriei în sensul riguros al cuvântului, ea conţine toate elementele concepţiei lui Toynbee asupra istoriei, pe care voi încerca să le decelez şi să le sistematizez în această lucrare. Prin aceasta, doresc să argumentez ideea că, deşi statutul lui Toynbee de filosof al istoriei este contestat cu putere, lucrarea sa Studiu asupra istoriei conţine suficiente elemente care pot demonstra contrariul: consideraţiuni asupra obiectului şi metodologiei istoriei, asupra legităţii istorice şi a predicţiilor şi retrodicţiilor care pot fi formulate în virtutea legilor istoriei. În fapt, contestarea faptului că gânditorul britanic ar fi un filosof al istoriei se datorează mai ales influenţei pe care a avut-o opinia lui Raymond Aron, după care singura filosofie posibilă a istoriei este una de factură critică, al cărui demers ar trebui să se reducă la soluţionarea următoarei întrebări: “Este posibilă o ştiinţă istorică universal valabilă? Şi în ce măsură?”[4]. Conform gânditorului francez, filosofia critică a istoriei nu ar trebui şi nu ar putea să fie mai mult decât o epistemologie a istoriei, întrucât “între epistemologie şi critică nu facem o distincţie riguroasă, deoarece şi una şi cealaltă sunt o reflecţie asupra actului ştinţei [al istoriei – n.n.]”[5].

Tot textul