Archive for the ‘limbaj’ Category

Sextil Iosif Puşcariu biografii memorii (audio) -> Scenariu radiofonic de Mihai Stoian

Sursa Radio Romania Cultural

Alte informatii

Perfectiunea nu atrage

Posted: Ianuarie 15, 2008 in comunicare, limbaj

Necuvintele sunt tacerea barbara dintre doua idei simple – Nichita Stanescu (must click)

de M. Hutanu

Filozofia analitică s-a dezvoltat în special în spaţiul anglo-saxon, ca o reacţie împotriva hegelianismului şi a metafizicii. Dacă la început problema principală aflată în discuţia filozofilor analitici era limbajul, astăzi putem vorbi de un adevărat termen-umbrelă, filozofiei analitice subsumându-i-se, pe lângă filozofia limbajului, şi epistemologia, teoria cunoaşterii, filozofia ştiinţei, logica filozofică, filozofia minţii. Variatele domenii menţionate sunt, totuşi, unite prin anumite caracteristici comune. În primul rând, analogia, figura textuală caracteristică filozofiei în general (Bidu-Vrănceanu 2000:157–164), este concurată, în cazul filozofiei analitice, de un alt tip de argumentare, bazat pe exemple şi contraexemple şi pe scenarii ipotetice.
În al doilea rând, filozofia, în general, se caracterizează printr-un tip special de scriitură, care se apropie atât de textele literare, cât şi de textele ştiinţifice; poziţia intermediară între literatură şi ştiinţă este însă destul de precară în cazul filozofiei analitice, deoarece „diversităţii tradiţiilor filosofice îi corespunde o diversitate notabilă a modurilor de a scrie filosofie. Bunăoară, texte reprezentative ale filosofiei analitice anglo-saxone, de orientare logică, se apropie destul de mult de textele ştiinţifice” (Flonta 1997:5). Adăugăm aici, în al treilea rând, şi faptul că filozofia analitică apelează, nu de puţine ori, la formule şi simboluri logice (unele comune cu matematica), lucru care demonstrează încă o dată pertinenţa afirmaţiei anterioare. În plus, chiar dacă, în general, „se poate susţine caracterul mai slab terminologic al filozofiei” (Bidu- Vrănceanu 2000:76), termenii aparţinând filozofiei analitice sunt caracterizaţi de – sau, în unele cazuri, tind spre – monoreferenţialitate, univocitate şi nonambiguitate, atribute esenţiale ale oricărui termen ştiinţific. Aşa cum am arătat, filozofia analitică de azi se raportează în primul rând la lumea anglo-americană; de aceea este firesc ca majoritatea termenilor ştiinţifici noi, care desemnează realităţi noi (fie ele şi abstracte), să fie de origine engleză.
Mai mult, perioada actuală se caracterizează printr-o explozie a traducerilor, determinată de dorinţa de sincronizare a cercetătorilor români cu studiile ştiinţifice apărute în lume. Traducătorii se confruntă, deseori, cu „neajungerea limbii”, fiind nevoiţi să recurgă la împrumutarea, adaptarea şi românizarea termenilor englezeşti sau la calchierea lor. Nu altfel stăteau lucrurile în perioada de început a terminologiei filozofice româneşti, mărturie stând cercetările întreprinse de Ivănescu 1956 şi de Oprea 1996; observaţiile pe care cei doi autori le fac cu privire la problemele existente în epoca de formare a terminologiei filozofice şi la soluţiile găsite sunt relevante şi pentru discuţia de faţă

Sursa Aici

Metafizica Limbajului

Posted: Decembrie 12, 2007 in filosofie, filozofie, limbaj, metafizica

de Paul Sandu  

Desi este destul de putin cunoscut in spatiul filosofic romanesc, Saul Kripke este poate cel mai important filosof analitic contemporan prin realiza- rile sale in domeniile logicii modale, filosofiei limbajului, epistemologiei sau filosofiei mintii. Scrierile sale nu sunt numeroase si de cele mai multe ori nu depasesc cateva zeci de pagini, fiind uneori transcrierile unor conferinte, asa cum este si lucrarea de fata, Numire si necesitate, in mod cert cea mai importanta lucrare a sa. Cele trei prelegeri sustinute la Universitatea Princetown la inceputul anului 1970 sunt insotite de o prefata si de o addenda si sunt organizate in jurul unor probleme extrem de disputate, cum ar fi distinctiile dintre conceptele de analitic, necesitate si apriori, sau teoria Frege-Russell asupra numelor proprii. Chiar daca ,,o mare parte din aceasta lucrare sugereaza un anumit aparat formal“ (p. 135), stilul ei ramane unul colocvial iar intelegerea argumentelor nu necesita competente speciale in domeniul logicii matematice. Insa uneori urmarirea constructiei argumentative nu este, cu toate acestea, mai putin dificila, chiar daca filosoful face de nenumarate ori apel la intuitiile fiecaruia si ofera necontenit exemple.

Tot textul -> pg 47  


Filosofii greci identificau în limba greacă limba raţiunii, iar Aristotel îşi alcătuieşte lista de categorii pe temeiul categoriilor gramaticale din greacă. Nu că asta ar însemna o afirmare explicită a primordialităţii limbii greceşti; pur şi simplu, gîndirea era identificată cu propriul vehicul natural, Logos era gîndirea, Logos era şi vorbirea. Despre vorbirile barbarilor se ştiau puţine lucruri şi, prin urmare, în ele nu se putea gîndi, chiar dacă se admitea, de exemplu, că egiptenii elaboraseră o ştiinţă proprie şi străveche; despre ea se ştia însă numai prin intermediul unor discursuri transmise în greacă.

Apoi, o dată cu expansiunea civilizaţiei greceşti, limba greacă dobîndeşte un nou statut, mai puternic. Dacă înainte existau aproape tot atîtea variante de greacă cîte texte erau (Meillet 1930 : 100), în epoca ulterioară cuceririlor lui Alexandru cel Mare se răspîndeşte o limbă greacă comună, aşa-numita koine. Aceasta nu va fi numai limba în care se vor scrie operele lui Polybios, Strabon, Plutarh şi Aristotel, ci limba transmisă de şcolile de gramatică, ea devenind treptat limba oficială a întregii zone mediteraneene şi orientale atinse de cucerirea lui Alexandru şi supravieţuind pe timpul dominaţiei romane ca limbă a culturii. Vorbită chiar de patricienii şi de intelectualii romani, precum şi de cei implicaţi în comerţ, în călătorii, în diplomaţie, în dezbaterea ştiinţifică şi filosofică în lumea cunoscută, greaca devine limba în care se transmit primele texte ale creştinismului (evangheliile şi traducerea Septuagintei, secolul al IH-lea î.Cr.) şi dezbaterile teologice ale primilor părinţi ai Bisericii.

O civilizaţie înzestrată cu o limbă internaţională nu suferă de multiplicitatea limbilor. Totuşi, cultura greacă, prin Cratylos al lui Platon, îşi pusese aceeaşi problemă lingvistică dinaintea căreia se găseşte cititorul povestirii biblice : anume, dacă Nomotetul a ales cuvinte care numesc lucrurile potrivit naturii lor (physis), teza lui Cratylos, ori dacă le-a atribuit printr-o lege sau convenţie omenească (nomos), teza lui Hermogenes. în această dispută, Socrate evoluează cu o aparentă ambiguitate, ca şi cum ar adopta cînd o teză, cînd pe cealaltă. De fapt, după ce a tratat ambele poziţii cu multă ironie, formulînd etimologii în care nici măcar el (sau Platon) nu crede, Socrate avansează propria teză, conform căreia, în definitiv, cunoaşterea nu ţine de raportul nostru cu numele, ci de raportul nostru cu lucrurile sau, mai bine zis, cu ideile. Vom vedea că, inclusiv în cazul culturilor care nu au cunoscut dialogul Cratylos, orice dezbatere asupra naturii unei limbi perfecte a urmat una din cele trei căi trasate de textul platonician, ce discută totuşi condiţiile de perfecţiune ale unei limbi fără să pună problema unei limbi perfecte.

Tot textul  

 de Dragoş Popescu 

1. Introducere

În conformitate cu maniera proprie a gândirii sale, fiecare dintre lucrările publicate în timpul vieţii de către Hegel se află într-un raport bine stabilit cu celelalte. Elaborarea unei scrieri filosofice nu este conjuncturală, nu este prilejuită de circumstanţe exterioare gândirii (înţelegându-se prin ele chiar studiul unei anumite teme sau probleme, strict filosofică, dar tr atată independent de întregul sistematic ), ci este rezultatul activităţii pure a acesteia [1] . “Splendida izolare” în care se autoproduce opera filosofică nu înseamnă totuşi întreruperea oricărei comunicări cu concepţiile aflate în circulaţie în paralel cu ea, căci avem mereu la îndemână un element de mediere cu rolul de a înlătura controversele sterile, colaterale, care dau impresia că filosofia este teritoriul unei confruntări fără sfârşit, dar şi fără rezultat. Medierea este efectuată de aşa-numitul Zeitgeist, care nu este postulat, pus să rezolve situaţia aidoma unui deus ex machina, ci este descris – în Prefaţa la Fenomenologia spiritului, unul dintre cele mai importante locuri în care dialecticianul îşi clarifică intenţiile şi mijloacele – ca “un timp al naşterii şi al trecerii la o nouă perioadă” [2] , care, pe de o parte, se găseşte în orizontul problematicului, însă, pe de altă parte, dovedeşte o siguranţă fără greş în scoaterea la lumină a adevărului “atunci când timpul său a sosit” [3] , subminând orice tentativă de a-l ascunde. Ceea ce trebuie să urmeze filosoful este aşadar mişcarea de autorevelare a adevărului; înaintând pe drumul acestuia nu se poate rătăci.

Identificarea căii pe care înaintează însuşi adevărul nu este o sarcină uşoară, această cale – a îndoielii şi disperării după propriile cuvinte ale filosofului – fiind destul de lungă şi întortocheată [4] . În paginile Fenomenologiei spiritului, Hegel a încercat tocmai trasarea şi traversarea căii pe care adevărul se autorevelează [5] , ceea ce echivalează cu o punere la adăpost a filosofiei sale de obiecţii parţiale, ţinând cont că toate aceste obiecţii parţiale au fost examinate a priori şi respinse. Respingerea are o înfăţişare specifică în filosofia hegeliană, datorată faptului că orice obiecţie face parte din acel Zeitgeist şi, ca atare, şi din expunerea fenomenologică. Propriu-zis, respingerea nu înseamnă excludere, o excludere din corpul cunoaşterii a ceea ce s-a dovedit eronat, aşa cum este înţeleasă respingerea încă de la Aristotel, ci suprimare a adevărului a ceea ce este respins, simultan cu păstrarea acestuia. Ceea ce este eronat nu dispare pur şi simplu, ci este menţinut în conştiinţă, constituind experienţa ei, de care se poate dispune şi de care trebuie să se poată dispune pentru ca seria transformărilor suportate de conştiinţă să nu fie o simplă abstracţiune. Este important în hegelianism să se înţeleagă faptul că adevărul nu este o proprietate a unor propoziţii oarecare, ci un rezultat care, purificat de eroare, rămâne o formulă goală [6] .

Dacă Fenomenologia spiritului constituie dovada că experienţa făcută de conştiinţă este necesară şi ne pune în posesia conceptului adevărului, expunerea cunoaşterii din perspectiva dobândită după ce experienţa a fost încheiată apare în chip firesc ca pasul următor. Acesta este îndeplinit de Enciclopedia ştiinţelor filosofice. Cum în viziunea lui Hegel filosofia nu poate fi decât sistematică [7] , expunerea sistemului beneficiază de experienţa completă a Fenomenologiei. Sistemul construit de Hegel, în ciuda aparenţelor, nu este, totuşi, decât o schiţă. Tentativele tânărului Hegel de a trece direct la edificarea lui, înainte de a se găsi pe terenul ferm oferit de Fenomenologie, sunt însă principial distincte de Enciclopedie şi oferă un temei în plus faptului că, fără experienţa oferită de cea dintâi, construcţia din cea de-a doua nu poate rezista.

Tot textul