Archive for the ‘logica’ Category

Presupunem ca X este Y atunci intrebarea „Oare X este Y?” nu-si are rostul sau  nu este „deschisa”. Rezulta ca toate intrebarile de forma „Este Y bun?” sunt „deschise” in acest sens; asadar „bun” este nedefinibil.

Moore – esecul oricarei definitii propuse pentru „bun”

Sfantul si dreptul Iov – o piesa de teatru in care teologia descopera o noua fata a filozofiei. Piesa recomandata si de blogul lui Adrian Ciubotaru

de Bogdan Silion

Structurile tot mai complexe prin care logicienii actuali încearcă să acopere domenii ale realităţii filosofice dintre cele mai diverse, ne întăresc convingerea că, în prezent, logica şi-a cîştigat o poziţie privilegiată în cadrul teoriei cunoaşterii. Aceastã idee este susţinută de faptul că formalismul şi convenţionalismul sistemelor logice, deosebit de complexe, prin care se “potriveşte” Realitatea într-un sistem formalizat, este expresia puterii de creaţie a raţiunii umane, care poate “inventa” şi aplica sisteme formale la realităţi diferite. Cu toate acestea, oricît de diferite ar fi aceste realităţi, ele sunt regăsite doar în interiorul unui “domeniu de discurs”, adică al unui limbaj, indiferent dacă acesta este obiectual sau formalizat, că aparţine logicii de ordin I sau metalogicii. Tot ceea ce se poate spune efectiv despre realitate reprezintă de fapt, aşa cum afirma şi Wittgenstein1, domeniul propriului meu limbaj. Aceasta înseamnă că atributele Realităţii ori ale indivizilor ce compun Realitatea, din punct de vedere ontologic, îşi găsesc corespondente în realităţile limbajului natural. La rîndul ei, această realitate a limbajului natural poate fi “tradusă” în interiorul unui limbaj logic-formalizat. Referinţa şi obiectualitatea sunt deci douã modalităţi de reprezentare a realitãţii care descriu diferitele stări ale lumii2. Acestea arată strînsa legãtură care există între gîndirea logică, limbaj natural, limbaj formal şi Realitate. Însă această legăturã poate determina confuzii grave, care pot da naştere la ideologii conceptuale, ce pot apărea la nivel de limbaj ( cînd se confundă sau se identifică domeniul logicii cu cel al gramaticii, fapt ce exprimă de altfel non-semnificabilitatea) sau la nivel logic ( cînd în limbajul logic se strecoară presupoziţii filosofice, psihologice, epistemologice, etc.).

Tot textul  

Hegel a impus in cultura filosofica europeana ideea ca filosofia trebuie sa fie un sistem coerent si unitar de gandire pentru toate domeniile de exercitiu intelectual. El trebuie sa explice functiile diverse ale spiritului, unitar in esenta sa, si sa coreleze intr-un sistem cele trei mari valori  cardinale. Adevarul, Binele si Fumosul. „Cunoasterea nu este reala si nu poate fi infatisata decat ca stiinta, sau ca sistem” (Fenomemologia…p. 20).  Pentru a intelege modelul hegelian de filosofare si tipul de metafizica pe care il propune, trebuie sa facem o scurta retrospectiva in istoria speculatiei filosofice. Chiar Hegel o intreprinde in celebrele sale prelegeri de istoria filosofiei.

 

Inca de la greci, filosofia si-a propus sa determine natura fiintei. Fiinta este tot una cu principiul lumii pe care filosofii l-au identificat cu diverse elemente cosmologice ale lumii (apa, aer, foc, atomi, vid, homeomerii etc), in obiecte ideale (numarul sau armonia la Pitagora), Ideea la Platon, materia si forma la Aristotel, s.a. Grecii propun, asadar, o metafizica a obiectului. Pe urmele lor, nici metafizica crestina nu  a procedat altfel. Ea l-a ontologizat pe Dumnezeu si l-a vazut tot ca pe un principiu al lumii, numai ca l-a conceput in calitate de principiu creator. Cu totii, filosofii greci si crestini, plecau de la o certitudine. Principiul exista in exteriorul nostru. Important este ca noi, prin proceduri metodice, rationale sau dogmatice, sa-l cunoastem. Prin urmare pentru aceasta perioada  avem o metafizica a obiectului, a exterioritatii.

 

Dimpotriva, epoca moderna, odata cu Descartes, pune problema radical diferit. Singura certitudine este ceea ce exista in interiorul nostru, cum am remarcat, gandirea noastra. Nu exista o alta certitudine. Existenta, exteriorul, lumea externa este „dedusa” din gandire. Prin urmare, acum avem de-a face cu o metafizica a subiectului, a interioritatii. Programul lui Descartes este radicalizat de catre Kant in cele trei Critici. In Critica Ratiune Pure, Kant sustine ca metafizica este posibila doar ca filosofie trancedentala, ca metafizica a subiectului, a interioritatii. Nu putem spune nimic despre lucru in sine, despre exterioritate. Or, cum mai spuneam, Hegel este omul sintezelor. El a propus o metafizica a unitatii intre subiect si obiect, intre subiectiv si obiectiv, intre interioritate si exterioritate, intre nemijlocit si mijlocit. Unitatea aceasta a subiectivului cu obiectivului este numita de el Absolut sau Idee Absoluta. Metafizica sa este asadar, una a Ideii. Daca aplicam acum metoda dialectica, vom intelege ca metafizica sa este una a Ideii care devine prin ea insasi. „In conceptia mea, care se va justifica numai prin expunerea sistemului insusi, totul revine la a intelege si exprima adevarul nu ca  s u b s t a n t a  dar tot atat ca  s u b I e c t”. (Hegel, Fenomenologia spiritului, Editura Academiei, 1965, p. 17) „Adevarul este intregul. Intregul este insa numai esenta care se implineste prin dezvoltarea sa. Trebuie spus despre Absolut ca este in esenta  r e z u l t a t, ca el este numai la  u r m a   ceea ce el este cu adevarat; si in aceasta tocmai sta natura sa de a fi ceva real, subiect, adica devenirea lui insusi”( Ibidem p. 18). Dialectica permite permanente treceri de la obiectiv la subiectiv, de la natura, la istorie si spirit. De aceea Hegel critica filosofia kantiana pentru ca a considerat ca metafizica nu este posibila ca stiinta despre lucrul in sine, despre suprasensibil. Ea nu poate ramane la ceea ce prescria Kant: la cercetarea critica, la ideea de filosofie transcendentala care investigheaza conditiile apriori ale cunoasterii. Restrangerea obiectului de studiu al metafizicii la  cercetarea subiectivitatii umane si la lumea fenomenelor a fost criticata de Hegel in lucrarea Credinta si Stiinta aparuta in 1802. „Prin faptul ca esenta ei este aceea de a fi idealism critic, filosofia kantiana marturiseste direct ca principiul sau este principiu al subiectivitatii si a gandirii formale…”(G.W.Fr. Hegel, Studii filosofice, A se vedea, Credinta si Stiinta sau Filosofia Reflexiva a Subiectivitatii in formele ei complete ca Filosofie Kantiana, Jacobiana si Fichteana, pp. 19-124).

 

Or, cunoasterea – in viziunea lui Hegel – trebuie sa fie centrata pe ceea ce noi numim astazi obiect real.  A cunoaste – sustine Hegel – inseamna a cunoaste in mod absolut si nu limitat. Nu exista argumente pentru a limita cunoasterea. Kant greseste pentru ca elimina filosofia din regimul ei de cunoastere a Absolutului, decretand ca noi putem cunoaste doar fenomenul, ceea ce este lucru pentru noi, si nu noumenul, adica lucrul in sine, obiectul real. Hegel isi propune sa-l continue pe Kant care a ramas blocat in regimul opozitiilor dintre lucru in sine-lucru pentru noi, spirit-lume, suflet-corp etc. „Filosofia kantiana se opreste, simplu, la opozitie si face din identitatea acesteia sfarsit absolut al filosofiei, adica pura limita care este o negatie a filosofiei: dimpotriva ca sarcina a adevaratei filosofii…este depasirea absoluta a opozitiilor” (Ibidem, p. 20).

 

In conceptia lui Hegel, filosofia este o stiinta a Absolutului. Ea incearca sa-l cuprinda, sa-l cunoasca. Marea problema a filosofiei consta in incercarea de raspuns la intrebarea: Cum gandim Fiinta in sine? Fiinta ca principiu al lumii a fost gandita numai ca ceva obiectiv, ceva care exista in afara mintii noastre: ca apa, ca foc, ca substanta etc. Dar noi trebuie sa privim lucrurile si din perspectiva noastra, a felului in care ne pozitionam noi mintea pentru a cunoaste. Altfel spus, trebuie sa ne intrebam ce tipuri de structuri de gandire comune tuturor (de facultati cum se spunea in limbajul vremii) mobilizam atunci cand cunoastem. Astfel, lectia kantiana este integrata (creator) si dusa mai departe din punctul in care ea a ramas. Asadar, cum gandim noi Fiinta in sine, Absolutul, si. mai ales, cum o explicam? Hegel sustine ca Fiinta in sine nu poate fi cuprinsa dar poate fi descrisa, iar metodele acestei descrieri este dialectica. Ea consta in a descrie miscarea reala a gandirii, numita de el „fenomenologia spiritului”, care incearca sa surprinda mecanismele logice de trecere de la abstract la concret, de la principiul abstract al lumii, Absolutul, la ceea ce reprezinta rezultatul final al devenirii lui, Spiritul Absolut.

 

In acest inteles, al descrierii fenomenologice a gandirii omenesti in raportarea ei la Absolut, metafizica este vazuta ca o logica. Asa se explica de Hegel isi intituleaza tratatul sau de ontologie cu expresia Stiinta logicii.

 

Conf. univ. dr. Constantin Aslam

Articol preluat integral de pe CrestinOrtodox.ro 

articol preluat de pe blogul lui  Spranceana

Prima lecţie pe care o predau este : „Stai în clasa în care te afli.” Nu ştiu cine a hotărât ca elevii mei să fie aici, dar nu e treaba mea. Copii sunt numerotaţi şi clasificaţi astfel încât oricare din ei poate fi reîntors în clasa corectă, în caz că încearcă să trişeze sau să iasă. Pe parcursul anilor numărul de moduri în care copii sunt clasificaţi a crescut dramatic, încât este greu să suporţi priveliştea unor fiinţe umane sub povara clasificărilor din care fiecare face parte. Numerotarea copiilor este o afacere rentabilă şi profitabilă, iar afacerea însăşi este concepută pentru a-i cuprinde pe toţi elevii.

Încă o dată nu este treaba mea. Menirea mea este să închid copii în aceste clasificări, or, cel puţin să-i fac să le suporte. Dacă lucrul merge bine, copiii nu se pot imagina pe sine în altă parte, ei invidiază clasele mai bune, le poartă respect şi dispreţuiesc clasele mai proaste. Din acest motiv, de cele mai multe ori, clasa, în general, păstrează un ritm de mărşăluire destul de bun (So the class mostly keeps itself in good marching order). Aceasta este raţiunea de a fi a oricărei competiţii şcolare. Trebuie să-ţi cunoşti locul.

Totuşi, în ciuda regulilor generale, eu am făcut efortul de a îndemna elevii spre reuşite mai mari ale testelor de verificare a cunoştinţelor, promiţând chiar un eventual transfer din clasele mai proaste ca răsplată. Le-am sugerat chiar, răutăcios, că va veni o zi când firmele îi vor angaja în baza rezultatelor acestor teste, deşi experienţa mea personală îmi sugerează că angajatorii sunt de obicei, indiferenţi faţă de aceste detalii. Nu am minţit niciodată făţiş, dar am ajuns la concluzia că adevărul şi activitatea în calitate de învăţător sunt incompatibile. TOT TEXTUL

Lama lui Occam

Posted: August 30, 2007 in filosofie, filozofie, logica

Lama lui Occam, sau principiul parsimoniei are la baza conceptul de pluralitatea este inutila in lipsa unei necesitati. In mod contemporan, conceptul este interpretat ca „pe cat mai simpla explicatia, cu atat mai bine” sau „nu adaugati ipoteze in mod inutil”. Indiferent de formulare, principiul Lamei lui Occam este des folosit inafara ontologiei, spre exemplu de filozofi din domeniul stiintei intr-un efort de a stabili criterii pentru a alege intre doua teorii cu putere explicatorie egala. Cand se ofera motive explicatorii pentru un fenomen nu trebuiesc adaugate mai multe motive decat este strict necesar.
Von Däniken ar putea avea dreptate: poate ca extraterestri au invatat oamenii din antichitate arta si inginerie, dar nu avem nevoie sa presupunem vizite extraterestre pentru a explica realizarile oamenilor din antichitate.

Deoarece Lama lui Occam este numita uneori si principiul simplicitatii, unii creationisti au argumentat ca este posibil ca Lama lui Occam sa fie folosita in sustinerea creationismului in fata evolutionismul, mergand pe ideea ca e mai simplu ca o forta superioara sa fi creat totul deodata, decat sa presupunem ca totul a evoluat, evolutia fiind un proces mult mai complex. Greseala acestei argumentari zace in faptul ca Lama lui Occam nu spune ca e bine sa facem presupuneri cat mai simple, ci cat mai putine, ceea ce e considerabil diferit.

Principiul original al Lamei lui Occam pare sa fi fost evocat in credinta in notiunea ca perfectiunea zace in simplitate. Asemenea Grecilor din antichitate majoritatea disputelor noastre se rezuma nu le acest principiu insa, ci la ce este necesar. Pentru un materialist, dualistii multiplica pluralitatile in mod inutil. Pentru un dualist insa, postularea unei minti dar si a unui corp ca si concepte separata este un necesar. Pentru atei, postularea unei divnitati si a supranaturalului este inutil. Pentru credinciosi este un necesar. Poate ca in final Lama lui Occam nu spune mult mai mult decat ca pentru atei divinitatea este inutila, in timp ce pentru credinciosi este necesara. In aceste conditii, principiul nu pare foarte util. Pe de alta parte, daca Lama lui Occam inseamna ca atunci cand suntem confruntati cu doua explicatii, una implauzibila si una probabila, o persoana rationala o va selecta pe cea probabila, atunci principiul pare insusi inutil deoarece este atat de evident. Dar daca principiul este intr-adevar minimalist, atunci el pare sa implice ca reducerea inseamna imbunatatire.

Textul a fost preluat de pe Forumul acesta

Un alt text putin mai complet am gasit pe ro.wikipedia.org

Briciul lui Occam, (numit şi Lama lui Occam) sau principiul parcimoniei, este folosit pentru a justifica anumite afirmaţii ştiinţifice. Lui William de Occam i se atibuie principiul conform căruia cea mai simplă explicaţie pentru un fenomen este de preferat. Acest principiu îşi găseşte formularea deseori în felul următor: „entităţile nu trebuie să fie multiplicate dincolo de necesar” (entia non sunt multiplicanda praeter necessitatem).

A se considera situaţia omniprezentă a două teorii A şi B, unde A este versiunea cea mai simplă a teoriei, care se potriveşte cu datele, iar B este o versiune a lui A augmentată cu cu elemente adiţionale care nici nu îmbunătăţesc, nici nu dăunează problema. Principiul briciului lui Occam ne sfătuieşte să îndepărtăm elementele suplimentare din B, rămânând cu versiunea mai simplă A.

Deoarece pentru orice teorie există un număr infinit de variaţii care sunt în mod egal consistente cu datele actuale, briciul lui Occam este folosită în mod implicit în orice cercetare ştinţifică. De exemplu, a se vedea teoria faimoasă a lui Isaac Newton privind „acţiunea şi reacţiunea„. O teorie alternativă ar fi: „pentru fiecare acţiune există o reacţiune egală şi opusă, cu excepţia lui 12 Ianuarie 2055, când reacţiunea va avea intensitate înjumătăţită”. Această adăugire aparent absurdă violează principiul briciului lui Occam deoarece este o adăugire care nu este necesară. Într-adevăr, fără o lege precum briciul lui Occam, nu ar exista nici o justificare filozofică sau practică pentru savanţi ca să enunţe orice teorie în faţa competitorilor ei care sunt ca număr infiniţi. Prin urmare, ştiinţa nu ar mai putea să facă deloc prognoze.

Dificultatea în cazul briciului lui Occam constă în faptul că aceasta nu specifică, şi nici nu este întotdeauna clar, care teorie este mai simplă. Mai mult, briciul lui Occam nu reprezintă decât o preferinţă estetică pentru simplicitate. Prin urmare nu poate fi considerată riguroasă. Există abordări matematice legate de aceasta, cum ar fi cele care rezultă din analiza bayesiană şi teoria informaţiei care urmăresc să cuantifice simplicitatea. O asemenea abordare este inferenţa numită lungimea minimă a mesajului.

Lama lui Occam nu afirmă că cea mai simplă explicaţie este de preferat indiferent de capacitatea sa de a explica neregularităţi şi excepţii. Principiul falsificabilităţii afirmă că orice excepţie care poate fi reprodusă în mod veridic trebuie să invalideze cea mai simplă teorie, şi că argumentul următor, în ordinea simplicităţii, care poate să încorporeze excepţia în ca parte a teoriei trebuie să fie preferat în locul primei. După cum a afirmat Albert Einstein: „Scopul ultim al oricărei teorii este de a asigura ca elementele de bază ireductibile să fie cât mai simple posibil şi reduse ca număr, fără să trebuiască să renunţe la reprezentarea adecvată chiar şi a unui singur experiment„.

 de Dragoş Popescu 

1. Introducere

În conformitate cu maniera proprie a gândirii sale, fiecare dintre lucrările publicate în timpul vieţii de către Hegel se află într-un raport bine stabilit cu celelalte. Elaborarea unei scrieri filosofice nu este conjuncturală, nu este prilejuită de circumstanţe exterioare gândirii (înţelegându-se prin ele chiar studiul unei anumite teme sau probleme, strict filosofică, dar tr atată independent de întregul sistematic ), ci este rezultatul activităţii pure a acesteia [1] . “Splendida izolare” în care se autoproduce opera filosofică nu înseamnă totuşi întreruperea oricărei comunicări cu concepţiile aflate în circulaţie în paralel cu ea, căci avem mereu la îndemână un element de mediere cu rolul de a înlătura controversele sterile, colaterale, care dau impresia că filosofia este teritoriul unei confruntări fără sfârşit, dar şi fără rezultat. Medierea este efectuată de aşa-numitul Zeitgeist, care nu este postulat, pus să rezolve situaţia aidoma unui deus ex machina, ci este descris – în Prefaţa la Fenomenologia spiritului, unul dintre cele mai importante locuri în care dialecticianul îşi clarifică intenţiile şi mijloacele – ca “un timp al naşterii şi al trecerii la o nouă perioadă” [2] , care, pe de o parte, se găseşte în orizontul problematicului, însă, pe de altă parte, dovedeşte o siguranţă fără greş în scoaterea la lumină a adevărului “atunci când timpul său a sosit” [3] , subminând orice tentativă de a-l ascunde. Ceea ce trebuie să urmeze filosoful este aşadar mişcarea de autorevelare a adevărului; înaintând pe drumul acestuia nu se poate rătăci.

Identificarea căii pe care înaintează însuşi adevărul nu este o sarcină uşoară, această cale – a îndoielii şi disperării după propriile cuvinte ale filosofului – fiind destul de lungă şi întortocheată [4] . În paginile Fenomenologiei spiritului, Hegel a încercat tocmai trasarea şi traversarea căii pe care adevărul se autorevelează [5] , ceea ce echivalează cu o punere la adăpost a filosofiei sale de obiecţii parţiale, ţinând cont că toate aceste obiecţii parţiale au fost examinate a priori şi respinse. Respingerea are o înfăţişare specifică în filosofia hegeliană, datorată faptului că orice obiecţie face parte din acel Zeitgeist şi, ca atare, şi din expunerea fenomenologică. Propriu-zis, respingerea nu înseamnă excludere, o excludere din corpul cunoaşterii a ceea ce s-a dovedit eronat, aşa cum este înţeleasă respingerea încă de la Aristotel, ci suprimare a adevărului a ceea ce este respins, simultan cu păstrarea acestuia. Ceea ce este eronat nu dispare pur şi simplu, ci este menţinut în conştiinţă, constituind experienţa ei, de care se poate dispune şi de care trebuie să se poată dispune pentru ca seria transformărilor suportate de conştiinţă să nu fie o simplă abstracţiune. Este important în hegelianism să se înţeleagă faptul că adevărul nu este o proprietate a unor propoziţii oarecare, ci un rezultat care, purificat de eroare, rămâne o formulă goală [6] .

Dacă Fenomenologia spiritului constituie dovada că experienţa făcută de conştiinţă este necesară şi ne pune în posesia conceptului adevărului, expunerea cunoaşterii din perspectiva dobândită după ce experienţa a fost încheiată apare în chip firesc ca pasul următor. Acesta este îndeplinit de Enciclopedia ştiinţelor filosofice. Cum în viziunea lui Hegel filosofia nu poate fi decât sistematică [7] , expunerea sistemului beneficiază de experienţa completă a Fenomenologiei. Sistemul construit de Hegel, în ciuda aparenţelor, nu este, totuşi, decât o schiţă. Tentativele tânărului Hegel de a trece direct la edificarea lui, înainte de a se găsi pe terenul ferm oferit de Fenomenologie, sunt însă principial distincte de Enciclopedie şi oferă un temei în plus faptului că, fără experienţa oferită de cea dintâi, construcţia din cea de-a doua nu poate rezista.

Tot textul