Archive for the ‘logica’ Category

Presupunem ca X este Y atunci intrebarea „Oare X este Y?” nu-si are rostul sau  nu este „deschisa”. Rezulta ca toate intrebarile de forma „Este Y bun?” sunt „deschise” in acest sens; asadar „bun” este nedefinibil.

Moore – esecul oricarei definitii propuse pentru „bun”

Sfantul si dreptul Iov – o piesa de teatru in care teologia descopera o noua fata a filozofiei. Piesa recomandata si de blogul lui Adrian Ciubotaru

de Bogdan Silion

Structurile tot mai complexe prin care logicienii actuali încearcă să acopere domenii ale realităţii filosofice dintre cele mai diverse, ne întăresc convingerea că, în prezent, logica şi-a cîştigat o poziţie privilegiată în cadrul teoriei cunoaşterii. Aceastã idee este susţinută de faptul că formalismul şi convenţionalismul sistemelor logice, deosebit de complexe, prin care se “potriveşte” Realitatea într-un sistem formalizat, este expresia puterii de creaţie a raţiunii umane, care poate “inventa” şi aplica sisteme formale la realităţi diferite. Cu toate acestea, oricît de diferite ar fi aceste realităţi, ele sunt regăsite doar în interiorul unui “domeniu de discurs”, adică al unui limbaj, indiferent dacă acesta este obiectual sau formalizat, că aparţine logicii de ordin I sau metalogicii. Tot ceea ce se poate spune efectiv despre realitate reprezintă de fapt, aşa cum afirma şi Wittgenstein1, domeniul propriului meu limbaj. Aceasta înseamnă că atributele Realităţii ori ale indivizilor ce compun Realitatea, din punct de vedere ontologic, îşi găsesc corespondente în realităţile limbajului natural. La rîndul ei, această realitate a limbajului natural poate fi “tradusă” în interiorul unui limbaj logic-formalizat. Referinţa şi obiectualitatea sunt deci douã modalităţi de reprezentare a realitãţii care descriu diferitele stări ale lumii2. Acestea arată strînsa legãtură care există între gîndirea logică, limbaj natural, limbaj formal şi Realitate. Însă această legăturã poate determina confuzii grave, care pot da naştere la ideologii conceptuale, ce pot apărea la nivel de limbaj ( cînd se confundă sau se identifică domeniul logicii cu cel al gramaticii, fapt ce exprimă de altfel non-semnificabilitatea) sau la nivel logic ( cînd în limbajul logic se strecoară presupoziţii filosofice, psihologice, epistemologice, etc.).

Tot textul  

Hegel a impus in cultura filosofica europeana ideea ca filosofia trebuie sa fie un sistem coerent si unitar de gandire pentru toate domeniile de exercitiu intelectual. El trebuie sa explice functiile diverse ale spiritului, unitar in esenta sa, si sa coreleze intr-un sistem cele trei mari valori  cardinale. Adevarul, Binele si Fumosul. „Cunoasterea nu este reala si nu poate fi infatisata decat ca stiinta, sau ca sistem” (Fenomemologia…p. 20).  Pentru a intelege modelul hegelian de filosofare si tipul de metafizica pe care il propune, trebuie sa facem o scurta retrospectiva in istoria speculatiei filosofice. Chiar Hegel o intreprinde in celebrele sale prelegeri de istoria filosofiei.

 

Inca de la greci, filosofia si-a propus sa determine natura fiintei. Fiinta este tot una cu principiul lumii pe care filosofii l-au identificat cu diverse elemente cosmologice ale lumii (apa, aer, foc, atomi, vid, homeomerii etc), in obiecte ideale (numarul sau armonia la Pitagora), Ideea la Platon, materia si forma la Aristotel, s.a. Grecii propun, asadar, o metafizica a obiectului. Pe urmele lor, nici metafizica crestina nu  a procedat altfel. Ea l-a ontologizat pe Dumnezeu si l-a vazut tot ca pe un principiu al lumii, numai ca l-a conceput in calitate de principiu creator. Cu totii, filosofii greci si crestini, plecau de la o certitudine. Principiul exista in exteriorul nostru. Important este ca noi, prin proceduri metodice, rationale sau dogmatice, sa-l cunoastem. Prin urmare pentru aceasta perioada  avem o metafizica a obiectului, a exterioritatii.

 

Dimpotriva, epoca moderna, odata cu Descartes, pune problema radical diferit. Singura certitudine este ceea ce exista in interiorul nostru, cum am remarcat, gandirea noastra. Nu exista o alta certitudine. Existenta, exteriorul, lumea externa este „dedusa” din gandire. Prin urmare, acum avem de-a face cu o metafizica a subiectului, a interioritatii. Programul lui Descartes este radicalizat de catre Kant in cele trei Critici. In Critica Ratiune Pure, Kant sustine ca metafizica este posibila doar ca filosofie trancedentala, ca metafizica a subiectului, a interioritatii. Nu putem spune nimic despre lucru in sine, despre exterioritate. Or, cum mai spuneam, Hegel este omul sintezelor. El a propus o metafizica a unitatii intre subiect si obiect, intre subiectiv si obiectiv, intre interioritate si exterioritate, intre nemijlocit si mijlocit. Unitatea aceasta a subiectivului cu obiectivului este numita de el Absolut sau Idee Absoluta. Metafizica sa este asadar, una a Ideii. Daca aplicam acum metoda dialectica, vom intelege ca metafizica sa este una a Ideii care devine prin ea insasi. „In conceptia mea, care se va justifica numai prin expunerea sistemului insusi, totul revine la a intelege si exprima adevarul nu ca  s u b s t a n t a  dar tot atat ca  s u b I e c t”. (Hegel, Fenomenologia spiritului, Editura Academiei, 1965, p. 17) „Adevarul este intregul. Intregul este insa numai esenta care se implineste prin dezvoltarea sa. Trebuie spus despre Absolut ca este in esenta  r e z u l t a t, ca el este numai la  u r m a   ceea ce el este cu adevarat; si in aceasta tocmai sta natura sa de a fi ceva real, subiect, adica devenirea lui insusi”( Ibidem p. 18). Dialectica permite permanente treceri de la obiectiv la subiectiv, de la natura, la istorie si spirit. De aceea Hegel critica filosofia kantiana pentru ca a considerat ca metafizica nu este posibila ca stiinta despre lucrul in sine, despre suprasensibil. Ea nu poate ramane la ceea ce prescria Kant: la cercetarea critica, la ideea de filosofie transcendentala care investigheaza conditiile apriori ale cunoasterii. Restrangerea obiectului de studiu al metafizicii la  cercetarea subiectivitatii umane si la lumea fenomenelor a fost criticata de Hegel in lucrarea Credinta si Stiinta aparuta in 1802. „Prin faptul ca esenta ei este aceea de a fi idealism critic, filosofia kantiana marturiseste direct ca principiul sau este principiu al subiectivitatii si a gandirii formale…”(G.W.Fr. Hegel, Studii filosofice, A se vedea, Credinta si Stiinta sau Filosofia Reflexiva a Subiectivitatii in formele ei complete ca Filosofie Kantiana, Jacobiana si Fichteana, pp. 19-124).

 

Or, cunoasterea – in viziunea lui Hegel – trebuie sa fie centrata pe ceea ce noi numim astazi obiect real.  A cunoaste – sustine Hegel – inseamna a cunoaste in mod absolut si nu limitat. Nu exista argumente pentru a limita cunoasterea. Kant greseste pentru ca elimina filosofia din regimul ei de cunoastere a Absolutului, decretand ca noi putem cunoaste doar fenomenul, ceea ce este lucru pentru noi, si nu noumenul, adica lucrul in sine, obiectul real. Hegel isi propune sa-l continue pe Kant care a ramas blocat in regimul opozitiilor dintre lucru in sine-lucru pentru noi, spirit-lume, suflet-corp etc. „Filosofia kantiana se opreste, simplu, la opozitie si face din identitatea acesteia sfarsit absolut al filosofiei, adica pura limita care este o negatie a filosofiei: dimpotriva ca sarcina a adevaratei filosofii…este depasirea absoluta a opozitiilor” (Ibidem, p. 20).

 

In conceptia lui Hegel, filosofia este o stiinta a Absolutului. Ea incearca sa-l cuprinda, sa-l cunoasca. Marea problema a filosofiei consta in incercarea de raspuns la intrebarea: Cum gandim Fiinta in sine? Fiinta ca principiu al lumii a fost gandita numai ca ceva obiectiv, ceva care exista in afara mintii noastre: ca apa, ca foc, ca substanta etc. Dar noi trebuie sa privim lucrurile si din perspectiva noastra, a felului in care ne pozitionam noi mintea pentru a cunoaste. Altfel spus, trebuie sa ne intrebam ce tipuri de structuri de gandire comune tuturor (de facultati cum se spunea in limbajul vremii) mobilizam atunci cand cunoastem. Astfel, lectia kantiana este integrata (creator) si dusa mai departe din punctul in care ea a ramas. Asadar, cum gandim noi Fiinta in sine, Absolutul, si. mai ales, cum o explicam? Hegel sustine ca Fiinta in sine nu poate fi cuprinsa dar poate fi descrisa, iar metodele acestei descrieri este dialectica. Ea consta in a descrie miscarea reala a gandirii, numita de el „fenomenologia spiritului”, care incearca sa surprinda mecanismele logice de trecere de la abstract la concret, de la principiul abstract al lumii, Absolutul, la ceea ce reprezinta rezultatul final al devenirii lui, Spiritul Absolut.

 

In acest inteles, al descrierii fenomenologice a gandirii omenesti in raportarea ei la Absolut, metafizica este vazuta ca o logica. Asa se explica de Hegel isi intituleaza tratatul sau de ontologie cu expresia Stiinta logicii.

 

Conf. univ. dr. Constantin Aslam

Articol preluat integral de pe CrestinOrtodox.ro 

articol preluat de pe blogul lui  Spranceana

Prima lecţie pe care o predau este : „Stai în clasa în care te afli.” Nu ştiu cine a hotărât ca elevii mei să fie aici, dar nu e treaba mea. Copii sunt numerotaţi şi clasificaţi astfel încât oricare din ei poate fi reîntors în clasa corectă, în caz că încearcă să trişeze sau să iasă. Pe parcursul anilor numărul de moduri în care copii sunt clasificaţi a crescut dramatic, încât este greu să suporţi priveliştea unor fiinţe umane sub povara clasificărilor din care fiecare face parte. Numerotarea copiilor este o afacere rentabilă şi profitabilă, iar afacerea însăşi este concepută pentru a-i cuprinde pe toţi elevii.

Încă o dată nu este treaba mea. Menirea mea este să închid copii în aceste clasificări, or, cel puţin să-i fac să le suporte. Dacă lucrul merge bine, copiii nu se pot imagina pe sine în altă parte, ei invidiază clasele mai bune, le poartă respect şi dispreţuiesc clasele mai proaste. Din acest motiv, de cele mai multe ori, clasa, în general, păstrează un ritm de mărşăluire destul de bun (So the class mostly keeps itself in good marching order). Aceasta este raţiunea de a fi a oricărei competiţii şcolare. Trebuie să-ţi cunoşti locul.

Totuşi, în ciuda regulilor generale, eu am făcut efortul de a îndemna elevii spre reuşite mai mari ale testelor de verificare a cunoştinţelor, promiţând chiar un eventual transfer din clasele mai proaste ca răsplată. Le-am sugerat chiar, răutăcios, că va veni o zi când firmele îi vor angaja în baza rezultatelor acestor teste, deşi experienţa mea personală îmi sugerează că angajatorii sunt de obicei, indiferenţi faţă de aceste detalii. Nu am minţit niciodată făţiş, dar am ajuns la concluzia că adevărul şi activitatea în calitate de învăţător sunt incompatibile. TOT TEXTUL

Lama lui Occam

Posted: august 30, 2007 in filosofie, filozofie, logica

Lama lui Occam, sau principiul parsimoniei are la baza conceptul de pluralitatea este inutila in lipsa unei necesitati. In mod contemporan, conceptul este interpretat ca „pe cat mai simpla explicatia, cu atat mai bine” sau „nu adaugati ipoteze in mod inutil”. Indiferent de formulare, principiul Lamei lui Occam este des folosit inafara ontologiei, spre exemplu de filozofi din domeniul stiintei intr-un efort de a stabili criterii pentru a alege intre doua teorii cu putere explicatorie egala. Cand se ofera motive explicatorii pentru un fenomen nu trebuiesc adaugate mai multe motive decat este strict necesar.
Von Däniken ar putea avea dreptate: poate ca extraterestri au invatat oamenii din antichitate arta si inginerie, dar nu avem nevoie sa presupunem vizite extraterestre pentru a explica realizarile oamenilor din antichitate.

Deoarece Lama lui Occam este numita uneori si principiul simplicitatii, unii creationisti au argumentat ca este posibil ca Lama lui Occam sa fie folosita in sustinerea creationismului in fata evolutionismul, mergand pe ideea ca e mai simplu ca o forta superioara sa fi creat totul deodata, decat sa presupunem ca totul a evoluat, evolutia fiind un proces mult mai complex. Greseala acestei argumentari zace in faptul ca Lama lui Occam nu spune ca e bine sa facem presupuneri cat mai simple, ci cat mai putine, ceea ce e considerabil diferit.

Principiul original al Lamei lui Occam pare sa fi fost evocat in credinta in notiunea ca perfectiunea zace in simplitate. Asemenea Grecilor din antichitate majoritatea disputelor noastre se rezuma nu le acest principiu insa, ci la ce este necesar. Pentru un materialist, dualistii multiplica pluralitatile in mod inutil. Pentru un dualist insa, postularea unei minti dar si a unui corp ca si concepte separata este un necesar. Pentru atei, postularea unei divnitati si a supranaturalului este inutil. Pentru credinciosi este un necesar. Poate ca in final Lama lui Occam nu spune mult mai mult decat ca pentru atei divinitatea este inutila, in timp ce pentru credinciosi este necesara. In aceste conditii, principiul nu pare foarte util. Pe de alta parte, daca Lama lui Occam inseamna ca atunci cand suntem confruntati cu doua explicatii, una implauzibila si una probabila, o persoana rationala o va selecta pe cea probabila, atunci principiul pare insusi inutil deoarece este atat de evident. Dar daca principiul este intr-adevar minimalist, atunci el pare sa implice ca reducerea inseamna imbunatatire.

Textul a fost preluat de pe Forumul acesta

Un alt text putin mai complet am gasit pe ro.wikipedia.org

Briciul lui Occam, (numit şi Lama lui Occam) sau principiul parcimoniei, este folosit pentru a justifica anumite afirmaţii ştiinţifice. Lui William de Occam i se atibuie principiul conform căruia cea mai simplă explicaţie pentru un fenomen este de preferat. Acest principiu îşi găseşte formularea deseori în felul următor: „entităţile nu trebuie să fie multiplicate dincolo de necesar” (entia non sunt multiplicanda praeter necessitatem).

A se considera situaţia omniprezentă a două teorii A şi B, unde A este versiunea cea mai simplă a teoriei, care se potriveşte cu datele, iar B este o versiune a lui A augmentată cu cu elemente adiţionale care nici nu îmbunătăţesc, nici nu dăunează problema. Principiul briciului lui Occam ne sfătuieşte să îndepărtăm elementele suplimentare din B, rămânând cu versiunea mai simplă A.

Deoarece pentru orice teorie există un număr infinit de variaţii care sunt în mod egal consistente cu datele actuale, briciul lui Occam este folosită în mod implicit în orice cercetare ştinţifică. De exemplu, a se vedea teoria faimoasă a lui Isaac Newton privind „acţiunea şi reacţiunea„. O teorie alternativă ar fi: „pentru fiecare acţiune există o reacţiune egală şi opusă, cu excepţia lui 12 Ianuarie 2055, când reacţiunea va avea intensitate înjumătăţită”. Această adăugire aparent absurdă violează principiul briciului lui Occam deoarece este o adăugire care nu este necesară. Într-adevăr, fără o lege precum briciul lui Occam, nu ar exista nici o justificare filozofică sau practică pentru savanţi ca să enunţe orice teorie în faţa competitorilor ei care sunt ca număr infiniţi. Prin urmare, ştiinţa nu ar mai putea să facă deloc prognoze.

Dificultatea în cazul briciului lui Occam constă în faptul că aceasta nu specifică, şi nici nu este întotdeauna clar, care teorie este mai simplă. Mai mult, briciul lui Occam nu reprezintă decât o preferinţă estetică pentru simplicitate. Prin urmare nu poate fi considerată riguroasă. Există abordări matematice legate de aceasta, cum ar fi cele care rezultă din analiza bayesiană şi teoria informaţiei care urmăresc să cuantifice simplicitatea. O asemenea abordare este inferenţa numită lungimea minimă a mesajului.

Lama lui Occam nu afirmă că cea mai simplă explicaţie este de preferat indiferent de capacitatea sa de a explica neregularităţi şi excepţii. Principiul falsificabilităţii afirmă că orice excepţie care poate fi reprodusă în mod veridic trebuie să invalideze cea mai simplă teorie, şi că argumentul următor, în ordinea simplicităţii, care poate să încorporeze excepţia în ca parte a teoriei trebuie să fie preferat în locul primei. După cum a afirmat Albert Einstein: „Scopul ultim al oricărei teorii este de a asigura ca elementele de bază ireductibile să fie cât mai simple posibil şi reduse ca număr, fără să trebuiască să renunţe la reprezentarea adecvată chiar şi a unui singur experiment„.

 de Dragoş Popescu 

1. Introducere

În conformitate cu maniera proprie a gândirii sale, fiecare dintre lucrările publicate în timpul vieţii de către Hegel se află într-un raport bine stabilit cu celelalte. Elaborarea unei scrieri filosofice nu este conjuncturală, nu este prilejuită de circumstanţe exterioare gândirii (înţelegându-se prin ele chiar studiul unei anumite teme sau probleme, strict filosofică, dar tr atată independent de întregul sistematic ), ci este rezultatul activităţii pure a acesteia [1] . “Splendida izolare” în care se autoproduce opera filosofică nu înseamnă totuşi întreruperea oricărei comunicări cu concepţiile aflate în circulaţie în paralel cu ea, căci avem mereu la îndemână un element de mediere cu rolul de a înlătura controversele sterile, colaterale, care dau impresia că filosofia este teritoriul unei confruntări fără sfârşit, dar şi fără rezultat. Medierea este efectuată de aşa-numitul Zeitgeist, care nu este postulat, pus să rezolve situaţia aidoma unui deus ex machina, ci este descris – în Prefaţa la Fenomenologia spiritului, unul dintre cele mai importante locuri în care dialecticianul îşi clarifică intenţiile şi mijloacele – ca “un timp al naşterii şi al trecerii la o nouă perioadă” [2] , care, pe de o parte, se găseşte în orizontul problematicului, însă, pe de altă parte, dovedeşte o siguranţă fără greş în scoaterea la lumină a adevărului “atunci când timpul său a sosit” [3] , subminând orice tentativă de a-l ascunde. Ceea ce trebuie să urmeze filosoful este aşadar mişcarea de autorevelare a adevărului; înaintând pe drumul acestuia nu se poate rătăci.

Identificarea căii pe care înaintează însuşi adevărul nu este o sarcină uşoară, această cale – a îndoielii şi disperării după propriile cuvinte ale filosofului – fiind destul de lungă şi întortocheată [4] . În paginile Fenomenologiei spiritului, Hegel a încercat tocmai trasarea şi traversarea căii pe care adevărul se autorevelează [5] , ceea ce echivalează cu o punere la adăpost a filosofiei sale de obiecţii parţiale, ţinând cont că toate aceste obiecţii parţiale au fost examinate a priori şi respinse. Respingerea are o înfăţişare specifică în filosofia hegeliană, datorată faptului că orice obiecţie face parte din acel Zeitgeist şi, ca atare, şi din expunerea fenomenologică. Propriu-zis, respingerea nu înseamnă excludere, o excludere din corpul cunoaşterii a ceea ce s-a dovedit eronat, aşa cum este înţeleasă respingerea încă de la Aristotel, ci suprimare a adevărului a ceea ce este respins, simultan cu păstrarea acestuia. Ceea ce este eronat nu dispare pur şi simplu, ci este menţinut în conştiinţă, constituind experienţa ei, de care se poate dispune şi de care trebuie să se poată dispune pentru ca seria transformărilor suportate de conştiinţă să nu fie o simplă abstracţiune. Este important în hegelianism să se înţeleagă faptul că adevărul nu este o proprietate a unor propoziţii oarecare, ci un rezultat care, purificat de eroare, rămâne o formulă goală [6] .

Dacă Fenomenologia spiritului constituie dovada că experienţa făcută de conştiinţă este necesară şi ne pune în posesia conceptului adevărului, expunerea cunoaşterii din perspectiva dobândită după ce experienţa a fost încheiată apare în chip firesc ca pasul următor. Acesta este îndeplinit de Enciclopedia ştiinţelor filosofice. Cum în viziunea lui Hegel filosofia nu poate fi decât sistematică [7] , expunerea sistemului beneficiază de experienţa completă a Fenomenologiei. Sistemul construit de Hegel, în ciuda aparenţelor, nu este, totuşi, decât o schiţă. Tentativele tânărului Hegel de a trece direct la edificarea lui, înainte de a se găsi pe terenul ferm oferit de Fenomenologie, sunt însă principial distincte de Enciclopedie şi oferă un temei în plus faptului că, fără experienţa oferită de cea dintâi, construcţia din cea de-a doua nu poate rezista.

Tot textul

 de Sergiu Balan

[…]

I.2. Despre Realismul critic

Această lucrare, pe care Noica o apreciază ca pe “una dintre cele mai pure întâmplări ale spiritului petrecute pe pământ românesc”, se desfăşoară într-un permanent dialog al filosofului român cu criticismul kantian, pe care-l consideră ca fiind de o deosebită actualitate. Prin aceasta, Bogza se situează alături de C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, I. Petrovici şi alţii, care au fost, de asemenea, interpreţi ai gândirii lui Kant şi au criticat, totodată, gândirea acestuia.[12]  După opinia lui C. Noica, Realismul critic  vine cu cel puţin două idei importante: prima dintre ele ar fi că, de fapt, nu percepem realul, ci opoziţia din sânul realului, iar conform celei de-a doua, afectarea sensibilităţii nu se petrece doar prin acţiunea obiectului aspura organelor senzoriale (după cum consideră Kant), ci şi prin dispariţia acestei acţiuni. Or, chiar de-ar fi vorba numai de atât, “două idei mari sunt de ajuns pentru a spune în filosofie ceva nou”[13].

Ideea privitoare la necesitatea unei raportări la kantianism îşi are justificarea în convingerea autorului Realismului critic că există o “criză actuală a fizicii teoretice care readuce în discuţie bazele teoretice ale fizicii, formulate de către Kant în Critica raţiunii pure”[14]. Trebuie precizat că filosoful român şi-a conceput lucrarea pornind de la situaţia ştinţelor aşa cum aceasta se prezenta la începutul secolului XX, astfel că este avută aici în vedere incapacitatea criticismului kantian de a rezolva conflictele ivite în fizica teoretică în perioada respectivă.

Supoziţia fundamentală pe care Al. Bogza îşi întemeiază demersul este ideea că “ştiinţa nu poate dăinui fără baze puse de filosofie”[15]. În situaţii normale, acest fapt este ignorat în mod tacit, dar el se impune cu evidenţă în perioadele de criză, atunci când principiile ştiinţei sunt puse în discuţie, sub impactul unor noi descoperiri pe care teoriile nu le mai pot integra şi explica. În aceste cazuri este necesară formularea unor noi principii, care să asigure ştiinţei posibilitatea de a soluţiona dificultăţile; acest rol de metateorie, consideră filosoful român, îl are filosofia.

Aşa stând lucrurile, ceea ce încearcă autorul Realismului critic este să ofere o soluţie de tip filosofic, metateoretic, problemelor ce se puneau în faţa fizicii, insolubile din perspectiva criticismului kantian şi, pentru aceasta, să propună “un nou criticism filosofic la baza ştiinţei”[16].

Tot textul

BookCrossing.lx.ro

Sorin Munteanu ne prezinta inceputul cartii Newton Da Costa, Logici clasice si neclasice. Eseu asupra fundamentelor logicii. Despre Da Costa ar fi destul de multe de spus, fiind cam singurul logician brazilian care sa fi ajuns la o popularitate solida dar bine meritata in cercurile academice internationale. Lui i-ar fi atribuit cel mai considerabil efort privind dezvoltarea logicii paraconsistente, un sistem de logica neclasica care pune uneori in paranteze suprematia principiului non-contradictiei.

[…]  pg. 46

Diferitele concepte de care avem nevoie, în opoziţie cu părerea multora, nu sunt statice şi rigide, ci au un caracter dinamic şi dialectic, astfel încât se modifică pe măsură ce expunerea avansează şi frontierele cunoaşterii se lărgesc. Tensiunile dintre diferitele sensuri ale unui termen, discuţiile şi distincţiile ce se fac, vor transforma treptat sensul termenilor tehnici care, în plus, sunt folosiţi, de regulă, în afara contextului unde au apărut. Rezultă de aici că este necesar să începem cercetarea folosind o terminologie aproximativă ce se va ameliora, dar nu va atinge niciodată o perfecţiune totală.” […]

 Tot textul

Ps: Asteptam rezumatul intregii carti!

Logica aristotelica

Posted: iunie 2, 2007 in filosofie, filozofie, logica

Pentru Aristotel, ca si pentru Socrate si Platon, scopul ultim al filozofiei este cunoasterea a ceea ce este general in indi­vidual, sau, cu alte cuvinte, explicarea fenomenelor empirice in natura si viata prin determinarea formelor si legilor ce guverneaza in aceste fenomene. Aristotel era si el convins ca aceste legi nu pot fi descoperite decat pe cale notionala, prin ratiune. Deosebirea consta insa in aceea ca in timp ce Platon incepe a fi un critic al cunoasterii, Aristotel incepe in­tr-un chip cu totul dogmatic. La intrebarea : cum trebuie gandita exis­tenta ? ce se numeste substanta ? Aristotel raspunde : Existenta nu este o materie, fiindca daca ar fi asa, nu s-ar putea niciodata explica spiri­tualul, si nici ceva general-ca la Platon-ci ea este lucrul singular determinat prin ceea ce este general. Din acest motiv, Aristotel afirma-in Metafizica I, VI, XII-aceasta idee si supune teoria platonica a Ideilor unei critici taioase.

Socrate afirma ca fiecarui lucru ii corespunde un concept sau notiune. Platon pretinde pe langa aceasta inca o Idee. In critica sa insa Aristotel nu este totdeauna obiectiv. Aristotel critica la Platon mai ales cunoasterea intuitiva si evolutia dialectica a acesteia si accentueaza observarea legilor generale de care trebuie sa tina cont gandirea, daca vrea sa descopere adevarul. Asa de­vine Aristotel intemeietorul logicii. Desigur acest lucru nu inseamna deloc ca Aristotel ar fi descoperit logica, fiindca notiunile de sub­stanta, marime si miscare au fost cunoscute de filozofii pitagorei si eleati, iar notiunea de catre Socrate. Platon este si el descoperitorul dialecticii cat si al conceptelor „negatie”, „ipoteza”, „unitate”, „cauza” si „exis­tenta”. Aristotel are insa meritul ca a sistematizat aceste notiuni si astfel a intemeiat logica ca o disciplina filozofica independenta. Scopul pe care l-a urmarit Aristotel a fost ca sa arate in ce mod se poate obtine o gandire corecta, pentru a putea fundamenta o metoda de argumentare.

In­telectul nu poate recunoaste ca fiind absolut corect decat asemenea prin­cipii, ce au fost deduse din premise. De aceea, dupa Aristotel, gandirea nu poate fi decat deductiva. Aceasta deductie se numeste rationament sau silogism si de aceea teoria silogismelor reprezinta cea mai impor­tanta parte a logicii aristotelice. Ea este expusa in lucrarea ce poarta titlul Organon. Fiecare silogism este constituit din premize, ce la randul lor nu sunt altceva decat judecati. O judecata reprezinta un raport intre un subiect si predicat , un raport intre doua notiuni. Notiunea, judecata si silogismul sunt elementele logicii.

Aristotel trateaza mai intai problema notiunilor. El descopera ca fiecare concept sau notiune poate fi redus la un concept imediat supe­rior, pana ce toate conceptele sunt reduse la unul care este cel mai supe­rior. Asemenea concepte ultime sunt numite de catre Aristotel categorii si ele sunt zece la numar. Acestea sunt:

1) Substanta ; 2) Cantitate; 3) Calitate; 4) Relatie; 5) Loc; 7) Pozitie; 8) Stare; 9) Activitate; 10) a suferi.

Este interesant ca Aristotel fixeaza aceste categorii fara ca sa tina cont de puncte de vedere logice, din aceasta pricina ele nu mai au vala­bilitate in logica moderna. Trendelenburg reprezinta conceptia ca Aris­totel a avut in vedere, atunci cand a fixat aceste categorii, numai grama­tica ; asa ca aceste categorii aristotelice nu sunt decat principii euristice si nu constitutive, iar acestea ne ajuta sa cercetam existenta si nu s-o constituim, asa cum va face mai tarziu Kant. Dar despre aceasta pro­blema vom aminti mai departe.

Din unirea conceptelor se formeaza judecati, caci judecata nu este decat legarea intre ele a doua notiuni cu ajutorul copulei „este”. Dupa Aristotel fiecare judecata este : 1. Generala ori particulara, ori nedeterminata, depinde acest lucru de multimea obiectelor ce apartin unei notiuni despre care se vorbeste in afirmatie. 2. Totodata judecata este ori afirmativa, ori negativa, ori limitativa si 3. Dupa gradul de certi­tudine pe care o exprima afirmatia, judecata este ori apodictica, ori asertorica, ori problematica. De ex. judecata : toti oamenii sunt muritori este generala, afirmativa, asertorica.

Concluzia este o judecata ce este dedusa din alte doua judecati si care trebuie sa aiba comuna o notiune (termen mediu). Dupa pozitia acestui termen exista mai multe forme de concluzii.

Aristotel a observat ca, daca insemnam notiunea subiect cu S, notiu­nea predicat cu P, iar termenul mediu cu M, atunci obtinem trei forme de silogisme :

Exemple:

1)  Toate metalele sunt dure.

Fierul este metal.

Fierul este dur.

2)   Afectele nu se fundamenteaza pe hotarari. Virtutile se fundamenteaza pe hotarare.

Deci virtutile nu sunt afecte.

3)   Toate balenele sunt mamifere.

Toate balenele sunt animaile acvatice.

Asadar cateva animale acvatice sunt mamifere.

.

Teoria aceasta despre silogisme este fundamentata pe principiul ur­mator : ceea ce are valabilitate pentru intreg, are valabilitate si pentru partile acestuia. Aristotel accentueaza insa ca numai figura intai are putere de argumentare, in timp ce celelalte doua se sprijina pe aceasta. Aici trebuie sa avem in vedere doua lucruri. Intai ca Aristotel pretuieste mult inductia-ca progresare de la o notiune inferioara la alta supe­rioara-caci, dupa aceasta, trebuie sa se plece in stiinta de la singular, fiindca acesta este punctul de plecare cel mai sigur. Apoi, dupa ce am ajuns la principiile cele mai generale, acestea sa fie transformate in premize pentru silogisme deductive. Procedeul acesta caracterizeaza trasa­tura realista a logicii aristotelice.

Aristotel a tratat teoria despre silogisme asa de desavarsit, incat Kant a putut spune, ca logica n-a mai facut de la Aristotel incoace nici un pas inainte. Si intr-adevar, abia cu Kant logica va progresa un pas mai departe. Dar totusi tratatele actuale de logica formala sunt fun­damentate pe logica aristotelica. Logica moderna a progresat numai din doua puncte de vedere : 1) a adaugat pe langa judecatile categorice, cu­noscute de Aristotel, pe cele ipotetice si disjunctive ; 2) a adaugat celor trei figuri silogistice inca una.

Este curios insa ca, desi Aristotel a formulat in al sau „Organon” legile si regulile gandirii, in opera sa nu se poate observa intrebuintarea metodei silogistice formale, cu care nu este dat, pentru lucrul stiintei, decat un simplu schematism, ce nu poate duce la descoperirea de noi adevaruri. De aceea nu putem termina consideratiile noastre despre lo­gica lui Aristotel, fara sa amintim ca marele merit al acestuia mai este ca a analizat falsele silogisme ale sofistilor -sofismele-si le-a des­coperit erorile si prin aceasta el a dat acestora o lovitura mortala.

In sensul intemeietorului ei, logica aristotelica este o propedeutica pentru „philosophia prima” sau metafizica.

Sursa CrestinOrtodox.ro

de Alexandru Boboc
1. Un rol hotărâtor în constituirea semanticii (şi în reconstrucţia logicii şi a teoriei adevărului) l-a îndeplinit celebrul studiu a lui Frege Despre sens şi semnificaţie (1892), care aplică în studiul numelor proprii (şi al predicatelor şi propoziţiilor) o funcţie semantică dublă: sens şi semnificaţie.

Principiul general al semanticii fregeene este totodată principiul semioticii sale: … „putem asocia unui semn (nume, cuvânt compus, semn scris) nu numai desemnatul, pe care îl vom numi semnificaţia lui, ci şi ceea ce eu înţeleg prin sensul semnului, adică modul în care este dat obiectul (subl.n.)… Semnificaţia cuvintelor compuse «luceafărul de seară» şi «luceafăr de dimineaţă» este aceeaşi, sensul însă nu”; ,,legătura dintre semn sensul şi semnificaţia acestuia este astfel încât semnului îi corespunde un sens determinat, iar acestuia, la rândul său, o semnificaţie determinată, pe când unei semnificaţii (unui obiect) nu-i corespunde numai un singur semn”.

Tot textul

de Ioan Grigoras

La originea semantica a conceptului. În etica, potrivit traditiei aristotelice, prin liberul arbitru se întelege puterea spirituala (îndeosebi de vointa) si comportamental
a a omului de a delibera, alege, decide si înfaptui acte valoroase din punct de vedere moral si de a le respinge si elimina pe cele contrarii. Cu acest înteles, liberul arbitru este contrar arbitrariului, voluntarismului imoral, ilegal, nedrept. Actionând în virtutea liberului sau arbitru, omul este raspunzator, dispune de merite ori intra în culpa, în functie de calitatea morala ori imorala a faptelor sale. El poate alege si comite fie binele, fie raul. Omul este fiinta morala pentru ca poate actiona constient, liber si responsabil.

Tot textul

de Cătălina Daniela Răducu

Introducere. Rădăcini filosofice relevante

Matematica şi logica, cele mai vechi dintre ştiinţe, creaţii ale gândirii elene, s-au dezvoltat timp de aproape două milenii chip independent, chiar dacă matematica a constituit un subiect de particular interes pentru filosofi, oferind logicienilor mostre de inferenţe riguroase şi modelul unei ştiinţe demonstrative. Noua eră va fi pentru matematică una care se va reevalua raportul ei cu logica: aceasta din urmă va oferi mijloacele pentru reevaluarea fundamentelor matematicii.

Intenţia acestei lucrări este de a discuta cum anume s-a transpus fapt acest remarcabil efort de fundamentare a matematicilor prin contribuţiile celor trei mari curente: logicismul, formalismul, intuiţionismul.

Tot articolul 

de Brîndusa-Mariana Amalancei

Una dintre problemele asupra carora ne vom opri e aceea a posibilitatii falsificarii limbajului trupului, problema de care s-a ocupat, printre altii, Allan Pease în lucrarea Limbajul trupului. Cum pot fi citite gândurile altora din gesturile lor. 182 ilustratii. Autorul ajunge la concluzia ca multi oameni politici, carora li se adauga, în opinia noastra, „actorii” spoturilor publicitare, sunt adevarati maestri în falsificarea limbajului trupului, apelând la acesta pentru a-i face pe alegatori si, respectiv, pe receptorii mesajelor publicitare, sa creada afirmatiile lor. Dintre toate partile corpului, cea mai folosita pentru a masca minciuna este fata, mai exact zâmbetul, aprobarea din cap si clipitul, însa de multe ori celelalte gesturi ale trupului spun adevarul, devenind astfel disonante în raport cu semnalele faciale. Explicatia oferita de Allan Pease în aceasta privinta este ca actiunile subconstiente ale creierului sunt involuntare si independente de minciunile pe care le spunem si din aceasta cauza persoanele care mint rar sunt depistate cu usurinta, oricâta putere de convingere ar avea cuvintele rostite: „În clipa în care încep sa minta, trupul lor emite semnale contradictorii si de aici ni se creeaza senzatia ca ei nu spun adevarul. În timpul emiterii minciunii, creierul difuzeaza subconstient energie nervoasa si aceasta apare sub forma unui gest care contrazice cele spuse de individ”

Tot articolul 

Logică şi filosofie

Posted: februarie 12, 2007 in filosofie, filozofie, logica

Interviu cu Kit Fine

Care este diferenţa, în viziunea dumneavoastră, între „good philosophy” şi „bad philosophy”?Filosoful „bun” gândeşte clar. Filosoful „rău” nu. Aşadar distincţia nu se referă, pentru mine, la ce susţii, ci la cum gândeşti.

Tot articolul

Gandirea

Posted: ianuarie 11, 2007 in dialectica, filosofie, filozofie, logica, pedagogie

 Gandirea este procesul de reflectare genralizata a lumii in creierul omului prin diferentierea esentialului din particularitatile obiectelor, fenomenelor si a relatiilor dintre ele, pe baza legaturilor temporare (asociatiilor) ce se stabilesc nemijlocit prin organele de simt si mijlocit prin cuvant intre perceptii, reprezentari si afectivitate, realizandu-se astfel inlantuiri de notiuni, judecati si rationamente prin care omul cunoaste legile naturii si societatii si se determina liber fara de ele, transpunandu-le todata in limbaj.

 Gandirea mai este definita drept capacitatea psihica de a gasi solutia optima a unei probleme pe baza raporturilor stabilite intre datele cunoscute si cerintele situatiei actuale. Cu alte cuvinte, gandirea exprima activitatea psihica cu cel mai inalt grad de organizare a operatiilor de prelucrare, interpretare si valorificare a informatiilor rezultate din procesul de experienta si invatare.

 Gandirea poate fi analizata in continut prin elementele sale consitutive si anume analiza, sinteza, comparatia, generalizarea, abstractizarea, concretizarea :

1. analiza si sinteza descompun si apoi recompun elementele unui proces sau ale unui fenomen ;
2. comparatia consta in stabilirea de raporturi intre doua sau mai multe grupuri de fenomene, atat subliniindu-se numitorul lor comun, cat si analizand deosebirile si particularitatile caracteristice fiecarui grup ;
3. generalizarea si abstractizarea sistematizeaza materialul insusit si scoate in evidenta esentialul pe baza caruia se pot face clasificari, emite ipoteze, prezenta teorii ;
4. concretizarea verufuca datele enuntate teoretic prin confruntarea lor cu realitatea. Cu ajutorul concretizarii se pot corecta  eventualele erori survenite. In acelasi timp, concretizarea permite fundamentarea practica a unor ipoteze prin exemplificare, “proba de foc a oricarei teorii” ;

 Gandirea opereaza structural prin intermediul cuvantului ca semnat de al doilea ordin, simbol abstract si general cu potential informational echivalent al notiunii. Asamblajul rational se face prin asociatii de notiuni. Asociatiile sunt realizate prin contiguitate, prin contrast si cauzalitate. Notiunile sunt inlantuite in prezentarea lor sub forma simpla a judecatilor care stabilesc o legatura intre fenomene, fie sub forma rationamentelor, dintre care cele mai tipice sunt silogismele. Rationamentul deductiv de la general ajunge la particular, pe cand rationamentul inductiv porneste de la particular si ajunge la general. Mai rar se folosesc rationamente transductive de la general la general.

 Gandirea omului matur in cadrul elaborarilor sale multiple si complexe se foloseste de adevarate inlantuiri si de rationamente cunoscute sub denumirea de polisilogisme, care au permis omului sa-si optimizeze comportamentul prin programarea unei adevarate strategii a transformarilor exercitate asupra lumii reale.

 Din cercetarile neurofiziologice s-au desprins fcateva consideratii importante pentru intelegerea bazei proceselor de cunoastere reprezentata de neuronul cortical angajat in circuite. Desi omul nu poseda alte tipuri de neuroni decat animalele, totusi, in ansamblul sau, creierul si mai ales scoarta cerebrala – sediul proceselor de gandire – se caracterizeaza printr-un numar mare de neuroni cuprinsi in circuite foarte complexe. Fata de animale, la om exista o crestere semnificativa a numarului de neuroni asociativi de tip Golgi, care realizeaza marea densitate a retelei de legaturi sinaptice, legaturile respective ramanand, totusi, multe daca nu sunt stimulate prin asimilarea comportamentului uman inca din copilarie.

 Tulburarile de gandire sunt cuprinse in doua mari categorii fenomenologice, si anume : tulburari de forma si tulburari de fond.

A.  Cele mai frecvente tulburari de forma apar datorita modificarilor vitezei de desfasurare a proceselor cognitive. Aceasta rapiditate aduce o bogatie aparenta de elemente care impresioneaza la inceput pe cei din jur, dar, analizate mai atent, dovedesc prezenta superficialitatii si hazardului. Ezponentul cel mai cunoscut al acestor tulburari pe plan verbal este logoreea. Bolnavul expune foarte volubil tot ceea ce-i trece prin minte, fara capacitate selectiva inhibitorie pentru elaborarea unor prezentari clare, concise si concrete. Asociatiile de idei se fac rapid, mai frecvent prin asonanta, rima, contrast si contiguitate, decat prin cauzalitate , realizandu-se astfel fuga de idei.
B.  Mentismul este o ruminatie intelectuala in cadrul careia ideile se deruleaza cu rapiditate prin mintea bolnavului intr-un mod incoercibil. Mentismul apare in insomnii si cu precadere in orele de dimineata.

C.  In contrast cu aceste forme, caracterizate printr-un exces de viteza, 
     in depresie, melancolie, in starile de astenie post-infectioasa, apare
greutate, o lentoare in desfasurarea gandirii, tulburare cunoscuta
sub denumirea de bradipsihie : ideatia se desfasoara lent, asociatiile sunt vascoase.

D.  Barajul ideator prin aparitia unei opriri brusce in campul unei
     expuneri, si amestecul de idei caracterizeaza in primul rand   
     disociatia schizogrenica.

E.  Stereotipiile de gandire in sensul perseverarii sau repetarii la scurte
               intervale a unor expresii care paraziteaza mersul normal al
               asociatiilor si ingreuneaza intelegerea continutului.

 Modificarile de fond ale gandirii sunt ideile prevalente, obsesiile si ideile delirante.

Despre Imaginaţie

Posted: ianuarie 9, 2007 in filosofie, filozofie, logica, psihologie

de Madeea Sâsâna 

Ce este imaginaţia (ha-dimion)? În primă instanţă, ea se înfăţişează ca o facultate, ca o putere (coah) care imaginează (coah ha-medame)[2]. Surprinzător poate este faptul că Maimonide o descrie ca fiind o “facultate corporală” (coah gufi sau coah gufani)[3], care ţine astfel de trup (guf), împrumutând oarecum atributele (şi consistenţa) materiei (homer). Funcţia şi rolul imaginaţiei ca intermediar (între materia brută a simţurilor şi intelect) vor fi analizate mai târziu. Ceea ce ne preocupă acum este legătura acestei facultăţi cu materia, legătură care l-a determinat pe Maimonide să o numească “corporală”.  Tot articolul

sau

Despre imaginaţie

de Axinciuc Madeea

Materia, ca intermediar, naşte imaginea. Orice comunicare, orice cunoaştere în plan uman presupune o „materializare”, o trecere prin materia propriului corp până la concretizarea imaginii. De aici, cele două funcţii ale imaginaţiei: una obişnuită, de rând, într-o dimensiune orizontală, am spune, şi alta, mai nobilă, ţinând oarecum de planul vertical.

În primul caz, al dimensiunii orizontale, putem distinge două nivele: nivelul prim, al percepţiei, când se înregistrază şi apoi se păstrează în memorie impresiile lucrurilor sensibile (şi atunci când acestea nu mai cad sub simţuri) şi nivelul secund, al combinării în memorie a imaginilor astfel obţinute, creându-se noi imagini.

Lucrurile o dată percepute pot fi asociate altor „lucruri” care au doar o existenţă imaginară şi care, prin urmare, sunt imposibil de perceput, dar posibil de imaginat: „Astfel, omul îşi reprezintă în imaginaţie o navă din fier plutind în aer sau un om care cu capul atinge cerul şi cu picioarele pământul, sau chiar un animal înzestrat cu mii de ochi, sau multe alte lucruri imposibile pe care le făureşte această facultate şi cărora le împrumută o existenţă imaginară” (Tratatul celor opt capitole, cap. I). Cu acest sens este utilizat astăzi, cu precădere, termenul de imaginaţie. Omul care imaginează astfel are libertatea de a face cele mai neobişnuite combinaţii, întrucât el nu vizează realul, existenţa reală familiară lui, ci, dimpotrivă, o desprindere de aceasta într-un pur imaginar. Imaginea se doreşte a fi aici un discurs neîngrădit al nefiinţei, fără pretenţii de existenţă pentru ceea ce plăsmuieşte.

Altfel stau lucrurile în cazul celeilalte funcţii a facultăţii imaginative. Aceasta, mai nobilă, se manifestă atunci când toate simţurile se odihnesc, condiţie sine qua non pentru survenirea inspiraţiei. Legătura cu planul vertical este evidentă. Pentru a fi comunicat omului, mesajul divin este coborât în imagine prin intermediul materiei care este trupul. Perfecţiunea facultăţilor corporale, prin urmare şi a facultăţii imaginative, depinde de complexitatea şi buna proporţie a materiei, precum şi de puritatea ei.

Astfel mesajul se lasă doar întrevăzut, ca printr-un văl . Nu există comunicare fără materie, dar această materie deopotrivă ascunde, obnubilează mesajul. Prin această funcţie invizibilul se face vizibil . Imaginaţia este cea care mijloceşte între cele două regimuri: „Este fără îndoială clar şi manifest că profeţi i, cel mai adesea, profetizează prin parabole; căci ceea ce serveşte de instrument pentru aceasta, vreau să spun facultatea imaginativă, produce acest efect” (II, 47).

Toţi profeţi i, cu excepţia lui Moise, primesc mesajul printr-un înger, iar „ceea ce serveşte aici de intermediar este facultatea imaginativă” (II, 45). Numai Moise a vorbit direct cu Dumnezeu, „gură către gură” (Numerii 12, 8), „fără a se servi de facultatea imaginativă” (II, 45) . Acest mister Maimonide îl va accepta ca atare.

Ce anume desparte imaginaţia ca facultate a corpului, legată de materie, de inteligenţă (facultatea intelectivă) ca facultate a sufletului, ancorată în invizibil ? „Există prin urmare ceva care ar putea servi drept criteriu între facultatea imaginativă şi inteligenţă? şi acest lucru este în afara uneia sau alteia, sau prin inteligenţa însăşi distingem între inteligenţă şi ceea ce ţine de imaginaţie ?” (III, 15). Conlucrează ele până la identificare? Maimonide ne spune că nu. Imaginaţia nu se poate desprinde în nici un fel de materie. Inteligibilul este deformat în imagine. Imaginarul nu există în sine, el este doar un intermediar, o punte spre inteligibil. Acesta şi numai acesta este cu adevărat. Cel ce ia imaginarul drept realitate ultimă cade în idolatrie, în minciună.

Funcţia nobilă, proprie, a imaginaţiei este aceea de a mijloci prin imagine cunoaşterea de neimaginatului. Nici o imagine însă nu este de-neimaginatul şi această distincţie este foarte importantă. Imaginea doar timite la invizibil sugerând existenţa lui. Prin urmare, atributele, câte sunt, ţin de regimul imaginarului, mai exact, sunt pură imaginaţie . Iar imaginaţia poartă pecetea omului, este oglinda lui, este măsura lui faţă cu inteligibilul. Inevitabil, orice imagine este antropomorfă; ea doar indică alteritatea absolută.

Dacă în cazul primei funcţii imaginaţia ne apare ca discurs al nefiinţei, aici ea devine discurs al fiinţei, cu precizarea că discursul nu este fiinţa însăşi. Suntem condamnaţi la imagine, iar imaginea este bună, dar ca intermediar . Altfel, luată drept realitate, ea se preschimbă în minciună, în vălul care nu dezvăluie niciodată nimic. Aceasta este pentru Maimonide imaginaţia rea, a oamenilor de rând, neştiutori şi ignoranţi: „Există cei care cred că Dumnezeu ordonă vorbind precum noi vorbim, vreau să spun, prin litere şi sunete, şi că astfel lucrul se face. Aceasta înseamnă să urmezi imaginaţia, care este, în realitate, yetser ha-ra, יצר הרע (fantezia rea) ” (II, 12).

Profetul trebuie să-şi desăvârşească în acelaşi timp facultatea raţională, prin studiu, şi facultatea imaginativă, printr-o viaţă chibzuită, înţeleaptă, nesupusă plăcerilor trupului.

Ca medic, Maimonide avea drept deviză armonia sufletului cu trupul. Profetul, om desăvârşit, trebuie să-şi armonizeze toate facultăţile proprii actualizându-le în egală măsură, făcându-le să funcţioneze, pe cât posibil, la capacitatea maximă. Numai când toate facultăţile conlucrează, putem vorbi despre profeţie . În cazul în care emanaţia Intelectului activ se răspândeşte doar asupra facultăţii raţionale, fără a o influenţa pe cea imaginativă (fie pentru că emanaţia însăşi nu este suficient de puternică, fie pentru că facultatea imaginativă este defectuoasă în alcătuirea ei şi astfel, incapabilă să primească emanaţia), avem de-a face cu înţelepţi, savanţi, cu intelectuali dedaţi speculaţiei. Dacă, dimpotrivă, fluxul se transmite doar la nivelul facultăţii imaginative, raţiunea rămânând în urmă, avem de-a face cu oameni de stat, legiuitori, auguri, taumaturgi, ghicitori, în general, toţi cei interesaţi de artele oculte.

Chiar şi în interiorul aceleiaşi clase pot fi făcute diferenţieri graduale: în cazul savanţilor vor exista indivizi incapabili să se dedice în întregime studiului, să creeze opere originale sau să aibă puterea de a-i învăţa pe alţii; în cazul profeţilor, vom întâlni, pe de-o parte, indivizi care au atâta inspiraţie cât să se perfecţioneze pe sine, iar, pe de altă parte, indivizi care, inspiraţi fiind, au puterea de a-i influenţa şi pe alţii, ajutându-i în drumul spre perfecţiune. Deschiderea spre celălalt este întotdeauna superioară rămânerii la sine.

Acest articol este din Drumul in jos

Avand in vedere commentariile de pe Zodia Busuiocului  m-am gandit sa expun cate ceva despre creativitate
 1. Notiunea de creativitate
  Societatea noastra este vital interesata in dezvoltarea si afirmarea in proportii de masa a personalitatilor creatoare. Exista in epoca noastra un interes general si crescand referitor la actul creatiei, la procesele care îi stau la baza, la modul in care poate fi depistata si cultivata creativitatea.  Desi nu exista pana in prezent o unanimitate de pareri in privinta definirii creativitatii, consideram ca aceasta poate fi circumscrisa referindu-ne atat la produsul procesului, cat si la procesul insusi.
  Irwing Taylor (1959), cercetator in domeniul psihologiei sociale a analizat peste 100 de definitii ale creativitatii si a pus in evidenta 5 NIVELE de creativitate. El a sugerat ca creativitatea variaza in adancime si amploare mai degraba decat ca tip. Astfel, ar fi eronat sa facem deosebiri (desigur d.p.d.v. psihologic) intre creatia stiintifica si cea artistica, deoarece creativitatea implica o abordare a problemei sub aspect mult fundamental decat cel accidental, al formatiei profesionale.
 Primul nivel il constituie CREATIA EXPRESIVA ce poate fi exemplificata de desenele spontane ale copiilor. Este vorba de forma fundamentala a creativitatii si necesara pentru aparitia mai tarziu a unor nivele superioare. Ea implica o expresie independenta, in care indemanarea, originalitatea si calitatea produsului nu sunt importante. La nivelul urmator al CREATIEI PRODUCTIVE exista o tendinta de a restrange si a controla jocul liber si de a imbunatatii tehnica; produsele obtinute pot sa nu fie cu totul diferite de acelea ale celorlalti oameni. La nivelul CREATIEI INVENTIVE – inventia si descoperirea sunt caracteristicile cele mai importante care implica flexibilitatea in perceperea unor relatii noi si neobisnuite intre partile care inainte erau separate . CREATIA INOVATOARE este cel de-al patrulea nivel care se intalneste la putini subiecti. Ea inseamna o modificare semnificativa a fundamentelor sau principiilor care stau la baza unui intreg domeniu de arta sau stiinta.
 Forma cea mai inalta a puterii creatoare este CREATIVITATEA EMERGENTIVA in care un principiu total nou sau o ipoteza noua apare (emerge) la nivelul cel mai profund si mai abstract.
 In afara problemelor de nivel, mai poate fi abordata si problema ariilor de comportament uman carora li se poate aplica o definitie – creativitate. De ex., cat de intemeiat este a vorbi despre creatie la nivelul relatiilor umane?  O gospodina, o mama, o sotie, care ofera o viata sigura si fericita familiei sale, poate fi creatoare?, desi nu e cu putinta sa evaluam un produs care nu e tangibil.
 Pentru intregirea sferei notiunii creativitatii, alti cercetatori exploreaza aspecte ale procesului de creatie si ale produsului sau. Astfel, Graham Wallas, extinzand analiza lui Helmoholtz – despre ceea ce pare sa aiba loc in general in timpul procesului de creatie – a sugerat existenta a 4 etape: prepararea, incubatia, iluminarea si verificarea.
 Prepararea implica constiinta ca exista o problema si, desigur, culegerea unor informatii legate de ea; incubatia implica o perioada de asteptare in care problema ramane „nedestelenita” pana in momentul iluminarii, cand apare pe neasteptate o strafulgerare pe baza careia este rezolvata problema, dupa care, urmeaza verificarea, un proces de punere la punct, un gen de revizuire.
 Pentru a nu trece in revista si alte puncte de vedere expuse fie de Tudor Vianu, A.Osborn, Marian Bejat si altii, consideram ca am putea da o definitie de lucru din care reiese ca acceptam:
 CREATIVITATEA, CA ACTIVITATEA CONJUGATA A TUTUROR FUNCTIILOR PSIHICE ALE PERSOANEI (INTELECTUALE, AFECTIVE SI VOLITIVE), CONSTIENTE SI INCONSTIENTE, NATIVE SI DOBANDITE, DE ORDIN BIOLOGIC, PSIHOFIZIOLOGIC SI SOCIAL IMPLICATA IN PRODUCEREA NOULUI SI ORIGINALULUI.

 2. CONCEPTUL DE STRUCTURA CREATIVA

 Prin structura se intelege, de regula, o totalitate de parti in relatie care formeaza un tot unitar, avand o calitate noua fata de calitatile partilor componente si o functionalitate proprie. „In mod cert – considera J.Piaget – o structura este formata din elemente, dar acestea sunt subordonate legilor care caracterizeaza sistemul luat in ansamblul lui; si aceste legi, denumite ‘de compozitie’, nu se reduc la asocieri cumulative, ci confera totului, ca atare, proprietati de ansamblu distincte de cele ale elementelor”.
 Ne propunem sa subliniem care sunt partile (elementele) si in ce relatii se gasesc ele in cadrul structurilor creative. Vom considera parte a structurii creative, functia psihica: memoria, imaginatia, inteligenta, etc.  Deci functia psihica este echivalenta cu partea din structura creativa. Procesul psihic este simultan parte si functie, este deci parte functionala. Fiecare parte are o functie calitativ distincta. De pilda, memoria indeplineste functiile de inregistrare, pastrare si reactualizare a informatiei, functie calitativ diferita de cele ale imaginatiei si inteligentei.
 Desigur, partile nu sunt juxtapuse, ci conjugate, in interdependenta, intr-o varietate de relatii. Mai multe parti functionale in relatie formeaza o structura creativa. Deci, prin structura creativa vom intelege o grupare de parti functionale in relatie, care indeplineste o functie calitativ-distinctiva in producerea noului si originalului.

Structurile care conlucreaza la realizarea creativitatii, participa intr-un fel sau altul la inventii si descoperiri, poarta denumirea de EUREME (de la grecescul heuriskein=a afla – prin extensie – a descoperi).


 Partile functionale pot fi concepute ca un fel de „atomi de creativitate”, iar structurile ca adevarate „molecule de creativitate”.
Toate structurile creative (ca totalitate de parti in relatie) conjugate, vor forma psihicul (persoana) ca sistem creativ integral.
 Tinand seama de cele expuse, putem considera ca la realizarea fenomenului de creativitate conlucreaza urmatoarele eureme:
-eurema de acumulare si comprehensiune a informatiei, realizata de memorie, gandire, limbaj, interese, etc.;
-eurema de asociativ-combinatorie realizata de inteligenta, imaginatie, memorie, inconstient, etc.;
-eurema energetico-stimulatorie in cadrul careia conlucreaza pasiunea, sentimentele, motivatia, interesul, curiozitatea, forta proceselor nervoase exprimate in tipul de activitate nervoasa superioara, efortul intens si de lunga durata, vointa, curajul, trebuintele, ambitia, placerea de a descoperi, etc.;
-eurema critica realizata de gandirea analitica, de functia critica a inteligentei si constiintei, etc.;
-eurema de obiectualizare a imaginilor la care conlucreaza elemente ideativ-perceptive si motorii.

 1.Eurema de acumulare si comprehensiune a informatiei

 In cadrul acestei eureme, un rol important il are memoria in legatura indisociabila cu gandirea, limbajul, interesele, si altele. Este de presupus ca in creativitate accentul cade pe memoria logica, pe logomnema, prin care desemnam mesajul inteles, fixat in cuvant, si memorat. Astfel, gandirea si limbajul preced, intr-un fel, si pregatesc terenul memoriei. Cercetarile de psihologia memoriei dovedesc ca mesajul inteles este conservat o durata mai mare de timp, este reactualizat prompt, si folosit in contexte diferite cu maximum de eficienta. Un astfel de mesaj este necesar si util in activitatea creatoare. De aceea, in creativitate este utilizata in mai mare masura memoria de lunga durata. Datele ei sunt indelung supuse meditatiei, mai ales in sus-numita etapa de incubatie a ideilor, indispensabila activitatii creative. De altfel, intre memorie si gandire relatia este biunivoca si deosebit de activa: mesajele sunt sumar prelucrate, triate, clasificate la nivelul gandirii, dupa care sunt stocate in memorie, sunt readuse la nivelul gandirii, care continua operatia de analiza si sinteza asupra lor: le retriaza, le reclasifica, le pune in noi contexte, le reordoneaza, le completeaza, elimina pe cele superflue, etc., dupa care le transfera iar in memorie pentru o perioada mai lunga sau mai scurta pentru a reveni apoi la ele. Tinand cont de faptul ca in vederea activitatii creative este receptionata o mare cantitate de informatie (de obicei mai multa decat poate fi folosita in creativitatea imediata), se cere ca filtrarea ei sa se faca cu maximum de eficienta. Suprasaturatia informationala poate sa fie la fel de daunatoare in creativitate ca si deficitul informational. Clasificarea mesajelor se cere facuta cu maximum de precizie spre a putea fi gasite si eforate cu usurinta, in vederea utilizarii lor eficiente in activitatea creativa. Cercetarile de psihologia memoriei pun in evidenta faptul ca memorarea se realizeaza in functie de interes, in speta, de intersul creativ. El functioneaza ca un filtru, ce realizeaza o prima selectie si clasificare informationala.
Nu exista cercetari experimentale care sa ne informeze cu certitudine daca se poate face o corelatie directa de proportionalitate intre cantitatea de informatie si creativitate. Dupa opinia lui Alex Osborn, cantitatea produce calitatea. Cu cat avem mai multe date – considera autorul – cu atat sansa este mai mare ca printre ele sa fie si informatia relevanta, de natura sa finalizeze actul sau procesul creativ: „este aproape axiomatica teza dupa care cantitatea produce calitate in ideatie. Logica si matematica  ilustreaza adevarul ca, cu cat producem mai multe idei, cu atat suntem mai aproape de a o elabora si pe cea buna. Tot atat de adevarat este ca cele mai bune idei, rareori devin primele”. Probabil ca aceste cunsideratii ale lui Osborn sunt valabile pentru creatorul obisnuit. In ceea ce priveste geniile creatoare, unii autori considera ca ele sunt refractare la acumularea excesiva de informatie. Charles Nicolle ajunge sa afirme ca „geniul inventiv nu este in stare sa inmagazineze cunostinte si ca spiritul inventiv poate fi omorat de un invatamant deficitar, de eruditie si de opiniile inradacinate”. Se poate spune cu mai mult temei ca geniul inventiv nu memoreaza cunostinte nerelevante. Dar fara o oarecare cantitate de cunostinte, geniul creativ nu poate fi conceput asa cum spune Lucretius in de rerum natura, „din nimic nu se naste ceva, nici chiar prin vointa zeilor”. Geniul prezinta anumite particularitati in creatie: la o cantitate relativ mica de mesaj provenit din afara, el adauga o mare cantitate de creativitate din interiorul sau. Indicele de creativitate este determinat nu numai de cantitatea de informatii intrata in sistemul uman, si nu atat de ea, cat de valoarea productiva (inventiva ce se realizeaza la nivelul verigii centrale prin conlucrarea sistemului de eureme, prin forta, amplitudinea si potentialul lor, prin travaliul mental ridicat.

2.Eurema asociativ-combinatorie

 Este realizata in cea mai mare masura de cuplul imaginatie-inteligenta. Combinarea informatiilor intrate in sistemul uman este de natura sa contribuie, in mare masura la realizarea noului si originalului. In acest sens, A.Osborn arata: „combinarea e adeseori numita esenta imaginatiei creatoare”.
Este de presupus ca in acest joc combinatoriu intervin legi probabilistice, fenomene aleatorii si necesare precum si procedee extrase din experienta sau independente de ea. Combinarea noua si originala se realizeaza tocmai prin abaterea de la schema data prin experienta. La situatii identice combinarea ideativ-comportamentala va fi identica schemei care in repetate randuri a asigurat succesul organismului. Dar se ivesc situatii noi, dinamice, neprevazute, ce se cer solutionate corespunzator. La situatii variabile persoana creativa raspunde cu strategii variabile. In acest caz se manifesta „experimentarile mentale” de elaborari si reelaborari, de combinari si recombinari. Noul si originalul se nasc la antipodul schemei stereotipe, sunt antischema, ele se realizeaza prin combinatii variabile la situatii variabile prin elaborarea de n-solutii la una si aceeasi situatie. Comportamentul necreativ se caracterizeaza prin aplicarea unor scheme non-variabile la situatii variabile prin incapacitatea de a gasi solutia optima.
 Creativitatea consta tocmai in elaborarea de strategii combinatorii noi la situatii noi, si uneori in elaborarea de strategii posibile la situatii probabile.
 Imaginatia are capacitatea de a anticipa realul, de a-l prefigura, de a vedea viitorul cu ochii prezentului. Gratie ei, facem saltul de pe coordonata prezentului pe aceea a viitorului, vedem cu ochii mintii nu realul, ci posibilul, nu actualul, ci perspectiva. Desigur, ca sa combini trebuie sa ai ce combina. Se considera ca, cu cat cantitatea de cunostinte este mai mare, cu atat sansele de a gasi combinatii noi si originale sint mai marei. Capacitatea combinatorie este pusa in dependenta de cantitatea de cunostinte oarecum divergente, care sunt de natura sa faciliteze jocul asociativ combinatoriu, analogiile multiple: „… combinatiile originale apar cu mai mare probabilitate, atunci cand diapazonul cunostintelor noastre cuprinde domenii apropiate sau chiar mai indepartate ale cercetarii”.
Creativitatea care presupune noul si originalul se realizeaza la confluenta informatiilor inedite intrate in sistem, cu cele existente deja. Aceste informatii inedite pot restructura in modalitati diferite vechile combinatii, le pot pune in ipostaze noi, in noi raporturi si relatii, pot evidentia noi fatete si aspecte (pana atunci ascunse), generand pe aceasta cale elemante creative noi si originale. Una din functiile psihice care-si disputa intaietatea cu imaginatia in creativitate este inteligenta. Ea are o pondere mare in creativitate in raport cu alte componente ale acesteia. Se pare ca inteligenta functioneaza aici in stransa legatura cu imaginatia, ele actionand complementar.
Este de presupus ca inteligenta indeplineste o functie relationala in cadrul combinatoricii creative. „Desigur ca inteligenta este un proces de prindere de relatii, insosi cuvantul spune: intelligere sau inteliegere de la legere=a incheia, a asambla, a alege, acelasi cu romanescul ‘a intelege’ inseamna a stabili selectiv anumite legaturi… Inteligenta este procesul prinderii de relatii corespunzatoare intr-o situatie relativ noua, detasand parti din experienta trecuta sau facuta pe loc, integrandu-le intr-un nou asamblaj si actionand in consecinta ori de cate ori este cazul”.
Alfred Binet considera ca inteligenta se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi: perceptie corecta si rapida, directionarea gandirii, functia critica, inventivitatea, la care Mihai Ralea a mai adaugat comprehensiunea si obiectivitatea.
Am putea sublinia ca in cadrul euremei asociativ-combinatorii, imaginatia participa in mare masura la realizarea functiei combinative, iar inteligenta la realizarea functiei asociative (relationale).
In domeniul creativitatii tehnice ingineresti, Edison avea o foarte mare capacitate asociativ-combinatorie: „…intr-o zi, el ceru inginerilor sa-I schiteze trei planuri de masini. Cand planurile fura gata, Edison le cerceta si-si dadu indata seama ca nu pretuia nici unul doi bani.
–Nu puteti sa intocmiti alte planuri?
–Imposibil, raspunsera inginerii.
–Sunteti siguri?
–Absolut siguri.
–Bine, zise Edison, apoi isi vazu de treaba.
Peste doua zile veni in cabinetul inginerilor si depuse pe masa lor 48 de planuri de masini, intemeiate pe aceleasi principii tehnice. Inginerii cu diplome si studii stralucite in strainatate ramase cu gurile cascate, in fata omului care fusese izgonit de la scoala, fara sa ispraveasca macar 4 clase primare”.
Alaturi de imaginatie, inteligenta si, in stransa legatura cu ele, in cadrul euremei asociativ-combinatorii, mai participa si alte procese, ca de pilda intuitia. Din perspectiva combinatoricii creative, intuitia poate fi caracterizata ca fiind realizarea unei combinatii informationale reusite care a dus la o solutie noua si originala. Ea ne apare cu o stare de iluminare brusca, de surprindere a unei relatii creative fundamentale, de clasificare a unei probleme de gasire a unei cai indelung cautate.
Este concludenta in acest sens intuitia creativa a lui H.Coanda in descoperirea efectului care-i poarta numele. Cu ocazia zborului din 16 Dec. 1910, Coanda observa inspaimantat cum „flacarile jeturilor au inceput sa se abata pe deasupra fuselajului de lemn, punand in pericol aparatul”. Este interesant de consemnat ca acest fapt de observatie inregistrat in 1910 a trebuit sa aiba o perioada de incubatie de 20 de ani, pentru a trece din fapt de observatie in fapt stiintific. Iata in ce imprejurari s-a petrecut acest lucru: „… intr-o zi, aflandu-ma in baie, ma jucam amuzat cu picaturile de apa. Am observat ca picatura de apa vine si se prelinge de-a lungul degetului la fel ca jetul flacarilor, atunci, la Issy les Moulineaux, de-a lungul fuselajului avionului meu. Atunci m-am luminat; m-am lamurit de-a binelea, ca acest lucru este in legatura directa cu ceea ce s-a intamplat cu jetul ce venea asupra aparatului cu care zburam in 1910, cel fara elice, si al carui trist sfarsit il cunoasteti. Desluseam acum, in baie, mersul fluidului. …”
De ce oare a fost necesara o perioada de incubatie atat de lunga? Ce mecanisme ale creativitatii au operat atata timp asupra faptului de observatie? In ce mod a conlucrat constientul si inconstientul in descoperirea facuta? De ce tocmai in acel timp si in acel loc s-au produs analogia si intuitia luminatoare? Sunt intrebari la care teoria creativitatii trebuie sa gaseasca un raspuns constient.
Asadar, alaturi de intuitie, in cadrul euremei asociativ-combinatorie, trebuie luata in consideratie si analogia care indeplineste o functie relationala, de transfer informational de la o combinatorie la alta.
O functie combinatorie indeplineste si inconstientul. Este necesara o intensa activitate creativa la nivelul constiintei, bazata pe un inalt travaliu psihic constient, cu dorinta arzatoare de a rezolva problema, de a gasi solutia creatoare, desfasurata pe o durata intinsa de timp, ca astfel sa fie determinat si inconstientul sa lucreze, in continuarea constiintei. Inseamna ca numai dupa ce activitatea la nivelul constiintei a fost incheiata, abia atunci inconstientul incepe sa lucreze. Este de presupus ca daca travaliul creativ atinge un maximum la nivelul constiintei, combinatorica constienta realizeaza jonctiunea cu combinatorica inconstientului care o continua pe prima. Combinatorica constienta si cea inconstienta sunt complementare. „Psihologia actului creator in activitatea stiintifica presupune o indelungata acumulare de fapte in stare de veghe, a meditatiei concentrate indelung asupra acelorasi probleme, care, ramanand nerezolvate in zona vietii constiente, isi continua subteran elaborarea prin imbinarile creatoare ale subconstientului. Subconstientul primeste in acest mod un material de la starea de veghe pe care-l prelucreaza si-l impune mai tarziu activitatii constiente sub forma de solutie pe care gandul o reia, o adanceste, si o formuleaza”.
Se poate presupune ca relatia functionala dintre constiinta si inconstient se realizeaza pe principiul conexiunii inverse. Conlucrarea dintre constiinta si inconstient se face printr-o succesiune de feed-back-uri. Dupa o activitate laborioasa intensa, desfasurata la nivelul constiintei, problemele nerezolvate sunt transferate inconstientului care continua activitatea combinatorie, transmitand permanent constiintei, prin conexiune inversa, scheme-solutii. Constiinta indeplineste functia unei instante care valideaza multilateral solutia adevarata, falsa, certa, incerta, consistenta, inconsistenta, etc., sub raport axiologic (valoare, nonvaloare); de eficienta (eficienta, neeficienta); dpdv etic (buna, rea); ca finalitate (daca solutia concorda sau nu cu scopul urmarit), etc..
Procesul de elaborare nu se incheie cu solutia, ci abia incepe cu ea. Solutia trebuie incadrata in contextul unor fapte. Constiinta reprezinta momentul initial sau/si final in creativitate. Chiar si atunci cand creativitatea cunoaste oelaborare inconstienta cu intuitia tot in inconstient – sau in cazul intuitiilor de predictie „de ghicire” anterioare rationamentului constient – participarea finala a constiintei este obligatorie; rolul constiintei este de instanta suprema in fenomenul de creativitatea.

 3.Eurema energetica-stimulatorie

Aceasta eurema este formata dintr-o multitudinde de fenomene si procese psihice, care, impreuna, indeplinesc functia de dinamizare creativa a apersoanei. Creativitatea implica atat componenta intelectuala cat si pe cele afective-volitive. Eurema de acumulare si comprehensiune a informatiei si cea asociativ-combinatorie se desfasoara pe un fond energetic amplificat, cere un mare travaliu psihic, un consum energetic foarte mare, solicita mobilizarea tuturor potentelor energetice si dirijarea lor spre actul si procesul creativ. Combinatorica creativa se infaptuieste pe fondul unor fenomene psihice dominatoare, cum ar fi: pasiunea, succesul, interesul, curiozitatea, vointa (capacitatea de effort), curajul (cutezanta), dorinta, ambitia, etc.. Creativitatea se desfasoara dpdv psihofiziologic, pe un tonus cerebral ridicat, care genereaza si intretine starea de continua concentrare, dirijata de vointa. O vointa puternica este generatoare de potente creative: „aproape fiecare dintre noi poate sa-si conduca mintea intr-un mod mai eficient decat o face in mod obisnuit. Intr-o masura mai mare sau mai mica, cu totii suntem inzestrati cu puterea vointei, si aiceasta este cheia efortului creator”.
Edison, mare inventator in domeniul ingineriei avea multa dreptate dintr-un punct de vedere cand spunea ca geniul este 1% inspiratie si 99% transpiratie. El insusi era un exemplu in acest sens. Furat de munca si de preocuparile sale creative, uita de sine, a uitat chiar si ziua cand trebuia sa participe la propria-I casatorie. „Cand cumnatul sau ii aduse aminte ca fericitul eveniment se desfasura in salon fara el, sari drept in picioare si-si lovi fruntea cu palma:
–Extraordinar! Asta nu mi s-a mai intamplat! Iti multumesc ca ai venit sa ma iei.”
Nasterea ideilor noi si originale se realizeaza printr-un effort prometeic si sisific chin. Efortul uneori dramatic tine de esenta creativitatii si a persoanei creative. Cine nu este capabil si dispus sa-l faca n-are pentru ce bate la poarta templului creatiei.
Munca l-a creat pe om – in sens antropologic – iar omul, inzestrat cu harul muncii, cu potente creative, devine fiinta prin excelenta creatoare. Efortul creativ se concentreaza in zecile, chiar sutele (uneori) de incercari neizbutite, care apropie pe individ de tinta, pana cand apare solutia noua si originala, numita uneori inspiratia. Ea este de fapt rezultanta efortului creativ facut moment de moment, care, prin progresele partiale acumulate, genereaza, la un moment dat, aceasta strafulgerare intuitiva.
Vointa, exprimata prin capacitatea de effort creativ, se conjuga adesea, in mod fericit, cu pasiunea creativa. Aceasta din urma se poate naste in insasi munca creativa, care apoi sa devina suport dinamizator al acesteia, sau, poate sa-i preexiste. Pasiunea este forta emotionala care propulseaza persoana si o sustine energetic si moral in indelungata expeditie creativa.
Alt mare spirit creativ si creator, Hegel, considera ca „nimic mare nu s-a indeplinit fara pasiune, si nici nu poate fi indeplinit fara ea”.
Marea pasiune poate duce la fenomenul ce este numit „minimalizarea psihica a efortului”. Sub impulsul pasiunii, munca creativa poate sa para mai usoara, desi ramane la fel de grea, timpul consacrat creatiei poate sa para mai scurt, comprimandu-se in plan subiectiv, desi la modul fizic ramane identic cu sine. Pe de alta parte, pasiunea puternica duce la simplificarea energiei si a capacitatii de efort. Cand exista o mare si statornica pasiune, fortele psihice si fizice se inzecesc, obstacolele devin mai usor de depasit.
Bertrand Russell punea pasiunea la baza conduitei intregii sale bieti si activitati creative: „trei pasiuni simple dar coplesitoare mi-au carmuit viata: setea de dragoste, dorinta de cunoastere, si nemarginita mila pentru suferintele omenirii”.
Munca incununata de succes procura o stare tonica de multumire si de placere pe care o cunoaste numai acela care munceste cu daruire deplina.

 4.EUREMA CRITICA

Se impune o conlucrare intre imaginatie si gandirea critica care judeca, compara, analizeaza, apreciaza, aproba sau respinge total sau partial produsele imaginatiei. In creativitate si in actul de creatie, este foarte necesar ca intre functia imaginativa si cea critica sa existe un echilibru. Hipertrofierea functiei critice va duce la anularea ideilor aflate in germen – fenomen specific persoanelor inventiv-ideative, dar finalmente neproductive. Hipertrofierea functiei imaginative, in lipsa unei corelatii echilibrate cu cea critica va duce la fabulatie. Comentand relatia dintre imaginatie si gandirea fizica, A.Osborn consemneaza ca intelectul nostru este dual:
-pe de-o parte o facultate critica care analizeaza, compara, alege;
-pe de alta parte o facultate creativa, care vizualizeaza, prevede, si genereaza idei.
Facultatea critica traseaza drum imaginatiei, iar aceasta lumineaza demersul rational.

 5.EUREMA IDEATIV-PERCEPTIVA

Eurema ideativ-perceptiva si de obiectualizare a imaginilor se identifica cu asa-numitul fenomen al imaginii vizuale – capacitatea de a vizualiza ideile. Acest fenomen este reversibil – putem vorbi de o vizualizare a ideilor, dar si de o idealizare (in sens de logicizare) a imaginilor, adica de o convertire a lor in idei.
Din perspectiva gnoseologica, in primul plan apare fenomenul de logicizare a imaginilor. Dar din punct de vedere al psihologiei invatarii ne intereseaza ambele aspecte, si mai ales fenomenul de vizualizare a ideilor. In continuare, ideea imaginii trebuie sa-si gaseasca corespondentul intr-un obiect. Un fenomen de miscare a gandirii de la abstract la concret se realizeaza tocmai prin vizualizarea ideilor si prin obiectualizarea imaginilor.

 TIPOLOGII CREATIVE

Activitatea de invatare scoate in evidenta urmatoarele tipuri creative:
-Tipul necreativ.  La o capacitate mica de stocare a informatiilor (cunostinte relativ putine) se poate asocia o capacitate combinatorie mica pe un fond energetic stimulatoriu scazut.
-Tipul necreativ-volitiv.  In cazul fondului energetic stimulatoriu relativ ridicat s-ar putea sa avem de-a face cu elevi care vor sa realizeze ceva, cheltuiesc energie, se framanta, dar rezultatele nu sunt pe masura cantitatii de energie cheltuita. Este vorba de o energie neproductiva, ineficienta, ce trebuie canalizata spre alte activitati decat cele creative. Pe acesti elevi ii putem aprecia ca „vor, dar nu pot”; la ei predomina latura afectiv-motivationala in detrimentul celorlalte, mai ales a celei combinatorii.
-Tipul cumulativ. Avem de-a face cu elevi care stocheaza multe cunostinte, din domenii variate, dar care se gasesc in imposibilitatea de a le combina intr-o maniera noua si originala spre a crea ceva. Sunt elevi instruiti, cu un volum apreciabil de cunostinte, dar sterili, neproductivi. Acest tip cumulativ poate fi un elev volitiv, care dispune de un font energetic motivational ce se manifesta preponederent in acumularea de fapte.
-Tipul combinativ-volitiv.  O cantitate relativ mica de informatie (cunostinte nu prea bogate), s-ar putea sa se asocieze la unii elevi cu o mare capacitate combinatorie, ceea ce le-ar permite sa realizeze un indice de creativitate mediu sau chiar ridicat. Sunt elevi cu o fantezie bogata si inteligenta prodigioasa, care creaza parca din nimic. Ei prind „din zbor” cunostintele transmise, au capacitatea de a realiza lucrari inedite in planul creativitatii. Ei isi confrunta si sustin cu tarie opiniile, militeaza permanent pentru transpunerea lor in fapt. Planul si realizarea lor creatoare se suprapun.
-Tipul combinativ-nevolitiv

Elevul ce se incadreaza intr-un asemenea tip, intruneste toate calitatile de ordin combinativ, dar mai putin disponibilitatile volitive. Din cauza lipsei de energie, cele mai multe realizari creative raman in stadiul de proiect, neputand sa le finalizeze.
Tipul cumulativ-combinativ-volitiv. 

 O cantitate mare de informatie, cunostinte multe, profunde si variate, se pot asocia cu o mare capacitate combinatorie pe un fond energetic stimulatoriu ridicat. Suntem in fata geniului creativ. Sunt cazurile cele mai fericite, dar cele mai rare. Elevii ce apartin acestui tip nu raman de obicei la un singur obiect de invatamant, ci tind sa iradieze si in celelalte. Cu cat anargia lor este mai mare, cu atat capacitatea de a se manifesta multilateral, de a crea multe elemente noi si originale, de a le finaliza, este mai mare.
Tipul combinativ-imaginativ. 

Luand in consideratie eurema critica, putem intalni si un asemenea tip, la care functia critica opereaza in fedicit. Functia combinatorie lucrand in exces, imaginatia sa foarte bogata iese adesea din sfera posibilului, trecand in domeniul visului irealizabil. Sunt elevi cu idei fanteziste, nerealiste.
Tipul combinativ-critic. 

 La acesta, imaginatia si gandirea critica se gasesc in echilibri. Imaginatia are curs liber, apoi este supusa cenzurii severe a ratiunii. Asemenea elevi au idei fecunde, realiste, noi, si originale.
Tipul combinativ-hipercritic

 La un asemenea tip, functia critica se realizeaza in exces. Fantezia si inteligenta lui pot produce idei noi si originale, dar majoritatea lor sunt ucise in embrion , deci creativitatea, in cele din urma, este nula.
Tipul ideativ 

Este vorba de acei elevi la care predomina latura ideativa, avand la baza eureme de acumulare si comprehensiune, eurema asociativ-combinatorie. Sunt indicati pentru activitati de conceptie, deoarece gasesc solutii ingenioase in variate situatii.
Tipul ideativ-imagistic

 La cei care apartin acestui tip, ideatia si capacitatea de vizualizare a ideilor sunt in echilibru. Orice idee are posibilitatea de a fi vizualizata.
Tipul imaginistic

 Este dominat de vizualizarea ideilor si are mai putin capacitatea de a elabora idei noi si originale. Asemenea elevi au vocatie pentru transpunerea originala a ideilor altora.
Tipul ideativ-imagistic-obiectual

Are ca nota specifica armonia intre structura ideativa imagistica si obiectuala. Elevii acestui tip elaboreaza idei noi si originale, le pot vizualiza si transpune in practica. Este ca si in domeniul muzicii cand, uneori, aceeasi persoana intruneste compozitorul, dirijorul, si interpretul.

 METODE DE DEZVOLTARE A CREATIVITATII IN SCOALA

 Climatul de creativitate este mult mai dificil de realizat decat climatul obisnuit de studiu si transmitere a informatiei al invatamantului traditional, presupune prevederea de situatii apte sa stimuleze curiozitatea, confruntarile, spiritul de investigatie si de cautare a unor solutii originale.
Psihologii formuleaza observatii convergente catre ideea ca dezvoltarea creativitatii presupune stimularea la elevi a curajului de a emite ipoteze, chiar hazardate (evident nu absurde), capacitatea de a aprecia in ce masura este plauzibila o anume ipoteza, de a elabora o strategie de lucru si nu de a astepta de-a gata o solutie.
A dezvolta capacitatile creative ale gandirii, inseamna a cultiva flexibilitatea, abilitatea de a gandt abstract, originalitatea, fluiditatea expunerii ideilor, capacitatea de a stabili asemanari si deosebiri, disponibilitatile de elaborare, organizare, reordonare.
Acad. Alexandru Rosca, considera ca in acest lant veriga centrala este flexibilitatea gandirii, calitate care depinde de modul in care inteligenta a fost solicitata si cultivata in directia rezolvarii problemelor prin dezvoltarea initiativei, independentei, originalitatii, capacitatii de investigatie.
O metoda bine structurata pentru antrenarea indivizilor sau a grupurilor in vederea unei rezolvari creatoare a problemelor a fost dezvoltata in lucrarea „Synectica” de W.J.J.Gordon (1961). Cuvantul „sinectica” are originea in limba greaca, si inseamna strangerea la olalta a unor elemente diverse. Metoda sinectica foloseste 2 operatii de baza:
-sa faca ca un lucru „ciudat” sa-ti devina familiar
-sa faca ca obisnuitul sa devina „ciudat”.
Prima operatie implica intelegerea problemei – in esenta este o faza analitica. Cea de-a doua inseamna o orientare complet noua in care actioneaza trei mecanisme, cu caracter analog: analogie personala, analogie directa, analogie simbolica.
Analogia personala consta in capacitatea elevului de a se transpune in situatia si elementele problemei, de a personifica termenul problemei, modalitate pe care indivizii, de obicei nu o fac datorita unui control foarte rigid, unui comportament rational excesiv.
Analogia directa se refera la comparatia faptelor, ideilor, a descoperirilor stiintifice, apartinand a doua domenii diferite, dar in acelasi timp foarte asemanatoare. Spre exemplu, asemanarea unei orgi cu o masina de scris, sau expresia lui Shiller, care afirma „pentru mine conceptia la inceput nu are un obiect clar si definit, aceasta apare mai tarziu, la inceput este o stare muzicala, apoi urmeaza o stare de o idee poetica”.
Analogia simbolica impune subiectului renuntarea la simbolurile obisnuite, si crearea de noi simboluri prin care sa se reprezinte elementele unei situatii-problema. Putem exemplifica: pentru „tinta” se foloseste simbolul „dorinta concentrata”; pentru „roata” se foloseste simbolul „intermitenta controlata”, etc.. Fantezia este incurajata.
Pornind de la aceste indicatii ale sinecticii, precizam ca invatarea creativa presupune o asemenea ghidare a elevului, incat el sa ajunga sa caute si sa rezolve deliberat situatii problematice, sa manifeste activ acea tendinta de a explica situatiile necunoscute, sa le abordeze din unghiuri diferite, multiple.
Ca cerinta a unei invatari de tip creativ, este problematizarea intensiva si sistematica, crearea unei motivatii superioare, ca sa propulseze activitatea intelectuala a elevului, sa-i anime curiozitatea, sa caute situatii pline de tensiune intelectuala.
Elevul fiind stimulat si dirijat in asa fel incat efortul sau intelectual in procesul invatarii sa depaseasca un anumit set format, sa intrevada posibilitatea de rezolvare mai interesanta, mai atractiva, mai eleganta si mai eficienta, va ajunge la eliberarea de stilul habitual, la abordarile specifice stilului creator in invatare.
Avand in vedere ca abilitatile creative pot fi influentate, antrenate, cultivate, ni se pare oportun a mentiona anumite premise ce pot fi considerate drept cerinte specifice invatarii creative. Astfel:
-profesorul sa insufle elevilor – prin modul de prezentare a informatiilor, prin stilul sau de gandire, prin specificul solicitarilor formulate pentru elevi – o atitudine si un stil de gandure creator, liber, independent.
-a stimula, orienta si incita gandirea elevilor spre nou, spre neexplorat.
-asigurarea unei atmosfere permisive, care sa ofere elevilor acel climat optim in manifestarea lor libera, spontana, fara frica de a gresi, de a primi sanctiunea, aprecierea critica imediata, crearea unei atmosfere de explorare independenta, increzatoare, si netulburata.
-directionarea potentialului creativ al elevilor spre acele zone in care ei au sansele cele mai mari de manifestare eficienta, de realizare efectiva.
-un alt obiectiv cu implicatii psihologice si cu efecte importante dpdev practic, pedagogic, este cultivarea increderii in sine, incurajarea efortului creator al elevilor, inca de la primele lor manifestari.
-activismul permanent al gandirii care nu poate fi un stil obositor, ci un effort intelectual ce produce satisfactie, contribuie la cultivarea spiritului de initiativa, la formarea abilitatii de a aborda problemele intreprinzator si dinamic.
-cultivarea unei atitudini specifice fata de risc. Oamenii obisnuiti devin anxiosi si nesiguri in fata noului, in timp ce in creatie, riscul temporar, dezordinea si ambiguitatea, creaza tensiuni intelectuale.

G.  Guita

Tipuri de invatare

Posted: ianuarie 9, 2007 in filosofie, filozofie, logica, politica

    
  Tipologia învătării potrivit conceptiei lui R.Gagne

  În conceptia lui R. Gagne dezvoltarea umană apare ca efect, ca schimbare de lungă durată, pe care subiectul o datorează atât învătării cât sI cresterii. Învătarea nu se face oricum, ci se bazează pe o serie ordonată sI aditivă de capacităti. Ierarhizarea acestor capacităti de face în baza criteriului trecerii succesive de la învătarea capacitătilor simple, la cele complexe, generale.
 Întreg ansamblul de capacităti pe care-l posedă subiectul pentru R.Gagne reprezintă conditiile interne. Acestea se deosebesc de conditiile externe a căror actiune este independentă de subiect. Având în vedere varietatea conditiilor externe, R.Gagne consideră că există tot atâtea forme sau tipuri de învătare.
 Principalele tipuri de învătare sunt:
1. învătarea de semnale; 
2. învătarea stimul-răspuns;
3. învătare de tipul înlăntuirilor;
4.  învătarea asociativă-verbală;
5. învătarea prin discriminare;
6.învătarea notiunilor;
7. învătarea de reguli sau de principii;
8. învătarea socială.

 1. Învătarea de semnale este larg răspîndită atît la animalele domestice cît si la om (cîinele fuge din mijlocul soselelor atunci cînd aude semnale ce avertizează apropierea unui automobil).
 Conditia esentială pentru ca învătarea semnalului să aibă loc este să se asigure o prezentare aproape simultană a 2 forme de stimulare:
1.  stimulul produce o reactie generală, asa cum vrem să obtinem si
2.  stimulul semnal.
 Învătarea are un caracter involuntar si se concretizează în răspunsuri care nu se află sub control voluntar. Este cunoscută sub denumirea de conditionare clasică si a fost descrisă pentru prima dată la sfîrsitul secolului al XIX lea de I.V.Pavlov. În pedagogie acest model a fost aplicat de J.B. Watson, fondatorul behaviorismului.
 

2.  Învătarea stimul-răspuns
 Este un alt tip fundamental de învătare care face posibil ca individul să realizeze o actiune atunci cînd doreste să dea un răspuns precis la un stimul discriminat.
 Ed. Thorndike l-a denumit învătarea prin incercare si eroare, Skinner, învătarea operantă, Kimble, învătarea instrumentală.
 Asa cum arată si denumirea acestui tip de învătare se desprind 2 caracteristici:
1.  o astfel de învătare se referă la o singură legătură între stimul si răspuns nu la legături multiple;
2.  stimulul si răspunsul apar total legate într-un mod care nu se întîlneste la tipul de învătare anterior.
 Învătarea sub formă de asociere a răspunsului a reactiei la stimul depinde de ceea ce se întîmplă după o reactie, anume dacă are loc recompensa sau întărirea.
 Întărirea, recompensa facilitează învătarea fie că este esentială sau nu întrucît face ca o manifestare de comportament deja caracteristică individului să apară mai frecvent.
 Tehnicile de întărire stau la baza instruirii programate. Vîrsta ca si mediul din care provine elevul influentează aplicabilitatea si semnificatia tipurilor de întărire. Acest tip de învătare generează, guvernează formarea deprinderilor de pronuntie la copilul mic, de pronuntare într-o limbă străină la adulti (pentru adulti, întărirea fiind compararea propriei pronuntii cu cea a unui specialist). Mai mult chiar, o activitate preferată poate servi ca întărire pentru una mai putin preferată cu conditia să o facem pe prima dependentă de săvîrsirea celei de a doua.
 
3.  Învătare de tipul înlăntuirilor

 Înlăntuirea este un tip special de învătare larg aplicată la toate vîrstele. Are la bază legarea a două sau mai multe reactii de tipul stimul-răspuns învătate anterior.
 Actiunea care urmează să fie învătată reprezintă o succesiune de acte. Fiecare din aceste acte a fost învătat anterior dar în acest caz al înlăntuirii esentialul este respectarea ordinii lor, asigurarea întăririi întregului lant  si a reusitei ultimei verigi. Aceasta trebuie să conducă la satisfactie, să fie întărită. Pentru dirijarea succesiunii executiei se apelează la indicii ajutătoare exterioare, necesare mai ales în selectia verigilor exacte ale lantului si la instructiuni verbale. Atunci cînd instructiunea verbală este autoadministrată devine parte integrantă a înlăntuirii ce trebuie însusită. O altă conditie este contiguitatea adică executarea actelor într-o succesiune temporală strictă fără întreruperi, ezitări, întîrzieri.
 
 
4.  Învătarea asociativă-verbală
 Cu toate că sunetele pe care le produce omul sunt în număr limitat, modelele obtinute prin combinarea lor sunt de o diversitate practic nelimitată.
 Asociatia verbală reprezintă învătarea de lanturi verbale. Cele mai simple înlăntuiri verbale sunt reprezentate de activitatea de denumire a unui obiect. În acest caz se constituie un lant cu cel putin 2 verigi: prima este o relatie care leagă aparitia obiectului de un răspuns rezultat din observarea unor aspecte ale obiectelor, iar a doua este o conexiune care face ca individul să se autostimuleze si să denumească obiectul.
 Învătarea eficientă a asociatiilor vebale necesită folosirea unor verigi intermediare care au rol de mediere sau de codificare. Aceste verigi se produc în intimitatea celui care învată, sunt implcite su nu se manifestă în comportamentul exterior, explicit.
  
5.  Învătarea prin discriminare
 Acest tip de învătare este impus de faptul că indivul înca din primii ani ai vietii trebuie să stie să dea n răspunsuri de identificare diferite la tot atît de multi stimuli care prezintă într-o măsură mai mică sau mai mare similitudini din punct de vedere fizic.
 Cu toate că învătarea fiecărei conexiuni stimul-răspuns este un eveniment simplu, conexiunile au tendinta de a se interfera cu orice altă retinere. Ni se cere să distingem de-a lungul întregii vieti de la culori, forme geometrice, texturi, distante la tesuturi anatomice, mărimea stelelor, modele de structuri moleculare. Învătarea discriminării sprijină modelele perceptive privind: obiectele, spatiul, evenimentele, imaginile si simbolurile.
 În acest cadru trebuie să se opereze cu trăsături distinctive ale obiectelor. Învătarea literelor, a numerelor reprezintă o învătare de discriminare multiplă pe măsură ce se avansează în învătare, probabilitătile de confuzie provocate de dificultăti în discriminare sporesc.
 De o importantă majoră este dezvoltarea preciziei de discriminare a stimulilor prin învătarea lor prealabilă.

6.  Învătarea notiunilor
 Se referă la însusirea clasificărilor proprietătilor obiectelor si fenomenelor, evenimentelor.
  Notiunile sunt concrete si definite (abstracte).
 Notiunile concrete se referă la clase de obiecte observabile sau la calităti ale obiectelor.
 Însusindu-si o notiune, individul devine capabil să generalizeze această notiune asupra altor situatii-stimul care nu au avut rol în învătarea propriu-zisă. Efectul învătării notiunilor este de a elibera individul de sub controlul exercitat de stimulii specifici. În învătarea notiunilor ca instrumente ale gîndirii si comunicării nu trebuie să se piardă din vedere faptul că ele au referinte concrete. Învătarea prin actiune, învătarea în laborator preîntîmpină pericolul superficialitătii verbale. Învătarea corectă a notiunilor este hotărîtoare pentru om, întrucît acesta citeste în termeni notionali, comunică, gîndeste, interrelationează prin notiuni.
 Subiectii curiosi, interesati de prestatia activitătii de învătare la nivel ridicat de analiză, comparatie sunt mai atrasi de metodele de descoperire. Conditia internă, fundamentală pentru însusirea lantului de notiuni care alcătuiesc regula sau principiul este cunoasterea temeinică a notiunilor. Alte conditii sunt: instruirea verbală, reamintirea conceptelor folosirea unor puncte de sprijin verbale pentru ordonarea corectă a notiunilor.
 
  7. Învătarea de reguli sau de principii;
 În termenii cei mai simpli, o regulă este un lant de concepte care formează ceea ce în general denumim cunostinte.
 Conceptul este unitatea iar regula, principiul reprezintă relationarea utilă a unitătilor conceptuale. De aceea învătarea regulilor este dependentă de învătarea conceptelor componente.
 Înlăntuirea conceptelor în perspectiva formulării principiilor se poate face cel putin prin două metode principale:
1.  se porneste de la pronuntarea principiului, desprinderea caracteristicilor si apoi specificarea posibilitătilor sale aplicative în actiuni directe si implicite (metoda deductivă);
2.  fie se prezintă împrejurări, experiente în care se operează principiul de către profesor iar elevii sunt solicitati să combine conceptele în ordinea adecvată (metoda inductivă sau a descopunerii dirijate).
 Tehnicile deductive de predare sunt adecvate pentru retinerea faptică a principiului iar tehnica de descoperire dirijată stimulează învătarea independentă de către subiect. În alegerea metodei trebuie să se ia în vedere suportul motivational al celui care învată.
 
8.  Învătarea socială
 Are drept obiect asimilarea unor modele comportamentale, a noi modele comportamentale, a noi forme si scheme de interactiune interpersonală si prin aceasta a noi trăsături de personalitate.
 În sens larg, toată învătarea umană este socială pentru că se petrece în contexte culturale si este dirijată de modele educationale. Există o învătare socială în sens restrîns specializată în a face experienta legăturii cu realitatea, cu valorile si normele interpsihologice. În învătarea socială există si un nivel socioperceptiv, de imitare spontană, necritică a modelului bazat pe imagini, conduite interpersonale, pe impulsuri motivationale situative, nivel întîlnit mai ales va vîrstele mici.
 El poate fi întîlnit chiar si la preadolescenti si adolescenti unde nu mai este vorba de lipsa de experientă socială ca la cei mici, ci de absenta cultivării pîrghiilor de autocontrol din cauza unui deficit educational.
 Există si un nivel sociognostic al învătării sociale definitorii pentru adolescenti, ghidat de modelele furnizate de educator în mod constient. În acest caz partenerii intercomunică, se interapreciază se atrag în baza similitudinii unor calităti cu profundă rezonantă morală care emerg din interior.
 Bandura sustine că în toate tipurile de modelare de la imitarea unei simple actiuni la reproducerea comportamentului social complex sunt implicate patru deprinderi mediatoare:
1.  orientarea atentiei asupra aspectelor relevante ale comportamentului;
2.  retinerea trăsăturilor critice ale performantei mnezice;
3.  copierea comportamentului modelului;
4.  motivatia de a reproduce comportamentul observat si justificarea ei sub forma recompensei interne, externe sau substitutivă.  Învătarea socială este întotdeauna o interinvătare si ea are drept continut experientele pe care si le transmit reciproc cei care intră în actiune în calitatea lor de indivizi, grupuri sau colectivităti.

 Toate formele de învătare amintite sunt secondate permanent de o învătare afectivă, motivatională, psiho-morală si psihocomportamentală care angajează resorturile cele mai intime ale edificiului constiintei.
 

Astazi va propun    Relaxare Filozofica    :))))))))

Agnosticism:                 doctrină sau atitudine filosofică care declară absolutul inaccesibil spiritului uman

 

Amoralitate:                 negare a oricărei morale universale; diferit de imoral

 

Analitic:                        despre judecăţi: (I. Kant) în care subiectul include notele predicatul (vs. Sintetic)

 

Animism:                      sistem care consideră că orice lucru are suflet

 

Apodictic:                    enunţ necesar, care nu poate fi negat

 

A priori:                       ceea ce este anterior oricărei experienţe; vs. A posteriori: ceea ce este dobândit prin experienţă (I. Kant)

 

Arhetip:                        model ideal (Platon)

 

Asertoric:                     enunţ care exprimă un adevăr de fapt

 

Ateism:             doctrină sau atitudine car constă în negarea oricărei reprezentări despre un Dumnezeu personal şi viu

 

Atomism:                     doctrină filosofică potrivit căreia materia este formată din atomi (Democrit)

Axiomă:                       propoziţie evidentă prin sine

 

Behaviorism:                metodă psihologică bazată pe observaţia obiectivă a comportamentului

Canon:                         model ideal căruia trebuie să te conformezi (din gr. Kanon: model, regulă)

 

Comprehensiune:         sesizare a unui raport sau a unei semnificaţii

 

Conceptualism:            doctrină potrivit căreia cunoştinţele noastre apar odată cu experienţa, dar nu vin de la experienţă

Conştiinţă:                    sentiment pe care fiecare îl are cu privire la existenţa şi actele sale

 

Contingent:                   care poate să nu fie

 

Cosmogonie:                ştiinţă a formării universului

 

Criticism:                      orice doctrină întemeiată exclusiv pe reflecţia asupra sinelui (vs. Dogmatism)

 

Cutumă:                       mod de a acţiona stabilit într-o societate

Determinism:                principiu al ştiinţei potrivit căruia „aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte”

 

Discursiv:                     care procedează prin etape; un spirit discursiv procedează metodic şi calculat, unul intuitiv înţelege imediat un rezultat

 

Dogmatism:                  tendinţă de a face afirmaţii indiscutabile

Eclectism:                     metodă care constă în a împrumuta principii care aparţin la numeroase doctrine diferite şi a le topi într-un sistem unic

 

Eidetic:             care priveşte esenţa lucrurilor (de la gr. Eidos: formă, esenţă) (Husserl)

 

Empiric:                       întemeiat pe experienţă şi observaţie

 

Epifenomen:                 fenomen accesoriu

 

Épochè:                       suspendare a oricărei judecăţi cu privire la existenţa lucrurilor ( din gr.  : îndoială) (Husserl)

 

Eudemonism:                teorie potrivit căreia fericirea trebuie să fie scopul suprem al omului

 

Existenţă:                     faptul de a apărea şi de a se manifesta în afară (de la lat. ‚Ex’, în afară şi ‚sistere’, a sta)

 

Existenţialism:              doctrină filosofică ce priveşte  existenţa omului luată în realitatea ei concretă, la nivelul individului integrat în societate

 

Facticitate:                   caracter a ceea ce există cu titlul de fapt contingent, adică ar putea să nu fie

 

Fatalism:                      doctrină sau atitudine care consideră toate evenimentele ca fiind irevocabil stabilite dinainte

 

Fenomenologie:            studiu descriptiv al unui ansamblu de fenomene

Gândire:                       tot ceea ce despre care avem conştiinţă

Hedonism:                    doctrină care face din plăcere scopul vieţii

Idealism:                      doctrină ce neagă existenţa lumii exterioare, reducând-o la reprezentările noastre

 

Imanent:                       care este în interiorul altei existenţe

 

Inducţie:                       raţionament care ne face să trecem de la particular la general

 

Intenţionalitate:            reacţie activă  a spiritului la un obiect oarecare

 

Intuiţie:             cunoaştere nemijlocită

 

În sine:                         realitate materială care există independent de noi

Logos:                         pt. Heraclit: lege a fiinţei, necesitate universală

 

                                    pt. Platon: Dumnezeu ca sursă a ideilor

 

                                    pt. Hegel: raţiune, spirit absolut

Maniheism:                   doctrină filosofică ce admite două principii active ale universului: binele şi răul

 

Materialism:                 doctrină potrivit căreia nu există altă substanţă decât materia

 

Metodologie:                parte a logicii care studiază metodele din diferite domenii de cunoaştere

 

Monadă:                      (Leibniz) substanţă simplă dotată cu tendinţă şi percepţie

 

Monism:                       sistem filosofic potrivit căruia nu există decât o singură realitate: materia sau spiritul

Monoteism:                  credinţă într-un singur Dumnezeu

 

Morală:                        ştiinţă a binelui şi a regulilor acţiunii umane

Naturalism:                   Doctrină care neagă existenţa supranaturalului

 

Neocriticism:                mişcare filosofică generată de filosofia lui Kant, afirmată în Germania 1860 – 1914

 

Neokantianism:            v. Neocriticism

 

Neoplatonism:              apărut în Alexandria sec. III – VI

 

Neopozitivism:            pozitivism logic, actualmente în SUA şi Anglia

 

Nihilism:                       negare a oricărei credinţe

 

Noemă:                        obiect al gândirii, conţinutul ei vs. Noeză (forma gândirii) (Husserl)

 

Nominalism:                doctrină care, în Evul mediu afirma că ideile generale nu sunt decât cuvinte cărora nu le corespunde nici o realitate în spirit opus ideilor platonice care subzistă independent de cel care le gândeşte

 

Noumenal:                   lucru la care numai raţiunea are acces, nu fac obiectul cunoaşterii (Kant)

Ontic:                          care se raportează la obiectele lumii

Panteism:           doctrină potrivit căreia totul este în Dumnezeu (Spinoza)

 

Peripatetism:           filosofia lui Aristotel şi a discipolilor săi

 

Politeism:           doctrină sau religie care admite existenţa mai multor zei

 

Postulat:            o propoziţie care se cere admisă pentru consistenţa sistemului, dar care nu e nici demonstrată şi nici evidentă

 

Pozitivism:           tendinţă a spiritelor ostile metafizicii şi doritoare de a întemeia cunoaşterea pe fapte

 

Pragmatism:           empirism pentru care valoarea practică, adică reuşita, este criteriul adevărului

 

Prolegomene:           expozeu preliminar care serveşte drept introducere în dezvoltarea unei teorii

Raţionalism:           sistem bazat pe raţiune, prin opoziţie cu sistemele bazate pe revelaţie sau sentiment

 

Realism:           doctrină filosofică ce afirmă ca avem acces la adevărata realitate

 

Reducţie:           procedeu imaginativ al fenomenologiei care constă în varierea conţinutului unei imagini pentru a degaja esenţa

 

Reificare:            transformarea conceptelor abstracte în substanţe sau în obiecte concrete

 

Retenţie:           act prin care spiritul constată dispariţia unui lucru şi îi reţine sensul

Scepticism:           stare a celui care se îndoieşte: doctrină care refuză să afirme sau să nege, îndeosebi în materie de probleme  metafizice

 

Scolastic:           referitor la şcolile Evului mediu ale căror caracteristici erau  respectul faţă de tradiţie (Aristotel)

Sensibilitate:           facultate de a trăi impresii

 

Senzualism:           doctrină potrivit căreia toate cunoştinţele noastre provin de la senzaţii

 

Sofism:           raţionament fals cu intenţia de a duce în eroare

 

Solipsism:           doctrină care reduce întreaga realitate la Ego-ul individual

 

Teism:           credinţa într-un Dumnezeu personal şi viu

 

Transcendent:           care se ridică dincolo de un domeniu definit

 

Transcendental:             ceea ce face posibilă cunoaşterea a priori (Kant)

Utilitarism:           doctrină care consideră că ceea ce este util ne aduce maximum de fericire şi e principiul suprem al acţiunii noastre

Voluntarism:           teorie a cunoaşterii care consideră că voinţa intervine în orice act de judecare (Descartes)

Axiologie:                     teoria valorilor;

 

Epistemologie:            studiu al metodelor de cunoaştere practicate în ştiinţe

 

Estetică:                       ştiinţa care tratează despre frumos şi sentimentul pe care acesta îl generează în noi

 

Etică:                           ştiinţă a principiilor moralei

 

Gnoseologie:                teorie a cunoaşterii a surselor şi formelor acesteia

 

Hermeneutică:              teorie a interpretării semnelor

 

Metafizică:                   cunoaştere a cauzelor prime şi a principiilor lucrurilor

 

Ontologie:                    ştiinţă a fiinţei în sine, se opune antropologiei care este ştiinţa despre om

  Sursa: Dicţionar de filosofie, Larousse

1. Identitatea extensională

Doi termeni, A şi B, sunt identici extensional dacă şi numai dacă orice obiect care face parte din extensiunea unuia dintre ei face parte şi din extensiunea celuilalt (dacă şi numai dacă au aceeaşi extensiune). Acest raport se poate reprezenta grafic, cu ajutorul diagramelor Euler, astfel:  Exemplu: sinonimele, termeni de tipul „animal cu inimă”, „animal cu rinichi” sau exemplul celebru oferit de Gottlob Frege: luceafărul de seară, luceafărul de dimineaţă. 

2. Raportul de ordonare extensională

Doi termeni, A şi B, sunt în raport de ordonare extensională dacă şi numai dacă extensiunea unuia dintre ei conţine toate obiectele care apar în extensiunea celuilalt, dar şi obiecte în plus. Acest raport se poate reprezenta grafic astfel:   A este termen subordonat (termen specie), iar B este termen supraordonat (termen gen).Exemplu: A – pisică, B – felină.

 3. Încrucişarea

Doi termeni se află în raport de încrucişare dacă şi numai dacă extensiunile lor au obiecte în comun şi în extensiunea fiecăruia dintre ei apar şi obiecte care nu fac parte din extensiunea celuilalt. Acest raport se poate reprezenta grafic astfel:  Exemplu: A – fumător, B – student. 

4. Excluziunea reciprocă

Doi termeni se află în raport de excluziune reciprocă dacă şi numai dacă extensiunea lor se află într-un gen comun (sunt specii ale aceluiaşi gen) şi nu au obiecte în comun. Excluziunea reciprocă poate fi de două feluri: contrarietate reciprocă şi contradicţie reciprocă.Doi termeni se află într-un raport de contrarietate reciprocă dacă şi numai dacă sunt specii exclusive şi ne-exhaustive ale aceluiaşi gen. Acest raport se poate reprezenta grafic astfel:   Exemplu: A – pisică domestică, B – pisică sălbatică, G (gen) – felină. Doi termeni se află în raport de contradicţie reciprocă dacă şi numai dacă sunt specii exclusive şi exhaustive ale aceluiaşi gen. Acest raport se poate reprezenta grafic astfel:   Exemplu: G – mulţimea numerelor naturale; A – mulţimea numerelor pare, A (se citeşte non-A) –  mulţimea numerelor impare.A este negaţia lui A. Uneori, negaţia unui termen este luată în afara oricărui univers de discurs.  Întrebare: Ce raport există între termenii inimă şi organism?Răspuns: Între termenii aceştia nu există un raport extensional, ci un raport de la parte la întreg.  

Definiţia 

Definiţia este o operaţie logică prin care se specifică proprietăţile caracteristice ale unui obiect sau înţelesul unui termen. În primul caz, ceea ce se defineşte este o noţiune. În al doilea caz, ceea ce se defineşte este chiar termenul respectiv. Pe scurt, obiectul operaţiei de definire este o noţiune sau un termen.O operaţie de definire are drept rezultat o definiţie. Definiţia este o propoziţie care fixează rezultatul unei operaţii de definire. 

Componentele definiţiei

Orice definiţie are următoarele componente:

definitul, adică noţiunea sau termenul care formează obiectul operaţiei de definire;

definitorul, adică ceea ce se spune despre definit;

relaţia de definiţie; în exprimarea obişnuită, relaţia de definiţie este redată prin cuvinte precum: este, înseamnă, desemnează etc.Se obişnuieşte ca structura oricărei definiţii să se redea astfel:                     A=dfB  

Clasificarea definiţiilor

I. După natura definitului:– definiţii reale;

– definiţii nominale.Într-o definiţie reală, definitul este o noţiune. Definiţiile reale se recunosc de regulă prin aceea că definitul este redat printr-un substantiv cu articol hotărît sau printr-o expresie substantivală cu articol hotărît, iar relaţia de definire este redată prin cuvîntul este.Exemplu: Pătratul este dreptunghiul cu toate laturile egale.În definiţiile nominale, definitul este un termen. Definiţiile nominale se recunosc de regulă prin aceea că termenul definit este pus între ghilimele, iar relaţia de definiţie este redată prin expresii ca: înseamnă, desemnează, se înţelege prin, etc.Exemplu: „Histogeneză” înseamnă procesul de formare a ţesuturilor… etc.O definiţie nominală se poate transforma într-una reală şi invers. Ţinînd cont de scopurile pentru care sunt formulate, precum şi de locul şi rolul lor în procesul cunoaşterii, definiţiile nominale sunt de cel puţin trei tipuri:

1. Definiţii stipulative, prin care se introduce cîte un termen nou în vocabular printr-un cuvînt nou sau prin atribuirea unui înţeles nou unui cuvînt deja existent, dar care are un alt înţeles în alt context.Printr-o definiţie stipulativă se fixează rezultatul unei convenţii de a utiliza un anumit cuvînt într-un anumit context. 

2. Definiţii lexicale, prin care se consemnează înţelesul sau înţelesurile cu care este folosit un cuvînt într-un limbaj natural. Într-o definiţie lexicală se explică înţelesul (înţelesurile) unui cuvînt definit, prin cuvinte al căror înţeles este cunoscut sau se presupune că este cunoscut. Aceste definiţii se mai numesc şi definiţii de explicaţie.3. Definiţia de precizare, prin care se stabileşte înţelesul unui termen vag pentru a se putea înlătura indecizia în privinţa folosirii sale într-un anumit context. Şi aceste definiţii introduc un element de convenţionalitate, dar, spre deosebire de definiţiile stipulative, ele trebuie să mai păstreze o legătură puternică cu înţelesul termenului aşa cum circulă el în mod obişnuit.Definiţiile stipulative nu sunt propoziţii cognitive; definiţiile lexicale sunt propoziţii cognitive; pentru definiţia de precizare, stabilirea valorii de adevăr este problematică. 

II. După procedura de definire evidenţiată de definitor, se disting cel puţin următoarele tipuri de definiţie:

1. Definiţia ostensivă, în care se indică efectiv sau se arată prin gesturi obiecte desemnate de definit (imagine +  rostire concomitentă). Legat de aceasta, de reţinut că extensiunea unui termen nu determină intensiunea lui.

2. Definiţia enumerativă, în care se prezintă în definitor, complet sau parţial, obiecte sau clase de obiecte desemnate de definit.

3. Definiţia prin simplă sinonimie, în care definitul este un cuvînt, iar definitorul este un alt cuvînt sau un grup de cuvinte avînd acelaşi înţeles cu definitul.Exemplu: Suspiciune înseamnă bănuială.Construind o definiţie prin simplă sinonimie, se presupune că persoana căreia îi este adresată nu cunoaşte înţelesul cuvîntului care este definit, dar cunoaşte înţelesul sinonimului său dat în definitor.

4. Definiţia operaţională, în care definitorul indică operaţii, experimente sau probe care, în principiu, permit identificarea oricărui obiect din extensiunea definitului.Exemplu: Se numeşte acid orice substanţă care înroşeşte hîrtia de turnesol.

5. Definiţia genetică, în care definitorul indică modul prin care pot fi produse sau generate obiectele desemnate de definit.

6. Definiţia recursivă (sau inductivă), în care definitorul indică sau descrie un procedeu inductiv de identificare sau de construire a oricărui obiect din extensiunea definitului.O definiţie recursivă se compune din trei tipuri de clauze:o clauză iniţială, numită şi clauză de bază, în care se indică unul sau mai multe obiecte desemnate de definit;una sau mai multe clauze recursive, în care se dau regulile de identificare sau de construire a celorlalte obiecte din extensiunea definitului;o clauză finală sau de închidere, în care se arată că definitul desemnează numai obiectele identificate sau construite conform primelor două tipuri de clauze.

Exemplu:

Părinţii lui X sunt strămoşi ai lui X.

Strămoşii părinţilor lui X sunt strămoşi ai lui X.

Nici o altă persoană nu este strămoş al lui X.

7. Definiţia prin gen şi diferenţă specificăÎntr-o astfel de definiţie, definitorul indică o clasă de obiecte din care face parte şi clasa de obiecte desemnate de definit. Această clasă desemnată de definitor se numeşte gen. De asemenea, definitorul indică şi proprietăţile caracteristice doar obiectele desemnate de definit, în raport cu celelalte obiecte din genul respectiv. Aceste proprietăţi poartă numele de diferenţă specifică.Exemplu: Pătratul este dreptunghiul cu toate laturile egale.Dacă, într-o astfel de definiţie, genul este cel mai apropiat de specia definită, definiţia respectivă este prin gen proxim şi diferenţă specifică. 

Reguli ale definiţiei corecte

Pentru a putea fi apreciată drept corectă din punct de vedere logic (formal), o definiţie trebuie să îndeplinească anumite condiţii, exprimate sub formă de reguli. 

1. Regula adecvării

Definitorul trebuie să convină întregului definit şi numai acestuia. Altfel spus, definitorul trebuie să desemneze toate obiectele desemnate de definit şi numai pe ele.Tipuri de erori în legătură cu această regulă:a) În definiţia „Otrava este o substanţă toxică”, se comite eroarea definiţiei prea largi. O definiţie este prea largă dacă extensiunea definitorului este supraordonată extensiunii definitului.b) În definiţia „Înţelepciunea înseamnă inteligenţă”, se comite eroarea definiţiei prea înguste. O definiţie este prea îngustă dacă extensiunea definitului este subordonată extensiunii definitorului.c) Definiţia „Pasăre înseamnă vertebrat zburător” este şi prea largă, dar şi prea îngustă; în această definiţie se comite eroarea încrucişării. Într-o definiţie se comite eroarea încrucişării dacă extensiunea definitului şi extensiunea definitorului sunt în relaţie de încrucişare.Regula adecvării nu are sens pentru definiţiile stipulative; de asemenea, problema aplicării sale nu se poate pune pentru definiţiile enumerative parţiale şi nici pentru cele ostensive, acestea fiind întotdeauna incomplete.

 2. Regula necircularităţii

Definiţia nu trebuie să fie circulară, adică definitorul trebuie să fie independent faţă de definit.Exemplu de definiţie circulară:„Măsurare înseamnă acţiunea de a (se) măsura.” (DEX)În acest exemplu nu este vorba de o definiţie prin sinonimie, deoarece cuvîntul „măsurare” este definit prin sine. Se spune că o definiţie în care definitul apare, eventual cu alte cuvinte, în definitor, este o definiţie reflexivă sau idem per idem.O definiţie simetrică (în cerc vicios) este o definiţie circulară în care definitorul presupune implicit definitul. Exemplu: „Psihologia este ştiinţa care studiază fenomenele psihice.” 

3. Regula afirmării

O definiţie poate fi negativă numai dacă, din faptul că ştim ce nu este definitul, rezultă ce este acesta. Altfel, definiţia trebuie să fie afirmativă.Termenii sau noţiunile negative admit, de obicei, definiţii negative.Exemplu: O lucrare anonimă este aceea al cărei autor nu este cunoscut.

 4. Regula clarităţii şi preciziei

Definitorul trebuie să fie formulat în termeni clari şi precişi. Definitorul nu trebuie metafore sau alte figuri de stil, termeni vagi, expresii excesiv de tehnice sau ambiguităţi. În corelaţie cu aceste patru reguli, la definiţiile prin gen şi diferenţă specifică se mai aplică şi regula privind conţinutul: o definiţie prin gen şi diferenţă specifică trebuie să redea cele mai importante proprietăţi ale speciei definite.  Info:Pe lîngă termeni individuali şi generali, există şi termeni categoriali (ex: timp, spaţiu etc.); aceşti termeni nu au gen şi, de aceea, pentru ei nu se pot da definiţii prin gen şi diferenţă  specifică.

Diversitatea domeniilor din care provin specialişti preocupaţi de analiza limbajului, ca şi orientările diferite ale acestora, au ca efect identificarea unui număr mai mare sau mai mic de funcţii de la un specialist la altul (la unii apar douăsprezece sau mai multe funcţii).

De asemenea, vom găsi diferite denumiri pentru aceste funcţii.Din perspectiva analizei logice a limbajului, ne vom raporta la un număr redus de funcţii, repartizate în minimum două categorii: funcţii semantice (roluri ale limbajului care se bazează pe sensul semnelor) şi funcţii pragmatice (care se manifestă pe fondul felului în care oamenii utilizează limbajul, îl valorifică. O analiză logică fundamentală asupra limbajului presupune discutarea lui din trei perspective distincte:

perspectiva sintactică; aceasta presupune tratarea semnelor independent de sensul lor, numai din perspectiva regulilor după care se pot ele combina;

perspectiva semantică, în care accentul cade pe sensul semnelor;

perspectiva pragmatică, legată de utilizarea semnelor.Ţinînd seama de raportul gîndire-limbaj, de rolul general al limbajului în raport cu gîndirea, rolul de instrument prin care gîndirea ia naştere şi de instrument de comunicare a gîndurilor, rezultă două funcţii de natură semantică: 

1. Funcţia informativ-descriptivăAceastă funcţie ţine de faptul că, prin intermediul cuvintelor, noi exprimăm, exteriorizăm informaţii, adică prezentăm proprietăţi ale diferitelor obiecte, descriem situaţii etc.Această funcţie este considerată la nivelul acelor enunţuri pe care logicienii le numesc propoziţii autentice (ex: „Tabla este neagră.”) O astfel de propoziţie prezintă o proprietate a unui obiect. Enunţurile de acest fel se mai numesc şi propoziţii cognitive, deoarece proprietăţile pe care le exprimă sau conţinutul lor poate fi considerat o achiziţie a cunoaşterii noastre, un rezultat la care s-a ajuns pe baza unui efort de cunoaştere.Principala particularitate, din punct de vedere logic, a propoziţiilor cognitive este aceea că sunt calificabile ca fiind adevărate sau false. De asemenea, sunt singurele enunţuri care pot fi calificate ca fiind adevărate sau false.În afară de propoziţiile cognitive, operăm cu o mare diversitate de alte tipuri de enunţuri: propoziţii interogative (întrebări), propoziţii normative (reguli, norme), propoziţii imperative (ordine, comenzi) etc.O primă diferenţă legată de utilizarea mai restrînsă, respectiv mai largă a propoziţiilor enumerate în raport cu propoziţiile cognitive este faptul că nici una din propoziţiile care nu sunt cognitive nu poate fi calificată ca fiind adevărată sau falsă (Putem vorbi despre întrebări pertinente sau nu, despre imperative adecvate sau nu, despre norme restrictive sau nu, dar nu putem atribui valoarea de adevărat sau fals nici uneia din aceste propoziţii).Legat de raportul dintre propoziţiile cognitive şi celelalte tipuri de propoziţii, de reţinut că propoziţiile cognitive au un caracter fundamental: pot fi formulate şi utilizate independent de alte tipuri de propoziţii; pe de altă parte, celelalte tipuri de propoziţii le presupun, direct sau indirect, pe cele cognitive (De exemplu, propoziţiile interogative trebuie întotdeauna considerate în raport cu un răspuns posibil la întrebările formulate prin ele, iar răspunsurile sunt în mod explicit cognitive). Astfel se explică de ce logica elementară se construieşte în legătură cu propoziţiile cognitive.

 2. Funcţia de comunicare

Această funcţie ţine de faptul că limbajul este instrumentul prin care gîndurile născute în mintea subiectului, stările sufleteşti trăite de el sunt aduse la cunoştinţa altcuiva. Pornind de aici, putem spune că funcţia de comunicare a limbajului poate fi gîndită ca o relaţie care se stabileşte între două persoane, A şi B, în sensul că A pronunţă sau scrie anumite cuvinte, prin care transmite lui B o anumită informaţie. În aceste condiţii, A se va numi sursă (emitor de informaţii) a comunicării, iar B se va numi destinatar al comunicării (receptor de informaţii). Relaţia de comunicare între A şi B este orientată de la A către B (A®B). Atunci cînd căutăm să recoltăm informaţii, fie într-o cercetare specializată, fie prin lecturi sau prelegeri didactice, trebuie să ţinem seama că există trei variante pentru relaţia de comunicare între A şi B, trei modalităţi de realizare cu trei rezultate distincte.a) Considerăm că A pronunţă anumite cuvinte de care leagă un anumit înţeles, iar B, auzind cuvintele pronunţate de A, leagă de ele exact acelaşi înţeles. Evident, în acest caz putem vorbi de o situaţie fericită a comunicării: comunicarea a avut o reuşită totală. Acesta este idealul comunicării: partenerii trebuie să folosească exact acelaşi sens şi aceleaşi reguli de semnificaţie.b) Recepţionînd cuvintele lui A, B leagă de ele, cel puţin parţial, un alt înţeles decît cel utilizat de A. Se poate spune că, de această dată, B nu a înţeles exact spusele lui A sau că el a dat un alt înţeles cel puţin unora dintre cuvintele lui A. Prin urmare, comunicarea s-a soldat cu confuzie, neclaritate din partea lui B în legătură cu spusele lui A şi deci a dus la un eşec parţial.c) Cînd recepţionează cuvintele spuse de A, în mintea lui B se naşte un singur gînd: că A a spus ceva, dar nu poate preciza nicicum ce anume a spus A. Evident, aceasta este cea mai „neagră” situaţie: B neînţelegînd nimic din spusele lui A, comunicarea a eşuat total.Din perspectiva bunelor intenţii ale participării la comunicare, ar trebui să identificăm care pot fi cauzele principale care conduc comunicarea la un eşec parţial sau total.ignoranţa participanţilor (cel puţin a unuia din doi), situaţie în care nu sunt cunoscute sensurile unor cuvinte folosite;felul în care s-a născut limbajul natural şi regulile de semnificaţie, cauză mai frecvent întîlnită la nivelul limbajului verbal. Multe cuvinte ale limbajului natural au două sau mai multe înţelesuri, şi astfel devine posibil ca unul din participanţi să acorde cuvîntului un anume înţeles, iar celălalt un alt înţeles. De aici decurge ambiguitatea în utilizarea limbajului natural, care nu este exclusă total nici în cazul unui limbaj specializat. Numai că în cazul cunoaşterii ştiinţifice, ambiguitatea este pe de o parte mai redusă, iar pe de altă parte este ţinută sub control prin introducerea de convenţii semantice. 

Funcţiile care ţin de latura pragmatică: 

3. Funcţia expresivă

Termenul „expresiv” are următorul înţeles: enunţurile la care se manifestă această funcţie nu comunică neapărat doar informaţie, ci şi stări sufleteşti sau convingeri ale celui care le produce. De exemplu, în mod natural şi normal, cînd cineva dă nişte informaţii despre un anumit obiect, el descrie una sau mai multe proprietăţi ale obiectului (adică formulează o propoziţie cognitivă), dar în acelaşi timp dă expresie şi convingerii sale conform căreia „crede ce spune”, este convins de adevărul spuselor sale.Legat de acest aspect, ştim că propoziţiile cognitive pot fi adevărate sau false. Există situaţii în care anumite persoane, dintr-un motiv sau altul, formulează o propoziţie cognitivă falsă şi în acelaşi timp manifestă convingerea faţă de ceilalţi că ea ar fi adevărat. Se impune astfel să distingem între fals şi minciună.Falsul se determină, ca şi adevărul, prin raportarea conţinutului propoziţiei la starea de fapt despre care vorbeşte propoziţia. În situaţia descrisă mai sus însă, este vorba despre o atitudine a persoanei respective. Minciuna este un fals, dar altceva decît valoarea logică a unei propoziţii: este vorba despre un fals intenţionat şi, din acest punct de vedere, condamnabilă din punct de vedere moral, juridic etc.Prin urmare, atunci cînd comunicăm, trebuie să apelăm la anumite instrumente care să ne permită să vedem nu numai dacă propoziţiile formulate de interlocutor sunt adevărate sau false, ci şi dacă nu cumva convingerea interlocutorului este altceva decît spune el prin intermediul acelor propoziţii (acest rol îl au, în chestionare, întrebările de control). Există şi enunţuri care nu au decît funcţie expresivă, şi nici o alta în plus. Acestea sunt enunţuri simple, scurte (uneori doar interjecţii), prin care persoana îşi dezvăluie emoţia, frică, durerea etc.Funcţia expresivă este dominantă la un anumit tip de limbaj neverbal, legat de manifestările umane în anumite situaţii sau contexte, cînd mimica, gesturile cuiva nu transmit informaţii, ci dezvăluie stări sufleteşti. Pentru a evolua corect atitudinea persoanei, este necesar să se ţină seama nu doar de enunţuri, ci şi de mimică, gesturi. 

4. Funcţia direcţional-normativă

Această funcţie constă în aceea că enunţurile pe care le formulăm au în mod prioritar sau exclusiv menirea de a ne îndrepta atenţia spre un eveniment iminent (ex: spre un accident pe cale să se întîmple), sau de a ne îndruma, de a ne determina un anumit comportament.Rolul de a ne induce un anumit comportament, o anumită atitudine iese în evidenţă cu prioritate prin două tipuri de enunţuri: propoziţiile normative şi propoziţiile imperative.Regulile sunt foarte diverse, de la reguli cu statut de norme juridice sau morale pînă la reguli aşa-zise tehnice (instrucţiuni de utilizare a unor aparate) şi încheind cu regulile de joc şi cu cele care au formă transfigurată sub formă de idealuri (care dirijează comportamentul). 

5. Funcţia protocolară

Această funcţie are o mare valoare socială, deoarece reprezintă un instrument pentru cultivarea spiritului de ordine în viaţa socială. Este vorba de enunţuri formulate numai cu ocazii speciale (evenimente cu importanţă în viaţa individului sau în cea socială), nu sunt formulate în alte ocazii şi fac parte din protocolul care se derulează cu prilejul unor asemenea evenimente. Exemplu: oficierea unei căsătorii, decernarea de titluri onorifice, conferirea de decoraţii etc. Enunţurile de acest fel nu au funcţie de cunoaştere şi nici funcţie expresivă. 

6. Funcţia performativă

Această funcţie este specifică acelor enunţuri prin care persoana care le formulează se angajează sau anunţă că doreşte să obţină un anumit rezultat.

Aşa cum reiese şi din caracterizarea făcută iniţial limbajului, acesta este alcătuit din două componente de bază: vocabularul (lexicul), care constă din totalitatea semnelor proprii acelui limbaj, şi gramatica, constituită din totalitatea regulilor de utilizare a respectivelor semne.Gramatica reprezintă partea relativ stabilă a limbajului, deoarece regulile din care este alcătuită nu suferă modificări decît, cel mult, la intervale de timp foarte mari.Lexicul sau vocabularul reprezintă componenta dinamică a limbajului. Modificările pe care le cunoaşte lexicul sunt destul de frecvente, se manifestă în două direcţii distincte (opuse) şi vizează atît numărul semnelor care alcătuiesc vocabularul, cît şi sensul respectivelor semne.Cele două direcţii sunt: una ascendentă, care conduce la continua îmbogăţire a vocabularului, şi una descendentă, care conduce la scăderea, diminuarea vocabularului. Ceea este important, inclusiv din punctul de vedere al psihologiei, este faptul că prima dintre direcţiile de modificare are prioritate netă asupra celei de-a doua. De poate vorbi despre o amplificare continuă a limbajului, a vocabularului, atît cantitativ, adică în ceea ce priveşte numărul de semne, cît şi calitativ, în ceea ce priveşte numărul de sensuri ale unui semn. Este uşor de observat că, dacă am lua în considerare o perioadă relativ scurtă din istoria României (10-20 de ani), vom găsi numeroase exemple de cuvinte care, anterior acestei perioade, nu existau în limba română şi care au apărut în decursul acestei perioade de două decenii.De asemenea, putem găsi şi exemple de cuvinte sau expresii care, treptat, şi-au îmbogăţit numărul de înţelesuri (de exemplu, acum o sută de ani, arbore avea doar sensul de copac; acum se foloseşte în expresii ca arbore cotit, arbore genealogic ş. a., expresii în care are alte sensuri).Şi în ce priveşte schimbările descendente, care duc la diminuarea cantitativă şi calitativă a limbajului, putem găsi numeroase exemple în limba română. De pildă, un cuvînt foarte des folosit în secolul trecut este calpuzan, adică falsificator de bani; acest cuvînt nu mai este folosit în prezent. Exist însă un descendent al acestui cuvînt, folosit în limbajul juriştilor pentru a denumi documentele false: calp (document calp).La fel, din punct de vedere calitativ, se pot observa modificări cu sens descendent ale vocabularului. Spre exemplu, acum cinci sute de ani, cuvîntul spătar însemna şi ministru al armatei, şi parte a unui scaun. În prezent, primul sens nu mai este valabil. Un alt aspect, foarte important pentru psihologie, al limbajului este faptul că putem vorbi despre două feluri de vocabular: cel general al limbii române, care există ca un potenţial consemnat în dicţionarele enciclopedice, şi vocabularul individual. Cel general este unic, dar cel individual este specific fiecărui vorbitor al limbii române. Vocabularul individual mai are o caracteristică: el este mai sărac decît general, indiferent ce individ ar fi luat ca exemplu.Vocabularul individual cunoaşte, la rîndul lui, modificări de tipul celor menţionate, cu sens ascendent şi descendent. Evident, în condiţii de normalitate, au prioritate modificările ascendente. Pe plan individual, atît modificările pe care le suferă vocabularul, cît şi prioritatea schimbărilor ascendente se bazează pe o serie de cauze speciale:– dezvoltarea firească, bio-psihică a individului (Piaget: un copil, cînd începe să folosească cuvintele, foloseşte maxim 6-12; un absolvent de liceu foloseşte cel puţin 10.000 de cuvinte);

– factori cultural, de mediu, experienţa de viaţă etc.

II. Tipurile fundamentale de limbaj

 În viaţa noastră, cînd ne exprimăm ideile sau comunicăm cu alte persoane, în funcţie de context şi de preocupări, utilizăm o mare varietate de limbaje, care pot fi grupate în funcţie de componentele fundamentale ale semnului.

 1. După criteriul fenomenului fizic care stă la baza semnelor, deosebim: limbaje verbale şi limbaje neverbale.În cazul limbajelor verbale, semnele sunt cuvinte sau grupuri de cuvinte, simboluri sau formule din matematică, logică etc., care pot fi scrise sau pronunţate.În cazul limbajelor neverbale, semnele coincid cu fenomene fizice cum ar fi: lumini de diferite culori, construcţii grafice (semnele de circulaţie), sunete produse cu diferite instrumente, mişcări executate cu braţele sau cu steguleţe (la marinari), etc.Limbajele verbale au prioritate netă şi sub aspect cantitativ, şi sub aspect calitativ în raport cu cele neverbale. Pe de altă parte, deşi limbajele neverbale sunt în general mai sărace decît limbajul cuvintelor, asemenea limbaje au roluri specifice şi devin indispensabile în situaţiile pentru care au fost create. De asemenea, în foarte multe situaţii, cele două tipuri de limbaj se întrepătrund. 

2. După sens

 Sensul cuvintelor are, printre altele, rolul de a transforma sensul în denumire pentru un obiect (care se numeşte referent sau denotat). Astfel, se diferenţiază:limbajul de ordinul I, numit şi limbaj obiect;limbajul de ordinul II, numit şi meta-limbaj.Diferenţa între aceste două tipuri de limbaj este aceea că, datorită sensului care le este specific, semnele care compun limbajul de ordinul I au ca denotat (referent) un element extralingvistic, adică ceva ce ţine de lumea exterioară (ex: propoziţia „A început să plouă” face referire la starea vremii, adică la un fenomen natural, nu la un element de limbaj). În cazul limbajului de ordinul II, denotatul semnelor face parte din alcătuirea limbajului de ordinul I (ex: în propoziţia „E adevărat/e fals că a început să plouă”, referirea nu se face la fenomenul de afară, ci la valoarea de adevăr a propoziţiei de ordin I).Distincţia dintre limbajul obiect şi meta-limbaj are o importanţă aparte, deoarece eventuala desconsiderare a acestei distincţii ne poate conduce la un moment dat la paradoxuri sau antinomii semantice.Exemplu: paradoxul mincinosului (antinomia semantică)X afirmă cu deplină seriozitate: Eu mint. Întrebare: minte sau spune adevărul?Există două răspunsuri posibile:– dacă minte (cînd spune că minte), rezultă că spune adevărul;– dacă spune adevărul (cînd spune că minte), rezultă că minte.Dacă notăm propoziţia „Eu mint” cu p, răspunsurile de mai sus se pot formula astfel:

Dacă p este adevărată, rezultă non-p.

Dacă non-p este adevărată, rezultă p.

Dar aceste două propoziţii contrazic principiul noncontradicţiei.Soluţia acestui paradox este următoarea: propoziţia p ţine de limbajul obiect, pe cînd propoziţia prin care s-a răspuns la întrebare ţine de meta-limbaj.În general, enunţurile se clasifică în mai multe tipuri din acest punct de vedere:– enunţurile despre indivizi

– enunţuri de tip 0;– enunţurile despre proprietăţi de indivizi

 – enunţuri de tip 1;– enunţurile despre proprietăţi de proprietăţi de indivizi

– enunţuri de tip 2, ş. a. m. d.

Chiar şi aşa, în unele enunţuri pe care le facem, semnele pot fi de diferite tipuri. Spre exemplu, în enunţul „Pe Terra există cinci continente”, „Terra” aparţine tipului 0, „cinci” aparţine tipului unu, iar „continente” aparţine tipului 1. 

3. După regulile de semnificaţie, distingem limbajul natural şi limbajul artificial.Într-un anume fel, la deosebirea dintre aceste două tipuri de limbaj ne-am referit anterior. Limbajul natural se formează „de la sine”, pe parcursul istoriei comunităţii care foloseşte acel limbaj. Din această cauză, regulile de semnificaţie caracteristice unui asemenea limbaj s-au sedimentat la rîndul lor treptat şi au ajuns să fie ceea ce sunt la un moment dat, în baza istoriei menţionate.În schimb, limbajele artificiale au fost inventate, create, produse în mod conştient de către o persoană sau o comunitate de specialişti, ele fiind destinate unor utilizări în contexte speciale.Există o mare varietate de limbaje naturale, ca şi de limbaje artificiale. Principalele varietăţi de limbaje naturale sunt: limbile naţionale, unele limbaje neverbale (limbajul corporal). Limbajele artificiale cunosc şi ele o mare diversitate: limbajul Morse, limbajul semnelor de circulaţie, limbajul matematic etc.Dacă le comparăm, constatăm că şi limbajul natural, şi cel artificial, au atît însuşiri pozitive, cît şi defecte.Limbajul natural, mai ales cel al cuvintelor, are un lexic mai bogat, posibilităţi de nuanţare considerabil mai mari decît un limbaj artificial. Dar el are şi neajunsuri: foarte multe semne (cuvinte) pot fi folosite cu înţelesuri diferite, ceea ce conduce la un anumit grad de imprecizie care, uneori, poate afecta grav comunicarea. Acelaşi grad de imprecizie atrage după sine şi lipsa de economicitate a limbajului natural. Foarte multe idei nu pot fi exprimate cu un număr foarte mic de cuvinte. Din această cauză, în cunoaşterea ştiinţifică folosirea exclusivă a limbajului natural (al cuvintelor) are unele efecte negative, iar în anumite cazuri (în anumite domenii de cercetare ştiinţifică) este chiar imposibilă.Limbajul artificial este mai sărac în ce priveşte  numărul elementelor, este aproape total lipsit de nuanţare, fiindcă fiecare semn are un înţeles şi numai unul. Dar are şi trăsături pozitive: este precis, exact, extrem de economicos pentru a reda anumite idei şi, de aceea, este preferat de cunoaşterea ştiinţifică. Pentru cunoaşterea ştiinţifică, utilizarea limbajului artificial este, în multe cazuri, indispensabil.Legat de acest aspect, un lucru care ne pare incredibil: matematicienii din vremea lui Pericle nu au fost capabili să elaboreze o teorie generală despre împărţirea numerelor întregi, motivul fiind acela că nu aveau un semn pentru zero!  

III. Varietăţile limbajului natural

 Vom lua în considerare doar tipul fundamental de limbaj natural, în care semnele sunt reprezentate de cuvinte sau expresii.Limbajul natural există sub forma unei multitudini de limbi naţionale sau materne (aproximativ 2000). Fapt esenţial: dacă comparăm două limbi naţionale, ele diferă atît din punctul de vedere al lexicului, cît şi din cel al gramaticii.Din punctul de vedere al vocabularului, principalele aspecte sub care se compară două limbi naţionale sunt următoarele:– există cuvinte care se scriu la fel în două limbi naţionale, pot chiar să se pronunţe la fel, dar au înţelesuri total diferite;– fiecărei limbi naţionale îi sunt proprii anumite expresii al căror înţeles ca întreg este independent de înţelesul cuvintelor care o alcătuiesc.  Info:Problema antinomiilor semantice a fost rezolvată încă la începutul secolului XX de către Bertrand Russel

Logica – Analiza Limbajului

Posted: decembrie 28, 2006 in filosofie, filozofie, logica

  Discuţia despre limbaj a reprezentat şi continuă să reprezinte o temă de mare interes pentru o multitudine de domenii, inclusiv psihologie. Explicaţia ţine de valenţele pe care le are limbajul, atît din perspectiva vieţii noastre spirituale, cît şi din cea a relaţiilor interumane.Pe de o parte, atît este clar că atît sentimentele, cît şi gîndurile noastre nu pot fi exteriorizate altfel decît prin intermediul limbajului. Pe de altă parte, gîndurile care se nasc în mintea cuiva nu pot fi transmise, făcuse cunoscute altcuiva decît prin intermediul limbajului. Interesul trezit de studiul limbajului pentru o largă categorie de specialişti a făcut să se nască şi o serie de controverse, de dispute în legătură cu caracterizarea limbajului, cu funcţiile lui etc.

Pentru a evita obiecţiile ce ar putea decurge din aceste opinii diferite, vom adopta o definiţie foarte cuprinzătoare şi generală: 

Limbajul este un sistem complex de semne şi de reguli privitoare la utilizarea respectivelor semne. Este uşor de observat că această definiţie pleacă de la ideea că în structura unui limbaj există două componente:lexicul sau vocabularul, adică totalitatea semnelor caracteristice acelui limbaj;gramatica, adică totalitatea regulilor referitoare la utilizarea semnelor.Pentru noi, desprinderea particularităţilor generale ale limbajului pleacă de la ideea de semn ca element fundamental al limbajului. 

Semnul

Departe de a fi un element compact, nediferenţiat în interior, semnul poate fi considerat un întreg alcătuit din trei componente: substratul material, sensul sau înţelesul şi regula de semnificaţie. 

1. Substratul material al semnului constă dintr-un fenomen fizic perceptibil.

 Pe de o parte, ca fenomen fizic, semnul are materialitate, ţine de lumea exterioară; pe de altă parte, el este accesibil simţurilor.Cele mai obişnuite semne sunt cuvintele, caracteristice limbajului natural. Pentru producerea cuvintelor există două variante: rostirea şi scrierea. În cazul rostirii cuvintelor, substratul material constă din undele acustice produse de aparatul fonator al vorbitorului, receptate prin intermediul analizatorului auditiv. În cazul scrierii cuvintelor, fenomenul fizic cu rol de substrat material este reprezentat de combinaţiile de litere notate cu ajutorul unui instrument de scris pe un material, receptat de văz.Alt exemplu: mercaptanul din gazul metan are şi el rolul de semn; substratul material în acest caz este mirosul caracteristic acestei substanţe volatile, receptat de simţul olfactiv. Nu orice fel de fenomen fizic accesibil simţurilor noastre are rolul de substrat material al unui semn. Mai exact, pentru ca un fenomen fizic să reprezinte un semn, el trebuie să îndeplinească alte două condiţii în raport cu cele discutate:

1. Trebuie să fie produs de o persoană, de o fiinţă umană;

2. Persoana care l-a produs trebuie să nu fi făcut acest lucru accidental sau cu altă motivaţie decît intenţia de a lega de el un anumit înţeles.

Din condiţia 1 decurge că limbajul este un fenomen uman, iar din condiţia 2 decurge că limbajul, prin însăşi natura sa, are un caracter intenţionat.Din acest punct de vedere rezultă că o serie de fenomene fizice, accesibile simţurilor noastre, nu reprezintă semne, deşi la nivelul cunoaşterii comune se vorbeşte despre ele ca fiind semne. Exemple: venirea rîndunelelor primăvara, febra unui bolnav de gripă. Acestea sunt reacţii, fenomene naturale produse pe baza legilor naturale, independent de voinţa noastră. Ele au un rol în raport cu comportamentul nostru: ne orientează atenţia către anumite fenomene, naturale şi ele. Se numesc simptome ale unei stări de fapt şi NU sunt elemente de limbaj. Substratul material este o componentă obligatorie a semnului. Să presupunem, prin absurd, că un asemenea fenomen nu ar intra în componenţa unui semn; astfel ajungem la o concluzie inacceptabilă: imposibilitatea de exteriorizare a gîndurilor şi sentimentelor noastre. 

2. Sensul sau înţelesul semnului.

 Este un element de natură subiectivă, un produs al conştiinţei noastre, un gînd sau un sentiment pe care persoana care a produs substratul material al semnului l-a legat de acesta. Prin intermediul sensului, limbajul este inerent legat de lumea noastră interioară şi, sub acest aspect, limbajul este un fenomen de conştiinţă.Sensul constă din informaţia pe care o recepţionăm atunci cînd a fost produs un anume semn. El are un rol fundamental din perspectiva utilizării limbajului: pe baza sensului care îi este specific, semnul poate fi utilizat ca denumire sau nume pentru ceva.Unele cuvinte au sensuri diferite în împrejurări diferite (Ex: broască).Obiectul la care trimite sensul unui semn se numeşte referent sau denotat al semnului. Dacă se schimbă sensul unui cuvînt, se schimbă şi denotatul. La rîndul său, sensul participă în mod necesar la alcătuirea semnului.Întrucît limbajul este inerent naturii umane şi limbajul are oarecare autonomie în raport cu gîndirea, putem să ne imaginăm simulacre de cuvinte.Exemplu: Piroţii carulează elatic.Cuvintele din propoziţia de mai sus nu aparţin limbii române, pentru că nu au nici un înţeles (nici un vorbitor de limbă română nu le poate găsi un sens).Aşadar, fără sens nu există limbaj. 

3. Regula de semnificaţie

 Are forma unei prescripţii, a unei norme care arată (impune) ca de un anume fenomen fizic cu rol de substrat material al unui semn să legăm un anume înţeles. Există două forme de limbaj: limbaje naturale (limbile materne) şi limbaje artificiale (limbajul Morse, limbajul chimiştilor, limbajul matematic, semnele de circulaţie etc.)Principala diferenţă între aceste două forme de limbaj este faptul că limbajele naturale au devenit ceea ce sunt astăzi pe baza unei istorii îndelungate, adică istoria comunităţii care foloseşte acel limbaj, în timp ce limbajele artificiale au fost inventate de o persoană sau o comunitate ştiinţifică, cu scopul de a fi utilizate în domenii specializate.În cazul limbajului natural, regulile de semnificaţie sunt tacite, nu sunt evidente; ele apar ca urmare a felului în care s-au format şi a scopului lor. În cazul limbajului artificial, regulile de semnificaţie sunt inventate, o dată cu limbajul în sine, şi trebuie conştientizate în timpul utilizării lor.Fără reguli de semnificaţie, limbajul nu mai poate fi instrument de comunicare. Ţinînd cont de toate acestea, putem defini semnul după cum urmează:

Semnul este un fenomen fizic perceptibil, produs de cineva, şi de care persoana care l-a produs a legat un anumit înţeles, în conformitate cu o anumită regulă de semnificaţie.

Corectitudinea sau validitatea argumentelor, ca şi calitatea şi eficienţa activităţii intelectuale, a activităţii teoretice în general, depinde de respectarea unor restricţii speciale. Cele mai importante dintre acestea sunt cunoscute sub denumirea de „principii logice” sau „condiţii fundamentale de raţionalitate”. Denumirea principii logice ţine de logica tradiţională. 

Paranteză: Prima lucrare de logică „serioasă” datează de acum aproximativ 2000 de ani, are şase volume şi îi aparţine lui Aristotel; se numeşte Organum (însemnînd instrument sau unealtă), denumirea fiind dată de elevii lui Aristotel, fiindcă principiile de logică erau considerate unelte.De atunci, în cercetările de logică nu a existat întrerupere; momentul de vîrf îl reprezintă Evul Mediu clasic, unul dintre cei mai mari logicieni ai acelei perioade fiind William de Ockham (luat ca model de Umberto Eco pentru un personaj din „Numele Trandafirului”).De această tradiţie, care se poate considera încheiată la mijlocul secolului XIX, este legat numele de „principii logice”. 

I. Principiul identităţii

Este cea mai generală condiţie de raţionalitate, pentru că se referă la orice fel de rezultat al activităţii teoretice şi poate fi extins de la gîndire la limbaj. Simbolic, acest principiu poate fi formulat astfel: A este A. Această formulă vrea să sublinieze că:

Într-un demers teoretic, ideile utilizate, cuvintele prin care ne exprimăm trebuie să-şi conserve exact acelaşi înţeles, acelaşi conţinut, aceleaşi particularităţi, aceeaşi valoare.Cuvîntul „este” folosit în această formulă are doar acest înţeles.

Nu putem spune A=A, pentru că, dacă nu introducem o convenţie (restricţie) prin care folosim semnul „=” pentru „este”, atunci „=” înseamnă doar o similitudine din punct de vedere cantitativ.Această condiţie de raţionalitate este importantă deoarece o eventuală nerespectare conduce automat la confuzii teoretice, la ambiguitate, echivocitate, neclaritate, iar în cazul argumentelor ne poate conduce de la premise adevărate la concluzii false.

Exemplu:

P1: Şoarecele roade hîrtia.

P2. Şoarecele este un substantiv.

C:  Un substantiv roade hîrtia.

 Argumentul de mai sus este nevalid, deoarece cuvîntul şoarece şi-a schimbat sensul şi valoarea: în P1 el este denumire pentru un animal, iar în P2 este doar parte de vorbire.Respectarea principiului identităţii asigură activităţii intelectuale cel puţin două calităţi remarcabile: claritatea şi precizia.

 Paranteză: Un mare filosof de la sfîrşitul Evului Mediu – începutul epocii moderne, anume Descartes, a scris o lucrare prin care încerca să explice cum trebuie procedat pentru a avea rezultate optime în activitatea de cercetare: „Reguli pentru îndrumarea intelectului„. O primă regulă prezentată în această lucrare este aceea a ideilor clare şi distincte. Următoarele trei condiţii de raţionalitate se referă la relaţii, raporturi între propoziţii. Primele două vizează raportul de opoziţie dintre propoziţii şi, de aceea, trebuie tratate împreună. 

II. Principiul necontradicţiei. Principiul terţului exclus.

Considerăm trei perechi de propoziţii: perechea A, perechea B şi perechea C.Perechea A:

1. Dan este student la psihologie.

2. Dan nu este student la psihologie.

Propoziţiile 1 şi 2 care formează perechea A nu pot fi adevărate împreună. Două propoziţii de acest fel, care nu pot fi simultan adevărate, sunt reciproc inconsistente. Dar cele două propoziţii care formează perechea A nu pot fi nici împreună false. Cum ele nu pot fi nici împreună adevărate, nici împreună false, vom spune că cele două propoziţii sunt reciproc contradictorii (mai mult decît reciproc inconsistente). Între cele două propoziţii există un raport de contradicţie.În cazul a două propoziţii reciproc contradictorii, dacă una din ele e adevărată, automat cealaltă este falsă, şi dacă una e falsă, automat cealaltă e adevărată.

 Perechea B:

1. Dan are 1,80m.

2. Dan are minimum 1,90m.

Propoziţiile 1 şi 2 ale perechii B sunt reciproc consistente (adică nu pot fi simultan adevărate), dar ele pot fi simultan false. Adică între ele nu există un raport de contradicţie, dar totuşi există un raport de opoziţie. Raportul de opoziţie caracteristic perechii B se numeşte raport de contrarietate (propoziţiile 1 şi 2 sunt reciproc contrare).

Observaţie: Opoziţia contrară este puţin mai slabă decît opoziţia contradictorie. Atît în cazul perechii de propoziţii A, cît şi în cazul perechii B, pentru a studia raportul de opoziţie apelăm laPrincipiul necontradicţiei:

Dacă avem două propoziţii astfel încît una afirmă un lucru despre un anumit obiect, iar cealaltă neagă indirect sau direct acelaşi lucru despre acelaşi obiect, cele două propoziţii sunt reciproc inconsistente.În cazul raportului de opoziţie de la nivelul perechii A (adică raport de contradicţie), pe lîngă principiul necontradicţiei funcţionează şi

Principiul terţului exclus: Orice propoziţie aflată într-un raport de opoziţie cu o altă propoziţie este sau adevărată, sau falsă. Terţul este exclus. Aceste două principii asigură, fiecare dintre ele, alte calităţi remarcabile ale demersurilor teoretice:– principiul necontradicţiei asigură coerenţa (sau consistenţa) demersurilor raţionale. În construcţiile teoretice nu trebuie să existe nici măcar două propoziţii care să fie reciproc inconsistente.– principiul terţului exclus asigură rigoarea şi consecvenţa demonstraţiei. Legat de acest aspect, una din cele mai generale şi mai temeinice forme de demonstraţie, anume reducerea la absurd, se bazează pe principiul terţului exclus. Paranteză: Leibnitz afirma că „principiul necontradicţiei este cel mai important dintre toate condiţiile fundamentale de raţionalitate”. Pentru a înţelege de ce, să presupunem că există o figură geometrică anume, care să fie simultan şi cerc, şi pătrat. Luînd ca premise afirmaţiile „Figura G este cerc” şi „Figura G este pătrat”, dacă lăsăm deoparte principiul necontradicţiei şi considerăm ambele propoziţii despre figura G adevărate, ajungem într-un adevărat „coşmar”: nu vom mai putea respinge nici un fel de afirmaţie despre cercurile pătrate (de pildă, ar trebui să acceptăm afirmaţii de tipul „cercurile pătrate au coadă lungă şi blană verde”). Această formularea principiului necontradicţiei şi a principiului terţului exclus nu necesită nici un fel de precizări suplimentare dacă ne situăm în contextul logicii bivalente (adică al logicii elementare, în care se iau în considerare ca variante posibile doar două: adevărul şi falsitatea). În raport cu logica elementară există o multitudine de alte discipline logice, numite logici polivalente.

Cazul minim este logica trivalentă, pornită de la Aristotel în capitolul IX, „Capitolul bătăliei navale”, în care constată că există propoziţii despre care nu se poate spune nici că sunt adevărate, nici că sunt false:

P1: Mîine va fi o bătălie navală.

P2: Mîine nu va fi o bătălie navală.

Aceste două propoziţii nu sunt nici adevărate, nici false, şi atunci devine discutabil dacă P1 şi P2 sunt contradictorii, inconsistente. Soluţia acestei probleme a venit după un secol, de la Chrisippos: nu este obligaţia logicianului să spună dacă P1 şi P2 sunt adevărate sau false. Pentru logician este clar că ele nu vor putea fi amîndouă adevărate sau amîndouă false. Paranteză pentru înţelegerea logicilor polivalente.Să presupunem situaţia ipotetică a unei curse cu patru cai, A, B, C şi D. Pariurile urmează un model simplu: investeşti 100.000 lei pentru calul cîştigător; dacă ghiceşti, primeşti de două ori suma investită.Un jucător mai slab de minte ar putea judeca astfel: „Ce mare lucru, o sută de mii de lei. Pariez cîte o sută de mii pe fiecare cal; în felul acesta, indiferent care cal cîştigă, cîştig şi eu.” Dacă procedează astfel şi investeşte în toţi patru caii, practic va pierde două sute de mii (investeşte patru sute, dar cîştigă doar două sute pentru calul cîştigător). Dacă investeşte în doar trei cai, pierde fie trei sute de mii (dacă nu ghiceşte învingătorul), fie o sută, dacă-l ghiceşte. Dacă investeşte în doi cai, ori îşi recuperează investiţia ghicind învingătorul, ori pierde banii investiţi. Înţeleptul pariază pe un singur cal: astfel, el ştie că ori va avea o pierdere minimă (o sută de mii), ori va cîştiga.Să luăm următoarele propoziţii:

P1: Cîştigă calul A.

P2: Cîştigă calul B.

P3: Cîştigă calul C.

P4: Cîştigă calul D.

Aceste patru propoziţii sunt incerte, cu grade diferite de incertitudine. Acestora li se mai adaugă două propoziţii, dintre care una este categoric adevărată, iar cealaltă categoric falsă („Un cal va cîştiga cursa” şi „Nici un cal nu va cîştiga cursa”). Dar asupra valorii de adevăr a propoziţiilor P1, P2, P3 şi P4 nu există certitudine. La fel, în fizica cuantică, spre exemplu, nu există certitudini cu privire la stările şi proprietăţile fenomenelor studiate. Vorbim aşadar despre logici polivalente. Există două feluri de logică polivalentă:standard, obţinută prin adăugări succesive de elemente intermediare din logica elementară;ne-standardLogica „fuzzy”, aplicată la fenomenele psihice, are oricîte grade de incertitudine, dar nu are nici un grad de certitudine.În condiţiile logicilor polivalente de orice tip, principiul terţului exclus se formulează astfel: Fie o propoziţie oarecare; ea are sau nu are o anumită valoare.Pentru distincţia între logica elementară şi logicile polivalente se recurge la o precizare, anume „principiul n-valenţe”. Dacă n=2, avem o logică bivalentă (elementară). Dacă n>2, avem o logică polivalentă.În cazul logicii elementare există coincidenţă între principiul bivalenţei şi principiul terţului exclus.Închidem paranteza.  Perechea C:1. Bucureştiul are cel puţin două milioane de locuitori.2. Bucureştiul are cel mult două milioane de locuitori.

Propoziţiile 1 şi 2 pot fi amîndouă adevărate (dacă Bucureştiul  are exact două milioane de locuitori), dar nu pot fi amîndouă false. Propoziţiile 1 şi 2 sunt reciproc consistente. Între ele nu există raport de contradicţie sau de contrarietate. Dar, fiindcă nu pot fi ambele false, sun opuse una alteia.Tipul de opoziţie existent în cazul perechii C este invers faţă de cel existent în cazul perechii B. Acest raport de opoziţie se numeşte raport de subcontrarietate. Concluzie: Dacă două propoziţii nu pot fi dintr-un punct de vedere la fel, spunem că susţinerea uneia implică negarea, sub acel aspect, a celeilalte. Există cel puţin trei tipuri de negaţie: contradictorie, contrară şi subcontrară. 

III. Principiul raţiunii suficiente

Acest principiu este legat de raportul între propoziţiile aflate în construcţia unui argument, adică între premise şi concluzie. La nivel general, acest principiu este legat de actele de justificare, de motivare.Considerăm două propoziţii oarecare, p şi q. Presupunem că propoziţia p este folosită ca o justificare/motivaţie pentru propoziţia q. Se pune întrebarea dacă există mai multe grade de justificare (temei). 

Exemplul:1.

Propoziţia p: Eminescu şi Creangă au fost contemporani.   

Propoziţia q: Eminescu şi Creangă au fost prieteni.

 Dacă p este adevărată, q poate să fie falsă. Dacă q este adevărată, p nu poate să fie falsă. De aici deducem că există două feluri de justificare.Propoziţia p, în raport cu propoziţia q, este temei necesar, dar nu şi suficient. Adică e obligatoriu ca Eminescu şi Creangă să fi fost contemporani ca să poată fi prieteni; dar, pe de altă parte, puteau fi contemporani fără să fi fost prieteni.Propoziţia q, în raport cu propoziţia q, este temei suficient, dar nu şi necesar. Adică este suficient ca Eminescu şi Creangă să fi fost prieteni pentru certitudinea că ei au fost contemporani, dar nu este neapărat necesar să fi fost prieteni pentru a fi contemporani. 2. Propoziţia p: Triunghiul T are toate laturile egale.    Propoziţia q: Triunghiul T are toate unghiurile egale. Propoziţia p, în raport cu propoziţia q, este temei necesar şi suficient.Propoziţia q, în raport cu propoziţia p, este temei necesar şi suficient.  Info: premisă vine din lat. premito, care înseamnă „pus înainte”.

Chrisippos  a scris peste 200 de lucrări de logică, din care s-au păstrat doar fragmente; uimitor este că astăzi, aceste lucrări au aplicaţii în construcţia calculatoarelor!

Prin urmare, există trei tipuri de temeiuri:

a) Necesare, dar nu şi suficiente;

b) Suficiente, dar nu şi necesare;

c) Necesare şi suficiente.

Un temei este suficient atunci cînd, dacă propoziţia utilizată ca temei este adevărată, devine imposibil ca propoziţia întemeiată să fie falsă.Un temei este necesar atunci cînd propoziţia utilizată ca temei este indispensabilă pentru propoziţia care urmează să fie întemeiată.Dacă p este temei suficient pentru q, atunci q este temei necesar, dar nu şi suficient pentru q. (vezi exemplul cu Eminescu şi Creangă).Există şi situaţii de excepţie, atunci cînd sunt invocate temeiuri care nu sunt nici necesare, nici suficiente.Exemplu:P1: Liviu Rebreanu este autorul romanului „Răscoala”.„Temei” pentru P1: Liviu Rebreanu a fost contemporan cu evenimentele din 1907. Din punct de vedere logic, doar două dintre tipurile de temei considerate sunt admisibile: cele suficiente, dar nu şi necesare (b), şi cele necesare şi suficiente (c). De aici decurge

Principiul raţiunii suficiente:

Fie p şi q două propoziţii.I.

 Dacă p este temei suficient pentru q, atunci relaţia dintre cele două propoziţii are următoarea formulare exactă: „Dacă p, atunci q.Formularea „Dacă p, atunci q” este o propoziţie compusă din propoziţiile p şi q cu ajutorul unui operator logic numit operator condiţional (dacă…, atunci…). Propoziţia p se numeşte antecedent, iar propoziţia q se numeşte consecvent.„Dacă p, atunci q” este adevărată numai dacă nu se întîmplă ca p să fie adevărată, iar q să fie falsă.II. Dacă p este temei necesar şi suficient pentru p, relaţia dintre cele două propoziţii are următoarea formulare: „Dacă şi numai dacă p, atunci q”.Operatorul logic „dacă şi numai dacă…, atunci…” se numeşte echivalent logic. În condiţiile în care acest principiu, al raţiunii suficiente, nu ar fi respectat, discursul teoretic îşi pierde caracterul de a fi raţional, ceea ce înseamnă că avansarea unor concluzii sau soluţii în asemenea cazuri stă sub semnul arbitrariului. În schimb, respectarea acestui principiu conferă tuturor afirmaţiilor, concluziilor, un caracter întemeiat. 

Concluzie:

Cele patru principii de raţionalitate şi calităţile pe care le conferă demersului raţional:

I.    Principiul identităţii: claritate şi precizie;

II.   Principiul necontradicţiei: coerenţă;

III.  Principiul terţului exclus: consecvenţă şi rigoare demonstrativă;

IV.  Principiul raţiunii suficiente: caracter întemeiat.

Exemple:

1. Toţi studenţii sunt drăgălaşi.

2. Toţi bursucii sunt pufoşi.

3. Toţi crocodilii sunt simpatici.

Propoziţiile 1-3 sunt diferite, dar au elemente constante.Forma logică a propoziţiilor 1-3 este „Toţi … sunt …”. O altă formă logică este: „Dacă …, atunci …”. Cuvintele de tipul toţi, sunt, dacă, atunci ş.a.m.d. se numesc constante logice.Punctele de suspensie marchează locul unde trebuie inserate cuvinte pentru a obţine propoziţii; în locul lor se pot folosi majuscule de pe la mijlocul alfabetului: „Toţi F sunt G.” Însă în cazul formei logice „Dacă …, atunci …” este nevoie să se insereze propoziţii; propoziţiile se notează cu litere mici de pe la sfîrşitul alfabetului: „Dacă p, atunci q.”

F, G, p, q se numesc variabile propoziţionale (sau variabile logice). 

Forma logică a unei propoziţii este dată de constantele logice care apar în propoziţia respectivă.Cele mai uzuale constante logice sunt: toţi, nici unul, unii; nu, şi, sau, dacă, dacă şi numai dacă, fiecare, există cel puţin un.Literele cu rol de variabile logice nu fac parte propriu-zis din forma logică a unei propoziţii.Numărul de forme propoziţionale este limitat, spre deosebire de numărul propoziţiilor posibile prin diferite combinaţii de cuvinte, care este infinit. Corectitudinea logică depinde de forma logică. 

Argumentele

 Există două clase de argumente: deductive şi nedeductive.

Într-un argument deductiv, despre concluzie se pretinde că decurge cu necesitate din premise. Cu alte cuvinte, într-un argument deductiv se pretinde că, dacă premisele sunt adevărate, concluzia nu poate fi falsă.

Într-un argument nedeductiv, despre concluzie se pretinde că decurge doar în mod probabil din premise. Cu alte cuvinte, într-un argument nedeductiv se pretinde că, dacă premisele sunt adevărate, atunci concluzia este doar cu probabilitate. (Ex: Luminile din casă erau stinse şi în faţa casei nu era nici o maşină. Prin urmare, probabil că nu era nimeni acasă.) 

Argumentele deductive.

Dacă într-un argument deductiv, pretenţia menţionată în definiţie este îndreptăţită, atunci vom spune că argumentul respectiv este valid. Cu alte cuvinte, un argument valid este un argument deductiv în care, dacă premisele sunt adevărate, atunci concluzia este cu necesitate adevărată (nu poate fi falsă). Dacă premisele unui argument deductiv pot fi adevărate şi concluzia sa poate fi falsă, atunci argumentul respectiv este nevalid. Aşadar, un argument nevalid este un argument deductiv în care este posibil ca premisele să fie adevărate, iar concluzia, falsă. 

Exerciţii:

1. Toţi conferenţiarii universitari sunt cadre didactice.Gheorghiu este conferenţiar universitar,deci Gheorghiu este cadru didactic. Argumentul de mai sus este un argument deductiv valid cu următoarea structura logică: Toţi F sunt Ga este Fa este G 

2. Toţi conferenţiarii universitari sunt bursuci pufoşi.Gheorghiu este conferenţiar universitar,deci Gheorghiu este bursuc pufos. Argument deductiv valid deoarece concluzia decurge din premise!

 3. Toţi conferenţiarii universitari sunt cadre didactice.Gheorghiu este cadru didactic,deci Gheorghiu este conferenţiar universitar. Argument deductiv nevalid, deoarece concluzia nu decurge din premise!Forma logică a argumentului 3 este următoarea:Toţi F sunt Ga este Ga este F Ştiind că ambele premise ale argumentului 3 sunt adevărate, pentru a arăta că argumentul este nevalid trebuie ca, în forma sa logică, să înlocuim variabilele logice cu cuvinte aşa încît să obţinem o concluzie falsă. Iată alte două argumente valide cu aceeaşi structură: Toţi crocodilii sunt cadre didactice.Gheorghiu este cadru didactic, deciGheorghiu este crocodil. Toţi conferenţiarii universitari sunt oameni cu ochi căprui.Gheorghiu este om cu ochi căprui, deciGheorghiu este conferenţiar universitar. În aceste două exemple, concluzia este falsă, dar şi una din premise este falsă, aşadar concluzia decurge din premise şi de aceea argumentul este valid. Un alt exemplu: Toţi asistenţii universitari sunt cadre didactice.Gheorghiu este cadru didactic, deciGheorghiu este asistent universitar. În acest argument, ambele premise sunt adevărate, dar concluzia este falsă. Aşadar, argumentul (construit pe aceeaşi structură cu argumentul din exemplul 3) este nevalid.Un argument valid are o astfel de formă logică încît nu poate conduce de la premise adevărate la o concluzie falsă. Însă forma unui argument nevalid poate (nu e obligatoriu) să ducă de la premise adevărate la concluzii false.Despre un argument care este valid şi are premisele adevărate se spune că este un argument concludent. Dacă cel puţin una din aceste două condiţii nu este îndeplinită, argumentul respectiv este neconcludent. 

Argumentele nedeductive

Acestea pot fi argumente tari (sau puternice) şi respectiv slabe.Un argument tare este un argument nedeductiv în care, dacă premisele sunt adevărate, atunci concluzia este cu mare probabilitate adevărată.Un argument este un argument nedeductiv în care, dacă premisele sunt adevărate, atunci concluzia este cu o mică probabilitate adevărată, sau chiar probabil falsă. Observaţie: Argumentele nedeductive admit grade de validitate, pe cînd cele deductive nu pot decît să fie valide sau nevalide. Despre un argument nedeductiv care este tare şi are premisele adevărate se spune că este un argument confirmator. Dacă cel puţin una din aceste două condiţii nu este îndeplinită, atunci argumentul respectiv este neconfirmator.Argumentele deductive valide şi cele nedeductive tari se numesc argumente logice corecte.Argumentele deductive nevalide şi cele nedeductive slabe se numesc argumente logice incorecte. Aşadar:Prin definiţie, concluzia unui argument concludent este cu necesitate adevărată.Tot prin definiţie, concluzia unui argument confirmator este probabil adevărată. Rezumat:       

Argument concludent = argument deductiv valid + premise adevărateArgument confirmator = argument nedeductiv tare + premise adevărate Exemplu:

1. I. L. Caragiale a scris romanul „Pădurea Spînzuraţilor”.Acest roman este ştiinţifico-fantastic.Prim urmare, I. L. Caragiale a scris cel puţin un roman ştiinţifico-fantastic. Argument deductiv, valid, neconcludent. 

2. În Universitatea Titu Maiorescu sunt înscrişi mai mulţi studenţi decît zilele unui an calendaristic. Prin urmare, în această universitate există cel puţin doi studenţi care au aceeaşi zi de naştere. Argument deductiv, valid, concludent.  Se numeşte argument eliptic sau entimemă orice argument din care lipseşte cel puţin o premisă, sau chiar concluzia.Exemplu: Plouă, deci îmi iau umbrela. (Lipseşte premisa: „Întotdeauna cînd plouă îmi iau umbrela.”)Argumentele pot fi eliptice de premisă sau de concluzie. În argumentele eliptice de premisă se impune, pentru analiză, scoaterea la iveală a premiselor lipsă.

Cele eliptice de concluzie se folosesc în practică: formulezi un argument deductiv valid şi-l laşi pe interlocutor să formuleze concluzia. Există situaţia specială de concluzie trasă din zero premise; aceasta este axioma. (Axiomă = propoziţie care, într-un anumit sistem de propoziţii, este luată fără demonstraţii.)