Archive for the ‘pedagogie’ Category

Care-i deviza moldoveanului?
Viata-i scurta. Daca tot n-o putem lungi, hai s-o facem lata!

articol preluat de pe blogul lui  Spranceana

Prima lecţie pe care o predau este : „Stai în clasa în care te afli.” Nu ştiu cine a hotărât ca elevii mei să fie aici, dar nu e treaba mea. Copii sunt numerotaţi şi clasificaţi astfel încât oricare din ei poate fi reîntors în clasa corectă, în caz că încearcă să trişeze sau să iasă. Pe parcursul anilor numărul de moduri în care copii sunt clasificaţi a crescut dramatic, încât este greu să suporţi priveliştea unor fiinţe umane sub povara clasificărilor din care fiecare face parte. Numerotarea copiilor este o afacere rentabilă şi profitabilă, iar afacerea însăşi este concepută pentru a-i cuprinde pe toţi elevii.

Încă o dată nu este treaba mea. Menirea mea este să închid copii în aceste clasificări, or, cel puţin să-i fac să le suporte. Dacă lucrul merge bine, copiii nu se pot imagina pe sine în altă parte, ei invidiază clasele mai bune, le poartă respect şi dispreţuiesc clasele mai proaste. Din acest motiv, de cele mai multe ori, clasa, în general, păstrează un ritm de mărşăluire destul de bun (So the class mostly keeps itself in good marching order). Aceasta este raţiunea de a fi a oricărei competiţii şcolare. Trebuie să-ţi cunoşti locul.

Totuşi, în ciuda regulilor generale, eu am făcut efortul de a îndemna elevii spre reuşite mai mari ale testelor de verificare a cunoştinţelor, promiţând chiar un eventual transfer din clasele mai proaste ca răsplată. Le-am sugerat chiar, răutăcios, că va veni o zi când firmele îi vor angaja în baza rezultatelor acestor teste, deşi experienţa mea personală îmi sugerează că angajatorii sunt de obicei, indiferenţi faţă de aceste detalii. Nu am minţit niciodată făţiş, dar am ajuns la concluzia că adevărul şi activitatea în calitate de învăţător sunt incompatibile. TOT TEXTUL

BookCrossing.lx.ro

Pentru o pedagogie actualizată

Posted: Ianuarie 26, 2007 in pedagogie

de  Bogdan Petre
         Circumstanţele şi tendinţele recente impun imperios reforme în sistemul pedagogico-formativ actual în scopul stimulării gândirii indiduale critice, productive şi performante.

Timpul, informaţia şi supravieţuirea materială însăşi au făcut ca de demult deja, homo universalis în forma sa iniţială să nu mai existe, punând până şi astăzi pe fugă specimene rătăcite, disperate să impună valori pierdute ori să se adapteze defectuos cerinţelor actuale.

Se petrece un lucru grav atunci când elitele nu se adaptează şi nu îşi îmbunătăţesc propriile sisteme cu măcar fragmente de achiziţii de ultimă generaţie, ori atunci când noul le repugnă total şi invariabil, mergând până la a nu-i mai obiecta nici măcar cu critici pertinente.

Şi şi mai grav este atunci când tot elitele îşi influenţează discipolii anonimi, profitând de orbirea lor, instigându-i în a le urma metodele şi în a se orienta spre aceleaşi valori.

Este anacronic să îţi întinzi ideile în cărţi de sute de pagini, este imoral să fii lipsit de structură, este depăşit să scrii pedant şi elitist, când în cursul absolut firesc al lumii de astăzi toate acestea sunt redundante, ineficiente şi contraproductive.

Sistemul prezentat aici, se adresează nouă tuturor, celor care hărţuiţi din toate părţile de pilule pedagogice, constatăm că pe de o parte mesajul de a cunoaşte fundamentele profesionist în orice domeniu este unul foarte valid, iar pe de alta, că productivitatea şi ieşirea la rampă este un pas ce în mod natural a devenit obligatoriu şi cât mai recent de înfăptuit. Iar în primul rând că toate acestea trebuie îndeplinite astăzi!  Tot articolul

Memoria

Posted: Ianuarie 20, 2007 in filosofie, filozofie, pedagogie, psihologie

1. O viziune generala asupra memoriei omului.
2. Tipurile de memorie si particularitatile acestora.
3. Particularitatile si legatura dintre memoria de scurta durata si cea de lunga durata.
4. Diferentele individuale ale memoriei la oameni.
1. O viziune generala asupra memoriei omului

Memoria omului poate fi definita ca procesele psihofiziologice si culturale, care joaca in viata rolul de memorare, stocare si reproducere a informatiei. Memoria este cea mai importanta si fundamentala capacitate a omului. Fara memorie ar fi imposibila o functionare normala a personalitatii si dezvoltarea ei. Ne putem usor convinge de acest lucru daca atragem atentia asupra oamenilor ce sufera de tulburari serioase ale memoriei.
 Cu memorie sunt inzestrate toate organismele vii, dar este cea mai evoluata la om. In afara de memoria motorie si genetica, specifica animalelor, omul poseda alte tipuri de memorie mai productive, legate de folosirea unor mijloace mnemonice. Astfel, de exemplu, la om sunt asa tipuri de memorie, ca cea arbitrara, logica,
 In general, memoria omului poate fi reprezentata ca un instrument specific, ce serveste la acumularea si folosirea experientei de viata.  

2. Tipurile de memorie si particularitatile acestora.

 In dependenta de activitatea de stocare a materiei se deosebesc urmatoarele tipuri de meorie: momentana, de scurta durata, operativa, de lunga durata si genetica.
 Memoria momentana (iconica) reprezinta reflectia nemijlocita a imaginii informatiei, receptionate de organele de simt. Are o durata de 0,1 – 0,5 sec.
 Memoria de scurta durata pastreaza imaginea generalizata a informatiei receptionate, pe un intereval scurt de timp (in media de aproximativ 20 sec.). Volumul memoriei de scurta durata constituie 5-9 unitati informationale, ce se determina prin cantitatea de informatie pe care omul o poate reproduce exact dupa o singura prezentare. Cea mai importanta particularitate a memoriei de scurta durata este selectivitatea acesteia. Din memoria momentana in ea patrunde numai acea informatie, care reprezinta un real interes sau necesitate pentru om, sau ii atrage atentia. „Creierul unui om mediu, – spunea Edison, – nu receptioneaza nici a mia parte din cit receptioneaza ochiul”.
 Memoria operativa este prevazuta pastrarii informatiei pe un anumit termen, predeterminat, necesar pentru efectuarea unor operatii. Durata memoriei operative este de la citeva secunde pina la citeva zile.
 Memoria de lunga durata este in stare de a stoca informatie pe un interval de timp aproape nelimitat, si exista (dar nu intotdeauna) posibiltatea de a o reproduce de mai multe ori. In practica functionarea memoriei de lunga durata este, de obicei, legata de gindire si efortul vointei.
 Memoria genetica este definita de genotip si se transmite prin ereditate. Este clar ca influenta omului asupra acestei memorii este foarte limitata (daca este posibila).
 In dependenta de analizatorul dominant in procesul de functionare a memoriei se deosebesc urmatoarele tipuri de memorie: motorie, vizuala, auditiva, emotionala s.a.
 La om dominanta este perceperea vizuala. Astfel, de exemplu, deseori recunoastem o persoana dupa chip, cu toate ca nu ne amintim numele ei.
Memoria vizuala raspunde de pastrarea si reproducerea imaginilor vizuale. Ea este nemijlocit legata de imaginatie. Ceea ce omul isi poate inchipui vizual, poate, de obicei, sa tina minte si sa reproduca mai usor. La chinezii exista proverbul: „Mai bine vezi odata, decit sa auzi de o mie de ori”. Dale Carnegy explica acest fenomen astfel: „nervii, care unesc ochii cu creirul sint de douzeci si cinci de ori mai grosi decit cei intre urechi si creier.”[2, p.340]
 Memoria auditiva – reprezinta o memorare buna si o reproducere exacta a diferitor sunete, de exemplu, muzicale, verbale. O forma aparte a memoriei verbale este memoria logico-verbala, care este strins legata cu cuvintul, gindirea si logica.
 Memoria motorie prezinta memorizarea si pastrarea, iar la necesitate chiar si reproducerea exacta, a multor miscari complexe. Ea participa la formarea deprinderilor si aptitudinilor motorii. Un exemplu elocvent de folosire a memoriei motorii este reproducerea in scris a textelor, ceea ce presupune, de regula, scrierea automata a unor simboluri invatate cindva.
 Memoria emotionala – este legata de retrairi. Ea participa in lucrul tuturor tipurilor de memorie dar mai cu seama se pronunta in relatiile umane. Memoria emotionala sta la baza unei memorari adinci: adica, ceea ce provoaca emotii se retine pe un termen indelungat.
 Posibilitatile memoriilor tactile, olfactive, gustative si a altor tipuri in comparatie cu cele vizuale, auditive, motorii si emotionale sint mult mai limitate si joaca un rol mai putin important in viata omului.
 Tipurile de memorie descrise mai sus doar caracterizeza sursele informatiei initiale si nu sunt pastrate in stare pura. Pe parcursul memorizarii (reproducerii) informatia sufera diferite schimbari: sortare, selectare, generalizare, codare, sinteza, si alte forme de prelucrare a ei.
 Dupa felul de implicare a vointei in procesul de memorizare si reproducere a materialului, deosebim memorie constienta si subcoinstienta.
 In primul caz in fata omului se pune o problema mnemonica speciala (de memorare, recunoastere, pastrare si reproducere), realizata datorita eforturilor vointei. Memoria subconstienta functioneaza automat, fara oarecare eforturi din partea omului, si nu intotdeauna este mai slaba decit prima, iar in unele cazuri o depaseste.
3. Particularitatile si legatura dintre memoria de scurta durata si cea de lunga durata.

Memoria de scurta durata si cea de lunga durata interactioneaza si functioneaza ca un tot intreg. Una din conceptiile ce descrie functionarea lor comuna este elaborata de catre savantii americani R. Atkinson si R. Shifrin.
   Memoria de scurta durata se caracterizeaza prin limitarea volumului ei (inmediu 7±2). Odata cu  umplerea volumului memoriei de scurta durata a omului, informatia venita o inlocuieste pe cea veche, iar ultima dispare. Memoria de scurta durata are rol de depozit si filtru intermediar obligatoriu, care prelucreaza cel mai mare volum de informatie, alegind-o pe aceea care reprezinta interes.
 Procesul de memorizare poate avea loc mai efectiv, daca ne concentram la materialul studiat. Se stie ca, acea informatia se asimileaza mai bine, care este obiectul atentiei si constiintei, si reprezinta un tel. Astfel se reduce volumul de informatie initiala si se usureaza prelucrarea ei.
 Un alt exemplu mnemonic este memorarea prin repetitie.  Acest mecanizm este bazat pe faptul ca materialul repetat se pastreaaz in memoria de scurta durata pe o perioada mai lunga de timp, decit citeva secune, si se mareste sansa de transfer a acesteia in memoria de lunga durata. De obicei insa, fara repetare in memoria de lunga durata nimereste informatia din sfera de atentie.
 Un mecanism posibil de memorare pe termen scurt este codarea vremelnica, adica reflectarea materialului memorizat in forma de simboluri vizuale si auditive. De regula, informatia se codeaza in forma acustica, iar apoi se pastreaza in memoria de lunga durata ca sens. Anume sensul lucrului amintit ni-l reamintim mai repede, iar noi ne putem aduce aminte detaliul necesar, sau , macar, inlocuirea acestuia cu unul cu sens apropiat. Pe acest principiu se bazeaza aflarea datelor cind-va auzite sau vazute.
 O caracteristica a memoriei de lunga durata este aceea ca ea, dupa parerea lui R. Atkinson si R. Shifrin, este practic nelimitata ca volum si termen de depozitare.
 Schema memoriei dupa R. Atkinson si R. Shifrin descrie destul de bine functionarea memoriei de scurta durata, dar nu ia in consideratie legatura inversa intre memoriile de lunga si scurta durata. De fapt aceste tipuri memorii lucreaza in strinsa legatura si in paralel. In memorie are loc intotdeauna lucrul de adresare la experientele trecute, de adaugare a informatiei la ele si de corectare a datelor primite. Altfel vorbind, omul nu are nevoie sa invete ceea ce deja cunoaste foarte bine. Pe asta se bazeaza memoria asociativa.
4. Diferentele individuale ale memoriei la oameni.

Diferentele memoriilor la oamei pot fi cantitative si calitative.
La cele cantitative se atribuie viteza, rezstenta, durata, precisia, si volumul de memorare.
Diferentele calitative sunt acele de dominare a unui anumit tip de memorie: vizuala, auditiva, emotionala, motorie s.a., si a functionarii lor.
O dezvoltare mica la om o au acele tipuri de memorie care se folosesc cel mai des. O mare amprernta la acest proces o pune activitatea profesionala. De exemplu. La savanti se observa o memorie logica foarte buna, dar o memorie motorie relativ slaba. La actori si medici este bine dezvoltata memoria la fete.
Procesele memoriei sint strins legate de particularitatile persoanei, cu starea sa emotionala, interese si necesitati. Acestea determina ce, si cum, omul memoreaza, pastreaza si isi reaminteste. Ceea ce este interesant si are o anumita valoare emotionala se memorizeaza mai bine.
Pe linga asta, memoria omului este strins legata de starea fizica si simtirilor personale. Aceasta se demonstreaza prin cazurile de tulburare a memoriei la bolnavi. In practica, in toate aceste cazuri (ele se numesc amnezii si reprezinta pierderea pe o perioada lunga sau scurta de timp a unor tipuri de memorii) au loc tulburari tipice ale memoriei, care in particularitatile lor reflecta tulburarile persoanei bolnave
Memoria omului nu este permanenta, ci se schimba pe parcursul vietii. Din frageda copilarie procesul de dezvoltare a memoriei a individului are loc pe citeva cai. In primul rind, incepe sa lucreze memoriile afectiva (emotionala) si mecanica (motorie, de miscare), care apoi se completeaza cu cele logice si obiective. In al doilea rind, memorarea nemijlocita cu timpul se transforma in memorare indirecta, legata cu folosirea activa si constienta a diferitor metode mnemotehnice si resurse. In al trilea rind, memorarea inconstienta, care domina in copilarie, la omul matur se transforma in memorare constienta. Pe linga acestea si mijloace-stimuli de memorare se supun unor legitati: la inceput ele apar ca fiind din exterior (de exemplu, impletirea nodurilor din memorie), iar apoi devin interne (vorbire, simt, asociatie, gind, imagine, inchipuire). Este caracteristic faptul ca,  la formarea mijloacelor interne de memorare rolul principal le revine vorbirii, care dintr-un mijloc extern se transforma din ce in ce mai mult in unul intern.  
 

   Bibliografie:
Nemov R. S. Psihologia #1. Bazele psihologiei; Editura ‘centrul VLADOS’, 
1997

Gandirea

Posted: Ianuarie 11, 2007 in dialectica, filosofie, filozofie, logica, pedagogie

 Gandirea este procesul de reflectare genralizata a lumii in creierul omului prin diferentierea esentialului din particularitatile obiectelor, fenomenelor si a relatiilor dintre ele, pe baza legaturilor temporare (asociatiilor) ce se stabilesc nemijlocit prin organele de simt si mijlocit prin cuvant intre perceptii, reprezentari si afectivitate, realizandu-se astfel inlantuiri de notiuni, judecati si rationamente prin care omul cunoaste legile naturii si societatii si se determina liber fara de ele, transpunandu-le todata in limbaj.

 Gandirea mai este definita drept capacitatea psihica de a gasi solutia optima a unei probleme pe baza raporturilor stabilite intre datele cunoscute si cerintele situatiei actuale. Cu alte cuvinte, gandirea exprima activitatea psihica cu cel mai inalt grad de organizare a operatiilor de prelucrare, interpretare si valorificare a informatiilor rezultate din procesul de experienta si invatare.

 Gandirea poate fi analizata in continut prin elementele sale consitutive si anume analiza, sinteza, comparatia, generalizarea, abstractizarea, concretizarea :

1. analiza si sinteza descompun si apoi recompun elementele unui proces sau ale unui fenomen ;
2. comparatia consta in stabilirea de raporturi intre doua sau mai multe grupuri de fenomene, atat subliniindu-se numitorul lor comun, cat si analizand deosebirile si particularitatile caracteristice fiecarui grup ;
3. generalizarea si abstractizarea sistematizeaza materialul insusit si scoate in evidenta esentialul pe baza caruia se pot face clasificari, emite ipoteze, prezenta teorii ;
4. concretizarea verufuca datele enuntate teoretic prin confruntarea lor cu realitatea. Cu ajutorul concretizarii se pot corecta  eventualele erori survenite. In acelasi timp, concretizarea permite fundamentarea practica a unor ipoteze prin exemplificare, “proba de foc a oricarei teorii” ;

 Gandirea opereaza structural prin intermediul cuvantului ca semnat de al doilea ordin, simbol abstract si general cu potential informational echivalent al notiunii. Asamblajul rational se face prin asociatii de notiuni. Asociatiile sunt realizate prin contiguitate, prin contrast si cauzalitate. Notiunile sunt inlantuite in prezentarea lor sub forma simpla a judecatilor care stabilesc o legatura intre fenomene, fie sub forma rationamentelor, dintre care cele mai tipice sunt silogismele. Rationamentul deductiv de la general ajunge la particular, pe cand rationamentul inductiv porneste de la particular si ajunge la general. Mai rar se folosesc rationamente transductive de la general la general.

 Gandirea omului matur in cadrul elaborarilor sale multiple si complexe se foloseste de adevarate inlantuiri si de rationamente cunoscute sub denumirea de polisilogisme, care au permis omului sa-si optimizeze comportamentul prin programarea unei adevarate strategii a transformarilor exercitate asupra lumii reale.

 Din cercetarile neurofiziologice s-au desprins fcateva consideratii importante pentru intelegerea bazei proceselor de cunoastere reprezentata de neuronul cortical angajat in circuite. Desi omul nu poseda alte tipuri de neuroni decat animalele, totusi, in ansamblul sau, creierul si mai ales scoarta cerebrala – sediul proceselor de gandire – se caracterizeaza printr-un numar mare de neuroni cuprinsi in circuite foarte complexe. Fata de animale, la om exista o crestere semnificativa a numarului de neuroni asociativi de tip Golgi, care realizeaza marea densitate a retelei de legaturi sinaptice, legaturile respective ramanand, totusi, multe daca nu sunt stimulate prin asimilarea comportamentului uman inca din copilarie.

 Tulburarile de gandire sunt cuprinse in doua mari categorii fenomenologice, si anume : tulburari de forma si tulburari de fond.

A.  Cele mai frecvente tulburari de forma apar datorita modificarilor vitezei de desfasurare a proceselor cognitive. Aceasta rapiditate aduce o bogatie aparenta de elemente care impresioneaza la inceput pe cei din jur, dar, analizate mai atent, dovedesc prezenta superficialitatii si hazardului. Ezponentul cel mai cunoscut al acestor tulburari pe plan verbal este logoreea. Bolnavul expune foarte volubil tot ceea ce-i trece prin minte, fara capacitate selectiva inhibitorie pentru elaborarea unor prezentari clare, concise si concrete. Asociatiile de idei se fac rapid, mai frecvent prin asonanta, rima, contrast si contiguitate, decat prin cauzalitate , realizandu-se astfel fuga de idei.
B.  Mentismul este o ruminatie intelectuala in cadrul careia ideile se deruleaza cu rapiditate prin mintea bolnavului intr-un mod incoercibil. Mentismul apare in insomnii si cu precadere in orele de dimineata.

C.  In contrast cu aceste forme, caracterizate printr-un exces de viteza, 
     in depresie, melancolie, in starile de astenie post-infectioasa, apare
greutate, o lentoare in desfasurarea gandirii, tulburare cunoscuta
sub denumirea de bradipsihie : ideatia se desfasoara lent, asociatiile sunt vascoase.

D.  Barajul ideator prin aparitia unei opriri brusce in campul unei
     expuneri, si amestecul de idei caracterizeaza in primul rand   
     disociatia schizogrenica.

E.  Stereotipiile de gandire in sensul perseverarii sau repetarii la scurte
               intervale a unor expresii care paraziteaza mersul normal al
               asociatiilor si ingreuneaza intelegerea continutului.

 Modificarile de fond ale gandirii sunt ideile prevalente, obsesiile si ideile delirante.

Necesitatea şi în întâmplarea reprezintă două modalităţi polare (diferite, dar corelate reciproc) de existenţă sau de devenire a sistemelor, de realizare a unor tendinţe posibile ale acestora.

Necesitatea reprezintă o modalitate de existenţă sau de manifestare a unor stări, proprietăţi, raporturi sau tendinţe ale sistemelor, care decurge din natura internă a acestora şi în condiţii constante se desfăşoară cu inevitabilitate, într-un anumit fel şi nu în altul. Necesitatea determină esenţa şi integrativitatea sistemelor, direcţia lor principală de mişcare şi dezvoltare, anulând sau subordonând alte trăsături sau direcţii de evoluţie ale acestora.

Opusă necesităţii, întâmplarea reprezintă o modalitate de existenţă sau de manifestare a unor stări, proprietăţi, raporturi sau tendinţe ale sistemelor, care decurge din factori periferici sau exteriori ai acestora şi se caracterizează prin variabilitate şi inconstanţă, putând să se producă sau nu, să se producă într-un fel sau altul, fără să afecteze esenţa şi integrativitatea sistemelor.

Deşi, prin rolul lor diferit în determinarea sistemelor, se opun, necesitatea şi întâmplarea se presupun totodată şi se corelează reciproc. Necesitatea caracterizează determinarea calitativă a sistemului, îi condiţionează esenţa, iar întâmplarea îl afectează în mod ocazional şi inconstant, condiţionând particularităţile fenomenalizării esenţei acestuia.

Necesitatea şi întâmplarea sunt moduri de manifestare caracteristice nu numai realului, ci şi ale posibilului; ele nu pot însă caracteriza imposibilul, deoarece acesta nu posedă atributele de existenţă şi devenire. Ca forme de manifestare ale posibilului, necesitatea caracterizează perspectivele pe care le au sistemele, direcţiile sau tendinţele lor fundamentale de evoluţie, iar întâmplarea creează câmpul de variabilitate în diacronia obiectivă a sistemelor, jocul oscilatoriu al posibilităţilor alternative ulterioare pe care le au acestea.

Aşadar, necesitatea şi întâmplarea sunt modalităţi obiective universale şi complementare ale existenţei şi ale devenirii, aflate într-un raport  de unitate contradictorie. Ele nu se pot manifesta izolat, în stare pură, ci doar în corelaţie şi dependenţă reciprocă, constituind aspecte şi laturi diferite ale structurii şi dinamicii aceluiaşi sistem. Aspectele întâmplătoare însoţesc totdeauna necesitatea, dar se subordonează acesteia, aşa cum particularul se subordonează generalului şi fenomenul, esenţei.

Gândirea materialistă a manifestat în toate epocile preocupare pentru înţelegerea caracterului necesar al desfăşurării necesar fenomenelor; filosofia materialistă premarxistă a mers însă, în mod invariabil, pe linia opoziţiei absolute dintre necesitate şi întâmplare, absolutizând – de regulă – necesitatea şi negând existenţa obiectivă a întâmplării.

În această manieră apare înţelegerea necesităţii lui Democrit, care vede ordinea primară a lucrurilor în mişcarea riguros necesară a atomilor pe verticală. Întâmplarea, considerată de el ca un fenomen necauzal, este exclusă din ordinea lucrurilor, iar afirmarea ei este pusă pe seama ignoranţei.

Materialismul modern a păstrat, de asemenea, convingerea că în natură totul există şi se desfăşoară în mod necesar şi că noi calificăm drept întâmplătoare acele fenomene (necesare) ale căror cauze nu ne sunt încă cunoscute. Spinoza considera, de exemplu, că un fenomen este calificat ca întâmplător din cauza imperfecţiunii cunoştinţelor noastre şi că aprofundarea acestora duce la suprimarea întâmplării .Iar d’Holbach afirma că “noi îi atribuim hazardului toate efectele a căror legătură cu cauzele lor nu o vedem. Aşadar, folosim cuvântul hazard pentru a ascunde neştiinţa noastră cu privire al cauza naturale care produc efectele…; nu există nici hazard, nici ceva neprevăzut în această natură, unde nu există efect fără cauză suficientă şi unde toate cauzele acţionează pe baza unor legi fixe…”  Ba chiar şi societatea este supusă aceleiaşi necesităţi riguroase, toate raporturile şi toate evenimentele fiind cauze la fel de hotărâtoare pentru viaţa socială: “necesitatea care conduce mişcările lumii fizice conduce şi mişcările lumii morale, în care totul este deci supus fatalităţii. …Prea multă acreală în bila unui fanatic, un sânge prea înfierbântat în inima unui cuceritor, o digestie grea în stomacul unui monarh, un capriciu care trece prin mintea unei femei, sunt cauze suficiente pentru a face să se producă războaie.”

Pe linia neînţelegerii corecte a raportului dintre necesitate şi întâmplare merge şi Helvetius, cu deosebirea că el supraapreciază întâmplarea, reducând necesitatea la aceasta; evenimentele din viaţa noastră, apariţia marilor personalităţi, a descoperirilor în artă şi în ştiinţă, toate acestea – credea Helvetius – sunt rezultatul unor întâmplări.

În fapt, între punctul de vedere care absolutizează necesitatea (Democrit, Spinoza, d’Holbach) şi acela care absolutizează întâmplarea (Helvetius) nu există o deosebire principală, întrucât şi într-un caz şi în celălalt avem de-a face cu incapacitatea metafizică de a opera o distincţie între necesar şi întâmplător. Pe drept cuvânt, Engels observa că “dacă faptul că o anumită păstaie de mazăre conţine şase boabe, şi nu cinci sau şapte este de acelaşi ordin cu legea mişcării sistemului solar sau cu legea transformării energiei, atunci, în realitatea, nu întâmplarea este ridicată la rangul necesităţii, ci necesitatea este coborâtă până la nivelul întâmplării”.

Cauzele de ordin gnoseologic ale absolutizării necesităţii derivă din identificarea necesităţii cu cauzalitatea şi din modalitatea nedialectică de a privi fenomenele doar în raport cu ele însele. Punctul de vedere al materialismului metafizic este deci acela că dacă nu există fenomen acauzal şi dacă raportul de la cauză la efect este totdeauna necesar, atunci nu există fenomene care să nu fie necesare. Se realizează în acest raţionament o identificare a fenomenului cauzal în genere cu raportul strict dintre cauză şi efect. Or, există legături cauzale nenecesare, care ţin de aspectul contingent al fenomenelor.

Primul pas spre o înţelegere dialectică a categoriilor de necesitate şi întâmplare, precum şi a raportului dintre ele, a fost făcut de Hegel. Cu tot caracterul idealist al concepţiei sale filosofice de ansamblu, potrivit căreia necesitatea şi întâmplarea sunt forme de manifestare şi determinaţii ale ideii absolute, Hegel afirmă caracterul lor cauzal şi desprinde aspecte importante ale raportului dintre ele. El a rezolvat, pentru prima dată, problema înţelegerii necesităţii şi întâmplării prin raportarea lui la esenţa fenomenului considerat, prin prisma raportului dintre intern şi extern. Necesarul este, pentru Hegel, “… raportarea la sine, în care condiţionarea prin altul este înlăturată” , adică ceea ce rezultă din conţinutul propriu al sistemului. Cât priveşte întâmplarea, el scrie: “în consecinţă, considerăm contingentul ca ceva ce poate să fie sau să nu fie, ce poate să fie aşa sau altfel şi a cărui fiinţă sau nefiinţă, a cărui fiinţare într-un fel sau altul este întemeiată nu în el însuşi, ci în altul; … dacă ceva este contingent şi posibil, depinde deci de conţinut” .

Necesitatea şi întâmplarea se referă deci la raporturi şi stări obiective existente deopotrivă în realitate. Atât necesitatea, cât şi întâmplarea au caracter cauzal. Deosebirea dintre ele se referă doar la faptul că prima se întemeiază pe cauze esenţiale  şi interne, iar cea de a doua pe cauze neesenţiale, laterale sau externe. De exemplu, în raport cu necesitatea internă a dezvoltării plantelor, seceta sau grindina care determină calitatea proastă a recoltei într-o regiune agricolă sunt fenomene întâmplătoare, întrucât nu decurg din esenţa proceselor vitale ale plantelor; ele puteau să nu se producă, după cum putea să se producă într-o măsură mai accentuată sau mai puţin accentuată. Dar dacă s-au produs, ele determină în mod necesar efectul (calitatea slabă a recoltei).

Fiind date cauza şi condiţiile acţiunii ei, efectul apare în mod necesar. Întrucât cauza este întâmplătoare (în raport cu plantele), întregul proces de generare a cauzei şi a producerii efectului apare ca un fenomen întâmplător. Procesul amintit este însă întâmplător numai în raport cu necesitatea dezvoltării normale a plantelor din zona respectivă. Grindina sau seceta sunt întâmplătoare în raport cu recolta, dar rezultă cu necesitate din factorii meteorologici care le-au generat. Acelaşi fenomen este necesar în raport cu cauzele şi cu condiţiile proprii din care apare, dar este întâmplător în raport cu alte fenomene; nu există fenomene absolut necesare sau fenomene absolut întâmplătoare. Toate fenomenele au o întemeiere cauzală, dar apar ca necesare sau întâmplătoare numai în raporturi diferite şi în condiţii concrete diferite. Cum nu există sisteme izolate, toate aflându-se în raporturi reciproce unele cu altele, orice sistem este o unitate de interacţiuni necesare şi întâmplătoare.

Caracterul necesar sau întâmplător al unui fenomen depinde de structura şi dinamica raporturilor obiective cu contextul în care fiinţează şi nu de cunoaşterea sau necunoaşterea cauzelor care-l provoacă. În raport cu necesitatea, întâmplarea are un caracter inconstant, fapt care la nivelul cunoaşterii se manifestă adesea prin caracterul imprevizibil al proceselor şi evenimentelor întâmplătoare, prin caracterul aparent accidental al acestora. Întâmplările sunt însă fenomene frecvente în dinamica obiectivă a sistemelor, ele influenţând procesele necesare şi – de aceea – cunoaşterea nu este indiferentă faţă de ele. Măsura în care întâmplările sunt sau nu cunoscute afectează posibilitatea de prevedere a lor şi – prin aceasta – succesul acţiunii practice a oamenilor asupra domeniului de obiecte considerat; dar nu afectează nicidecum caracterul lor întâmplător şi nici conţinutul lor cauzal şi obiectiv.

Raportul dialectic dintre necesitate şi întâmplare se concretizează într-o serie de aspecte, dintre care vom analiza pe cele mai importante.

Necesitatea şi întâmplarea nu au caracter absolut, ci relativ; după cum am văzut, ceea ce într-un anumit raport sau în anumite condiţii date este necesar poate fi întâmplător într-un alt raport sau în alte condiţii. Caracterul relativ al necesităţii şi întâmplării se manifestă şi în raport cu schimbarea condiţiilor (funcţie de loc şi de timp), necesitatea şi întâmplarea putând trece una în cealaltă. Darwin arată că, pentru o anumită specie cu caracteristici ereditare date, apariţia unor însuşiri noi sub acţiunea unor condiţii de mediu este întâmplătoare, dar pe măsură ce acestea se generalizează şi răspund mai adecvat adaptării în condiţii noi, ele devin necesare, se fixează în zestrea ereditară a speciei, în timp ce alte însuşiri mai vechi devin inutile, întâmplătoare. În acelaşi sens, schimbul de produse era un fenomen întâmplător în formaţiunile precapitaliste, necesară fiind economia naturală; odată cu accentuarea diviziunii sociale a muncii şi cu generalizarea producţiei de mărfuri, economia naturală a devenit un fenomen întâmplător, iar schimbul de mărfuri un fenomen necesar.

Necesitatea şi întâmplarea sunt într-un raport dialectic şi în sensul că ele nu se manifestă niciodată în stare pură, ci coexistă, în toate cazurile, în mod unitar, în aceeaşi realitate; întâmplarea este întotdeauna o completare a necesităţii la nivelul concretului. Necesitatea constituie conţinutul esenţial al procesului, ceea ce trebuie să se producă, iar întâmplarea reprezintă modul specific, particular de a se produce. Astfel, venirea primăverii după iarnă este un fenomen necesar, dar care se înfăptuieşte totdeauna prin aspecte întâmplătoare, cum ar fi: zile mai călduroase şi mai însorite sau, dimpotrivă, mai reci şi mai ploioase; printr-un avans sau o întârziere în raport cu ciclul obişnuit al succesiunii anotimpurilor etc.

Astfel, întâmplarea este forma de manifestare a necesităţii: orice fenomen se realizează ca necesitate numai în forme întâmplătoare şi apare – la prima vedere – ca i sumă de întâmplări. Referindu-se la acestea, Engels preciza că “ceea ce se afirmă ca necesar se compune în întregime din întâmplător şi că pretins întâmplătorul nu este decât forma sub care se ascunde necesitatea” .

În domeniul vieţii sociale, în ştiinţă, în cultură etc., asemenea fenomene se întâlnesc în mod frecvent. De exemplu, toate marile personalităţi istorice apar în mod întâmplător în raport cu necesitatea rolului social pe care îl îndeplinesc. În istoria ştiinţei, întâmplarea poate interveni nu numai în ce priveşte persoana care formulează o teorie sau alta, necesară în condiţiile date, ci şi în modalitatea concretă în care se înfăptuieşte o descoperire. Astfel, descoperirea radioactivităţii, ca fenomen posibil şi necesar la sfârşitul secolului trecut, a fost întâmplătoare; Bequerel, care studia în acea vreme proprietăţile uraniului, a lăsat în mod întâmplător într-un sertar al biroului o bucată de minereu de uraniu alături de o cutie cu plăci fotografice şi, la developarea acestora, a constatat fenomenul degradării lor. Cum savantul ştia că lumina nu putea străbate cutia şi hârtia neagră în care erau păstrate plăcile, a presupus că clorura de argint s-a descompus sub influenţa unor raze invizibile a căror sursă nu putea fi decât minereul de uraniu. Repetând experienţa în condiţiile izolării depline a altor factori care ar fi putut produce acelaşi fenomen, Bequerel a ajuns la concluzia că uraniul emite în mod spontan radiaţii, iar mai târziu a fost cercetată natura acestora. Întâmplătoare sunt modalitatea, împrejurările concrete precum şi persoana care a descoperit fenomenul radioactivităţii, descoperirea în sine fiind necesară în contextul cercetărilor din acea epocă. De fapt, întreaga dezvoltare a culturii umane ne apare legată în mod necesar de numele unor personalităţi marcante; dar tocmai acesta este aspectul întâmplător. Necesară este doar apariţia, într-o anumită epocă, a unor fenomene de cultură, în timp ce numărul şi numele iniţiatorilor lor, formularea iniţială mai completă şi mai consecventă sau mai puţin completă şi consecventă, câţi şi cine anume aduc completările ulterioare, forma de expunere şi difuzarea lor – toate acestea sunt întâmplătoare, moduri diferite de manifestare a necesităţii.

În sfârşit, o formă distinctă de manifestare a legăturii dintre necesitate şi întâmplare o constituie faptul că necesitatea îşi croieşte drum prin mulţimea întâmplărilor, sau, altfel spus, se manifestă sub forma mediei statistice a acestora. Această relaţie între necesar şi întâmplător se manifestă în cadrul colectivelor (statistice), al ansamblurilor alcătuite dintr-un număr mare de elemente. Elementele (individuale) pot fi guvernate, în mişcarea lor, de legi proprii, datorită cărora se comportă deosebit unele faţă de altele. La această comportare diferenţiată a elementelor unui colectiv statistic contribuie şi acţiunea unor factori întâmplători, neconstanţi care intervin în sistem fără a ţine de structura internă a acestuia (este vorba de aşa-numiţii factori aleatori). În schimb, ansamblul de elemente, în calitate de sistem, manifestă o tendinţă constantă de comportare care se repetă şi care se realizează sub forma mediei de comportare a elementelor subordonate. De exemplu, fiecare electron dintr-un fascicul care străbate o reţea de difracţie se abate în mod întâmplător de la direcţia iniţiată a mişcării şi nimereşte într-un anumit punct al ecranului. Dar fasciculul de electroni se dispune pe ecran în acelaşi fel, ori de câte ori s-ar repeta experienţa. Distribuţia constantă a fasciculului reprezintă o necesitate.

Această necesitate care se manifestă prin masa întâmplărilor este o necesitate de un tip deosebit, o necesitate statistică; ea guvernează şi caracterizează mişcarea ansamblurilor şi nu pe aceea a fenomenelor individuale. Natura vie, precum şi viaţa socială sunt dominate, în mod preponderent, de necesităţi de acest tip.

Unitatea dialectică dintre necesitate şi întâmplare (manifestată prin caracterul lor relativ, prin trecerea reciprocă a uneia în cealaltă, prin completarea necesităţii de către întâmplare, prin manifestarea conţinutului necesar al proceselor în forme întâmplătoare) nu înseamnă confundarea lor, reducerea uneia la cealaltă, ştergerea deosebirilor dintre ele pe plan funcţional în determinarea structurii şi dinamicii sistemelor. Necesitatea are întotdeauna rolul determinant în mişcarea şi dezvoltarea sistemelor, în structurarea esenţelor, a întregului, independent de modul concret, particular în care se realizează trecere de la potenţialitate la actualitate. Întâmplarea concurează particularităţile concrete ale realizării unui fenomen; ea este, de aceea, subordonată necesităţii şi joacă un rol condiţionat în dinamica fenomenelor; ea determină câmpul de particularitate în raport cu ceea ce este general în evoluţia proceselor reale, constituind temeiul laturii fenomenalizatoare a esenţelor.

Probabilitatea

În înţelesul ei cel mai larg, probabilitatea este definită ca măsură a posibilităţii, ca latură cantitativă a întemeierii acesteia. Ea caracterizează nu atât fiinţarea fenomenelor actuale, cât mai ales procesele ce au loc la nivelul acestora, mişcarea şi evoluţia lor; ea este un atribut al existenţei în devenire, al evenimentelor şi nu al lucrurilor.

Fiind expresia cantitativă a întemeierii obiective a perspectivelor de evoluţie a unui sistem, a şanselor acestuia de a trece în altceva, probabilitatea se exprimă matematic printr-o ecuaţie de frecvenţă, ca raport între numărul de cazuri de realizare efectivă a unui eveniment şi numărul total de cazuri posibile.

Formal, matematic, orice eveniment poate fi exprimat în termeni de probabilitate. Evenimentele necesare – caracterizate printr-o concordanţă deplină cu legea fenomenului şi printr-o stabilitate şi concordanţă a condiţiilor de realizare – au o probabilitate egală cu “1”, sau o probabilitate de 100%; evenimentele imposibile au o probabilitate “0”; iar toate celelalte evenimente, care nu sunt necesare sau imposibil, adică evenimentele întâmplătoare, au o probabilitate cuprinsă între “0” şi “1”.

În realitate, nu orice devenire, nu orice eveniment are un caracter probabil. Necesitatea şi imposibilitatea constituie cazuri limită ale variaţiei probabilistice, valoare numerică a raportului probabilistic fiind pentru ele extremă şi constantă; or, ceea ce este constant şi dinainte cunoscut nu poate fi probabil. De aceea, necesitatea şi imposibilitatea nu pot fi considerate fenomene probabile. Descrierea acestora în termeni probabilistici nu aduce nimic nou în înţelegerea lor şi, de aceea, se folosesc în mod curent – în descrierea lor – teorii şi metode matematice neprobabilistice

Probabilitatea este caracteristică fenomenelor lipsite de constanţă şi regularitate, a căror realizare este legată de instabilitatea şi caracterul aleatoriu al apariţiei condiţiilor; ea este deci o caracteristică importantă a fenomenelor întâmplătoare, care comportă o variaţie probabilistică între necesar şi imposibil. De aceea, probabilitatea este definită drept o dimensiune cantitativă a acestora. Matematic, probabilitatea (P), a unui eveniment întâmplător (A), este redată de expresia 0<P(A)<1.

În cunoaştere, probabilitatea are sens şi valoare numai în cazul fenomenelor întâmplătoare, pentru care există cel puţin două posibilităţi diferite: să se realizeze sau nu, să se realizeze într-o formă sau alta (altfel fenomenul este necesar sau imposibil). Totodată, probabilitatea îşi pierde sensul pentru cunoaştere atunci când fenomenul întâmplător are un număr infinit de posibilităţi, întrucât – deşi evenimentul nu este fizic imposibil – pentru fiecare posibilitate în parte, probabilitatea devine “0”.

Cu toate că probabilitatea este o caracteristică obiectivă a evenimentelor individuale, ea devine evidentă şi capătă o valoare pentru cunoaştere numai atunci când este supus observării un număr mare de evenimente întâmplătoare de acelaşi fel, care se manifestă independent unul de altul. Independenţa reciprocă şi dezordinea evenimentelor individuale dintr-un ansamblu fac ca o anumită proporţie de evenimente din acest ansamblu să se afle în aceeaşi situaţie sau în situaţii asemănătoare, care conduc la acelaşi rezultat (se realizează în acelaşi mod). Acest fenomen poartă denumirea de frecvenţă şi se exprimă prin raportul între numărul cazurilor care se realizează şi numărul total de cazuri posibile. Frecvenţa se realizează la nivelul ansamblului, ca medie statistică a componentelor individuale şi are valoare de necesitate pentru ansamblu; ea este cu atât mai stabilă, cu cât numărul de componente ale ansamblului este mai mare. Această cerinţă poartă denumirea de legea numerelor mari (formulată de J. Bernoulli) şi arată că ceea ce este necesar într-un ansamblu de evenimente se poate manifesta dacă şi numai dacă este considerat şi supus observării un număr suficient de mare de unităţi elementare ale ansamblului.

La limita ideală a stabilităţii sale, frecvenţa este egală cu probabilitatea fiecăruia dintre evenimentele individuale întâmplătoare care compun ansamblul, deoarece – la nivelul ansamblului – frecvenţa este o manifestare a probabilităţii ce caracterizează nivelul individual al existenţei ansamblului. De aceea, probabilitatea este deseori definită prin frecvenţă. Probabilitatea şi frecvenţa sunt egale ca valoare numerică (cantitativ), dar se deosebesc între ele sub aspect calitativ şi ca nivel al existenţei la care se referă şi pe care îl descriu: probabilitatea caracterizează nivelul individual la existenţei şi evaluează întâmplarea, iar frecvenţa caracterizează nivelul ansamblului şi pune în valoare necesitatea. Ceea ce la nivel individual se manifestă ca întâmplare (probabilitatea) devine, la nivelul ansamblului – printr-un proces dialectic de trecere a cantităţii în calitate -, necesitate, (frecvenţa); aceasta este însă o necesitate statistică, pe care se întemeiază legitatea statistică.

Aceasta din urmă reprezintă tendinţa legică a mişcării ansamblurilor statistice; ea îşi subordonează şi îşi subsumează tendinţele individuale întâmplătoare. Astfel, şi în cazul fenomenelor întâmplătoare, care se grupează în ansambluri, trecerea de la posibil la real este dominată de necesitate; numai formele concrete de realizare şi comportare a părţilor sunt întâmplătoare şi probabile.

Totodată, fiind expresia cantitativă a frecvenţei de realizare a diferitelor posibilităţi ale elementelor, care au valoare de factori întâmplători în determinarea sistemului, probabilitatea exprimă raporturile dintre aceste posibilităţi, compararea şi ordinea lor în ce priveşte şansele de realizare, direcţiile preferenţiale obiective de evoluţie a sistemului în ansamblu.

Înţelegerea probabilităţii ca determinare a existenţei (dedusă din înţelegerea raportului dialectic dintre necesitate şi întâmplare), precum şi admiterea unei corelări a probabilităţii cu cauzalitatea (exprimată prin conceptul de cauzalitate statistică) sunt produse teoretice de dată mai recentă. Probabilitatea însăşi a fost luată în consideraţie drept o componentă a determinismului abia în faza înţelegerii moderne, materialist-dialectice a acesteia şi mai alea în cadrul teoriei determinismului statistic.

Determinismul clasic nu considera probabilitatea ca un fenomen obiectiv, ca un moment al determinismului; posibilitatea era identificată cu necesitatea, iar întâmplarea era considerată ca fenomen iluzoriu (orice eveniment era socotit sau necesar, sau imposibil).

Până în secolul al XX-lea, probabilitatea nu şi-a găsit locul cuvenit nici în domeniul ştiinţei. Teoria matematică a probabilităţii, dezvoltată începând din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, mai alea în legătură cu jocurile de noroc, reducea probabilitatea la planul gnoseologic; în mecanica clasică, probabilitatea clasică nu ocupă nici un loc; iar în fizica statistică clasică, ea apare ca o completarea a principiilor dinamicii şi intervine numai din raţiuni subiective (întrucât cunoaşterea comportării fiecărei unităţi componente este deosebit de dificilă), fără a interveni ca relaţie de bază în legile fundamentale (în teoria cinetică a gazelor, de exemplu, se considera că moleculele se mişcă după legile mecanicii newtoniene). Abia în fizica secolului al XX-lea, mai ales în mecanica cuantică, probabilitatea intervine în legile fundamentale, în legătură cu natura duală a microparticulelor, a căror comportare nu putea fi redusă la legitatea dinamică.

Astăzi, probabilitatea intervine în cunoaşterea tuturor domeniilor existenţei, mai ales în cercetarea ansamblurilor, în determinarea statistică a evoluţiei unor mulţimi de evenimente sau stări întâmplătoare. Metodele probabilistice sunt larg folosite în cercetările din domeniul fizicii, chimiei, biologiei, în cibernetică şi teoria informaţiei, în sociologie, în economie şi demografie etc.

Din această largă utilizare a probabilităţii în cunoaştere, materialismul dialectic conclude că noţiunile şi teoriile probabiliste nu sunt doar artificii de calcul, instrumente pragmatice în cunoaştere, ci modele ale unor stări şi caracteristici obiectiv-determinate ale existenţei şi devenirii acesteia. Probabilitatea are deci un temei obiectiv, este o caracteristică a obiectului cunoaşterii şi nu numai o metodologie a procesului cunoaşterii.

Starea obiectivă de probabilitate decurge din:
1. variaţia condiţiilor iniţiale ale mişcării sistemului (funcţia de distribuţie a parametrilor iniţiali)
2. caracterul aleatoriu al factorilor care intervin în determinarea sistemului pe parcursul mişcării sale şi care influenţează în mod diferit componente sau laturi ale acestuia (funcţia oscilatorie a factorilor aleatori procesului)

Există realmente procese dinamice ale căror condiţii iniţiale au caracter instabil şi a căror înfăptuire depinde de factori care apar pe parcurs în mod neprevăzut. Descrierea acestor procese comportă, în consecinţă, un caracter probabilistic din raţiuni obiective. În mişcarea moleculară, de exemplu, întâlnim o astfel de situaţie; în descrierea ei, probabilitatea nu intervine datorită dificultăţilor de a surprinde starea iniţială a tuturor moleculelor (dificultatea este reală, dar – la actualul nivel al tehnicii de înregistrare şi calcul – ea ar putea fi, în principiu, depăşită), ci datorită complexităţii interacţiunilor intermoleculare şi a interacţiunilor cu alţi factori aleatori care apar pe parcursul mişcării. Această situaţie este valabilă, cu atât mai mult, pentru sistemele microfizice, biologice, sociale etc., a căror complexitate o depăşeşte considerabil pe cea a fenomenelor moleculare.

Aşadar, starea de probabilitate este proprie în mod obiectiv unor procese evolutive; ea determină, în cunoaştere, o descriere principial probabilistică a acestor procese, independent de gradul de completitudine a cunoştinţelor noastre despre obiect.

Există însă şi o probabilitate gnoseologică; aceasta nu se confundă cu descrierea probabilistică a unor procese care conţin în mod obiectiv parametri aleatori. Probabilitatea gnoseologică nu se referă la caracterul probabilist al descrierii proceselor, nu depinde de caracterul necesar sau întâmplător al evoluţiei sistemului; ea se referă la caracterul cunoştinţelor noastre, la caracterul probabil al adevărului unei propoziţii sau teorii, datorită incompletitudinii cunoştinţelor noastre  despre obiect, insuficienţei datelor noastre despre obiect sau imposibilităţii de a lua în consideraţie infinitatea de parametri de care depinde evoluţia sistemului. Un astfel de caracter au, în general, ipotezele – motiv pentru care acestea necesită în permanenţă verificare, completare. Starea de probabilitate a adevărului unor propoziţii sau teorii este însă temporară, caracteristică unei anumite etape a cunoaşterii, unei descrieri provizorii  a obiectului, bazată pe date iniţiale incomplete; această stare este în permanenţă depăşită prin completarea cunoştinţelor, iar adevărurile probabile sunt transformate în permanenţă în adevăruri certe.

Multă vreme, probabilitatea a fost opusă cauzalităţii şi concepută în afara ei. Într-o concepţie consecvent ştiinţifică şi deterministă, intervenţia probabilităţii nu exclude însă cauzalitatea; întâmplarea este şi ea un fenomen cauzal, iar probabilitatea – ca măsură a întemeierii obiective a şanselor de realizare a fenomenelor întâmplătoare – are, implicit, şi ea un astfel de caracter şi un astfel de temei. Această concluzie se impune cu atât mai mult în condiţiile în care probabilitatea este concepută şi ea ca determinare a structurii obiectului, nu numai a devenirii acestuia. Intervenţia probabilităţii determină însă modificări în structura lanţurilor cauzale.

În perspectiva celor mai de sus, se impun următoarele concluzii privind statului ontologic şi gnoseologic al probabilităţii:
  1.probabilitatea este un atribut obiectiv al existenţei, al obiectului cunoaşterii şi nu numai al procesului cunoaşterii
  2.ea trebuie concepută sistematic, atât ca determinare a structurii şi devenirii obiectului, cât şi ca modalitate explicativă, ca instrument operaţional cu valoare pragmatică pentru subiectul cunoscător
  3.probabilitatea nu este opusă cauzalităţii şi determinismului, ci este o modalitate de manifestare a acestora
  4.demersul probabilistic în cunoaştere nu rezultă din adoptarea unor criterii preferenţiale, dintr-o alegere subiectivă a metodelor de descriere a sistemelor, sau din incapacitatea omenească de a oferi o cunoaştere absolut certă a evoluţiei lor obiective, ci din caracterul întâmplător şi probabil al înseşi proceselor reale al căror determinism este configurat de raporturi neunivoce, statistice, raporturi ce condiţionează – în plan gnoseologic – o certitudine relativă