Archive for the ‘Philosophy’ Category

Sfantul si dreptul Iov – o piesa de teatru in care teologia descopera o noua fata a filozofiei. Piesa recomandata si de blogul lui Adrian Ciubotaru

Aici puteti gasi ->

News and views about philosophy, the academic profession, academic freedom, intellectual culture…and a bit of poetry.

Care-i deviza moldoveanului?
Viata-i scurta. Daca tot n-o putem lungi, hai s-o facem lata!

Here you can watch 3 hours  about extra dimension of space

BookCrossing.lx.ro

Punctele de reper ale unei conceptii bine argumentate si fundamentate privind raporturile intre om si natura,umanitate si animalitate trebuie in mod obligatoriu sa apartina unui demers de cercetare istorica a originii si evolutiei problemei. Mai precis, este vorba de o intoarcere la traditiile si dogmele marilor religii precum si la principalele linii de gandire filosofica ce au marcat direct sau indirect reflectiile si atitudinile ulterioare asupra temei de fata. Abordarea istorica a problemei nu se doreste de la inceput a fi una foarte amanuntita sau completa, ci tinteste spre expunerea unei imagini de ansamblu si relevante a tratarii teoretice a raporturilor intre om si natura in genere. Vor fi prezentate perspective filosofice foarte diferite si uneori chiar opuse privind statutul ontologic, etic si juridic al fiintei umane, pe de-o parte, si al naturii impreuna cu fiintele non umane pe de alta parte; in plus, se vor adauga referiri la traditiile religioase din afara „granitelor” Occidentului.

In traditia occidentala a existat o abordare predominanta in randul majoritatii ganditorilor, si anume aceea potrivit careia fiintele non umane nu merita nici o consideratie etica sau juridica, ele fiind asimilate in categoria lucrurilor. Animalele apar astfel ca niste unelte care, odata folosite, pot satisface unele nevoi umane. Aceasta atitudine, care isi are originea intr-o anumita maniera de interpretare a Bibliei si in marile filosofii ale lui Platon si Aristotel, a marcat decisiv gandirea occidentala crestina.

In Republica [5] , una din cele mai vechi opere de filosofie morala ale traditiei occidentale de gandire, Platon ofera urmatoarea perspectiva asupra eticii: individul se abtine de la comiterea unor nedreptati la adresa celorlalti atata timp cat nici ei nu comit nedreptati la adresa lui [6] . Aceasta perspectiva este atribuita lui Glaucon intr-un dialog cu Socrate, cel din urma respingand aceasta idee privind etica si relatia de reciprocitate dintre indivizi. Insa exista ecouri ale ideii in randul unor ganditori ca John Rawls sau John Mackie, ce au folosit argumentatia de mai sus pentru a justifica excluderea animalelor din orice relatie etica cu omul. Animalele nu pot aprecia abtinerea unui individ de la comiterea unor nedreptati si nici nu pot raspunde unei asemenea conduite. Reciprocitatea nu se poate aplica fiintelor non umane, iar cu acest punct este de acord si Platon. Mai mult chiar, daca se ia in considerare ratiunea ca si criteriu de apartenenta la specia umana, atunci sferele considerarii etice ii exclud si pe bolnavii mentali si pe copiii handicapati, alaturi de animale. Incapacitatea de a comunica sau de a gandi rational ii plaseaza pe membrii acestor categorii, adica pe bolnavii mentali si copiii handicapati, in sfera animalitatii si nu in cea a umanitatii si deci in acest caz nu se poate vorbi despre drepturi sau obligatii morale la adresa lor sau despre vreo consideratie pentru integritatea sau chiar viata acestora.

De altfel, daca ne intoarcem la originile civilizatiei occidentale, la vremea Greciei si Romei antice, aflam ca apartenenta la specia umana nu era suficienta pentru a garanta ca viata unui individ va fi protejata. Nu exista respect pentru viata sclavilor si a celorlalti „barbari”; iar in ceea ce priveste civilizatiile cele mai avansate din acea vreme, grecii si romanii ucideau copiii infirmi si subdezvoltati prin abandonarea lor pe inaltimile dealurilor. Platon si Aristotel considerau ca statul, polis-ul, ar trebui sa impuna omorarea copiilor deformati. In Republica Platon pledeaza pentru interesele cetatii ca intreg in defavoarea intereselor particulare ale indivizilor, considerati ca parti. Astfel, eugenia, infanticidul si crima sunt justificate si admise in versiunea lui Platon, daca in acest fel interesele si bunastarea cetatii erau protejate si promovate [7] . In urma acestei expuneri, cum se mai poate macar mentiona respectul pentru viata animalelor ?

Traditia crestina a mostenit de la cea greaca ambiguitatea sensului sau sensurilor cuvantului „natura”. Plecand de la „physis”, termen aristotelic, natura poate fi definita, intr-un sens ingust, drept ceea ce este „strain omului in sine si originii lui”. Natura este „straina”, adica , „nefamiliara”, dar si „stranie”. De ce este natura stranie? Pentru ca, la inceput, oamenii nu au cunoscut resorturile intime, mecanismele si legile de functionare ale fenomenelor naturale si adesea ei au pus toate acestea pe seama unor forte transcedentale. In ultimii doua mii de ani gandirea greco-crestina a respins conceperea naturii ca si intentionalitate in vederea unui scop, aceasta cel putin in stiinta, tehnica si filosofia „oficiala”; insa oamenii de rand nu au renuntat la convingerea ca exista o finalitate (ce ii vizeaza eventual pe ei) in fenomenele naturale, oricate dovezi rationale le-au fost oferite pentru a combate aceasta superstitie.

Atitudinea noastra antropocentrista isi are deci originile in conceptiile unor filosofi precum Platon si Aristotel, insa crestinismul a fost acela care a avut cea mai semnificativa contributie si dezvoltarea temei. Motivatia teologica pentru insistenta crestinismului asupra importantei de a apartine speciei umane se gaseste inca de la inceputul Bibliei, in Geneza. Omul a fost creat de Dumnezeu pentru a-L sluji si a locui in aceasta lume; omul a fost creat „dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu”, este unic in acest sens si are un scop de indeplinit. In plus, omul are o valoare in sine, spre deosebire de fintele non umane, care au fost create de Dumnezeu pentru a fi stapanite de om. Doctrina crestina poate fi rezumata astfel: Dumnezeu a creat omul pentru a-L sluji, iar animalele au fost create de Dumnezeu pentru a-l sluji pe om. De aici se pot desprinde doua concluzii evidente: prima este ca e un pacat, un rau din punct de vedere moral, a omori o fiinta umana, deoarece aceasta inseamna a uzurpa dreptul Creatorului de a decide cat vom trai si cand anume vom muri, a doua, ca nu este nici un pacat in a omori o fiinta non umana, deoarece animalele ne-au fost date pentru a le folosi dupa voie de catre Creator. Omul poate dispune cum vrea de animale, asa cum mentioneaza Biblia (Geneza I, 29 si IX, 1-3), insa nu poate ucide animalele aflate in proprietatea altcuiva.

Raportandu-ne la sensurile mentionate anterior pentru „natura”, se poate afirma ca, daca natura, in aceasta viziune, nu apare ca fiind cu totul „straina”, aceasta se datoreaza doar faptului ca ea a fost creata de Dumnezeu pentru ca oamenii sa o foloseasca. De aceea animalele si plantele, impreuna cu celelalte elemente naturale, pot fi asimilate, cel putin in unele privinte, clasei uneltelor, fiind considerate simple mijloace pentru satisfacerea unor nevoi sau atingerea unor scopuri umane. Asa ca, desi natura este „straina” sau chiar „stranie”, in sensul ca ea nu este rationala, totusi nu ii ramane indiferenta omului. Fiecare proces natural este interpretat in aceasta perspectiva ca existand fie pentru a-l ajuta pe om, fie, din contra, pentru a-l impiedica in actiunile sale.

Conceptia crestina conform careia natura exista pentru a se afla sub stapanirea umana a incurajat dezvoltarea viziunii conform careia natura nu poate fi conceputa ca si obiect de respect, ci mai degraba ca si obiect util, de folosit. Astfel, nu poate fi aici vorba de o natura sacra. Teologia crestina si cosmologia greaca au cazut de acord asupra acestei idei. Exista o ierarhie a lumii, pe al carei varf se situeaza divinitatea, Creatorul. Acesta ar fi putut sacraliza anumite locuri sau obiecte, alegand sa rezide in ele, asa cum crestinismul roman a sacralizat painea si vinul sacrificial. Insa nici un obiect natural nu este sacru in sine, astfel ca nu exista vreun risc de a comite un sacrilegiu prin doborarea unui copac sau uciderea unui animal. Ganditorii care urmeaza aceasta linie de reflectie pot argumenta ca omul este singura fiinta intrinsec valoroasa in aceasta lume, fiind creat „dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu”, in timp ce animalele si celelalte obiecte naturale nu au acelasi statut.

Atunci cand apologetii crestinismului vad in stiinta si tehnologie produsul unei civilizatii distinct crestine, ei au dreptate in mare parte: Crestinismul a invatat oamenii ca nu constituie un sacrilegiu analizarea si modificarea naturii. Mai mult chiar omul este indreptatit sa creeze pe pamant o noua natura, mai potrivita nevoilor umane.

Dar, pentru a realiza o expunere mai clara si coerenta a diferitelor viziuni referitoare la statutul naturii in gandirea filosofica occidentala este nevoie de o clarificare. Se pot, deci, distinge trei pozitii filosofice diferite in problema raporturilor intre specia umana si natura, in general:

a)       Pozitia carteziana, dupa care natura, inclusiv regnul animal, este in intregime privata de drepturi in profitul unicului pol de sens si de valoare care este subiectul uman.

b)       Traditia republicana si umanista, asa cum se creioneaza la Rousseau si Kant, dar si in Franta secolului al XIX-lea. Aceasta pozitie nu depaseste antropocentrismul cartezian, insa sustine ca omul este legat de animale prin anumite obligatii, mai ales aceea de a nu le produce suferinte inutile.

c)       Gandirea utilitarista, pentru care omul nu este singurul detinator de drepturi, ci, impreuna cu el, orice fiinta susceptibila de a simti placerea si suferinta. Se depaseste astfel principiul suprem al antropocentrismului; scopul suprem al activitatii morale si politice este maximizarea sumei de fericire in lume si nu libertatea in primul rand, asa cum afirma, de exemplu, Kant; animalele au, in aceasta perspectiva, drepturi deoarece au interese proprii si demne de luat in seama.

Tot textul

de Brîndusa-Mariana Amalancei

Una dintre problemele asupra carora ne vom opri e aceea a posibilitatii falsificarii limbajului trupului, problema de care s-a ocupat, printre altii, Allan Pease în lucrarea Limbajul trupului. Cum pot fi citite gândurile altora din gesturile lor. 182 ilustratii. Autorul ajunge la concluzia ca multi oameni politici, carora li se adauga, în opinia noastra, „actorii” spoturilor publicitare, sunt adevarati maestri în falsificarea limbajului trupului, apelând la acesta pentru a-i face pe alegatori si, respectiv, pe receptorii mesajelor publicitare, sa creada afirmatiile lor. Dintre toate partile corpului, cea mai folosita pentru a masca minciuna este fata, mai exact zâmbetul, aprobarea din cap si clipitul, însa de multe ori celelalte gesturi ale trupului spun adevarul, devenind astfel disonante în raport cu semnalele faciale. Explicatia oferita de Allan Pease în aceasta privinta este ca actiunile subconstiente ale creierului sunt involuntare si independente de minciunile pe care le spunem si din aceasta cauza persoanele care mint rar sunt depistate cu usurinta, oricâta putere de convingere ar avea cuvintele rostite: „În clipa în care încep sa minta, trupul lor emite semnale contradictorii si de aici ni se creeaza senzatia ca ei nu spun adevarul. În timpul emiterii minciunii, creierul difuzeaza subconstient energie nervoasa si aceasta apare sub forma unui gest care contrazice cele spuse de individ”

Tot articolul