Archive for the ‘politica’ Category

Care-i deviza moldoveanului?
Viata-i scurta. Daca tot n-o putem lungi, hai s-o facem lata!

Identitate Europeană

Posted: Decembrie 5, 2007 in bibliografie, comunicare, politica

 de Nechifor Ana-Maria Dumitrel

Numele continentului

Fata regelui Agenor al Tirului, descendent al zeului Ocean, era numită Europa. O tradiţie litarară, conform legendei spune că Zeus, îndrăgostit de oceanida s-a preschimbat în taur alb, fascinată de acest taur, Europa s-a urcat pe spinarea sa. Acesta s-a zvârlit în valurile mării, înotând până în insula Creta unde şi-a reluat chipul divin. Din unirea acestora s-au născut Minos, Rhadamantys şi Sarpedon, regi în timpul vieţii şi judecători, după moarte în infern. Conform tradiţiei continentul Europa a fost denumit după iubita lui Zeus.

Astfel diverse lucruri pun în evidenţă acest lucru: în sec. I d.Hr. Manilius pune în versuri legenda; în sec. III î.Hr. ea apare pe o medalie de aur aflată în tezaurul de la Abukir la Roma; o frescă pompeiană o reprezintă pe Europa aşezată pe spinarea taurului; ea figurează şi în numeroase opere plastice moderne: Paolo Veronese a reprezentat-o într-o pictură aflată în Palatul Dogilor la Veneţia, Tiepolo într-o frescă din palatul de la Wurzburg.

Chiar în 1988 la Bremen şi Bonn a avut loc o expoziţie de pictură modernă intitulată Mitul Europa – Europa şi taurul, iar The New Encyclopaedia Britannica – 1992 şi Meyers Enzyklopadisches Lexikon, afirmă cu tărie că oceanida răpită de Zeus este eponima continentului, chiar Luis Diez del Carrala scrie o carte intitulată Răpirea Europei.

Dar numele oceanidei Europa apare pentru prima oară menţionat în Teogonia lui Hesiod alături de al oceanidei Asia, în pasajul în care poetul din Ascra enumeră descendenţa Oceanului şi a Zeiţei Tethys. Iar Herodot îşi manifestă neîncrederea în această teorie, afirmând că el nu crede că unui singur pământ i s-au dat 3 nume, după 3 femei.

De ex. cel de-al treilea continent cunoscut în Abtichitate, Libya (Africa), nu era la Hesiod o oceanidă cu acelaşi nume. Iar la Homer Asia şi Libya, nu Europa, sunt întâlnite doar ca nume geografice, Asia în Iliada şi Libya în Odiseea.

Ca denumire georgafică, Europa apare de abia după un secol după Hesiod, în Imnul Homeric către Apolo Pithicul (sec. VI î.Hr.). Astfel Europa era o regiune a Greciei continentale aflate în opoziţie cu Peloponezul şi Grecia insulară.

În sec. Al VI-lea î.Hr. a fost inventată geografia. Primul georgaf Anaximandru din Milet, a alcătuit o hartă universală. El a împărţit aceeaşi imagine asemănătoare celei sumeriene şi homerice, precum că pământul este un disc care pluteşte pe apele Oceanului care îl înconjoară. Dar el vine cu o noutate, împărţirea pământului în continente.

El împarte lumea în 2 continente, Europa şi Asia, despărţite de Marea Mediterană, Europa fiind orientată N-V, iar Asia spre S-E, să nu uităm că Libya (Africa) era încorporată Asiei. El utilizează opoziţia a două cuvinte pământ şi apă. Astfel chiar Pitagora din Samos susţine că “începuturile tuturor lucrurilor sunt duble, de pildă finitul şi infinitul, viaţa şi moartea, ziua şi noaptea”[1], principiu aplicat universului, împărţirea acestuia în cer şi pământ, deci împărţirea pământului în 2 continente Europa şi Asia.

Chiar dacă, după mult timp geografii recunoscuseră faptul că Libya (Africa) este un continent în sine, împărţirea pământului în 2 continente, rămâne valabilă multă vreme.

Din punct de vedere etimologic, numele de Europa are la bază o origine misterioasă, dar indiferent care îi va fi etimologia chiar de va fi orientală, numele geografic de Europa este o creaţie a grecilor.

 

Naşterea conceptului de Europă

 

Cel mai mare eveniment din istoria universală, a avut loc în sec. al V-lea î.Hr. şi a reprezentat războaiele greco-persane.

Marele Rege Darius, datorită faptului că atenienii au simpatizat cu revolta cetăţenilor ioniene împotriva sa, a hotărât distrugerea acestora. Astfel în anul 490 î.Hr. el a trimis o armată cerând supunerea Atenei. Dar aceştea conduşi de Miltiade ia învins pe perşi la Maraton. Darius a suportat cu greu înfrângerea şi a jurat că o să se răzbune, dar acesta în 486 moare venind la putere fiul său Xerxes. Xerxes în 480 porneşte împotriva Greciei cu o armată imensă, dar surpriză corăbiile sale au fost învinse la Salamina, iar după înfrângerea sufrită, Xerxes se întoarce în Asia.

Astfel grecii au reuşit ceea ce părea imposibil, respingerea perşilor şi asigurarea libertăţii proprii.

Dar mult timp ei şi-au pus întrebarea ce a stârnit aceste ostilităţi între ei şi perşi.

Una din legende, afirmă că mama lu Xerxes, Atosa a avut un vis premonitoriu, 2 femei splendide, una îmbrăcată în haine greceşti, cealaltă în haine persane. Apare Xerxes care vrea să le înjuge la carul său, femeia persană se supune, iar femeia greacă se răzvrăteşte reruşind să scape. Putem afirma că visul a fost de prost augur pentru perşi având în vedere deznodământul. Deci Persia, Asia este dominată de spiritul supunerii, iar Grecia, Europa este dominată de spiritul libertăţii.

În Despre ape, locuri şi vânturi, carte publicată de un anonim, se fundamentează ideea că Asia şi Europa se deosebesc. Astfel Asia este un continent mai frumos şi mai armonios decât Europa, deoarece el se află la centru între 2 puncte extreme. Se ajunge la concluzia, că dorită climei uniforme se generează o intoleranţă a locuitorilor, ceea ce conduce la laşitatea lor. Deci cei care trăiesc în Europa dispun de o varietate climaterică, conducând la diferenţieri atît de ordin fizic cât şi caracterial. Datorită factorilor ambientali, autorul afirmă, faptul că europenii sunt mai capabili de acţiune, independenţi în gândire şi mai puternici în războaie.

După toate evenimentele petrecute, grecii au stabilit ca principiu definitoriu pentru Europa, libertatea, iar pentru Asia, despotismul. Astfel Europa şi Asia nu mai sunt simple denumiri continentale asa cum este Libya (Africa).

Se ajunge la concluzia că războaiele greco-persane sunt războaie conduse de oameni liberi împotriva sclaviei.

 

Contribuţia grecilor

 

În sens geografic şi destul de neprecizat, Europa devine o realitate în Grecia antică. Atunci se configurează pentru pri­ma oară, şi încă destul de nebulos, noţiunea teritorială de Europa şi tot grecilor le datorăm şi mitul Europei.

Datorită cuceririlor lui Alexandru Macedon se ajunge la o scară mare a colonizării greceşti. Aşadar apar noi centre de răspândire a elenismului: Alexandria din Egipt, Pergamon – Asia Mică, Antiohia – Siria, astfel observăm că elenismul căştigă noi teritorii, prin adoptarea de către celelalte popoare a mentalităţii şi culturii greceşti.

Se deschide la Alexandria un puternic centru de cercetare în toate domeniile cunoaşterii, o faimoasă bibliotecă – Musaion. Se deschid noi orizonturi de cultură: savanţii studiază organizarea politică, religia şi moravurile altor popoare; sunt traduse diferite texte barbare în limba greacă. Iar Alexandru visa un imperiu universal întemeiat pe ideea fuziunii tuturor popoarelor, contribuind totodată la realizarea unei civilizaţii ecumenice, chiar dacă imperiul s-a extins în orient, intenţia lui era de a cuceri Occidentul. Idee rămasă doar la stadiul de ipoteză.

Astfel în cadrul polis-ului, grecu întemeiase teoria nu pe elementul senzorial ci pe raţiune, şi aşa îi determinase metodologia, regulile logicii, legile cunoaşterii ştiinţifice, stabilind chiar şi ţelul final al acţiunii şi principiile ei conducătoare.

Amintim faptul că sistemele lui Platon şi Aristotel au la bază ideea că lumea este formată din două elemente, cel senzorial şi cel raţional după Platon, forma şi materia după Aristotel, care consideră aceste două elemente ca fiind separate dar care coexistă întotdeauna. Dualismul rămâne utlima idee pe care de la Anaxagora încolo, se întemeiază întreaga filosofie speculativă.

Dar polis-ul cu trecerea timpului şi-a pierdut viaţa independentă, existenţa reală, doarece în jurul lui se întindea imensitatea imperiului lui Alexandru. Deci individul se confruntă cu noi probleme, aceste probleme au născut concepţii noi, adeseori imposibil de depăşit. Oamenii polis-urilor erau mai puţin capabili să trateze aceste probleme, decât cei care proveneau din imensul teritoriu dechis vieţii greceşti de sabia marelui macedonean.

Astfel filozofia ajunsese în Grecia până la organizarea ideală a cetăţii. Găsindu-şi desăvârşirea în această creaţie obiectivă supraindividuală.

Sec. al VII î.Hr. în regatul Libia-Asia Mică se produce una dintre cele mai mari revoluţii în domeniul economic[2], apariţia monedei. Grecii au utilizat imediat acest instrument, fiecare cetate, polis, fabricându-şi propriile monede. Cele ale grecilor fiind adevărate capodopere de artă datorită simţului artistic. Observăm că treptat economia naturală este înlocuită cu cea monetară.

Datorită colonizării dar şi a campaniilor macedoneaunului, economia monetară se generalizează, cuprinzând atât bazinul Mării Mediterane, cât şi pe cel al Mării Negre. Astfel popoarele barbare, geto-dacii, celţii, încep fabricarea propriilor monezi.

Grecii crează instituţia absolut necesară unei economii monetare – Banca, în toate oraşele întâlnindu-se bancheri şi sisteme de bănci dispuse de a asigura operaţiile comerciale. Grecii au mers mai departe şi au fabricat hârtiile de valoare.

Putem afirma cu uşurinţă că principiul libertăţii s-a concretizat şi în economie prin inventarea instrumentelor şi a instituţiilor care să asigure o bună desfăşurare a vieţii economice.

 

Contribuţia romanilor

 

Conform legendei, nimeni nu a bănuit că, în anul 753 î.Hr. prin intemeierea unui oraş numit Roma, pe cursul inferior al Tibrului, acesta va deveni centrul lumii, către acesta vor duce toate drumurile. Anticii au explicat acest fenomen ca fiind o voinţă a zeilor, iar creştinii că e mâna providenţei divine.

Originile Romei atrag atenţia, atât asupra caracterului deosebit al politicii sale, cât şi rolul excepţional ce i-a revenit printre celelalte cetăţi.

Rasa romană este foarte amestecată, fondul originar provenind din Alba Longa, fiind în principu latin. Este voarba aici de două populaţii ce trăiau laolaltă fără a se contopi: rasa aborigenă, adevăraţii latini şi cealaltă provenită din Troia, puţin numeroasă, dar importantă datorită cultului său.

În Roma se asociază şi se amestecă toate rasele: latini, troieni, greci, sabini şi etrusci. Spre exemplu Palatinul era sălaş latin, după ce a fost sălaşul lui Evandru, Capitoliul după ce a fost sălaşul tovarăşilor lui Hercule, devine sălaşul sabinilor lui Tatius. Roma nu pare a fi un singur oraş, seamănă cu o confederaţie de mai multe oraşe.

Primul său rege a fost latin, al doilea a fost sabin, cel de-al cincilea a fost fiul unui grec, iar al şaselea a fost un etrusc. Populaţia romană era un amestec de mai multe rase, cultul său fiind o îmbinare de mai multe culte, deoarece ea avea legături prin origine cu toate popoarele pe care le cunoştea. Ea putea să se considere latină odată cu latini, sabină odată cu sabini, etruscă odată cu etruscii şi grecească odată cu grecii.

Mulţi ani Roma, a fost condusă de numeroşi regi, dar din anul 509 î.Hr. aceştea au fost izgoniţi, instaurându-se la acea dată libertatea. Iunius Brutus prototipul luptătorului pentru libertate l-a înfruntat pe Tarquinius Superbus, dându-l jos de pe tron.

Din acel an toate razboaiele civile sunt duse pentru libertate.

Deşi greu de stabilit, specificul naţional al unui popor, putem afirma cu uşurinţă că în cazul romanilor specificul acestora este că au fost înzestraţi cu spirt juridic. Grecii sunt cei care au dezvoltate filozofia dreptului, dar romanii sunt cei care au pus-o în practică, ei nu au elaborat o logică formală ci s-au supus sistematic rigorilor logicii.

Deci ei au formulat şi realizat autonomia disciplinei dreptului. Disciplină care presupune mult studiu, de aceea au fost deschise numeroase centre de învăţare (Roma, Catargina, Berytos, Alexandria, Antiohia, Constantinopol).

Pe lângă ştiinţa dreptului, atât public, cât şi privat romanii pun bazele şi dreptului internaţional.

Existenţa unor reguli de conduită în rapoartele dintre state, reprezintă o caracteristică europeană care s-a generalizat. Roma fiind o parte constitutivă şi configuratoare a ceea ce astăzi numim Europa.

 

Dreptul roman de la Zeu la Dumnezeu

 

Avem deaface cu o serie de schimbări esenţiale ale politicii dacă ne amintim că societatea în sine avea la bază o religie, a cărei dogmă principală consta în aceea că fiecare Zeu ocrotea numai o familie sau o celate şi nu exista decât pentru ea. Această religie dăduse naştere dreptului: relaţiile dintre oameni, proprietate, moştenirea, procedura, totul era reglementat de principiile dogmelor acestei religii, în vederea satisfacerii nevoilor cultului. Se instaura între oameni o cârmuire: ce a tatălui în familie, cea a regelui sau a magistratului în cetate. Religia, dreptul, guvernarea se contopiseră. Religia era stăpână atât în viaţa privată cât şi în cea publică, statul era o comunitate religioasă, regele un pontif, magistratul un preot, exilul o excomunicare, iar libertatea individuală era necunoscută, omul era aservit statului prin suflet, prin trup, prin bunuri, iar noţiunea de drept şi de datorie, de justiţie şi de afecţiune se oprea la marginea cetăţii. Acestea sunt principale trăsături caracteristice ale cetăţii greceşti şi romane.

Dar treptat societatea s-a transformat, atât în modul de guvernare, în principiile dreptului, cât şi în credinţe. Omenirea făcuse eforturi necontenite pentru a se elibera de sub dominaţia aceste vechi religii, în care omul nu mai putea crede. Dreptul şi politica, precum şi morala se eliberaseră treptat din legăturile lor.

Dreptul şi politica erau mai independente, pentru că oamenii începeau să aibă credinţe, iar faptul că societatea nu mai era guvernată de religie, se explică prin faptul că religia nu mai avea putere. Dar a venit ziua când sentimentul religios a prins din nou viaţă şi credinţa a pus iar stăpânire pe sufletul omului.

Odată cu apariţia creştinismului, sentimentul religios a fost reânviat, el căpătând o altă natură şi forţă. Dacă altădată oamenii îşi făcuseră Zei din sufletul omenesc, ei încep acum să-l conceapă pe Dumnezeu ca fiind cu adevărat străin de natura omenească. Divinul fiind aşezat în afara naturii vizibile şi deasupra ei.

Dacă altădată fiecare om avea propriul Zeu, existau atâţia zei câte familii şi cetăţi, Dumnezeu apărea ca o fiinţă unică, uriaşă, universală. Astfel religia din materială a devenit spirituală. Astfel omul nu mai dădea lui Dumnezeu de mâncare şi de băut, rugăciunea a devenit un act de credinţă, faţă de o simplă incantaţie, iat teama faţă de zei a fost înlocuită cu dragostea faţă de Dumnezeu.

Creştinismul aduce cu sine lucruri noi, el nu mai reprezintă o religie casnică a unei famili sau o religie naţională a unei cetăţi. Prin Iisus Christos ea devine religia tuturor. Astfel nu mai era vorba că Dumnezeul evreilor nu mai dorea să fie adorat de străini. Deşi la început apostolii au avut o ezitare în a propăvădui credinţa, pe urmă acest lucru a devenit normal, cuprinzând încetul cu încetul şi celelalte popoare. Creştinismul reprezintă un Dumnezeu unic, universal, al tuturor, un Dumnezeu pentru care nu există vreun popor ales şi care nu făcea deosebire între rase, familii sau state. Pentru Dumnezeu nu există cuvântul stăin, străinul nu mai profana templul prin prezenţa sa, cultul nu a mai fost ţinut secret, născându-se astfel o viaţă religioasă care se dăruia, mergând să-i caute pe cei nepăsători, ea nu mai propăvăduia ura dintre popoare, ci datoria de a fi drept şi binevoitor.

Iisus Christos desparte religia de guvernare, ea nu mai este lumească şi nu mai are treabă decât foarte puţin cu treburile pământeşti. Dacă înainte religia comanda în stat, desemnând pe conducători prin vocea soartei, statul intervenind în domeniul conştiinţei, pedepsind orice infracţiune faţă de rituri.

Daţi cezarului ce este a cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Se face deosebirea netă între Dumnezeu şi state, astfel religia nu mai este una cu statul iar a asculta de Cezar, nu mai reprezintă acelaşi lucru cu a asculta de Dumnezeu.

Această nouă religie aduce cu sine faptul că oamenii pot fi guvernaţi fără să se conformeze obiceiurilor sacre fără să ţină seama de prevestiri sau oracole, se face o deosebire netă între virtuţile private şi cele publice. Dreptul şi-a schimbat natura, dacă el a fost aservit religiei, acum creştinismul este prima religie care nu are pretenţia ca dreptul  să depindă de ea, el ocupându-se de îndatoririle oamenilor şi nu de relaţiile lor de interese.

Dreptul devine independent, a urmat progresele moralei, adaptându-se nevoilor societăţii.

Putem observa cu uşurinţă că dreptul roman s-a străduit să se elibereze de religie, să se apropie de echitate şi de natură. Pe măsură ce creştinismul cucerea societatea, codurile romane admiteau reguli noi, dreptul de proprietate nu a mai decurs din religie ci din muncă, cumpărarea pământurilor a devenit mai uşoară. astfel formalităţile vechiului drept au fost înlăturate. Tatăl a pierdut autoritatea absolută conferită de sacerdoţiu, şi a păstrat-o doar pe cea care îi conferea satisfacerea nevoilor copilului. Iar soţia, care era inferioară soţului, a devenid din punct de vedere moral, egală cu bărbatul.

În timpul domniei lui Augustus (Iudeea) s-a născut conform tradiţiei Mântuitorul. Fapt trecut neobservat pentru un timp, deorece doar Fecioara Maria şi Iosif ştiau în urma Bunei Vestiri că s-a întâmplat Minunea.

Astfel din anul 36 d.Hr., religia propăvăduită de apostoli s-a difuzat în Imperiu cu o foarte mare repeziciune. Nici cele mai crunte persecuţii nu au putut înfrânge noua credinţă. Toate acestea au avut drept consecinţă în anul 312 d.Hr. de către împăratul Constantin cel Mare, acordarea creştinismului statutul oficial.

De atunci creştinismul s-a răspândit permanent, cuprinzând o mare parte a populaţiei planetei. Putem afirma că acesta a transformat în profunzime sufletul omenesc, dacă până atunci sentimentul de milă, era mai puţin cunoscut, din acel moment el devine o componentă majoră a personalităţii. Chiar şi iubirea care în viziunea greco-latică era mai schematică, acum capătă noi dimensiuni, transformându-se într-un sentiment complex. Creştinismul în esenţă fiind o religie a iubirii. Putem afirma că dacă grecii şi romanii au modelat omul european din punct de vedere cultural şi civilizaţional, creştinismul l-a configurat psihic şi spiritual. Astfel toleranţa este una din caracteristicile umane, iar dialogul, foarma ei de manifestare.

Datorită răspândirii Mântuitorului în lume s-a dat un suflu nou culturii, în opinia poetului Prudentius, providenţa divină a creat imperiul Romei pentru a putea asigura triumful creştinismului.

Până la unificarea politică a lumii de către romani, popoarele aveau limbi diferite şi civilizaţii discordante, datorită lui Dumnezeu toate popoarele sunt suspuse unei singure puteri – Iubirea, doar pacea romană putând asigura triumful Mântuitorului. Imperiul Roman este implinirea voinţei lui Dumnezeu.

Din momentul actului lui Constantin cel Mare, imperiul a devenit creştin, Europa s-a indetificat până la confuzie cu religia Evangheliilor. „Europa este singurul continent care a fost în intregime creştinizat, de cel puţin o mie de ani pentru regiunile cel mai târziu câştigate la creştinism…Uniunea Europei este o idee creştină devenită laică. Europa este o creştinătate care îşi caută Cristul.[3]

Astfel creştinismul, alături de Grecia şi Roma, constituie o coordonată a Europei, toate trei constituie elementele de configurare a unei realităţi spirituale şi a unei mentalităţi în care europenii se regăsesc în zilele noastre.

 

 

 

 

 

 

Bibliografie

 

Brown, Peter, Întemeierea creştinismului occidental, Editura Polirom, 2002;

Ceauşescu, Gheorghe, Naşterea şi configurarea Europei, Corint, Bucureşti, 2004;

Fontana, Josep, Europa în faţa oglinzii, Editura Polirom, 2003;

Fusel de Coulanges, Cetatea antică, Etitura Meridiane, Bucureşti, 1984;

Ică, Ioan jr, Marani, Germano, Gândirea socială a bisericii, Editura Deisis, Sibiu, 2002;

Iorga, Nicolae, Evoluţia ideii de libertate, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987;

Popescu, M. Teodor, Biserica şi cultura, Editura Istitutului Bilbil şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996;

Rămureanu, Ioan, Istoria bisericească universală, Editura Istitutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992;

Tsatsos, Constantin, Filosofia socială a vechilor, Editura Univers, Bucureşti, 1979;

Universitatea „1 Decembrie 1918, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Spiritualitate şi consumism în Europa unită, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004;

 

 


[1] Ceauşescu, Gheorghe, Naşterea şi configurarea Europei, Corint, Bucureşti, 2004

[2] Termenul de economie este de origine greacă – oikonomia, care semnifică legea casei, regulile care să asigure prosperitatea familiei.

[3] Gonzague de Reynold, L’Europe tragique, Paris, 1934

 

Multumim pentru aceasta lucrare trimisa pe mail.

Populismul

Posted: Noiembrie 22, 2007 in filosofie, filozofie, politica

Text preluat de pe Blogul lui Diogene Cainele

I. Ce este populismul? (a se citi inainte, fie si pentru că e un post mai scurt)

II. Câteva din mecanismele populismului

Gata, m-am ţinut de promisiune ) . Ce intenţionez acuma este să ofer un argument pentru definiţia mea a populismului şi să indic sumar şi cât pot de nepretenţios piesele esenţiale din mecanismul ce îl generează.

Mecanismul politic
Atunci când am încercat ieri sa circumscriu cumva fenomenul am afirmat ca ”populismul speculeaza si cultiva perceptiile si frustrarile care apar inerent într-o democratie reprezentativa în vederea unor politici antisistem?”. E aici ceva la intersecţia între teoria politică şi patologia mentală care se cere explicat.

Elementul care ocazionează populismul e următorul: diferenta care ia nastere în sistemele reprezentative între agenda cetateanului si agenda politicianului, ca si între solutiile acestuia si ale cetateanului. Mai departe, cauza trebuie cautata în fenomenul de diviziune sociala a muncii, atâta vreme cât reprezentarea e şi ea o astfel de diviziune. Avem reprezentanti care sa se ocupe de afacerile publice tocmai pentru ca noi însine nu avem, inter alia, timpul sau cunostintele necesare în acest scop. Mai departe, însusi faptul de a te ocupa de o anumita problema degaja o serie de cunostinte despre starile de fapt implicate pe care demos-ul nu ajunge sa le posede.

Consecinta este ca vor exista doua cadre de referinta pentru evaluarea prioritatilor si a solutiilor: cel al elitei politice bazata pe cunostinte tehnice si un anumit set de experiente si cel populara care, în orice ar consta acest folclor (o să explic la un moment dat probabil cum arată), nu are cum încorpora pe scara larga respectivele premise. De pilda un politician poate avea o anumita perspectiva asupra efectelor expulzarii emigrantilor – formata în urma studiilor sale deeconomie, drept etc sau pur si simplu pentru ca în activitatea sa parlementara a luat contact cu anumite rapoarte cu privire la efectul economic al expulzarii sau cu violarile principiilor juridice sau ale drepturilor omului pe care gestul le implica – care în domeniul cunoasterii comune vor lipsi. Populismul este un efect al specializarii. Ea naste un fenomen de înstrainare a elitelor de masa.

Tot textul

Bazele Stiintei Politice

Posted: Noiembrie 13, 2007 in filosofie, filozofie, politica

Un curs excelent de politica practic este o intreaga filozofie politica scrisa de Aurel Piturca.

Acest curs il gasiti AICI

 

I.INTRODUCERE IN STUDIUL POLITOLOGIEI

1.1.Aparitia si evolutia stiintei politice

1.2.Obiectul de studiu al stiintei politice

1.3.Locul politologiei in sistemul stiintelor sociale si politice

1.4.Functiile politologiei

II. SISTEMUL POLITIC

2.1. Sistemul politic-sistem social global. Definitie -trasaturi.

2.2. Functiile sistemului politic

2.3. Componentele structurale ale sistemului politic

2.3.1. Relatiile politice

2.3.2. Comunicatia politica

2.3.3. Norma si comportamentul politic

III. STATUL- INSTITUTIE FUNDAMENTALA A SISTEMULUI POLITIC

3.1. Teorii privind apariţia si definirea statului

3.2. Componentele statului: populaţia, teritoriul si organizarea

politica

3.3. Tipuri de stat: democratice- dictatoriale

3.4. Forma de stat

3.5. Statul de drept

IV. PUTEREA POLITICA

4.1 Puterea politica.Continut, trasaturi

4.2 Autoritatea

4.3. Legimitatea politica

4.4. Consensul politic

V. INSTITUTIA POLITICA EXECUTIVA GUVERNUL

5.1. Tipuri de guverne contemporane

5.2. Formarea guvernului

5.3. Functiile guvernului

5.4. Relatia dintre guvern si parlament

VI. INSTITUTIA ŞEFULUI STATULUI

6.1. Desemnarea, alegerea sefului statului

6.2. Atributele si prerogativele sefului statului

6.3. Responsabilitatea sefului statului

6.4. Durata mandatului sefului statului

VII. INSTITUTIA POLITICA LEGISLATIVA. PARLAMENTUL

7.1. Cai de constituire a parlamentului

7.2.Structura constitutiva si politica a parlamentului

7.3. Mecanismul de functionare a parlamentului si durata mandatului sau

7.4. Functiile parlamentului

7.5. Relatiile dintre parlament si guvern

VIII. PARTIDELE POLITICE

8.1.Aparitia si evolutia istorica a partidelor politice. Repere teoretice privind definirea partidelor politice

8.2. Trasaturile partidelor politice

8.3. Functiile partidelor politice

8.4. Tipuri de partide politice contemporane

8.5. Sisteme partidiste

8.5.1.Sisteme monopartidiste

8.5.2. Sisteme bipartidiste

8.5.3. Sisteme pluripartidiste

8.5.4.Sisteme partidiste doctrinar-ideologice

IX. CULTURA POLITICA

9.1. Conceptul de cultura politica. Dimensiunile sale.

9.2. Tipuri de cultura politica.

9.3. Componentele culturii politice.

9.3.1. Valorile politice.

9.3.2. Programul politic.

9.3.3. Constiinta politica.

9.4. Functiile culturii politice.

9.5. Rolul culturii politice in societate.

X. REGIMURILE POLITICE

10.1.Orientari teoretice in definirea conceptului de regim politic. Continutul si esenta regimului politic.

10.2. Tipologia regimurilor politice

10.3. Regimurile politice democratice

10.4. Regimurile politice dictatoriale

 

Tot textul

Test de Filosofie Politica

Posted: Noiembrie 6, 2007 in filosofie, filozofie, politica, test

de Daniela Cutas

1. Potrivit lui Socrate, asa cum reiese din dialogul platonician Republica, dreptatea este:

Choice 1 a. dreptul celui mai tare;
Choice 2 b. dai fiecaruia ceea ce i se cuvine;
Choice 3 c. sa faci ce este al tau si sa nu te ocupi cu mai multe.

2. Motivul pentru care exista acceptii diferite ale termenului de dreptate este, in opinia lui David Hume, ca:

Choice 1 a. oamenii nu sunt dispusi sa arate o bunavointa nelimitata fata de semeni;
Choice 2 b. oamenii au pareri diferite despre ce inseamna dreptate;
Choice 3 c. in functie de situatiile pe care le-au trait, oamenii inteleg doar o parte a problemei.
 
 Intregul test este AICI

Ideea este inspirata din blogul ploiestean. Filozofii pot concepe tot felul de sisteme logice si eficace , cand am sa aud de un sistem de guvernare filozofic sau macar de o incercare esuata? Empiricii au ocazia sa arate ceea ce pot, sofistii pot face propaganda, filozofii critici pot sa analizeze empiricii 🙂

La ce folos sa invatam despre ontologie si gnoseologie si sa nu punem in practica?Sau de Filozofie politica nu a auzit nimeni? Daca nu filozofii atunci cine?

Text preluat de pe Filozofie.ro

Statul

Posted: August 24, 2007 in politica

de Frédéric Bastiat

Traducere de Bogdan C. Enache

Compoziţie apărută în Journal des Débats, numărul din 25 septembrie 1848 ; traducere după textul din ediţia originală în 7 volumes (1863) ale operelor complete Frédéric Bastiat, voluml IV, pp. 327-341.

Aş vrea să se fi fondat un premiu, nu de cinci sute de franci, ci de un million, cu coroane, cruci şi panglici în favoarea celui care ar da o bună, simplă şi inteligibilă definiţie al acestui cuvânt : statul.

Ce imens serviciu ar face el societăţii ! Statul ! Ce este ? unde este ? ce face ? ce ar trebui sa facă ?

Tot ce ştim despre el este că e un personaj misterios, şi cu siguranţă cel mai solicitat, cel mai turmentat, cel mai aferat, cel mai sfătuit, cel mai acuzat, cel mai invocat şi cel mai provocat din câţi sunt pe lume !

Căci, Domnule, nu am onoarea de a vă cunoaşte, dar pun pariu zece la unu că de şase luni faceţi utopii ; şi, dacă faceţi, pun pariu zece la unu că însărcinaţi statul să le realizeze.

Şi dumneavoastră, Doamnă, sunt sigur că vă doriţi din adâncul inimii să vindecaţi toate relele tristei umanităţi, şi că nu aţi fi deloc stânjenită dacă statul ar dori doar să dea o mână de ajutor.

Dar, vai !, nefericitul, ca Figaro, nu ştie nici pe cine să înţeleagă, nici în ce parte să o ia. Cele o sută de mii de guri ale presei şi ale tribunei îi strigă în acelaşi timp :

„Organizaţi munca şi muncitorii.

Extirpaţi egoismul.

Reprimaţi insolenţa şi tirania capitalului.

Faceţi experienţe asupra bălegarului şi asupra ouălor.

Tot textul