Archive for the ‘psihologie’ Category

Curs 1 – CE ESTE PSIHOLOGIA SOCIALĂ? Curs 18 – TEHNICI DE INFLUENŢĂ INTERPERSONALĂ
Curs 2 – SCURTĂ ISTORIE A PSIHOLOGIEI SOCIALE Curs 19 – SCHIMBAREA DE ATITUDINE
Curs 3 – STATUTUL ŞTIINŢIFIC AL PSIHOLOGIEI SOCIALE Curs 20 – ACURATEŢE ŞI DISTORSIUNE ÎN AUTO-CUNOAŞTERE
Curs 4 – EXPERIMENTUL ÎN PSIHOLOGIA SOCIALĂ Curs 21 – IGNORANŢA PLURALISTĂ
Curs 5 – APLICAREA PSIHOLOGIEI SOCIALE Curs 22 – EMOŢII COMPLEXE: INVIDIA ŞI GELOZIA
Curs 6 – PSIHOLOGIE SOCIALĂ APLICATĂ ŞI METODOLOGIE Curs 23 – AUTO-PREZENTAREA
Curs 7 – EXPERIMENTUL DE TEREN ŞI EXPERIMENTUL DE LABORATOR Curs 24 – AUTO-ÎNDEPLINIREA PROFEŢIILOR ÎN INTERACŢIUNILE INTERPERSONALE
Curs 8 – FACILITAREA SOCIALĂ Curs 25 – AUTO-DEZVĂLUIREA
Curs 9 – NORMALIZAREA Curs 26 – ATRACŢIA INTERPERSONALĂ
Curs 10 – CONFORMISMUL Curs 27 – PSIHOLOGIA SOCIALĂ A DRAGOSTEI
Curs 11 – INFLUENŢA INFORMAŢIONALĂ REFERENŢIALĂ Curs 28 – NEGOCIEREA
Curs 12 – INFLUENŢA MINORITARĂ Curs 29 – COMPORTAMENTUL DE AJUTORARE
Curs 13 – POLARIZAREA DE GRUP Curs 30 – COMPORTAMENTUL AGRESIV
Curs 14 – GÂNDIREA DE GRUP Curs 31 – IDENTITATEA SOCIALĂ
Curs 15 – LENEA SOCIALĂ Curs 32 – DILEMELE SOCIALE
Curs 16 – DEINDIVIDUALIZAREA Curs 33 – TERITORIALITATEA ŞI SPAŢIUL PERSONAL. COMPORTAMENTUL UMAN ÎN CONDIŢII DE AGLOMERAŢIE
Curs 17 – OBEDIENŢA Curs 34 – PSIHOLOGIA SOCIALĂ EVOLUŢIONISTĂ

Sfantul si dreptul Iov – o piesa de teatru in care teologia descopera o noua fata a filozofiei. Piesa recomandata si de blogul lui Adrian Ciubotaru

Dezbraca-te, vreau sa facem filozofie… 🙂

Arta Transformarii

Posted: februarie 13, 2008 in filosofie, filozofie, psihologie

de Adrian Ciubotaru

Daca m-as intinde pe o canapea psihanalitica, as face un proces asemanator samanului. As cobora in mine insumi, as ajunge contemporan cu inceputul lumii unde distanta dintre Cer si Pamant nu exista inca si astfel m-as cuprinde tot dintr-o privire.

Cand intre Cer si Pamant s-a instituit o distanta, timpul a inceput sa se scurga in fragmentele mentale ale istoriei noastre. In acel spatiu liber imi imaginez ca mintea umana a luat nastere si ca tot ce s-a intamplat si inca se intampla, e rodul unui proces computational al mintii umane. In afara mintii mele nu-mi imaginez ca poate exista nimic (nu e solipsism).

Mintea proprie e un cadru ce ma precede ontologic intr-atat incat nu-i pot privi marginile si izvoarele atat de largi incat nu-mi pot inchipui un inceput al ei (de vreme ce timpul isi are originea in procesele mintii).
Nu exista nici o alta realitate decat inteligenta umana.

Mi-am adus aminte de Hesperus gandindu-ma cat de multe sperante ne putem in suporturile exterioare de cultura: carti, filme, bloguri, media. Speranta la nivelul dezvoltarii personale. Speranta ca astfel evoluam, ne schimbam in alti oameni mai putin mediocri, mai putin anxiosi si mai putin noi insine cei de acum. Probabil ca multi isi gasesc o scuza a gesturilor minore prezente intr-o imagine de sine proiectata in viitor. Acum suntem mici, facem compromisuri, pierdem timp, insa in viitor vom fi altfel, mai puternici, mai echilibrati, mai aproape de ceea ce numim in mod banal implinire.
O imagine de sine extrasa nu din experienta trecuta, ci conturata in lumina unui viitor rascumparator al obisnuitului de acum, al banalitatii prezentului.

Tot textul

Care-i deviza moldoveanului?
Viata-i scurta. Daca tot n-o putem lungi, hai s-o facem lata!

Psihologia Aristotelica

Posted: decembrie 19, 2007 in filosofie, filozofie, psihologie

de N.B.
Asa se face ca Aristotel accepta si el impartirea pe care o face Platon cu privire la suflet. Dar el ii da acestei impartiri un alt sens. Se re­peta si aici raportul dintre materie si forma. Sufletul se manifesta tot in organisme ca un mod al functiunii : ca suflet vegetativ, care este principiul vietii in general sau sufletul apetitiv, pe care-l po­seda numai plantele ; sufletul senzorial , simtirea, care la animale se adauga sufletului vegetativ si sufletul rational, pe care-l poseda numai omul si la care se adauga celelalte doua : sufletul vegetativ si cel senzorial. Aici apare o mare deosebire intre conceptia aristotelica si cea platonica despre suflet. La Aristotel care este numai forma corpului, se stinge odata cu corpul, in timp ce „nus”-ul este nemuritor. Celelalte doua – sufletul vegetativ si cel senzorial – sunt numai materia pentru acesta din urma si ca atare ele sunt trecatoare. Numai sufletul rational nu se distruge prin moarte si nu se amesteca cu corpul, ci le conduce pe celelalte doua, rolul sau fiind gandirea, ratiunea, judecata. In aceasta consta – dupa cum vom dovedi – etica aristotelica – scopul si sensul vietii omului.

Psihologia aristotelica tradeaza o trasatura foarte moderna, mai ales in nazuinta lui Aristotel de a gasi un corelat psihologic pentru toate fenomenele sufletesti. Aristotel nu cunostea inca deosebirea dintre ar­tere si nervi, de aceea el atribuie arterelor functiunea nervilor. Aceasta deosebire a fost descoperita, mult dupa Aristotel, de catre Herophilus si Erasistratus. Transmiterea miscarii senzoriale are loc – dupa Aris­totel – prin artere. El afirma ca, dupa ce a avut loc perceptia senzoriala, in organul senzorial ramane o anumita miscare in stare latenta. Aristotel intrebuinteaza si aici conceptele „potentialitate” si „actualitate”. Cu ajutorul acestora, el cauta sa explice fenomenul memoriei. Exista o me­morie activa si o alta pasiva. Amintirea nu este, pentru acest filozof, decat trezirea unei miscari potentiale, ce a ramas in organul de simt, la actualitate, fara ca inima sa contribuie cu ceva la aceasta. Printr-o in­tuitie geniala, Aristotel ajunge la formularea legilor asocierii si ale re­producerii, ca de ex. legea asemanarii, a contrastului si a simultaneitatii, in felul acesta ajunge la concluzia ca perceptiile senzoriale lasa in suflet anumite impresii sau imagini, care sunt pastrate de memorie. Reamintirea involuntara, cu urmarile ei interioare : reprezentari, senzatii, apetitul, este proprie si animalelor. Dar amintirea constienta nu-i re­vine decat omului. Aristotel pune aici problema constiintei. El vor­beste despre un fel de „unitate a sufletului”, prin care acesta percepe tot ceea ce este posibil. Este vorba despre unitatea activitatii sensibi­litatii, ce se realizeaza in energia specifica a simturilor sau un fel de simt general, care este comun si animalelor.

Tot textul

Inteligenta Spirituala

Posted: decembrie 12, 2007 in psihologie

Inteligenta spirituala, asa cum o definesc psihologii, este strans
legata de implinirea unei nevoi profunde a fintei umane – accea de a
simti ca totul are un rost. Dezvoltarea ei este insasi garantia sanatatii psihice, spun psihologii. Ea reprezinta insa doar o modalitate de a reuni intr-un cadru stiintific concepte pe care Yoga le cunoaste si le dezvolta de milenii.
In prezent majoritatea oamenilor isi cunosc coeficientul de
inteligenta, celebrul IQ. Angajarea in unele domenii de activitate este
conditionata de existenta unui anumit nivel al IQ-ului. In curand, vom putea sa ne calculam si coeficientul de inteligenta spirituala (SQ), care ne va arata ce calitati spirituale mai avem de dezvoltat.
Psihologii spun ca exista mai multe tipuri de inteligenta…
La inceputul secolului XX psihologii au descoperit metode prin care
sa masoare inteligenta. Calcularea IQ-ului (coeficientul e inteligenta)
a devenit o adevarata moda. La acea vreme inteligenta era privita doar ca o functie pur cognitiva a fiintei umane. Viziunea ulterioara s-a imbogatit luand in considerarea si planul verbal. In final, s-a ajuns ca inteligenta sa fie unanim definita de psihologi ca fiind „aptitudinea de a intelege relatiile care exista intre elementele unei situatii si de a
te adapta in asa fel incat sa iti realizezi propriile scopuri.” (1) O
viziune destul de limitata, am putea spune.
In 1993, William Gardner a aratat ca inteligenta este mult mai mult.
El a atras atentia asupra multiplelor fatete ale inteligentei, aratand
ca nu se poate vorbi doar despre inteligenta cognitiva, ci si despre:
– inteligenta kinestezica – legata de constientizarea corpului fizic,
de un bun control asupra functiilor acestuia, de utilizarea lui
diferentiata si nuantata;
-inteligenta muzicala – legata de constientizarea sunetelor si
armoniilor;
-inteligenta intrapersonala – constientizarea propriilor trairi si
ganduri si controlul acestora;
-inteligenta interpersonala – legata de modul de relationare cu
ceilalti si de succesul social.
In 1995, Daniel Goleman si- a popularizat cercetarile privind
inteligenta emotionala si a generat un nou curent in lumea psihologilor, si in acelasi timp o noua obsesesie care a inlocuit calcularea IQ cu calcularea EQ-ului (coeficientul de inteligenta emotionala). Acesta are la baza inteligenta intrapersonala si inteligenta interpersonala si presupune existenta unor calitati precum: abilitatea de a comunica si mai a ales de a-i asculta pe ceilalti, capacitatea de a accepta feed-back-ul lor, empatia, acceptarea unor puncte de vedere diferite.

Tot textul  

Inteligenta Emotionala

Posted: noiembrie 21, 2007 in psihologie

Text preluat de pe Blogul de Psihologie Generala 

Testul este elaborat de Daniel Goleman, autorul cartii „Intelegenta emotionala”, aparuta in 1995. Testul este adaptat de Mihaela Rocco si consta in 10 intrebari ce prezinta unele situatii (ecenarii) in care se poate afla o persoana.

Completarea testului are in vedere, pe de o parte, asigurarea pe cat posibil a transpunerii individului in situatia respectiva, iar pe alta parte, alegerea uneia dintre variantele de raspuns din cele patru posibile, care reprezinta unele modalitati concrete de a reactiona in situatiile indicate de intrebari.

Tot textul

articol preluat de pe blogul lui  Spranceana

Prima lecţie pe care o predau este : „Stai în clasa în care te afli.” Nu ştiu cine a hotărât ca elevii mei să fie aici, dar nu e treaba mea. Copii sunt numerotaţi şi clasificaţi astfel încât oricare din ei poate fi reîntors în clasa corectă, în caz că încearcă să trişeze sau să iasă. Pe parcursul anilor numărul de moduri în care copii sunt clasificaţi a crescut dramatic, încât este greu să suporţi priveliştea unor fiinţe umane sub povara clasificărilor din care fiecare face parte. Numerotarea copiilor este o afacere rentabilă şi profitabilă, iar afacerea însăşi este concepută pentru a-i cuprinde pe toţi elevii.

Încă o dată nu este treaba mea. Menirea mea este să închid copii în aceste clasificări, or, cel puţin să-i fac să le suporte. Dacă lucrul merge bine, copiii nu se pot imagina pe sine în altă parte, ei invidiază clasele mai bune, le poartă respect şi dispreţuiesc clasele mai proaste. Din acest motiv, de cele mai multe ori, clasa, în general, păstrează un ritm de mărşăluire destul de bun (So the class mostly keeps itself in good marching order). Aceasta este raţiunea de a fi a oricărei competiţii şcolare. Trebuie să-ţi cunoşti locul.

Totuşi, în ciuda regulilor generale, eu am făcut efortul de a îndemna elevii spre reuşite mai mari ale testelor de verificare a cunoştinţelor, promiţând chiar un eventual transfer din clasele mai proaste ca răsplată. Le-am sugerat chiar, răutăcios, că va veni o zi când firmele îi vor angaja în baza rezultatelor acestor teste, deşi experienţa mea personală îmi sugerează că angajatorii sunt de obicei, indiferenţi faţă de aceste detalii. Nu am minţit niciodată făţiş, dar am ajuns la concluzia că adevărul şi activitatea în calitate de învăţător sunt incompatibile. TOT TEXTUL

Teoria Valorilor

Posted: noiembrie 8, 2007 in filosofie, filozofie, psihologie, sociologie

TEORIA VALORILOR

 

 

1. OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA AXIOLOGIEI

1.1. Constituirea axiologiei

Conceptul de axiologie, etimologic, derivă de la termenii greceşti „axios” (preţios, demn de stimă) şi „logos” (teorie); are sensul de teorie, ştiinţă a valorilor.

Axiologia, ca ramură distinctă a filosofiei, constituie o consecinţă a disocierii valorii generice de valorile speciale studiate de ştiinţele particulare: etica, estetica, teologia, economia, logica etc. Spre deosebire de acestea, axiologia pune în centrul preocupărilor sale problema raportului dintre momentul obiectiv şi subiectiv al valorii, modul de funcţionare a sistemului de valori în ansamblu sistemului social, încercând să clarifice esenţa valorii ca atare. Din această perspectivă, conceptul de valoare generică fixează într-o denumire şi desemnează exclusiv notele esenţiale şi generale ale diferitelor specii de valori: etice, politice, economice, ideologice etc.

Bazele axiologiei au fost puse începând cu a doua jumătate a secolului XIX, proces care s-a amplificat în secolul următor şi continuă şi astăzi cu contribuţii străine şi autohtone remarcabile. Dintre acestea evocăm numai câteva nume emblematice pentru acest domeniu: H. Lotze, Nietzsche, Rickert, Windelband, Scheler, N. Hartmann, P. Andrei, L. Blaga, M. Florian, M. Ralea, E. Lovinescu, T. Vianu etc.

1.2. Problematica axiologiei

Axiologia îşi propune să studieze: a) geneza, natura, structura, evoluţia şi justificarea valorilor; b) ierarhizarea, realizarea şi funcţiile valorilor în viaţa socială; c) unitatea şi diversitatea, continuitatea şi discontinuitatea valorilor; d) corelaţia, legităţile şi dinamica valorilor; e) relaţia dintre procesul istoric de constituire a valorilor şi încorporare a acestora în sfera motivaţiei individului, sensul vieţii şi atitudinea omului faţă de valori.

Apariţia acestei discipline a marcat: a) descoperirea unui nou continent teoretic – domeniul valorilor; b) proiectarea unui concept nou, de valoare generică, care-şi validează permanent importanţa operaţională.

2. VALOAREA CONCEPT FUNDAMENTAL AL FILOSOFIEI CULTURII

2.1. Teorii cu privire la valoare

Aceste teorii pot fi grupate în: a) teorii subiectiviste [psihologiste – emotivismul, empirismul logic, voluntarismul (existenţialismul)]; b) teorii obiectiviste (de tip autonomist, materialist); c) teorii relaţioniste.

a) Teoriile subiectiviste (psihologiste) susţin că valorile sunt un produs subiectiv al omului, al stărilor sale psihologice, al sentimentelor, emoţiilor sau voinţei: 1. în concepţia reprezentanţilor emotivismului (Paulsen, Schmöller, Meinong, Rickert, Windelband, R. Perry), valoarea reprezintă raportul dintre o conştiinţă verificatoare şi un obiect, relaţie în care subiectul îşi obiectivează predispoziţiile psihice către valoare. Orice reprezentare sau impresie este legată de sentimente de plăcere/neplăcere, aprobare/ dezaprobare, stări sufleteşti care se impun ca sentimente însoţitoare ale valorilor. Meinong (în „Cercetări etico-psihologice asupra teorii valorilor”, 1894) subliniază rolul absolut al sentimentului în determinarea valorii dar, continua autorul, nu orice sentiment constituie condiţia genezei valorii, ci numai acela prin care se ia atitudine faţă de obiecte; „un lucru are valoare când satisface o trebuinţă a noastră”. Iar Schmöller, ca de altfel mai târziu, şi reprezentantul pragmatismului contemporan, R. Perry, identifica valoarea cu utilitatea (valoare = ceva bun, folositor; nonvaloare = ceea ce este nefolositor sau vătămător), cu ceva ce satisface interesele umane; 2. pentru reprezentanţii empirismului logic (Ayer, Russell, Carnap), valorile se referă la deosebiri de gusturi, preferinţe, dorinţe şi nu la adevărul obiectiv. B. Russell (în „Cunoaşterea umană şi limitele ei”) considera problematica axiologiei situată dincolo de domeniul cunoaşterii. „Când spunem că ceva are valoare – nota gânditorul englez -, noi nu căutăm un fapt independent de sentimente personale, ci dau expresie propriei noastre emoţii (…) Cei care vorbesc de natura obiectivă a valorii, fac o confuzie datorită faptului că dorinţa este particulară, pe când ceea ce dorim este universal”; 3. concepţia voluntaristă (Richter, Köhler, Wundt, Lavelle, curentul existenţialist etc.) deduce valoarea din voinţa umană; condiţia psihologică generatoare de valori este contribuţia purtătorului de valoare respectiv la fericirea umană. Un astfel de obiect este dorit şi devine valoare. Sursa valorii nu este susţinea Wundt (în „Logica”şi „Etica”) decât voinţa în stadiul iniţial al dezvoltării sale psihologice; aceasta relevă trei caracteristici: determinarea valorii, punerea de scopuri, afirmarea vieţii. Dacă la Richter valoarea se confundă cu scopul, cu tot ceea ce este dorit, N. Hartman merge mai departe, condiţionând calitatea valorii de calitatea scopului. L. Lavelle (în „Tratat despre valori”) atribuie calitatea de valori acelor lucruri sau acţiuni care devin mijloace de expresie sau realizare a cerinţelor spiritului. „Orice valoare este indivizibil obiectul unei dorinţe (…) motorul voinţei, însă judecata este arbitrul ei”. Pentru gânditorul francez, valoarea este unitară, eternă, indestructibilă, militantă în sensul că este rezultatul unei voinţe. În acelaşi spirit, existenţialiştii resping criteriile obiective de valorizare şi ierarhizare a valorilor, valoarea apare ca un act preferenţial întemeiat de voinţă, izvorât dintr-o trăire autentică a vieţii; eu sunt acela care alegându-mi scopurile îmi întemeiez valoarea lor. „Activităţile umane sunt echivalente, devine lipsit de importanţă ce preferi – nota S. de Beauvoir – totul este să preferi”. Libertatea mea, scria J.P.Sartre, este „unicul fundament al valorilor şi nimic nu mă poate justifica de a adopta cutare sau cutare valoare, cutare sau cutare scară de valori”.

Precizare. Teoriile subiectiviste, dincolo de sâmburele de adevăr conţinut, au şi serioase limite: 1. reduc valoarea la fenomenul subiectiv al aprecierii, transformând universul social într-un haos axiologic, conduc la un relativism şi indeterminism excesiv; 2. exclud orice element transcendental al valorii, nu orice este dorit, este o valoare; valoarea ia naştere fie dintr-o cerinţă impusă obiectelor de natura subiectului – la kantieni, fie prin raportarea la nevoile, trebuinţele sau interesele noastre; 3. rup actul de valorizare de cunoaştere, dezacordul axiologic fiind un dezacord de atitudine şi nu de cunoaştere; 4. nu surprind specificul subiectului axiologic, dorinţele, plăcerile sau interesele sunt privite în afara oricăror condiţionări sociale şi culturale, fluctuaţiile valorii sunt apreciate drept consecinţe ale fluctuaţiilor arbitrare ale subiectivităţii umane, fără „explicaţii şi fără cauze” (Sartre).

b) Teoriile obiectiviste (Locke, Petty, Höffding, Rickert, Scheler, Polin, Windelband) cuprind: 1. concepţii ce-şi întemeiază valoarea pe un preformism psihologic al valorii; în constituirea valorii există un element a priori care este dispoziţia pentru valoare, invariabilă la toţi indivizii iar experienţa nu este decât ocazia în care această dispoziţie inerentă se actualizează, deci există valori virtuale, potenţiale. Astfel, pentru Windelband şi Rickert, valorile au un caracter supranatural, aprioric şi transcendental. Obiectivitatea valorilor este susţinută de M. Scheler cu argumente etice, dacă etica ar fi rezultatul subiectivităţii, ea nu ar putea impune valori, norme de comportament, legi absolute; nu valorile sunt relative, ci cunoaşterea lor; 2. concepţii care originează valoarea în obiectul care o întruchipează şi mai puţin în subiectul care o evaluează. W. Petty remarcă existenţa unei valori intrinseci lucrurilor; Locke defineşte valoarea prin capacitatea unui lucru de a satisface trebuinţe sau plăceri omeneşti, iar Höffding, concepea valoarea ca fiind proprietatea unui obiect fie de a procura o satisfacţie imediată, fie de a servi ca mijloc pentru procurare.

Precizare. Teoriile evocate au următoarele limite: 1. absolutizează momentul obiectiv al valorii; valoarea este privită ca ceva obiectiv, imanent lucrurilor, ca un fel de esenţe absolute, supratemporale, transcendentale, independente de subiecţii valorizanţi, un fel de arhetipuri atemporale, situate deasupra istoriei şi oamenilor; 2. ignoră determinarea social-istorică a valorilor, fundamentează valorile pe apriorism şi transcendenţă. Aceste concepţii sunt denumite de P. Andrei concepţii materialiste.

c) Teoriile relaţioniste privesc valoarea ca pe o relaţie de apreciere, o relaţie socială dintre subiect şi obiectul valorizat, apreciere ce se sprijină pe date obiective, criterii istoriceşte şi socialmente determinate de practica socială, poziţie la care subscriem, fără rezerve, şi noi. Credem, în acest sens, că filosofia românească se remarcă prin susţinerea acestui punct de vedere modern. Pentru P. Andrei (în „Filosofia valorii”), valoarea nu este un atribut nici al subiectului, nici al obiectului, ci o relaţie funcţională a amândurora; în fenomenul valorii avem două elemente constitutive: subiectul (persoana) şi obiectul (lucrul); La M. Florian (în „Reconstrucţia filosofică”), instituirea valorii presupune o relaţie între un obiect valoros şi un subiect care evaluează, situaţie care-l determină să facă distincţia între „a fi o valoare” şi a „avea valoare”, disjuncţie ce implică imperios corelarea celor doi termeni; iar T. Vianu (în: „Filosofia culturii”, „Introducere în teoria valorilor”), pornind de la aceleaşi premise, susţine că valoarea semnifică expresia ideală a acordului dintre Eu şi lume, ea fiind predicatul judecăţii de valoare.

2.2. Conceptul de valoare

Pentru a defini conceptul de valoare, vom proceda la o analiză inversă, vom sublinia –”ce nu sunt valorile”, pentru a sfârşi prin a enumera caracteristicile valorilor. Astfel: a) valorile nu pot fi confundate cu lucrurile deşi nu poate exista fără purtătorii materiali, valoarea supravieţuieşte şi după disocierea de suportul său; de exemplu, frumuseţea ca valoare rezistă timpului şi dincolo de suportul său fizic, în cazul unui tablou, sau spiritual, în cazul unui model de personalitate morală. Analizând suportul valorilor T. Vianu atrăgea atenţia că „nu orice valoare se poate conexa cu orice suport concret”, de exemplu, caritatea nu-ţi poate găsi suportul decât în caracterul unei persoane, deci este o valoare personală, faţă de comestibilitate care este o valoare economică, reprezentând o valoare reală, putând fi conexată cu o varietate de lucruri. Suportul valorilor, susţinea T. Vianu, poate fi real, personal, material şi spiritual; între suport şi valoare se instituie o relaţie de aderenţă – când valoarea se conexează cu un singur lucru; un exemplu fiind valorile estetice – şi o relaţie liberă când valoarea se poate conexa cu o multitudine de suporturi; de pildă, valorile teoretice pot relaţiona cu diverse suporturi [„Studii de filosofia culturii”, 1982, p. 72]; b) valorile nu pot fi reduse la stările psihologice – deşi aceste stări apar drept condiţii ale actului de valorizare, care nu este decât un act de preţuire, de apreciere; omul ierarhizează funcţie de interesul pe care îl prezintă obiectele în direcţia satisfacerii unor trebuinţe şi deziderate; valoarea există potenţial înainte de procesul valorizării, valoarea apare fie prin preluarea şi integrarea în câmpul axiologic a noilor obiecte, principii sau relaţii, fie prin prelucrarea elementelor funcţie de setul de valori sociale după care se conduce comunitatea; situaţie ce impune distincţia dintre „a fi o valoare” şi „a avea valoare”; c) valoarea nu se identifică cu calitatea obiectelor – orice obiect are calitate, dar nu obligatoriu şi valoare; de exemplu, crizele economice, delincvenţa juvenilă etc.; d) valoarea nu se identifică cu valoarea economică, cu preţul; nu orice valoare devine o marfă (vezi fericirea, libertatea etc.)

În concluzie, valoarea nu este un dat, ci un act, în experienţa valorii intervin atât dorinţele, simţămintele, voinţa cât şi cunoaşterea, constituie un raport dintre un obiect (bun material, creaţie spirituală, principiu, comportament) şi un subiect care apreciază obiectul respectiv, este o relaţie de apreciere, semnifică acea relaţie socială, dintre subiect şi obiect, în care se exprimă preţuirea acordată de o persoană sau colectivitate unor obiecte sau fapte, materiale sau spirituale, în virtutea capacităţii acestora de a satisface trebuinţe, dorinţe, aspiraţii umane, istoriceşte condiţionate de practica socială, de a contribui la progresul omului şi al societăţii.

Valorile sunt criterii evaluative şi standarde de judecată pentru a putea preţui lucrurile, ideile, sentimentele în raport cu calitatea acestora de a fi sau nu dezirabile, de a reprezenta ceea ce este frumos, just, adevărat, demn etc.; ele se referă numai la ce este semnificativ pentru sensul vieţii omului. Cu mici diferenţe de nuanţă, categoria de valoare este definită şi astăzi drept: a) „element al unui sistem simbolic (…) care serveşte drept criteriu pentru alegerea între alternativele de orientare deschise (…) într-o situaţie dată” [T. Parsons, „Sistemul social”, 1951, p. 151]; b) noţiunea de valoare implică o luare de poziţie din partea grupurilor sociale sau indivizilor în raport cu categoriile de bine şi rău, de just şi injust, de frumos şi urât, de agreabil şi dezagreabil, de util şi dăunător etc. [M. Duverger, „Methodes des sciences sociales”, 1961, p. 32], există, continua sociologul francez, şi fenomene neutre din punct de vedere axiologic, dar în general colectivităţile şi grupurile umane valorizează într-un fel sau altul, pozitiv sau negativ fenomenele culturale şi sociale; c) „sursă fundamentală a motivaţiei … activităţii umane, reprezentând scopuri sau principii în termenii cărora sunt revendicate ca fiind dezirabile anumite norme specifice” [G. Lundberg, N. Larsen, R. William, „Sociologie”, 1968, p. 172]; d) „un principiu (…) de comportament faţă de care membrii unui grup resimt o obligaţie emoţional pozitivă şi (…) oferă un standard pentru judecarea unor acte şi scopuri specifice”[G. Thedorsen, A. Theodorsen, „Dicţionar modern de sociologie”, 1969, p, 455]; e) capacitatea unui obiect (idee, lucru sau altă persoană) de a satisface o dorinţă, o nevoie sau aspiraţie umană, apreciată în funcţie de interesul pe care-l prezintă obiectul respectiv” [Al. Birou, „Dicţionar practic de ştiinţe sociale”, 1966, p. 290-291]; f) concepţii colectiviste despre ce este considerat bun, dezirabil şi corect – sau rău, indezirabil şi incorect – într-o cultură [R.T. Scaefer, R.P. Lamm, „Sociology”, 1992, p. 80], definiţie dată de sociologii americani prin recurs la tabla de valori americane de bază consemnată de R.Williams în 1970: realizarea, eficienţa, confortul material, naţionalismul, egalitatea, supremaţia ştiinţei şi a raţiunii.

Precizare. 1. nucleul valorii îl constituie semnificaţia prin care omul instituie şi lărgeşte câmpul axiologic, descoperirea valorii înseamnă descoperirea unei semnificaţii, iar crearea valorii însemnă crearea unei semnificaţii umane care le transformă în bunuri culturale; 2. valoarea se validează nu prin mijloace ştiinţifice ci, uneori, doar la limită, prin acordul experţilor (de exemplu, cazul unei opere de artă sau a unei teorii ştiinţifice), ceea ce justifică relativismul cultural, imposibilitatea comparării şi ierarhizării culturilor; 3. caracterul istoric al genezei şi funcţiei valorilor este relevat atât de corelaţia dintre obiectiv şi subiectiv, naţional şi universal, nou şi permanent, sensibil şi spiritual, finit şi infinit, cât şi de fenomenul valorizării, de actul prin care se constituie judecata de valoare, de procesul de recunoaştere şi desemnare a valorii; caracterul relaţional al valorii se explică printr-un sistem complex de relaţii: 1. relaţia dintre obiect şi subiect; 2. raportul dintre individual şi social în geneza şi evoluţia sistemelor de valori (numai individul este creator, dar creaţia este motivată de trebuinţe şi aspiraţii derivate din social); 3. relaţiile dintre general, particular şi specific (există valori general-umane, particulare şi specifice); 4. raportul dintre real şi ideal; 5. prin corelaţiile multiple se realizează unitatea valorilor (prin fuziunea dintre adevăr şi celelalte tipuri de valori în procesul cunoaşterii ştiinţifice).

2.3. Geneza valorii; obiectiv şi subiectiv, absolut şi relativ în conţinutul valorii

Valoarea se naşte din conjuncţia dintre obiectul axiologic (obiectul capabil să satisfacă anumite trebuinţe umane) şi subiectul axiologic (subiectul înzestrat cu sensibilitate şi discernământ axiologic), exprimă raportul dintre aceşti doi factori. Valorizarea nu creează raportul ca atare, ci reprezintă doar procesul, complicat şi contradictoriu, prin care descifrăm acest raport. Prin valorizare noi identificăm şi exprimăm acest raport, îi deschidem câmp de manifestare. Exprimarea lui se face într-o formă subiectivă, dependentă de subiectul valorizator. De unde şi posibilitatea apariţiei unor diferenţe şi contradicţii în aprecierea valorilor.

Valorea presupune unitatea dintre dimensiunea obiectivă şi cea subiectivă:

a) obiectivitatea este determinată de doi factori:

1. purtătorii valorii – valoarea are întotdeauna un suport al său, material sau spiritual; nu există valoare în sine, ci permanent vorbim de valoarea a „ceva”, într-o expresie fie materială, fie spirituală;

2. criteriile de apreciere – valoarea este întotdeauna pentru o anumită parte a colectivităţii; criteriile le găsim în modelele culturale ale societăţii, au un caracter social-istoric determinat; situaţie remarcată de M. Weber (în „Încercare asupra sensului neutralităţii axiologice a ştiinţelor sociologice şi economice”, 1918): „Valorile sunt fapte sociale, nu preferinţe individuale, ci preferinţe socializate, supraindividuale, care sunt transmise şi promovate prin mecanisme sociale”;

b) subiectivitatea desemnează faptul că valorile au semnificaţie numai pentru om, pentru subiect. Omul instituie şi lărgeşte câmpul axiologic. Valoarea, sublinia L. Blaga, este o modalitate existenţială specifică numai omului şi numai lui. El îşi argumentează poziţia prin cele două ipostaze ale individului: paradisiacă – fiinţarea omului în orizontul lumii date, sensibile – şi luciferică – ipostază în care omul devine creator de cultură şi civilizaţie, de valori culturale, care reprezintă „incursiuni în lumea misterului”, a necunoscutului [„Trilogia valorilor”, 1946, p. 260, 546]; valorile nu au o existenţă naturală, ci una socială, ele nu sunt proprietăţi imanente lucrurilor, ci calităţi pe care le capătă pentru om elementele realităţii prin prisma atitudinii umane a unei comunităţi; idee la care subscrie şi G. Gurvitch (în „Determinismele sociale şi libertatea umană”, 1955): „Valorile sunt echivalente cu atitudinea pe care membrii unui grup social o au faţă de ei înşişi, faţă de produsele activităţii lor, faţă de ambianţa în care trăiesc”. Valoarea este creaţia unui subiect uman, este rezultatul obiectivării unui proiect subiectiv, al unor calităţi personale, al unor energii intelectuale, psihice şi biotice ale individului; odată realizată, valoarea devine un bun cultural cu o influenţă socială reală. De asemenea, omul creează nu numai valori, ci şi antivalori, care se manifestă ca factori de disfuncţionalitate în dezvoltarea societăţii; de pildă, violenţa, războiul, fascismul şi neofascismul etc.

Nici o existenţă nu trăieşte, aşa cum o face omul, în câmpul valorilor. Vorbim de o diversitate de valori – economice, politice, estetice, etice, ştiinţifice, teoretice, umaniste etc. -, de valori trainice sau trecătoare, de valori particulare sau universale. În pofida determinării, condiţionării social-istorice, se manifestă în câmpul axiologic şi valori absolute, universale, perene;

c) caracterul absolut ţine de existenţa în conţinutul unor valori a ceva general uman, care le face dezirabile şi necesare dincolo de spaţiu şi timp. Platon vorbea despre bine şi frumos ca despre valori absolute, universale şi perene. Şi societatea noastră le acordă cea mai înaltă preţuire. Operele lui Homer, Eschil, Sofocle sau ale lui Socrate, Platon, Aristotel au rămas valori artistice şi filosofice pe care nu le contestăm nici astăzi. Gânditorul român, D.D. Roşca (în „Valori veşnice”) enumera următoarele valori cu caracter peren: adevărul, dreptatea, binele şi individualitatea. Fără îndoială se poate vorbi de valori fundamentale ale societăţii, valori preţuite în orice epocă sau orânduire socială: adevărul, libertatea, binele, frumosul, fericirea, dreptatea, ideile ştiinţifice, operele de artă;

d) caracterul relativ rezidă în: 1. caracterul social-istoric al valorilor; fiecare epocă îşi produce un câmp axiologic propriu fie prin selecţie, fie prin producerea de noi valori care să satisfacă noile trebuinţe, sau restructurarea conţinutului unor valori moştenite. De pildă, libertatea reprezintă o valoare perenă de-a lungul istoriei umane, dar conţinutul acestei valori a fost mobil, şi-a modificat substanţa şi configuraţia de la o epocă la alta, sau în cadrul aceleiaşi epoci de la un grup social la altul, libertatea având un conţinut diferit pentru stăpânul de sclavi şi sclav, pentru seniorul feudal şi iobag, pentru burghez şi proletar. De fapt, relativitatea semnifică dialectica evolutivă a valorilor, unitatea dintre continuitate şi discontinuitate; 2. procesul ierarhizării valorilor; permanentele restructurări în piramida valorică, apariţia unor noi valori centrice sau schimbarea de poziţie pe scala individuală sau cea socială sunt determinate de amprenta subiectivă a procesului de valorizare.

Precizare. În general, se poate afirma că valorile reprezintă generic concepţii şi principii despre ceea ce este realizabil în societate şi acţiune umană. Geneza şi dinamica lor sunt funcţie de următoarele condiţii: practica social-istorică – mediul formativ al valorilor, sensibilitatea subiectului axiologic, subiectivitatea sa – omul în dubla calitate de existenţă şi agent demiurgic, conţinutul obiectului şi disponibilitatea sa de a satisface un evantai cât mai larg de trebuinţe, obiectivitatea socială a valorilor ca finalitate.

În legătură cu noţiunea de valoare, T. Rotariu şi P. Iluţ fac următoarele menţiuni: 1. valorile funcţionează la nivel societal, ele devin operante la nivelul grupal şi individual numai dacă sunt internalizate de către indivizi; 2. valorile au statut de motive acţionale; 3. valorile nu trebuie considerate ca date universale, ci funcţie de context; 4. constanţa comporatamentală a indivizilor nu se poate explica fără recursul la valori, dar ideea valorilor veşnice este neproductivă, deoarece toate valorile sunt supuse presiunilor situaţionale, interpretărilor şi schimbărilor; 5) valorile trebuie asociate cu normele, deoarece ele constituie baza pentru acceptarea şi respingerea lor [„Ancheta sociologică şi sondajul de opinie”, 1997, p. 30].

2.4. Trăsăturile, clasificarea şi funcţiile valorilor

Universul axiologic se caracterizează prin prezenţa şi acţiunea principiilor ierarhiei (valori cardinale şi secundare, specii şi subspecii de valori), polarităţii (realismul economic la un pol şi idealismul moral la celălalt), finalităţii (valoarea morală ca valoare scop) şi analogiei (socializarea valorilor). Principiul ierarhiei este conservat şi depăşit de cel al finalităţii; principiul analogiei asigură continuitatea lor istorică, dobândită prin socializare, înlesneşte aprecierea unitară a mai multor persoane, ceea ce contribuie la formarea conştiinţei colective.

Valorile sunt caracterizate prin diversitate, istoricitate, autonomie, normativitate, ierarhizare şi polaritate.

a) Diversitatea – această multitudine, pluralitate de valori o putem ordona după criteriile: 1. natura obiectului (suportului) – materiale (elemente de tehnică, bunuri de consum etc.) şi spirituale (ideile ştiinţifice, filosofice, religioase, estetice, politice economice etc.); 2. domeniu – fiecărui domeniu îi sunt caracteristice sisteme de valori specifice: valorile vitale, economice, politice, juridice, morale, ştiinţifice, artistice, filosofice, religioase etc.

Valorile vitale privesc starea de sănătate a organismului şi psihicului uman, rezistenţa la boli, forţa temperamentului, capacitatea lui de efort şi de muncă, viteza şi capacitatea de reacţie, dexteritatea mişcărilor, frumuseţea fizicului uman. Valorile vitale generează puterea fizică şi psihică pentru individ, au ca suport viaţa, constituie condiţia primară a desfăşurării activităţilor sociale, a asimilării unor deprinderi şi cunoştinţe necesare creaţiei de valori materiale şi spirituale. Ele au o componentă biologică (materială) şi o alta – culturală. Sunt valori personale, aparţin strict individului, şi se comportă ca valori-mijloc. Sunt valori cu caracter naţional şi internaţional, se află sub protecţia unor organisme internaţionale care le garantează conservarea şi viitorul.

Valorile economice sunt valori-mijloc, reprezintă, prin natura lor, modalităţi, căi, instrumente de realizare, de obiectivare în acţiunea concretă a anumitor scopuri. Ele răspund unor necesităţi, trebuinţe esenţiale ale omului în planul relaţiilor sale cu natura şi societatea. În cadrul valorilor economice – tehnica, mijloace de producţie, resurse, metode şi procedee de organizare şi conducere a producţiei de bunuri, avuţia, prosperitatea, bunăstarea etc. – munca este o valoare centrală, fiind privită ca activitate producătoare atât de bunuri materiale, cât şi spirituale, deţine, după cum afirmă G. Lukas, o „prioritate ontologică” [„Ontologia existenţei sociale”, vol. I, p. 354]. Valorile economice sunt utilitare, sumative, au o expresie materială, acţională, simbolică (banii), informaţională, teoretică.

Valorile politice (libertatea, democraţia, statul de drept, pluralismul etc.) vizează raporturile omului, ale individului cu statul, cu partidele, cu instituţiile şi ideologiile politice; exprimă finalităţile sistemului social-politic, tipurile de raporturi sociale fundamentale dominante în societate, conţinutul şi structura puterii, mecanismele exercitării conducerii politice, drepturile, libertăţile, obligaţiile politice ale cetăţenilor, ideologiile politice. O societate democratică nu poate fi edificată decât ţinând seama de relaţia ce se instituie între valorile politice propuse de societate (instituţionalizate) şi orientările valorice ale indivizilor. Soluţia aptă să elimine sursele de alienare politică generată de decalajul dintre valorile instituţionalizate şi opţiunile valorice ale indivizilor este pluralismul politic.

Valorile juridice (dreptatea, justiţia, legalitatea, constituţionalitatea, independenţa, egalitatea în drepturi, conştiinţa civică, drepturile, libertăţile şi îndatoririle cetăţeneşti etc.) reglementează relaţia individului cu ordinea de drept, cu instituţiile juridice. Ele reflectă respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, drepturile şi libertăţile omului, precum şi obligaţiile individului într-un stat de drept.

Valorile morale (binele, răul, echitatea, responsabilitatea, umanismul, solidaritatea umană, fericirea, caritatea, altruismul, cumpătarea etc.) reglementează relaţiile interpersonale, contribuie la realizarea armoniei axiologice, configurarea sensului vieţii şi existenţei umane. Ele sunt valori-scop, valori personale, au un caracter imperativ prin dimensiunea normativă. Valorile şi principiile morale preced normele etice, având un rol hotărâtor în reglementarea comportamentului uman. Criteriul de apreciere a comportamentului individual este adecvarea sau inadecvarea la valorile, principiile şi imperativele morale.

Valorile ştiinţifice (adevăr, certitudine, obiectivitate etc.) ocupă un loc sui generis în constelaţia valorilor culturale ale lumii contemporane. Acest loc privilegiat se datorează, în opinia lui K. Popper, capacităţii ştiinţei de a asigura progresul cunoaşterii umane, de a furniza instrumente pentru această cunoaştere, de a aplica rezultatele ei în practică.

Valorile estetice (frumos, tragic, comic, sublim etc.) sunt creaţii de ordin cultural, sunt valori-scop, au un caracter singular, concret, unic, irepetabil şi dezinteresat. Ele satisfac aspiraţii spirituale şi nu nevoi materiale şi vitale, sunt resimţite mai mult, sublinia T. Vianu, „ca o formă liberă a activităţii omeneşti, disociată de interesele practicii şi, prin urmare, mai apropiată de joc”.

Valorile religioase (divin, sacru, tabu, profan, iubirea faţă de aproape etc.) sunt valori-scop, se bazează pe credinţă şi revelaţie, pe sentiment şi trăire, au un rol însemnat în relaţiile cu celelalte valori, în educarea morală a indivizilor, în perfecţionarea relaţiilor sociale, în dezvoltarea culturii şi civilizaţiei umane;

3. niveluri de structurare – valori general-umane; valori ale unui sistem social-politic, valori ce ţin de o anumită cultură şi etnicitate; valori ale grupurilor sociale mari şi medii (clase sociale, profesiuni etc.), valori ale microgrupurilor (familie, organizaţii); valori individuale [P. Iluţ, „Structurile axiologice”, 1995, p. 22-23];

4. gradul de stabilitate – valori perene (libertatea, dreptatea, adevărul, fericirea, frumosul) şi valori cu sferă restrânsă de recunoaştere (stat burghez, stat socialist, economie planificată, economie de piaţă etc.);

5. gradul de impact cu societatea – valori sociale (solidaritatea, binele, dreptatea, egalitatea, bunuri de consum etc.) şi valori individuale (valorile profesioanale);

6. rolul lor în acţiunea umană – valori mijloc (cele care ne ajută să dobândim ceva superior – valorile materiale şi, în parte, cele spirituale) şi valori-scop sau cum le denumea Blaga – „valori terminus” (configurează finalitatea acţiunii umane, devin componente ale idealurilor – fericirea, realizarea umană, în general valorile morale, estetice şi religioase; valori care nu sunt în slujba altor valori).

Precizare. P. Andrei (în „Teoria valorilor”) realizează o interesantă clasificare a valorilor, după criteriile următoare: 1. valabilităţii (relative şi absolute, obiective şi subiective); 2. calităţii (pozitive şi negative, valori-scop şi valori-efect); 3. motivului aderării la valori (accidentale, tranzitorii şi valori propriu-zise ale persoanei); 4. obiectului (economice, politice, juridice, etice, estetice, religioase, social culturale); 5. subiectului valorilor (personale şi impersonale, proprii şi străine); 6. facultăţile psihice (valori ale sensibilităţii, valori ale raţiunii); 7. sfera de aplicare (individuale, sociale, cosmice) Valoarea supremă o constituie personalitatea [„Opere sociologice”, 1973]; T. Vianu (în „Introducere în filosofia valorilor”) realizează o tipologie complementară: 1. valori economice; 2. valori afective; 3. valori intelectuale; 4. valori estetice; 5. valori morale; 6. valori religioase; 7. istorice; iar L. Blaga (în „Trilogia valorilor”), fără a intra în detalii, stabileşte două tipuri de valori:1. valori de tipul I – hrana materială; 2. valori de tipul II – hrana spirituală a individului.

b) Istoricitatea – valorile derivă din concepţia noastră despre om şi necesităţile fundamentale ale naturii sale. Indiferent de domeniul din care fac parte – economic, politic, juridic, etic, filosofic, ştiinţific, artistic etc. , atât prin geneză, funcţionalitate, cât şi prin modul cum evoluează, se transformă, se integrează într-un sistem sau intră în conflict cu el, valorile poartă o netăgăduită pecete istorică. Tabla de valori a fiecărei epoci istorice este un sistem deschis, articulat în fluxul unor transformări diacronice. Evoluţia lumii valorilor evidenţiază, în egală măsură, perenitatea şi istoricitatea valorilor, faptul că, exprimând esenţa umană, ele au un conţinut general-uman, dar totodată şi o accentuată pecete istorică. Ca obiectivări ale esenţei umane în condiţii istorice determinate, valorile sunt relative. Fiecare epocă îşi produce propriul sistem de valori. E. Bréhier vorbea chiar de o lege a valorilor, conform căreia fiecare dintre formele pe care le îmbracă valorile trebuie să dispară la scurtă vreme după ce a apărut: un curent artistic care-şi prelungeşte prea mult viaţa cade în convenţionalism şi apoi dispare într-o atmosferă de saturaţie ori indiferenţă.

c) Autonomia – determinismul social-istoric al valorilor nu este unul rigid, valorile manifestă o relativă independenţă. Sunt cazuri – fapt subliniat şi de K. Jaspers când valorile teoretice (ştiinţifice, politice, filosofice, artistice etc.) se dezvoltă independent de necesităţile dezvoltării sociale. De asemenea, autonomia se exprimă şi prin specificitatea fiecărui tip de valori; de pildă, frumosul, libertatea, bunăstarea sunt valori care se regăsesc în aceeaşi comunitate, în acelaşi moment istoric, şi, deşi se influenţează, ele au un conţinut şi o dinamică specifice. Valorile influenţează societatea prin relaţiile ce se stabilesc între ele, între sistemele de valori: 1. valorile nu sunt independente, ci interdependente (conexiunea ce se realizează între valorile cunoaşterii şi acţiunii sociale, dintre cele filosofice, economice, juridice şi politice); 2. posibilitatea trecerii reciproce a valorilor dintr-o categorie în alta (fals-adevăr; bine-rău; libertate juridică-libertate politică-libertate filosofică); 3. fundamentarea lor reciprocă (valorile cunoaşterii fundamentează valorile acţiunii; valorile morale fundamentează valorile religioase şi invers).

d) Ierarhizarea valorile se dispun pe verticală, preferenţial, funcţie de interesele individului sau ale societăţii. Omul, de-a lungul istoriei sale, nu s-a raportat uniform şi egal la diferitele tipuri de valori – economice, politice, filosofice etc. –, ci le-a conferit importanţă şi ranguri diferite după modul şi măsura în care diferitele specii de valori contribuiau la satisfacerea unor necesităţi, trebuinţe, aspiraţii ale omului din acel moment istoric. Ordonarea lor are loc funcţie de anumite criterii. Nevoia de ierarhizare este una de esenţă a sistemului. Problema ierarhizării şi stabilirii criterilor şi astăzi rămâne o problemă controversată. Considerând că lumea valorilor nu este haotică, „un conglomerat amorf”, ci un sistem deschis, T. Vianu postulează existenţa unei ierarhii a valorilor, pornind de la criteriul „gradualităţii valorilor”, prin care el desemnează situaţia în care existând valori mai mult sau mai puţin importante „ele sunt cuprinse, prin actele deziderative ale conştiinţei pe una sau alta din treptele unei ierarhii” [„Opere”, vol. 8, 1979, p. 86]. Ierarhizarea ar ţine de estimaţii calitative, nu cantitative. Această ordonare se poate face între diferitele tipuri, nu şi între diferitele valori ale aceluiaşi tip. Tendinţele de ierarhizare evidenţiază pe de o parte, evoluţia contradictorie a culturii ca sistem, pe de alta, oferă o imagine asupra valorizării sociale şi individuale a diferitelor sfere ale culturii în diferite epoci istorice. Criteriul suprem, dacă ar fi să acceptăm ierarhizarea, l-ar reprezentă importanţa, semnificaţia lor pentru om, iar valorile supreme vor fi acelea care contribuie în gradul cel mai înalt la realizarea demnităţii şi perfecţionarea condiţiei umane. Opiniile oscilează, unii pun pe prim plan valorile morale (D. Gusti – idealul etic; P. Andrei – personalitatea), alţii – valorile filosofice (P.Andrei – cultura) etc. Criteriul ierarhizării valorilor fiind funcţional, valorile nu se pot ordona de la inferior la superior, de la simplu la complex, nici dacă aparţin unor domenii diferite sau aceluiaşi domeniu. Se poate concluziona: în virtutea originalităţii şi ireductibilităţii lor, valorile nu admit superiorităţi de rang, ci cel mult comportă priorităţi temporare funcţie de trebuinţele social-umane cărora le corespund. O valoare nu este nici mai mare, nici mai mică decât alte valori, ci cel mult se poate spune despre ea că răspunde într-o măsură mai mică sau mai mare trebuinţelor comunităţii.

Există, susţine I. Biriş, civilizaţii şi societăţi în cadrul cărora binele şi răul, justul şi injustul sunt considerate valori ierarhic superioare în raport cu valorile de util şi dăunător, agreabil şi dezagreabil, totuşi ierarhia valorilor diferă adesea de la grup social la grup social şi de la individ la individ [„Sociologia civilizaţiilor”, 2000, p. 91-92].

e) Normativitatea – valorile joacă rolul de reguli ale vieţii sociale; multe valori devin idealuri (de exemplu, libertatea, justiţia, dreptatea etc. au devenit de-a lungul timpului adevărate idealuri ale comunităţii umane); ele orientează comportamentul uman individual sau colectiv; individul sau comunitatea optează în câmpul acţional pentru o anumită variantă din perspectiva unui set de valori la care au aderat şi l-au însuşit. „Valoarea – scria L Grünberg – este concomitent exigenţă de acţiune şi model latent de acţiune” [„Axiologia şi condiţia umană”, 1972, p. 223]. Se impune, totuşi, o distincţie între valoare şi normă, valoarea este un scop faţă de normă care are statutul de mijloc; de asemenea, nu orice normă constituie o valoare (de exemplu, circulaţia pe dreapta sau stânga), după cum nu orice valoare este susţinută de un sistem de norme.

f) Polaritatea – câmpul axiologic nu este neutru, absolut pozitiv sau absolut negativ, el pendulează între cei doi poli – pozitiv şi negativ; opţiunea valorică impune acceptarea sau neacceptarea, aprobarea sau dezaprobarea; binele apare în raport cu răul; frumosul în raport cu urâtul; adevărul în raport cu falsul; utilul în raport cu inutilul; se vorbeşte de valori pozitive şi valori negative. Această trăsătură a fost remarcată atât de gânditori străini (vezi H. Lotze), cât şi de gânditori români (T. Vianu – în lucrarea menţionată – sublinia această polarizare axiologică: „valorile sunt obiectele dorinţei, nonvalorile sunt obiectele repulsiei”; iar L. Blaga (în „Trilogia valorilor”) menţiona că valoarea este „alcătuită din doi termeni polari (…)”.

Precizare. Considerăm ca nefiind lipsite de relevanţă teoretică aprecierile lui T.Vianu privind trăsăturile valorilor – excentricitatea (obiectivitatea), generalitatea (valoarea este caracteristică unei părţi a societăţii), polaritatea, gradualitatea (ierarhizarea) şi semnificaţia (corelaţia valorii cu un anumit tip de dorinţă, de unde şi multiplicitatea şi varietatea lor).

Valorile au următoarele funcţii sociale:

1. constituie un factor de progres istoric – asigură coeziunea şi ordinea socială; determină continuitatea şi dinamica sistemelor sociale fie prin situaţia de conflict, fie prin aderenţă şi promovare, sunt un indicator al gradului de civilizaţie şi cultură;

2. funcţia normativ-educaţională – motivează acţiunea umană, fundamentează formarea personalităţii umane;

3. funcţia cumulativ-comunicaţională – tezaurizează cunoaşterea şi experienţa umană şi asigură comunicarea între generaţii şi comunităţi;

4. funcţia de adaptare şi integrare – constituie cadrul condiţiei umane şi conferă sens vieţii, deoarece existenţa umană se desfăşoară în orizontul valorilor.

TEXT PARTIAL DIN :   511M

A doua ediţie a Conferinţei Internaţionale de Psihologie Aplicată, care se va desfăşura la Iaşi, este programată să înceapă pe data de 20 septembrie ● Aceasta se va bucura, pe lângă participarea naţională, şi de prezenţa unor renumiţi psihologi din Franţa, Spania sau Olanda


În perioada 20-23 septembrie se va desfăşura la Iaşi a doua ediţie a Conferinţei Internaţionale de Psihologie Aplicată. Conferinţa, care este organizată de Facultatea de psihologie şi ştiinţe ale educaţiei din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza (UAIC), are ca scop identificarea domeniilor spre care psihologia s-a deschis sau se poate deschide în viitor. “Manifestările au ca direcţie principală deschiderea UAIC spre centre ştiinţifice şi de învăţământ internaţional, cât şi cunoaşterea direcţiilor intensive şi extensive de dezvoltare a psihologiei aplicate. Conferinţa este creditată de Colegiul Psihologilor, iar în cadrul acesteia participă psihologi, cercetători, profesori şi practicieni din ţară şi străinătate”, a declarat Aurel Stan, coordonatorul conferinţei. Caracterul interdisciplinar al acestei manifestări ştiinţifice permite studierea impactului cercetării psihologice asupra unor domenii cu relevanţă pentru dezvoltarea socio-economică, cum ar fi industrie, marketing, managementul resurselor umane sau ştiinţe ale educaţiei.

 Tot textul

de Gabriel Baldovin

2.2.4. APLICAŢII ALE PRINCIPIILOR PSIHOLOGIEI COGNITIVE
o 2.2.4.1. Probleme preliminare
2.2.4.1.1. De la straturile mnezice profunde la logica celor superioare
2.2.4.1.2. Gândirea şi reformarea perpetuă a domeniilor cultural-ştiinţifice
2.2.4.1.3. Conversiunea energetică dinspre Filiera Negativă către cea Pozitivă în producţiile intelectuale
2.2.4.1.4. Despre extinderea corpului logicii către logica cognitivă
2.2.4.1.5. Principiile logicii cognitive
2.2.4.1.6. Probleme metodologice ale domeniilor logicii cognitive
2.2.4.2. Visul
2.2.4.2.1. Somnul şi Visul
2.2.4.2.2. Critica teoriilor freudiene asupra Visului
2.2.4.2.3. Legătura dintre Vis şi Pulsiune
2.2.4.2.4. Visul este o formă de Gândire
2.2.4.2.5. Cataliza este principiul uitării Visului
2.2.4.2.6. Deplasarea
+ 2.2.4.2.7. Condensarea
2.2.4.2.8. Aprehendarea
2.4.2.9. Simbolismul
2.2.4.2.10. Probleme terminologice ale analizei
2.2.4.2.11. Logica cognitivă a Visului
o 2.2.4.3. Hipnoza

Multumesc domnului Gabriel pentru textul trimis.

Tot textul

BookCrossing.lx.ro

Iulia Cernomazu
Dorel Cernomazu
Oana Muraru

O întrebare domina orice minte umana cât de cât “gânditoare”: “Ce se poate face din fiecare om, ce puteri civilizatoare, creatoare, independente va putea el dezvolta în cursul vieaii sale?”
Întrebarea duce firesc, la problematica succesului, insuccesului, devenita un fapt social cu ample si profunde semnificatii si consecinte pentru ridicarea nivelului de pregatire, de cultura si de educatie al unei natiuni în general, al colectivelor de cercetatori, educatori, formatori în special.

Tot textul

de Ioan Grigoras

La originea semantica a conceptului. În etica, potrivit traditiei aristotelice, prin liberul arbitru se întelege puterea spirituala (îndeosebi de vointa) si comportamental
a a omului de a delibera, alege, decide si înfaptui acte valoroase din punct de vedere moral si de a le respinge si elimina pe cele contrarii. Cu acest înteles, liberul arbitru este contrar arbitrariului, voluntarismului imoral, ilegal, nedrept. Actionând în virtutea liberului sau arbitru, omul este raspunzator, dispune de merite ori intra în culpa, în functie de calitatea morala ori imorala a faptelor sale. El poate alege si comite fie binele, fie raul. Omul este fiinta morala pentru ca poate actiona constient, liber si responsabil.

Tot textul

Psihologie Sociala – Curs

Posted: februarie 25, 2007 in psihologie

de Stefan Boncu

Curs 1 – CE ESTE PSIHOLOGIA SOCIALA?
Curs 2 – SCURTA ISTORIE A PSIHOLOGIEI SOCIALE
Curs 3 – STATUTUL STIINTIFIC AL PSIHOLOGIEI SOCIALE
Curs 4 – EXPERIMENTUL ÎN PSIHOLOGIA SOCIALA
Curs 5 – APLICAREA PSIHOLOGIEI SOCIALE
Curs 6 – PSIHOLOGIE SOCIALA APLICATA SI METODOLOGIE
Curs 7 – EXPERIMENTUL DE TEREN SI EXPERIMENTUL DE LABORATOR
Curs 8 – FACILITAREA SOCIALA
Curs 9 – NORMALIZAREA
Curs 10 – CONFORMISMUL
Curs 11 – INFLUENTA INFORMATIONALA REFERENTIALA
Curs 12 – INFLUENTA MINORITARA
Curs 13 – POLARIZAREA DE GRUP
Curs 14 – GÂNDIREA DE GRUP
Curs 15 – LENEA SOCIALA
Curs 16 – DEINDIVIDUALIZAREA
Curs 17 – OBEDIENTA
Curs 18 – TEHNICI DE INFLUENTA INTERPERSONALA
Curs 19 – SCHIMBAREA DE ATITUDINE
Curs 20 – ACURATETE SI DISTORSIUNE ÎN AUTO-CUNOASTERE
Curs 21 – IGNORANTA PLURALISTA
Curs 22 – EMOTII COMPLEXE: INVIDIA SI GELOZIA
Curs 23 – AUTO-PREZENTAREA
Curs 24 – AUTO-ÎNDEPLINIREA PROFETIILOR ÎN INTERACTIUNILE INTERPERSONALE
Curs 25 – AUTO-DEZVALUIREA
Curs 26 – ATRACTIA INTERPERSONALA
Curs 27 – PSIHOLOGIA SOCIALA A DRAGOSTEI
Curs 28 – NEGOCIEREA
Curs 29 – COMPORTAMENTUL DE AJUTORARE
Curs 30 – COMPORTAMENTUL AGRESIV
Curs 31 – IDENTITATEA SOCIALA
Curs 32 – DILEMELE SOCIALE
Curs 33 – TERITORIALITATEA SI SPATIUL PERSONAL. COMPORTAMENTUL UMAN ÎN CONDITII DE AGLOMERATIE
Curs 34 – PSIHOLOGIA SOCIALA EVOLUTIONISTA

Curs recomandat de Ingres

Psihologie sociala

Posted: ianuarie 28, 2007 in psihologie

de Neculau Adrian

Prefata de Serge Moscovici In intentia coordonatorului, prof. Adrian Neculau de la Facultatea de Psihologie a Universitatii „Al.I. Cuza” din Iasi, acest adevarat tratat de Psihologie sociala se adreseaza in primul rind studentilor, cadrelor didactice si specialistilor din domeniul psihologiei, dar el va fi, cu siguranta, extrem de bine receptat si solicitat de toti cei interesati de psihologie in general: profesori universitari, profesori de liceu, ziaristi, reporteri, persoane angajate in public relations, oameni politici.

Cuprins:
Construirea realitatii sociale • Caracteristici ale reprezentarilor sociale • Reprezentarile sociale – dezvoltari actuale • Reprezentarile sociale ale inteligentei: cercul vicios al evaluarii • Reprezentarile sociale ale grupurilor minoritare • Notiunea de atribuire în psihologia sociala • Teoriile disonantei cognitive • Memoria sociala – organizarea si reorganizarea ei • Personalitatea in relatiile interpersonale • Interactiuni sociale si dezvoltari cognitive • Eul in cognitia sociala • Personalitatea – o constructie sociala • Relatiile interpersonale si sociometria • Cercetarea comunicarii astazi • Roluri si conflicte de roluri • Psihologia simtului comun si relatiile interpersonale • Influenta si schimbare • O perspectiva psihologica asupra schimbarii • Strategii de influenta sociala si de persuasiune: teoria elaborarii conflictului • Interventia psihosociologica si resursele sale tehnice • Consultantul, o persoana la lucru si în lucru • Mecanisme si strategii ale persuasiunii • Cooperarea si conflictul – o perspectiva piagetiana • Grupuri, organizatii, mase • Dinamica grupurilor restrînse • Relatiile între grupuri: identitate sociala si identitate personala • Institutii si organizatii • Descoperirea maselor • Distorsiuni si reconstructie • Saracia – o abordare psihosociologica • Agresivitatea • Comportamentul prosocial

Download – Editura Polirom

Alfred Adler (1870-1937) a dezvoltat prima teorie a personalitatii, psihopatologiei si psihoterapiei care a fost intim legata de filosofia umanista a vietii. Articolele si cartile sale destinate publicului larg sunt caracterizate de un simt comun clar. Cartile si articolele clinice dezvaluie o intelegere neobisnuita a bolilor mintale, o patrundere adinca in arta vindecarii si o inspiratie imensa in a incuraja dezvoltarea umana optima. Principiile sale esentiale sunt prezentate mai jos.

Unitatea individului
Gindirea, simtirea, emotiile si comportamentul pot fi intelese numai ca subordonate ale stilului de viata individual. Individul nu este impartit intern, el nu este cimpul de batalie al unor forte aflate in conflict. Fiecare aspect al personalitatii este orientat in aceeasi directie.

Orientarea spre scop
Exista o personalitate centrala derivata dinamic din cresterea si evolutia vietii insesi. Ea este orientata spre viitor, tinzind spre tinte de insemnatate, superioritate sau succes. La individul sanatos mintal, se manifesta scopurile ce tin de importanta sociala sau superioritatea de a depasi dificultatile. In cazul bolilor mintale, se manifesta scopuri nerealiste de a-si acorda insemnatate exagerata sau de a-si exercita superioritatea asupra celorlalti. Prima copilarie in care individul se simte inferior naste dorinta de a compensa inferioritatea, si prin urmare scopuri fictionale care subiectiv par sa promita securitate si succes. Adincimea sentimentului de inferioritate determina, de obicei, inaltimea scopului care apoi devine „cauza finala” a comportamentului.

Auto-determinarea si unicitatea
Scopul poate fi influentat de ereditate si de factorii culturali, dar in cele din urma, el se naste din puterea creativa a individului si este, de aceea, unica. De obicei, oamenii nu sunt pe deplin constienti de telurile lor. Analizind ordinea nasterii in familie, sabloanele de comportament si memoriile timpurii, psihoterapistul deduce scopul pentru a avea o ipoteza de lucru.

Contextul social
In calitate de intreg indivizibil, de sistem, fiinta umana face parte si din sisteme mai mari – familia, comunitatea, umanitatea, planeta, cosmosul. In aceste contexte, se manifesta cele trei dimensiuni importante ale vietii: ocupatia, dragostea si sexul, relatiile cu ceilalti oameni, toate fiind provocari sociale. Modul de a raspunde primului nostru sistem social, familia, poate deveni prototipul viziunii noastre asupra lumii si a atitudinii fata de viata.

Sentimentul comunitatii
Fiecare individ are capacitatea de a invata sa traiasca in armonie cu societatea. Aceasta este o posibilitate innascuta, dar care trebuie sa fie dezvoltata constient. Interesul si sentimentul social implica „perfectionare sociala”, ceea ce este diferit de conformitate, lasind loc pentru inovatie sociala chiar prin rezistenta sau rebeliune culturala. Sentimentul autentic de securitate este intim legat de sentimentul de a apartine si de a si de a fi cuprins in fluxul evolutiei sociale.

Sanatatea mintala
Principalele criterii dupa care se poate aprecia sanatatea mintala sunt sentimentul de a apartine umanitatii, dorinta de autodezvoltare si de a contribui la bunastarea celorlalti. Cind aceste calitati sunt subdezvoltate pot apare sentimente de inferioritate sau atitudini de superioritate care ii pot deranja pe ceilalti. Prin urmare, scopul fictional inconstient va fi centrat pe sine si va fi emotional sau material exploatator pentru alti oameni.

Tratamentul
Psihoterapia individuala adleriana, terapia cuplului si terapia familiei urmeaza cai paralele. Pacientii sunt incurajati sa depaseasca sentimentul de insecuritate, sa se integreze mai bine si sa-si redirectioneze telurile inspre directii cu mai multe beneficii sociale. Incurajarile constante stimuleaza pacientul sa incerce ceea ce initial parea imposibil. Cresterea increderii, mindriei si satisfactiei conduc la o dorinta si abilitate mai mari de a coopera. Obiectivul terapiei este de a inlocui autoprotectia, autoimportanta si autoindulgenta exagerate cu unele contributii sociale curajoase.

Memoria

Posted: ianuarie 20, 2007 in filosofie, filozofie, pedagogie, psihologie

1. O viziune generala asupra memoriei omului.
2. Tipurile de memorie si particularitatile acestora.
3. Particularitatile si legatura dintre memoria de scurta durata si cea de lunga durata.
4. Diferentele individuale ale memoriei la oameni.
1. O viziune generala asupra memoriei omului

Memoria omului poate fi definita ca procesele psihofiziologice si culturale, care joaca in viata rolul de memorare, stocare si reproducere a informatiei. Memoria este cea mai importanta si fundamentala capacitate a omului. Fara memorie ar fi imposibila o functionare normala a personalitatii si dezvoltarea ei. Ne putem usor convinge de acest lucru daca atragem atentia asupra oamenilor ce sufera de tulburari serioase ale memoriei.
 Cu memorie sunt inzestrate toate organismele vii, dar este cea mai evoluata la om. In afara de memoria motorie si genetica, specifica animalelor, omul poseda alte tipuri de memorie mai productive, legate de folosirea unor mijloace mnemonice. Astfel, de exemplu, la om sunt asa tipuri de memorie, ca cea arbitrara, logica,
 In general, memoria omului poate fi reprezentata ca un instrument specific, ce serveste la acumularea si folosirea experientei de viata.  

2. Tipurile de memorie si particularitatile acestora.

 In dependenta de activitatea de stocare a materiei se deosebesc urmatoarele tipuri de meorie: momentana, de scurta durata, operativa, de lunga durata si genetica.
 Memoria momentana (iconica) reprezinta reflectia nemijlocita a imaginii informatiei, receptionate de organele de simt. Are o durata de 0,1 – 0,5 sec.
 Memoria de scurta durata pastreaza imaginea generalizata a informatiei receptionate, pe un intereval scurt de timp (in media de aproximativ 20 sec.). Volumul memoriei de scurta durata constituie 5-9 unitati informationale, ce se determina prin cantitatea de informatie pe care omul o poate reproduce exact dupa o singura prezentare. Cea mai importanta particularitate a memoriei de scurta durata este selectivitatea acesteia. Din memoria momentana in ea patrunde numai acea informatie, care reprezinta un real interes sau necesitate pentru om, sau ii atrage atentia. „Creierul unui om mediu, – spunea Edison, – nu receptioneaza nici a mia parte din cit receptioneaza ochiul”.
 Memoria operativa este prevazuta pastrarii informatiei pe un anumit termen, predeterminat, necesar pentru efectuarea unor operatii. Durata memoriei operative este de la citeva secunde pina la citeva zile.
 Memoria de lunga durata este in stare de a stoca informatie pe un interval de timp aproape nelimitat, si exista (dar nu intotdeauna) posibiltatea de a o reproduce de mai multe ori. In practica functionarea memoriei de lunga durata este, de obicei, legata de gindire si efortul vointei.
 Memoria genetica este definita de genotip si se transmite prin ereditate. Este clar ca influenta omului asupra acestei memorii este foarte limitata (daca este posibila).
 In dependenta de analizatorul dominant in procesul de functionare a memoriei se deosebesc urmatoarele tipuri de memorie: motorie, vizuala, auditiva, emotionala s.a.
 La om dominanta este perceperea vizuala. Astfel, de exemplu, deseori recunoastem o persoana dupa chip, cu toate ca nu ne amintim numele ei.
Memoria vizuala raspunde de pastrarea si reproducerea imaginilor vizuale. Ea este nemijlocit legata de imaginatie. Ceea ce omul isi poate inchipui vizual, poate, de obicei, sa tina minte si sa reproduca mai usor. La chinezii exista proverbul: „Mai bine vezi odata, decit sa auzi de o mie de ori”. Dale Carnegy explica acest fenomen astfel: „nervii, care unesc ochii cu creirul sint de douzeci si cinci de ori mai grosi decit cei intre urechi si creier.”[2, p.340]
 Memoria auditiva – reprezinta o memorare buna si o reproducere exacta a diferitor sunete, de exemplu, muzicale, verbale. O forma aparte a memoriei verbale este memoria logico-verbala, care este strins legata cu cuvintul, gindirea si logica.
 Memoria motorie prezinta memorizarea si pastrarea, iar la necesitate chiar si reproducerea exacta, a multor miscari complexe. Ea participa la formarea deprinderilor si aptitudinilor motorii. Un exemplu elocvent de folosire a memoriei motorii este reproducerea in scris a textelor, ceea ce presupune, de regula, scrierea automata a unor simboluri invatate cindva.
 Memoria emotionala – este legata de retrairi. Ea participa in lucrul tuturor tipurilor de memorie dar mai cu seama se pronunta in relatiile umane. Memoria emotionala sta la baza unei memorari adinci: adica, ceea ce provoaca emotii se retine pe un termen indelungat.
 Posibilitatile memoriilor tactile, olfactive, gustative si a altor tipuri in comparatie cu cele vizuale, auditive, motorii si emotionale sint mult mai limitate si joaca un rol mai putin important in viata omului.
 Tipurile de memorie descrise mai sus doar caracterizeza sursele informatiei initiale si nu sunt pastrate in stare pura. Pe parcursul memorizarii (reproducerii) informatia sufera diferite schimbari: sortare, selectare, generalizare, codare, sinteza, si alte forme de prelucrare a ei.
 Dupa felul de implicare a vointei in procesul de memorizare si reproducere a materialului, deosebim memorie constienta si subcoinstienta.
 In primul caz in fata omului se pune o problema mnemonica speciala (de memorare, recunoastere, pastrare si reproducere), realizata datorita eforturilor vointei. Memoria subconstienta functioneaza automat, fara oarecare eforturi din partea omului, si nu intotdeauna este mai slaba decit prima, iar in unele cazuri o depaseste.
3. Particularitatile si legatura dintre memoria de scurta durata si cea de lunga durata.

Memoria de scurta durata si cea de lunga durata interactioneaza si functioneaza ca un tot intreg. Una din conceptiile ce descrie functionarea lor comuna este elaborata de catre savantii americani R. Atkinson si R. Shifrin.
   Memoria de scurta durata se caracterizeaza prin limitarea volumului ei (inmediu 7±2). Odata cu  umplerea volumului memoriei de scurta durata a omului, informatia venita o inlocuieste pe cea veche, iar ultima dispare. Memoria de scurta durata are rol de depozit si filtru intermediar obligatoriu, care prelucreaza cel mai mare volum de informatie, alegind-o pe aceea care reprezinta interes.
 Procesul de memorizare poate avea loc mai efectiv, daca ne concentram la materialul studiat. Se stie ca, acea informatia se asimileaza mai bine, care este obiectul atentiei si constiintei, si reprezinta un tel. Astfel se reduce volumul de informatie initiala si se usureaza prelucrarea ei.
 Un alt exemplu mnemonic este memorarea prin repetitie.  Acest mecanizm este bazat pe faptul ca materialul repetat se pastreaaz in memoria de scurta durata pe o perioada mai lunga de timp, decit citeva secune, si se mareste sansa de transfer a acesteia in memoria de lunga durata. De obicei insa, fara repetare in memoria de lunga durata nimereste informatia din sfera de atentie.
 Un mecanism posibil de memorare pe termen scurt este codarea vremelnica, adica reflectarea materialului memorizat in forma de simboluri vizuale si auditive. De regula, informatia se codeaza in forma acustica, iar apoi se pastreaza in memoria de lunga durata ca sens. Anume sensul lucrului amintit ni-l reamintim mai repede, iar noi ne putem aduce aminte detaliul necesar, sau , macar, inlocuirea acestuia cu unul cu sens apropiat. Pe acest principiu se bazeaza aflarea datelor cind-va auzite sau vazute.
 O caracteristica a memoriei de lunga durata este aceea ca ea, dupa parerea lui R. Atkinson si R. Shifrin, este practic nelimitata ca volum si termen de depozitare.
 Schema memoriei dupa R. Atkinson si R. Shifrin descrie destul de bine functionarea memoriei de scurta durata, dar nu ia in consideratie legatura inversa intre memoriile de lunga si scurta durata. De fapt aceste tipuri memorii lucreaza in strinsa legatura si in paralel. In memorie are loc intotdeauna lucrul de adresare la experientele trecute, de adaugare a informatiei la ele si de corectare a datelor primite. Altfel vorbind, omul nu are nevoie sa invete ceea ce deja cunoaste foarte bine. Pe asta se bazeaza memoria asociativa.
4. Diferentele individuale ale memoriei la oameni.

Diferentele memoriilor la oamei pot fi cantitative si calitative.
La cele cantitative se atribuie viteza, rezstenta, durata, precisia, si volumul de memorare.
Diferentele calitative sunt acele de dominare a unui anumit tip de memorie: vizuala, auditiva, emotionala, motorie s.a., si a functionarii lor.
O dezvoltare mica la om o au acele tipuri de memorie care se folosesc cel mai des. O mare amprernta la acest proces o pune activitatea profesionala. De exemplu. La savanti se observa o memorie logica foarte buna, dar o memorie motorie relativ slaba. La actori si medici este bine dezvoltata memoria la fete.
Procesele memoriei sint strins legate de particularitatile persoanei, cu starea sa emotionala, interese si necesitati. Acestea determina ce, si cum, omul memoreaza, pastreaza si isi reaminteste. Ceea ce este interesant si are o anumita valoare emotionala se memorizeaza mai bine.
Pe linga asta, memoria omului este strins legata de starea fizica si simtirilor personale. Aceasta se demonstreaza prin cazurile de tulburare a memoriei la bolnavi. In practica, in toate aceste cazuri (ele se numesc amnezii si reprezinta pierderea pe o perioada lunga sau scurta de timp a unor tipuri de memorii) au loc tulburari tipice ale memoriei, care in particularitatile lor reflecta tulburarile persoanei bolnave
Memoria omului nu este permanenta, ci se schimba pe parcursul vietii. Din frageda copilarie procesul de dezvoltare a memoriei a individului are loc pe citeva cai. In primul rind, incepe sa lucreze memoriile afectiva (emotionala) si mecanica (motorie, de miscare), care apoi se completeaza cu cele logice si obiective. In al doilea rind, memorarea nemijlocita cu timpul se transforma in memorare indirecta, legata cu folosirea activa si constienta a diferitor metode mnemotehnice si resurse. In al trilea rind, memorarea inconstienta, care domina in copilarie, la omul matur se transforma in memorare constienta. Pe linga acestea si mijloace-stimuli de memorare se supun unor legitati: la inceput ele apar ca fiind din exterior (de exemplu, impletirea nodurilor din memorie), iar apoi devin interne (vorbire, simt, asociatie, gind, imagine, inchipuire). Este caracteristic faptul ca,  la formarea mijloacelor interne de memorare rolul principal le revine vorbirii, care dintr-un mijloc extern se transforma din ce in ce mai mult in unul intern.  
 

   Bibliografie:
Nemov R. S. Psihologia #1. Bazele psihologiei; Editura ‘centrul VLADOS’, 
1997

Necesitatea şi în întâmplarea reprezintă două modalităţi polare (diferite, dar corelate reciproc) de existenţă sau de devenire a sistemelor, de realizare a unor tendinţe posibile ale acestora.

Necesitatea reprezintă o modalitate de existenţă sau de manifestare a unor stări, proprietăţi, raporturi sau tendinţe ale sistemelor, care decurge din natura internă a acestora şi în condiţii constante se desfăşoară cu inevitabilitate, într-un anumit fel şi nu în altul. Necesitatea determină esenţa şi integrativitatea sistemelor, direcţia lor principală de mişcare şi dezvoltare, anulând sau subordonând alte trăsături sau direcţii de evoluţie ale acestora.

Opusă necesităţii, întâmplarea reprezintă o modalitate de existenţă sau de manifestare a unor stări, proprietăţi, raporturi sau tendinţe ale sistemelor, care decurge din factori periferici sau exteriori ai acestora şi se caracterizează prin variabilitate şi inconstanţă, putând să se producă sau nu, să se producă într-un fel sau altul, fără să afecteze esenţa şi integrativitatea sistemelor.

Deşi, prin rolul lor diferit în determinarea sistemelor, se opun, necesitatea şi întâmplarea se presupun totodată şi se corelează reciproc. Necesitatea caracterizează determinarea calitativă a sistemului, îi condiţionează esenţa, iar întâmplarea îl afectează în mod ocazional şi inconstant, condiţionând particularităţile fenomenalizării esenţei acestuia.

Necesitatea şi întâmplarea sunt moduri de manifestare caracteristice nu numai realului, ci şi ale posibilului; ele nu pot însă caracteriza imposibilul, deoarece acesta nu posedă atributele de existenţă şi devenire. Ca forme de manifestare ale posibilului, necesitatea caracterizează perspectivele pe care le au sistemele, direcţiile sau tendinţele lor fundamentale de evoluţie, iar întâmplarea creează câmpul de variabilitate în diacronia obiectivă a sistemelor, jocul oscilatoriu al posibilităţilor alternative ulterioare pe care le au acestea.

Aşadar, necesitatea şi întâmplarea sunt modalităţi obiective universale şi complementare ale existenţei şi ale devenirii, aflate într-un raport  de unitate contradictorie. Ele nu se pot manifesta izolat, în stare pură, ci doar în corelaţie şi dependenţă reciprocă, constituind aspecte şi laturi diferite ale structurii şi dinamicii aceluiaşi sistem. Aspectele întâmplătoare însoţesc totdeauna necesitatea, dar se subordonează acesteia, aşa cum particularul se subordonează generalului şi fenomenul, esenţei.

Gândirea materialistă a manifestat în toate epocile preocupare pentru înţelegerea caracterului necesar al desfăşurării necesar fenomenelor; filosofia materialistă premarxistă a mers însă, în mod invariabil, pe linia opoziţiei absolute dintre necesitate şi întâmplare, absolutizând – de regulă – necesitatea şi negând existenţa obiectivă a întâmplării.

În această manieră apare înţelegerea necesităţii lui Democrit, care vede ordinea primară a lucrurilor în mişcarea riguros necesară a atomilor pe verticală. Întâmplarea, considerată de el ca un fenomen necauzal, este exclusă din ordinea lucrurilor, iar afirmarea ei este pusă pe seama ignoranţei.

Materialismul modern a păstrat, de asemenea, convingerea că în natură totul există şi se desfăşoară în mod necesar şi că noi calificăm drept întâmplătoare acele fenomene (necesare) ale căror cauze nu ne sunt încă cunoscute. Spinoza considera, de exemplu, că un fenomen este calificat ca întâmplător din cauza imperfecţiunii cunoştinţelor noastre şi că aprofundarea acestora duce la suprimarea întâmplării .Iar d’Holbach afirma că “noi îi atribuim hazardului toate efectele a căror legătură cu cauzele lor nu o vedem. Aşadar, folosim cuvântul hazard pentru a ascunde neştiinţa noastră cu privire al cauza naturale care produc efectele…; nu există nici hazard, nici ceva neprevăzut în această natură, unde nu există efect fără cauză suficientă şi unde toate cauzele acţionează pe baza unor legi fixe…”  Ba chiar şi societatea este supusă aceleiaşi necesităţi riguroase, toate raporturile şi toate evenimentele fiind cauze la fel de hotărâtoare pentru viaţa socială: “necesitatea care conduce mişcările lumii fizice conduce şi mişcările lumii morale, în care totul este deci supus fatalităţii. …Prea multă acreală în bila unui fanatic, un sânge prea înfierbântat în inima unui cuceritor, o digestie grea în stomacul unui monarh, un capriciu care trece prin mintea unei femei, sunt cauze suficiente pentru a face să se producă războaie.”

Pe linia neînţelegerii corecte a raportului dintre necesitate şi întâmplare merge şi Helvetius, cu deosebirea că el supraapreciază întâmplarea, reducând necesitatea la aceasta; evenimentele din viaţa noastră, apariţia marilor personalităţi, a descoperirilor în artă şi în ştiinţă, toate acestea – credea Helvetius – sunt rezultatul unor întâmplări.

În fapt, între punctul de vedere care absolutizează necesitatea (Democrit, Spinoza, d’Holbach) şi acela care absolutizează întâmplarea (Helvetius) nu există o deosebire principală, întrucât şi într-un caz şi în celălalt avem de-a face cu incapacitatea metafizică de a opera o distincţie între necesar şi întâmplător. Pe drept cuvânt, Engels observa că “dacă faptul că o anumită păstaie de mazăre conţine şase boabe, şi nu cinci sau şapte este de acelaşi ordin cu legea mişcării sistemului solar sau cu legea transformării energiei, atunci, în realitatea, nu întâmplarea este ridicată la rangul necesităţii, ci necesitatea este coborâtă până la nivelul întâmplării”.

Cauzele de ordin gnoseologic ale absolutizării necesităţii derivă din identificarea necesităţii cu cauzalitatea şi din modalitatea nedialectică de a privi fenomenele doar în raport cu ele însele. Punctul de vedere al materialismului metafizic este deci acela că dacă nu există fenomen acauzal şi dacă raportul de la cauză la efect este totdeauna necesar, atunci nu există fenomene care să nu fie necesare. Se realizează în acest raţionament o identificare a fenomenului cauzal în genere cu raportul strict dintre cauză şi efect. Or, există legături cauzale nenecesare, care ţin de aspectul contingent al fenomenelor.

Primul pas spre o înţelegere dialectică a categoriilor de necesitate şi întâmplare, precum şi a raportului dintre ele, a fost făcut de Hegel. Cu tot caracterul idealist al concepţiei sale filosofice de ansamblu, potrivit căreia necesitatea şi întâmplarea sunt forme de manifestare şi determinaţii ale ideii absolute, Hegel afirmă caracterul lor cauzal şi desprinde aspecte importante ale raportului dintre ele. El a rezolvat, pentru prima dată, problema înţelegerii necesităţii şi întâmplării prin raportarea lui la esenţa fenomenului considerat, prin prisma raportului dintre intern şi extern. Necesarul este, pentru Hegel, “… raportarea la sine, în care condiţionarea prin altul este înlăturată” , adică ceea ce rezultă din conţinutul propriu al sistemului. Cât priveşte întâmplarea, el scrie: “în consecinţă, considerăm contingentul ca ceva ce poate să fie sau să nu fie, ce poate să fie aşa sau altfel şi a cărui fiinţă sau nefiinţă, a cărui fiinţare într-un fel sau altul este întemeiată nu în el însuşi, ci în altul; … dacă ceva este contingent şi posibil, depinde deci de conţinut” .

Necesitatea şi întâmplarea se referă deci la raporturi şi stări obiective existente deopotrivă în realitate. Atât necesitatea, cât şi întâmplarea au caracter cauzal. Deosebirea dintre ele se referă doar la faptul că prima se întemeiază pe cauze esenţiale  şi interne, iar cea de a doua pe cauze neesenţiale, laterale sau externe. De exemplu, în raport cu necesitatea internă a dezvoltării plantelor, seceta sau grindina care determină calitatea proastă a recoltei într-o regiune agricolă sunt fenomene întâmplătoare, întrucât nu decurg din esenţa proceselor vitale ale plantelor; ele puteau să nu se producă, după cum putea să se producă într-o măsură mai accentuată sau mai puţin accentuată. Dar dacă s-au produs, ele determină în mod necesar efectul (calitatea slabă a recoltei).

Fiind date cauza şi condiţiile acţiunii ei, efectul apare în mod necesar. Întrucât cauza este întâmplătoare (în raport cu plantele), întregul proces de generare a cauzei şi a producerii efectului apare ca un fenomen întâmplător. Procesul amintit este însă întâmplător numai în raport cu necesitatea dezvoltării normale a plantelor din zona respectivă. Grindina sau seceta sunt întâmplătoare în raport cu recolta, dar rezultă cu necesitate din factorii meteorologici care le-au generat. Acelaşi fenomen este necesar în raport cu cauzele şi cu condiţiile proprii din care apare, dar este întâmplător în raport cu alte fenomene; nu există fenomene absolut necesare sau fenomene absolut întâmplătoare. Toate fenomenele au o întemeiere cauzală, dar apar ca necesare sau întâmplătoare numai în raporturi diferite şi în condiţii concrete diferite. Cum nu există sisteme izolate, toate aflându-se în raporturi reciproce unele cu altele, orice sistem este o unitate de interacţiuni necesare şi întâmplătoare.

Caracterul necesar sau întâmplător al unui fenomen depinde de structura şi dinamica raporturilor obiective cu contextul în care fiinţează şi nu de cunoaşterea sau necunoaşterea cauzelor care-l provoacă. În raport cu necesitatea, întâmplarea are un caracter inconstant, fapt care la nivelul cunoaşterii se manifestă adesea prin caracterul imprevizibil al proceselor şi evenimentelor întâmplătoare, prin caracterul aparent accidental al acestora. Întâmplările sunt însă fenomene frecvente în dinamica obiectivă a sistemelor, ele influenţând procesele necesare şi – de aceea – cunoaşterea nu este indiferentă faţă de ele. Măsura în care întâmplările sunt sau nu cunoscute afectează posibilitatea de prevedere a lor şi – prin aceasta – succesul acţiunii practice a oamenilor asupra domeniului de obiecte considerat; dar nu afectează nicidecum caracterul lor întâmplător şi nici conţinutul lor cauzal şi obiectiv.

Raportul dialectic dintre necesitate şi întâmplare se concretizează într-o serie de aspecte, dintre care vom analiza pe cele mai importante.

Necesitatea şi întâmplarea nu au caracter absolut, ci relativ; după cum am văzut, ceea ce într-un anumit raport sau în anumite condiţii date este necesar poate fi întâmplător într-un alt raport sau în alte condiţii. Caracterul relativ al necesităţii şi întâmplării se manifestă şi în raport cu schimbarea condiţiilor (funcţie de loc şi de timp), necesitatea şi întâmplarea putând trece una în cealaltă. Darwin arată că, pentru o anumită specie cu caracteristici ereditare date, apariţia unor însuşiri noi sub acţiunea unor condiţii de mediu este întâmplătoare, dar pe măsură ce acestea se generalizează şi răspund mai adecvat adaptării în condiţii noi, ele devin necesare, se fixează în zestrea ereditară a speciei, în timp ce alte însuşiri mai vechi devin inutile, întâmplătoare. În acelaşi sens, schimbul de produse era un fenomen întâmplător în formaţiunile precapitaliste, necesară fiind economia naturală; odată cu accentuarea diviziunii sociale a muncii şi cu generalizarea producţiei de mărfuri, economia naturală a devenit un fenomen întâmplător, iar schimbul de mărfuri un fenomen necesar.

Necesitatea şi întâmplarea sunt într-un raport dialectic şi în sensul că ele nu se manifestă niciodată în stare pură, ci coexistă, în toate cazurile, în mod unitar, în aceeaşi realitate; întâmplarea este întotdeauna o completare a necesităţii la nivelul concretului. Necesitatea constituie conţinutul esenţial al procesului, ceea ce trebuie să se producă, iar întâmplarea reprezintă modul specific, particular de a se produce. Astfel, venirea primăverii după iarnă este un fenomen necesar, dar care se înfăptuieşte totdeauna prin aspecte întâmplătoare, cum ar fi: zile mai călduroase şi mai însorite sau, dimpotrivă, mai reci şi mai ploioase; printr-un avans sau o întârziere în raport cu ciclul obişnuit al succesiunii anotimpurilor etc.

Astfel, întâmplarea este forma de manifestare a necesităţii: orice fenomen se realizează ca necesitate numai în forme întâmplătoare şi apare – la prima vedere – ca i sumă de întâmplări. Referindu-se la acestea, Engels preciza că “ceea ce se afirmă ca necesar se compune în întregime din întâmplător şi că pretins întâmplătorul nu este decât forma sub care se ascunde necesitatea” .

În domeniul vieţii sociale, în ştiinţă, în cultură etc., asemenea fenomene se întâlnesc în mod frecvent. De exemplu, toate marile personalităţi istorice apar în mod întâmplător în raport cu necesitatea rolului social pe care îl îndeplinesc. În istoria ştiinţei, întâmplarea poate interveni nu numai în ce priveşte persoana care formulează o teorie sau alta, necesară în condiţiile date, ci şi în modalitatea concretă în care se înfăptuieşte o descoperire. Astfel, descoperirea radioactivităţii, ca fenomen posibil şi necesar la sfârşitul secolului trecut, a fost întâmplătoare; Bequerel, care studia în acea vreme proprietăţile uraniului, a lăsat în mod întâmplător într-un sertar al biroului o bucată de minereu de uraniu alături de o cutie cu plăci fotografice şi, la developarea acestora, a constatat fenomenul degradării lor. Cum savantul ştia că lumina nu putea străbate cutia şi hârtia neagră în care erau păstrate plăcile, a presupus că clorura de argint s-a descompus sub influenţa unor raze invizibile a căror sursă nu putea fi decât minereul de uraniu. Repetând experienţa în condiţiile izolării depline a altor factori care ar fi putut produce acelaşi fenomen, Bequerel a ajuns la concluzia că uraniul emite în mod spontan radiaţii, iar mai târziu a fost cercetată natura acestora. Întâmplătoare sunt modalitatea, împrejurările concrete precum şi persoana care a descoperit fenomenul radioactivităţii, descoperirea în sine fiind necesară în contextul cercetărilor din acea epocă. De fapt, întreaga dezvoltare a culturii umane ne apare legată în mod necesar de numele unor personalităţi marcante; dar tocmai acesta este aspectul întâmplător. Necesară este doar apariţia, într-o anumită epocă, a unor fenomene de cultură, în timp ce numărul şi numele iniţiatorilor lor, formularea iniţială mai completă şi mai consecventă sau mai puţin completă şi consecventă, câţi şi cine anume aduc completările ulterioare, forma de expunere şi difuzarea lor – toate acestea sunt întâmplătoare, moduri diferite de manifestare a necesităţii.

În sfârşit, o formă distinctă de manifestare a legăturii dintre necesitate şi întâmplare o constituie faptul că necesitatea îşi croieşte drum prin mulţimea întâmplărilor, sau, altfel spus, se manifestă sub forma mediei statistice a acestora. Această relaţie între necesar şi întâmplător se manifestă în cadrul colectivelor (statistice), al ansamblurilor alcătuite dintr-un număr mare de elemente. Elementele (individuale) pot fi guvernate, în mişcarea lor, de legi proprii, datorită cărora se comportă deosebit unele faţă de altele. La această comportare diferenţiată a elementelor unui colectiv statistic contribuie şi acţiunea unor factori întâmplători, neconstanţi care intervin în sistem fără a ţine de structura internă a acestuia (este vorba de aşa-numiţii factori aleatori). În schimb, ansamblul de elemente, în calitate de sistem, manifestă o tendinţă constantă de comportare care se repetă şi care se realizează sub forma mediei de comportare a elementelor subordonate. De exemplu, fiecare electron dintr-un fascicul care străbate o reţea de difracţie se abate în mod întâmplător de la direcţia iniţiată a mişcării şi nimereşte într-un anumit punct al ecranului. Dar fasciculul de electroni se dispune pe ecran în acelaşi fel, ori de câte ori s-ar repeta experienţa. Distribuţia constantă a fasciculului reprezintă o necesitate.

Această necesitate care se manifestă prin masa întâmplărilor este o necesitate de un tip deosebit, o necesitate statistică; ea guvernează şi caracterizează mişcarea ansamblurilor şi nu pe aceea a fenomenelor individuale. Natura vie, precum şi viaţa socială sunt dominate, în mod preponderent, de necesităţi de acest tip.

Unitatea dialectică dintre necesitate şi întâmplare (manifestată prin caracterul lor relativ, prin trecerea reciprocă a uneia în cealaltă, prin completarea necesităţii de către întâmplare, prin manifestarea conţinutului necesar al proceselor în forme întâmplătoare) nu înseamnă confundarea lor, reducerea uneia la cealaltă, ştergerea deosebirilor dintre ele pe plan funcţional în determinarea structurii şi dinamicii sistemelor. Necesitatea are întotdeauna rolul determinant în mişcarea şi dezvoltarea sistemelor, în structurarea esenţelor, a întregului, independent de modul concret, particular în care se realizează trecere de la potenţialitate la actualitate. Întâmplarea concurează particularităţile concrete ale realizării unui fenomen; ea este, de aceea, subordonată necesităţii şi joacă un rol condiţionat în dinamica fenomenelor; ea determină câmpul de particularitate în raport cu ceea ce este general în evoluţia proceselor reale, constituind temeiul laturii fenomenalizatoare a esenţelor.

Probabilitatea

În înţelesul ei cel mai larg, probabilitatea este definită ca măsură a posibilităţii, ca latură cantitativă a întemeierii acesteia. Ea caracterizează nu atât fiinţarea fenomenelor actuale, cât mai ales procesele ce au loc la nivelul acestora, mişcarea şi evoluţia lor; ea este un atribut al existenţei în devenire, al evenimentelor şi nu al lucrurilor.

Fiind expresia cantitativă a întemeierii obiective a perspectivelor de evoluţie a unui sistem, a şanselor acestuia de a trece în altceva, probabilitatea se exprimă matematic printr-o ecuaţie de frecvenţă, ca raport între numărul de cazuri de realizare efectivă a unui eveniment şi numărul total de cazuri posibile.

Formal, matematic, orice eveniment poate fi exprimat în termeni de probabilitate. Evenimentele necesare – caracterizate printr-o concordanţă deplină cu legea fenomenului şi printr-o stabilitate şi concordanţă a condiţiilor de realizare – au o probabilitate egală cu “1”, sau o probabilitate de 100%; evenimentele imposibile au o probabilitate “0”; iar toate celelalte evenimente, care nu sunt necesare sau imposibil, adică evenimentele întâmplătoare, au o probabilitate cuprinsă între “0” şi “1”.

În realitate, nu orice devenire, nu orice eveniment are un caracter probabil. Necesitatea şi imposibilitatea constituie cazuri limită ale variaţiei probabilistice, valoare numerică a raportului probabilistic fiind pentru ele extremă şi constantă; or, ceea ce este constant şi dinainte cunoscut nu poate fi probabil. De aceea, necesitatea şi imposibilitatea nu pot fi considerate fenomene probabile. Descrierea acestora în termeni probabilistici nu aduce nimic nou în înţelegerea lor şi, de aceea, se folosesc în mod curent – în descrierea lor – teorii şi metode matematice neprobabilistice

Probabilitatea este caracteristică fenomenelor lipsite de constanţă şi regularitate, a căror realizare este legată de instabilitatea şi caracterul aleatoriu al apariţiei condiţiilor; ea este deci o caracteristică importantă a fenomenelor întâmplătoare, care comportă o variaţie probabilistică între necesar şi imposibil. De aceea, probabilitatea este definită drept o dimensiune cantitativă a acestora. Matematic, probabilitatea (P), a unui eveniment întâmplător (A), este redată de expresia 0<P(A)<1.

În cunoaştere, probabilitatea are sens şi valoare numai în cazul fenomenelor întâmplătoare, pentru care există cel puţin două posibilităţi diferite: să se realizeze sau nu, să se realizeze într-o formă sau alta (altfel fenomenul este necesar sau imposibil). Totodată, probabilitatea îşi pierde sensul pentru cunoaştere atunci când fenomenul întâmplător are un număr infinit de posibilităţi, întrucât – deşi evenimentul nu este fizic imposibil – pentru fiecare posibilitate în parte, probabilitatea devine “0”.

Cu toate că probabilitatea este o caracteristică obiectivă a evenimentelor individuale, ea devine evidentă şi capătă o valoare pentru cunoaştere numai atunci când este supus observării un număr mare de evenimente întâmplătoare de acelaşi fel, care se manifestă independent unul de altul. Independenţa reciprocă şi dezordinea evenimentelor individuale dintr-un ansamblu fac ca o anumită proporţie de evenimente din acest ansamblu să se afle în aceeaşi situaţie sau în situaţii asemănătoare, care conduc la acelaşi rezultat (se realizează în acelaşi mod). Acest fenomen poartă denumirea de frecvenţă şi se exprimă prin raportul între numărul cazurilor care se realizează şi numărul total de cazuri posibile. Frecvenţa se realizează la nivelul ansamblului, ca medie statistică a componentelor individuale şi are valoare de necesitate pentru ansamblu; ea este cu atât mai stabilă, cu cât numărul de componente ale ansamblului este mai mare. Această cerinţă poartă denumirea de legea numerelor mari (formulată de J. Bernoulli) şi arată că ceea ce este necesar într-un ansamblu de evenimente se poate manifesta dacă şi numai dacă este considerat şi supus observării un număr suficient de mare de unităţi elementare ale ansamblului.

La limita ideală a stabilităţii sale, frecvenţa este egală cu probabilitatea fiecăruia dintre evenimentele individuale întâmplătoare care compun ansamblul, deoarece – la nivelul ansamblului – frecvenţa este o manifestare a probabilităţii ce caracterizează nivelul individual al existenţei ansamblului. De aceea, probabilitatea este deseori definită prin frecvenţă. Probabilitatea şi frecvenţa sunt egale ca valoare numerică (cantitativ), dar se deosebesc între ele sub aspect calitativ şi ca nivel al existenţei la care se referă şi pe care îl descriu: probabilitatea caracterizează nivelul individual la existenţei şi evaluează întâmplarea, iar frecvenţa caracterizează nivelul ansamblului şi pune în valoare necesitatea. Ceea ce la nivel individual se manifestă ca întâmplare (probabilitatea) devine, la nivelul ansamblului – printr-un proces dialectic de trecere a cantităţii în calitate -, necesitate, (frecvenţa); aceasta este însă o necesitate statistică, pe care se întemeiază legitatea statistică.

Aceasta din urmă reprezintă tendinţa legică a mişcării ansamblurilor statistice; ea îşi subordonează şi îşi subsumează tendinţele individuale întâmplătoare. Astfel, şi în cazul fenomenelor întâmplătoare, care se grupează în ansambluri, trecerea de la posibil la real este dominată de necesitate; numai formele concrete de realizare şi comportare a părţilor sunt întâmplătoare şi probabile.

Totodată, fiind expresia cantitativă a frecvenţei de realizare a diferitelor posibilităţi ale elementelor, care au valoare de factori întâmplători în determinarea sistemului, probabilitatea exprimă raporturile dintre aceste posibilităţi, compararea şi ordinea lor în ce priveşte şansele de realizare, direcţiile preferenţiale obiective de evoluţie a sistemului în ansamblu.

Înţelegerea probabilităţii ca determinare a existenţei (dedusă din înţelegerea raportului dialectic dintre necesitate şi întâmplare), precum şi admiterea unei corelări a probabilităţii cu cauzalitatea (exprimată prin conceptul de cauzalitate statistică) sunt produse teoretice de dată mai recentă. Probabilitatea însăşi a fost luată în consideraţie drept o componentă a determinismului abia în faza înţelegerii moderne, materialist-dialectice a acesteia şi mai alea în cadrul teoriei determinismului statistic.

Determinismul clasic nu considera probabilitatea ca un fenomen obiectiv, ca un moment al determinismului; posibilitatea era identificată cu necesitatea, iar întâmplarea era considerată ca fenomen iluzoriu (orice eveniment era socotit sau necesar, sau imposibil).

Până în secolul al XX-lea, probabilitatea nu şi-a găsit locul cuvenit nici în domeniul ştiinţei. Teoria matematică a probabilităţii, dezvoltată începând din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, mai alea în legătură cu jocurile de noroc, reducea probabilitatea la planul gnoseologic; în mecanica clasică, probabilitatea clasică nu ocupă nici un loc; iar în fizica statistică clasică, ea apare ca o completarea a principiilor dinamicii şi intervine numai din raţiuni subiective (întrucât cunoaşterea comportării fiecărei unităţi componente este deosebit de dificilă), fără a interveni ca relaţie de bază în legile fundamentale (în teoria cinetică a gazelor, de exemplu, se considera că moleculele se mişcă după legile mecanicii newtoniene). Abia în fizica secolului al XX-lea, mai ales în mecanica cuantică, probabilitatea intervine în legile fundamentale, în legătură cu natura duală a microparticulelor, a căror comportare nu putea fi redusă la legitatea dinamică.

Astăzi, probabilitatea intervine în cunoaşterea tuturor domeniilor existenţei, mai ales în cercetarea ansamblurilor, în determinarea statistică a evoluţiei unor mulţimi de evenimente sau stări întâmplătoare. Metodele probabilistice sunt larg folosite în cercetările din domeniul fizicii, chimiei, biologiei, în cibernetică şi teoria informaţiei, în sociologie, în economie şi demografie etc.

Din această largă utilizare a probabilităţii în cunoaştere, materialismul dialectic conclude că noţiunile şi teoriile probabiliste nu sunt doar artificii de calcul, instrumente pragmatice în cunoaştere, ci modele ale unor stări şi caracteristici obiectiv-determinate ale existenţei şi devenirii acesteia. Probabilitatea are deci un temei obiectiv, este o caracteristică a obiectului cunoaşterii şi nu numai o metodologie a procesului cunoaşterii.

Starea obiectivă de probabilitate decurge din:
1. variaţia condiţiilor iniţiale ale mişcării sistemului (funcţia de distribuţie a parametrilor iniţiali)
2. caracterul aleatoriu al factorilor care intervin în determinarea sistemului pe parcursul mişcării sale şi care influenţează în mod diferit componente sau laturi ale acestuia (funcţia oscilatorie a factorilor aleatori procesului)

Există realmente procese dinamice ale căror condiţii iniţiale au caracter instabil şi a căror înfăptuire depinde de factori care apar pe parcurs în mod neprevăzut. Descrierea acestor procese comportă, în consecinţă, un caracter probabilistic din raţiuni obiective. În mişcarea moleculară, de exemplu, întâlnim o astfel de situaţie; în descrierea ei, probabilitatea nu intervine datorită dificultăţilor de a surprinde starea iniţială a tuturor moleculelor (dificultatea este reală, dar – la actualul nivel al tehnicii de înregistrare şi calcul – ea ar putea fi, în principiu, depăşită), ci datorită complexităţii interacţiunilor intermoleculare şi a interacţiunilor cu alţi factori aleatori care apar pe parcursul mişcării. Această situaţie este valabilă, cu atât mai mult, pentru sistemele microfizice, biologice, sociale etc., a căror complexitate o depăşeşte considerabil pe cea a fenomenelor moleculare.

Aşadar, starea de probabilitate este proprie în mod obiectiv unor procese evolutive; ea determină, în cunoaştere, o descriere principial probabilistică a acestor procese, independent de gradul de completitudine a cunoştinţelor noastre despre obiect.

Există însă şi o probabilitate gnoseologică; aceasta nu se confundă cu descrierea probabilistică a unor procese care conţin în mod obiectiv parametri aleatori. Probabilitatea gnoseologică nu se referă la caracterul probabilist al descrierii proceselor, nu depinde de caracterul necesar sau întâmplător al evoluţiei sistemului; ea se referă la caracterul cunoştinţelor noastre, la caracterul probabil al adevărului unei propoziţii sau teorii, datorită incompletitudinii cunoştinţelor noastre  despre obiect, insuficienţei datelor noastre despre obiect sau imposibilităţii de a lua în consideraţie infinitatea de parametri de care depinde evoluţia sistemului. Un astfel de caracter au, în general, ipotezele – motiv pentru care acestea necesită în permanenţă verificare, completare. Starea de probabilitate a adevărului unor propoziţii sau teorii este însă temporară, caracteristică unei anumite etape a cunoaşterii, unei descrieri provizorii  a obiectului, bazată pe date iniţiale incomplete; această stare este în permanenţă depăşită prin completarea cunoştinţelor, iar adevărurile probabile sunt transformate în permanenţă în adevăruri certe.

Multă vreme, probabilitatea a fost opusă cauzalităţii şi concepută în afara ei. Într-o concepţie consecvent ştiinţifică şi deterministă, intervenţia probabilităţii nu exclude însă cauzalitatea; întâmplarea este şi ea un fenomen cauzal, iar probabilitatea – ca măsură a întemeierii obiective a şanselor de realizare a fenomenelor întâmplătoare – are, implicit, şi ea un astfel de caracter şi un astfel de temei. Această concluzie se impune cu atât mai mult în condiţiile în care probabilitatea este concepută şi ea ca determinare a structurii obiectului, nu numai a devenirii acestuia. Intervenţia probabilităţii determină însă modificări în structura lanţurilor cauzale.

În perspectiva celor mai de sus, se impun următoarele concluzii privind statului ontologic şi gnoseologic al probabilităţii:
  1.probabilitatea este un atribut obiectiv al existenţei, al obiectului cunoaşterii şi nu numai al procesului cunoaşterii
  2.ea trebuie concepută sistematic, atât ca determinare a structurii şi devenirii obiectului, cât şi ca modalitate explicativă, ca instrument operaţional cu valoare pragmatică pentru subiectul cunoscător
  3.probabilitatea nu este opusă cauzalităţii şi determinismului, ci este o modalitate de manifestare a acestora
  4.demersul probabilistic în cunoaştere nu rezultă din adoptarea unor criterii preferenţiale, dintr-o alegere subiectivă a metodelor de descriere a sistemelor, sau din incapacitatea omenească de a oferi o cunoaştere absolut certă a evoluţiei lor obiective, ci din caracterul întâmplător şi probabil al înseşi proceselor reale al căror determinism este configurat de raporturi neunivoce, statistice, raporturi ce condiţionează – în plan gnoseologic – o certitudine relativă

Necesitatea şi în întâmplarea reprezintă două modalităţi polare (diferite, dar corelate reciproc) de existenţă sau de devenire a sistemelor, de realizare a unor tendinţe posibile ale acestora.

Necesitatea reprezintă o modalitate de existenţă sau de manifestare a unor stări, proprietăţi, raporturi sau tendinţe ale sistemelor, care decurge din natura internă a acestora şi în condiţii constante se desfăşoară cu inevitabilitate, într-un anumit fel şi nu în altul. Necesitatea determină esenţa şi integrativitatea sistemelor, direcţia lor principală de mişcare şi dezvoltare, anulând sau subordonând alte trăsături sau direcţii de evoluţie ale acestora.

Opusă necesităţii, întâmplarea reprezintă o modalitate de existenţă sau de manifestare a unor stări, proprietăţi, raporturi sau tendinţe ale sistemelor, care decurge din factori periferici sau exteriori ai acestora şi se caracterizează prin variabilitate şi inconstanţă, putând să se producă sau nu, să se producă într-un fel sau altul, fără să afecteze esenţa şi integrativitatea sistemelor.

Deşi, prin rolul lor diferit în determinarea sistemelor, se opun, necesitatea şi întâmplarea se presupun totodată şi se corelează reciproc. Necesitatea caracterizează determinarea calitativă a sistemului, îi condiţionează esenţa, iar întâmplarea îl afectează în mod ocazional şi inconstant, condiţionând particularităţile fenomenalizării esenţei acestuia.

Necesitatea şi întâmplarea sunt moduri de manifestare caracteristice nu numai realului, ci şi ale posibilului; ele nu pot însă caracteriza imposibilul, deoarece acesta nu posedă atributele de existenţă şi devenire. Ca forme de manifestare ale posibilului, necesitatea caracterizează perspectivele pe care le au sistemele, direcţiile sau tendinţele lor fundamentale de evoluţie, iar întâmplarea creează câmpul de variabilitate în diacronia obiectivă a sistemelor, jocul oscilatoriu al posibilităţilor alternative ulterioare pe care le au acestea.

Aşadar, necesitatea şi întâmplarea sunt modalităţi obiective universale şi complementare ale existenţei şi ale devenirii, aflate într-un raport  de unitate contradictorie. Ele nu se pot manifesta izolat, în stare pură, ci doar în corelaţie şi dependenţă reciprocă, constituind aspecte şi laturi diferite ale structurii şi dinamicii aceluiaşi sistem. Aspectele întâmplătoare însoţesc totdeauna necesitatea, dar se subordonează acesteia, aşa cum particularul se subordonează generalului şi fenomenul, esenţei.

Gândirea materialistă a manifestat în toate epocile preocupare pentru înţelegerea caracterului necesar al desfăşurării necesar fenomenelor; filosofia materialistă premarxistă a mers însă, în mod invariabil, pe linia opoziţiei absolute dintre necesitate şi întâmplare, absolutizând – de regulă – necesitatea şi negând existenţa obiectivă a întâmplării.

În această manieră apare înţelegerea necesităţii lui Democrit, care vede ordinea primară a lucrurilor în mişcarea riguros necesară a atomilor pe verticală. Întâmplarea, considerată de el ca un fenomen necauzal, este exclusă din ordinea lucrurilor, iar afirmarea ei este pusă pe seama ignoranţei.

Materialismul modern a păstrat, de asemenea, convingerea că în natură totul există şi se desfăşoară în mod necesar şi că noi calificăm drept întâmplătoare acele fenomene (necesare) ale căror cauze nu ne sunt încă cunoscute. Spinoza considera, de exemplu, că un fenomen este calificat ca întâmplător din cauza imperfecţiunii cunoştinţelor noastre şi că aprofundarea acestora duce la suprimarea întâmplării .Iar d’Holbach afirma că “noi îi atribuim hazardului toate efectele a căror legătură cu cauzele lor nu o vedem. Aşadar, folosim cuvântul hazard pentru a ascunde neştiinţa noastră cu privire al cauza naturale care produc efectele…; nu există nici hazard, nici ceva neprevăzut în această natură, unde nu există efect fără cauză suficientă şi unde toate cauzele acţionează pe baza unor legi fixe…”  Ba chiar şi societatea este supusă aceleiaşi necesităţi riguroase, toate raporturile şi toate evenimentele fiind cauze la fel de hotărâtoare pentru viaţa socială: “necesitatea care conduce mişcările lumii fizice conduce şi mişcările lumii morale, în care totul este deci supus fatalităţii. …Prea multă acreală în bila unui fanatic, un sânge prea înfierbântat în inima unui cuceritor, o digestie grea în stomacul unui monarh, un capriciu care trece prin mintea unei femei, sunt cauze suficiente pentru a face să se producă războaie.”

Pe linia neînţelegerii corecte a raportului dintre necesitate şi întâmplare merge şi Helvetius, cu deosebirea că el supraapreciază întâmplarea, reducând necesitatea la aceasta; evenimentele din viaţa noastră, apariţia marilor personalităţi, a descoperirilor în artă şi în ştiinţă, toate acestea – credea Helvetius – sunt rezultatul unor întâmplări.

În fapt, între punctul de vedere care absolutizează necesitatea (Democrit, Spinoza, d’Holbach) şi acela care absolutizează întâmplarea (Helvetius) nu există o deosebire principală, întrucât şi într-un caz şi în celălalt avem de-a face cu incapacitatea metafizică de a opera o distincţie între necesar şi întâmplător. Pe drept cuvânt, Engels observa că “dacă faptul că o anumită păstaie de mazăre conţine şase boabe, şi nu cinci sau şapte este de acelaşi ordin cu legea mişcării sistemului solar sau cu legea transformării energiei, atunci, în realitatea, nu întâmplarea este ridicată la rangul necesităţii, ci necesitatea este coborâtă până la nivelul întâmplării”.

Cauzele de ordin gnoseologic ale absolutizării necesităţii derivă din identificarea necesităţii cu cauzalitatea şi din modalitatea nedialectică de a privi fenomenele doar în raport cu ele însele. Punctul de vedere al materialismului metafizic este deci acela că dacă nu există fenomen acauzal şi dacă raportul de la cauză la efect este totdeauna necesar, atunci nu există fenomene care să nu fie necesare. Se realizează în acest raţionament o identificare a fenomenului cauzal în genere cu raportul strict dintre cauză şi efect. Or, există legături cauzale nenecesare, care ţin de aspectul contingent al fenomenelor.

Primul pas spre o înţelegere dialectică a categoriilor de necesitate şi întâmplare, precum şi a raportului dintre ele, a fost făcut de Hegel. Cu tot caracterul idealist al concepţiei sale filosofice de ansamblu, potrivit căreia necesitatea şi întâmplarea sunt forme de manifestare şi determinaţii ale ideii absolute, Hegel afirmă caracterul lor cauzal şi desprinde aspecte importante ale raportului dintre ele. El a rezolvat, pentru prima dată, problema înţelegerii necesităţii şi întâmplării prin raportarea lui la esenţa fenomenului considerat, prin prisma raportului dintre intern şi extern. Necesarul este, pentru Hegel, “… raportarea la sine, în care condiţionarea prin altul este înlăturată” , adică ceea ce rezultă din conţinutul propriu al sistemului. Cât priveşte întâmplarea, el scrie: “în consecinţă, considerăm contingentul ca ceva ce poate să fie sau să nu fie, ce poate să fie aşa sau altfel şi a cărui fiinţă sau nefiinţă, a cărui fiinţare într-un fel sau altul este întemeiată nu în el însuşi, ci în altul; … dacă ceva este contingent şi posibil, depinde deci de conţinut” .

Necesitatea şi întâmplarea se referă deci la raporturi şi stări obiective existente deopotrivă în realitate. Atât necesitatea, cât şi întâmplarea au caracter cauzal. Deosebirea dintre ele se referă doar la faptul că prima se întemeiază pe cauze esenţiale  şi interne, iar cea de a doua pe cauze neesenţiale, laterale sau externe. De exemplu, în raport cu necesitatea internă a dezvoltării plantelor, seceta sau grindina care determină calitatea proastă a recoltei într-o regiune agricolă sunt fenomene întâmplătoare, întrucât nu decurg din esenţa proceselor vitale ale plantelor; ele puteau să nu se producă, după cum putea să se producă într-o măsură mai accentuată sau mai puţin accentuată. Dar dacă s-au produs, ele determină în mod necesar efectul (calitatea slabă a recoltei).

Fiind date cauza şi condiţiile acţiunii ei, efectul apare în mod necesar. Întrucât cauza este întâmplătoare (în raport cu plantele), întregul proces de generare a cauzei şi a producerii efectului apare ca un fenomen întâmplător. Procesul amintit este însă întâmplător numai în raport cu necesitatea dezvoltării normale a plantelor din zona respectivă. Grindina sau seceta sunt întâmplătoare în raport cu recolta, dar rezultă cu necesitate din factorii meteorologici care le-au generat. Acelaşi fenomen este necesar în raport cu cauzele şi cu condiţiile proprii din care apare, dar este întâmplător în raport cu alte fenomene; nu există fenomene absolut necesare sau fenomene absolut întâmplătoare. Toate fenomenele au o întemeiere cauzală, dar apar ca necesare sau întâmplătoare numai în raporturi diferite şi în condiţii concrete diferite. Cum nu există sisteme izolate, toate aflându-se în raporturi reciproce unele cu altele, orice sistem este o unitate de interacţiuni necesare şi întâmplătoare.

Caracterul necesar sau întâmplător al unui fenomen depinde de structura şi dinamica raporturilor obiective cu contextul în care fiinţează şi nu de cunoaşterea sau necunoaşterea cauzelor care-l provoacă. În raport cu necesitatea, întâmplarea are un caracter inconstant, fapt care la nivelul cunoaşterii se manifestă adesea prin caracterul imprevizibil al proceselor şi evenimentelor întâmplătoare, prin caracterul aparent accidental al acestora. Întâmplările sunt însă fenomene frecvente în dinamica obiectivă a sistemelor, ele influenţând procesele necesare şi – de aceea – cunoaşterea nu este indiferentă faţă de ele. Măsura în care întâmplările sunt sau nu cunoscute afectează posibilitatea de prevedere a lor şi – prin aceasta – succesul acţiunii practice a oamenilor asupra domeniului de obiecte considerat; dar nu afectează nicidecum caracterul lor întâmplător şi nici conţinutul lor cauzal şi obiectiv.

Raportul dialectic dintre necesitate şi întâmplare se concretizează într-o serie de aspecte, dintre care vom analiza pe cele mai importante.

Necesitatea şi întâmplarea nu au caracter absolut, ci relativ; după cum am văzut, ceea ce într-un anumit raport sau în anumite condiţii date este necesar poate fi întâmplător într-un alt raport sau în alte condiţii. Caracterul relativ al necesităţii şi întâmplării se manifestă şi în raport cu schimbarea condiţiilor (funcţie de loc şi de timp), necesitatea şi întâmplarea putând trece una în cealaltă. Darwin arată că, pentru o anumită specie cu caracteristici ereditare date, apariţia unor însuşiri noi sub acţiunea unor condiţii de mediu este întâmplătoare, dar pe măsură ce acestea se generalizează şi răspund mai adecvat adaptării în condiţii noi, ele devin necesare, se fixează în zestrea ereditară a speciei, în timp ce alte însuşiri mai vechi devin inutile, întâmplătoare. În acelaşi sens, schimbul de produse era un fenomen întâmplător în formaţiunile precapitaliste, necesară fiind economia naturală; odată cu accentuarea diviziunii sociale a muncii şi cu generalizarea producţiei de mărfuri, economia naturală a devenit un fenomen întâmplător, iar schimbul de mărfuri un fenomen necesar.

Necesitatea şi întâmplarea sunt într-un raport dialectic şi în sensul că ele nu se manifestă niciodată în stare pură, ci coexistă, în toate cazurile, în mod unitar, în aceeaşi realitate; întâmplarea este întotdeauna o completare a necesităţii la nivelul concretului. Necesitatea constituie conţinutul esenţial al procesului, ceea ce trebuie să se producă, iar întâmplarea reprezintă modul specific, particular de a se produce. Astfel, venirea primăverii după iarnă este un fenomen necesar, dar care se înfăptuieşte totdeauna prin aspecte întâmplătoare, cum ar fi: zile mai călduroase şi mai însorite sau, dimpotrivă, mai reci şi mai ploioase; printr-un avans sau o întârziere în raport cu ciclul obişnuit al succesiunii anotimpurilor etc.

Astfel, întâmplarea este forma de manifestare a necesităţii: orice fenomen se realizează ca necesitate numai în forme întâmplătoare şi apare – la prima vedere – ca i sumă de întâmplări. Referindu-se la acestea, Engels preciza că “ceea ce se afirmă ca necesar se compune în întregime din întâmplător şi că pretins întâmplătorul nu este decât forma sub care se ascunde necesitatea” .

În domeniul vieţii sociale, în ştiinţă, în cultură etc., asemenea fenomene se întâlnesc în mod frecvent. De exemplu, toate marile personalităţi istorice apar în mod întâmplător în raport cu necesitatea rolului social pe care îl îndeplinesc. În istoria ştiinţei, întâmplarea poate interveni nu numai în ce priveşte persoana care formulează o teorie sau alta, necesară în condiţiile date, ci şi în modalitatea concretă în care se înfăptuieşte o descoperire. Astfel, descoperirea radioactivităţii, ca fenomen posibil şi necesar la sfârşitul secolului trecut, a fost întâmplătoare; Bequerel, care studia în acea vreme proprietăţile uraniului, a lăsat în mod întâmplător într-un sertar al biroului o bucată de minereu de uraniu alături de o cutie cu plăci fotografice şi, la developarea acestora, a constatat fenomenul degradării lor. Cum savantul ştia că lumina nu putea străbate cutia şi hârtia neagră în care erau păstrate plăcile, a presupus că clorura de argint s-a descompus sub influenţa unor raze invizibile a căror sursă nu putea fi decât minereul de uraniu. Repetând experienţa în condiţiile izolării depline a altor factori care ar fi putut produce acelaşi fenomen, Bequerel a ajuns la concluzia că uraniul emite în mod spontan radiaţii, iar mai târziu a fost cercetată natura acestora. Întâmplătoare sunt modalitatea, împrejurările concrete precum şi persoana care a descoperit fenomenul radioactivităţii, descoperirea în sine fiind necesară în contextul cercetărilor din acea epocă. De fapt, întreaga dezvoltare a culturii umane ne apare legată în mod necesar de numele unor personalităţi marcante; dar tocmai acesta este aspectul întâmplător. Necesară este doar apariţia, într-o anumită epocă, a unor fenomene de cultură, în timp ce numărul şi numele iniţiatorilor lor, formularea iniţială mai completă şi mai consecventă sau mai puţin completă şi consecventă, câţi şi cine anume aduc completările ulterioare, forma de expunere şi difuzarea lor – toate acestea sunt întâmplătoare, moduri diferite de manifestare a necesităţii.

În sfârşit, o formă distinctă de manifestare a legăturii dintre necesitate şi întâmplare o constituie faptul că necesitatea îşi croieşte drum prin mulţimea întâmplărilor, sau, altfel spus, se manifestă sub forma mediei statistice a acestora. Această relaţie între necesar şi întâmplător se manifestă în cadrul colectivelor (statistice), al ansamblurilor alcătuite dintr-un număr mare de elemente. Elementele (individuale) pot fi guvernate, în mişcarea lor, de legi proprii, datorită cărora se comportă deosebit unele faţă de altele. La această comportare diferenţiată a elementelor unui colectiv statistic contribuie şi acţiunea unor factori întâmplători, neconstanţi care intervin în sistem fără a ţine de structura internă a acestuia (este vorba de aşa-numiţii factori aleatori). În schimb, ansamblul de elemente, în calitate de sistem, manifestă o tendinţă constantă de comportare care se repetă şi care se realizează sub forma mediei de comportare a elementelor subordonate. De exemplu, fiecare electron dintr-un fascicul care străbate o reţea de difracţie se abate în mod întâmplător de la direcţia iniţiată a mişcării şi nimereşte într-un anumit punct al ecranului. Dar fasciculul de electroni se dispune pe ecran în acelaşi fel, ori de câte ori s-ar repeta experienţa. Distribuţia constantă a fasciculului reprezintă o necesitate.

Această necesitate care se manifestă prin masa întâmplărilor este o necesitate de un tip deosebit, o necesitate statistică; ea guvernează şi caracterizează mişcarea ansamblurilor şi nu pe aceea a fenomenelor individuale. Natura vie, precum şi viaţa socială sunt dominate, în mod preponderent, de necesităţi de acest tip.

Unitatea dialectică dintre necesitate şi întâmplare (manifestată prin caracterul lor relativ, prin trecerea reciprocă a uneia în cealaltă, prin completarea necesităţii de către întâmplare, prin manifestarea conţinutului necesar al proceselor în forme întâmplătoare) nu înseamnă confundarea lor, reducerea uneia la cealaltă, ştergerea deosebirilor dintre ele pe plan funcţional în determinarea structurii şi dinamicii sistemelor. Necesitatea are întotdeauna rolul determinant în mişcarea şi dezvoltarea sistemelor, în structurarea esenţelor, a întregului, independent de modul concret, particular în care se realizează trecere de la potenţialitate la actualitate. Întâmplarea concurează particularităţile concrete ale realizării unui fenomen; ea este, de aceea, subordonată necesităţii şi joacă un rol condiţionat în dinamica fenomenelor; ea determină câmpul de particularitate în raport cu ceea ce este general în evoluţia proceselor reale, constituind temeiul laturii fenomenalizatoare a esenţelor.

Probabilitatea

În înţelesul ei cel mai larg, probabilitatea este definită ca măsură a posibilităţii, ca latură cantitativă a întemeierii acesteia. Ea caracterizează nu atât fiinţarea fenomenelor actuale, cât mai ales procesele ce au loc la nivelul acestora, mişcarea şi evoluţia lor; ea este un atribut al existenţei în devenire, al evenimentelor şi nu al lucrurilor.

Fiind expresia cantitativă a întemeierii obiective a perspectivelor de evoluţie a unui sistem, a şanselor acestuia de a trece în altceva, probabilitatea se exprimă matematic printr-o ecuaţie de frecvenţă, ca raport între numărul de cazuri de realizare efectivă a unui eveniment şi numărul total de cazuri posibile.

Formal, matematic, orice eveniment poate fi exprimat în termeni de probabilitate. Evenimentele necesare – caracterizate printr-o concordanţă deplină cu legea fenomenului şi printr-o stabilitate şi concordanţă a condiţiilor de realizare – au o probabilitate egală cu “1”, sau o probabilitate de 100%; evenimentele imposibile au o probabilitate “0”; iar toate celelalte evenimente, care nu sunt necesare sau imposibil, adică evenimentele întâmplătoare, au o probabilitate cuprinsă între “0” şi “1”.

În realitate, nu orice devenire, nu orice eveniment are un caracter probabil. Necesitatea şi imposibilitatea constituie cazuri limită ale variaţiei probabilistice, valoare numerică a raportului probabilistic fiind pentru ele extremă şi constantă; or, ceea ce este constant şi dinainte cunoscut nu poate fi probabil. De aceea, necesitatea şi imposibilitatea nu pot fi considerate fenomene probabile. Descrierea acestora în termeni probabilistici nu aduce nimic nou în înţelegerea lor şi, de aceea, se folosesc în mod curent – în descrierea lor – teorii şi metode matematice neprobabilistice

Probabilitatea este caracteristică fenomenelor lipsite de constanţă şi regularitate, a căror realizare este legată de instabilitatea şi caracterul aleatoriu al apariţiei condiţiilor; ea este deci o caracteristică importantă a fenomenelor întâmplătoare, care comportă o variaţie probabilistică între necesar şi imposibil. De aceea, probabilitatea este definită drept o dimensiune cantitativă a acestora. Matematic, probabilitatea (P), a unui eveniment întâmplător (A), este redată de expresia 0<P(A)<1.

În cunoaştere, probabilitatea are sens şi valoare numai în cazul fenomenelor întâmplătoare, pentru care există cel puţin două posibilităţi diferite: să se realizeze sau nu, să se realizeze într-o formă sau alta (altfel fenomenul este necesar sau imposibil). Totodată, probabilitatea îşi pierde sensul pentru cunoaştere atunci când fenomenul întâmplător are un număr infinit de posibilităţi, întrucât – deşi evenimentul nu este fizic imposibil – pentru fiecare posibilitate în parte, probabilitatea devine “0”.

Cu toate că probabilitatea este o caracteristică obiectivă a evenimentelor individuale, ea devine evidentă şi capătă o valoare pentru cunoaştere numai atunci când este supus observării un număr mare de evenimente întâmplătoare de acelaşi fel, care se manifestă independent unul de altul. Independenţa reciprocă şi dezordinea evenimentelor individuale dintr-un ansamblu fac ca o anumită proporţie de evenimente din acest ansamblu să se afle în aceeaşi situaţie sau în situaţii asemănătoare, care conduc la acelaşi rezultat (se realizează în acelaşi mod). Acest fenomen poartă denumirea de frecvenţă şi se exprimă prin raportul între numărul cazurilor care se realizează şi numărul total de cazuri posibile. Frecvenţa se realizează la nivelul ansamblului, ca medie statistică a componentelor individuale şi are valoare de necesitate pentru ansamblu; ea este cu atât mai stabilă, cu cât numărul de componente ale ansamblului este mai mare. Această cerinţă poartă denumirea de legea numerelor mari (formulată de J. Bernoulli) şi arată că ceea ce este necesar într-un ansamblu de evenimente se poate manifesta dacă şi numai dacă este considerat şi supus observării un număr suficient de mare de unităţi elementare ale ansamblului.

La limita ideală a stabilităţii sale, frecvenţa este egală cu probabilitatea fiecăruia dintre evenimentele individuale întâmplătoare care compun ansamblul, deoarece – la nivelul ansamblului – frecvenţa este o manifestare a probabilităţii ce caracterizează nivelul individual al existenţei ansamblului. De aceea, probabilitatea este deseori definită prin frecvenţă. Probabilitatea şi frecvenţa sunt egale ca valoare numerică (cantitativ), dar se deosebesc între ele sub aspect calitativ şi ca nivel al existenţei la care se referă şi pe care îl descriu: probabilitatea caracterizează nivelul individual la existenţei şi evaluează întâmplarea, iar frecvenţa caracterizează nivelul ansamblului şi pune în valoare necesitatea. Ceea ce la nivel individual se manifestă ca întâmplare (probabilitatea) devine, la nivelul ansamblului – printr-un proces dialectic de trecere a cantităţii în calitate -, necesitate, (frecvenţa); aceasta este însă o necesitate statistică, pe care se întemeiază legitatea statistică.

Aceasta din urmă reprezintă tendinţa legică a mişcării ansamblurilor statistice; ea îşi subordonează şi îşi subsumează tendinţele individuale întâmplătoare. Astfel, şi în cazul fenomenelor întâmplătoare, care se grupează în ansambluri, trecerea de la posibil la real este dominată de necesitate; numai formele concrete de realizare şi comportare a părţilor sunt întâmplătoare şi probabile.

Totodată, fiind expresia cantitativă a frecvenţei de realizare a diferitelor posibilităţi ale elementelor, care au valoare de factori întâmplători în determinarea sistemului, probabilitatea exprimă raporturile dintre aceste posibilităţi, compararea şi ordinea lor în ce priveşte şansele de realizare, direcţiile preferenţiale obiective de evoluţie a sistemului în ansamblu.

Înţelegerea probabilităţii ca determinare a existenţei (dedusă din înţelegerea raportului dialectic dintre necesitate şi întâmplare), precum şi admiterea unei corelări a probabilităţii cu cauzalitatea (exprimată prin conceptul de cauzalitate statistică) sunt produse teoretice de dată mai recentă. Probabilitatea însăşi a fost luată în consideraţie drept o componentă a determinismului abia în faza înţelegerii moderne, materialist-dialectice a acesteia şi mai alea în cadrul teoriei determinismului statistic.

Determinismul clasic nu considera probabilitatea ca un fenomen obiectiv, ca un moment al determinismului; posibilitatea era identificată cu necesitatea, iar întâmplarea era considerată ca fenomen iluzoriu (orice eveniment era socotit sau necesar, sau imposibil).

Până în secolul al XX-lea, probabilitatea nu şi-a găsit locul cuvenit nici în domeniul ştiinţei. Teoria matematică a probabilităţii, dezvoltată începând din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, mai alea în legătură cu jocurile de noroc, reducea probabilitatea la planul gnoseologic; în mecanica clasică, probabilitatea clasică nu ocupă nici un loc; iar în fizica statistică clasică, ea apare ca o completarea a principiilor dinamicii şi intervine numai din raţiuni subiective (întrucât cunoaşterea comportării fiecărei unităţi componente este deosebit de dificilă), fără a interveni ca relaţie de bază în legile fundamentale (în teoria cinetică a gazelor, de exemplu, se considera că moleculele se mişcă după legile mecanicii newtoniene). Abia în fizica secolului al XX-lea, mai ales în mecanica cuantică, probabilitatea intervine în legile fundamentale, în legătură cu natura duală a microparticulelor, a căror comportare nu putea fi redusă la legitatea dinamică.

Astăzi, probabilitatea intervine în cunoaşterea tuturor domeniilor existenţei, mai ales în cercetarea ansamblurilor, în determinarea statistică a evoluţiei unor mulţimi de evenimente sau stări întâmplătoare. Metodele probabilistice sunt larg folosite în cercetările din domeniul fizicii, chimiei, biologiei, în cibernetică şi teoria informaţiei, în sociologie, în economie şi demografie etc.

Din această largă utilizare a probabilităţii în cunoaştere, materialismul dialectic conclude că noţiunile şi teoriile probabiliste nu sunt doar artificii de calcul, instrumente pragmatice în cunoaştere, ci modele ale unor stări şi caracteristici obiectiv-determinate ale existenţei şi devenirii acesteia. Probabilitatea are deci un temei obiectiv, este o caracteristică a obiectului cunoaşterii şi nu numai o metodologie a procesului cunoaşterii.

Starea obiectivă de probabilitate decurge din:
1. variaţia condiţiilor iniţiale ale mişcării sistemului (funcţia de distribuţie a parametrilor iniţiali)
2. caracterul aleatoriu al factorilor care intervin în determinarea sistemului pe parcursul mişcării sale şi care influenţează în mod diferit componente sau laturi ale acestuia (funcţia oscilatorie a factorilor aleatori procesului)

Există realmente procese dinamice ale căror condiţii iniţiale au caracter instabil şi a căror înfăptuire depinde de factori care apar pe parcurs în mod neprevăzut. Descrierea acestor procese comportă, în consecinţă, un caracter probabilistic din raţiuni obiective. În mişcarea moleculară, de exemplu, întâlnim o astfel de situaţie; în descrierea ei, probabilitatea nu intervine datorită dificultăţilor de a surprinde starea iniţială a tuturor moleculelor (dificultatea este reală, dar – la actualul nivel al tehnicii de înregistrare şi calcul – ea ar putea fi, în principiu, depăşită), ci datorită complexităţii interacţiunilor intermoleculare şi a interacţiunilor cu alţi factori aleatori care apar pe parcursul mişcării. Această situaţie este valabilă, cu atât mai mult, pentru sistemele microfizice, biologice, sociale etc., a căror complexitate o depăşeşte considerabil pe cea a fenomenelor moleculare.

Aşadar, starea de probabilitate este proprie în mod obiectiv unor procese evolutive; ea determină, în cunoaştere, o descriere principial probabilistică a acestor procese, independent de gradul de completitudine a cunoştinţelor noastre despre obiect.

Există însă şi o probabilitate gnoseologică; aceasta nu se confundă cu descrierea probabilistică a unor procese care conţin în mod obiectiv parametri aleatori. Probabilitatea gnoseologică nu se referă la caracterul probabilist al descrierii proceselor, nu depinde de caracterul necesar sau întâmplător al evoluţiei sistemului; ea se referă la caracterul cunoştinţelor noastre, la caracterul probabil al adevărului unei propoziţii sau teorii, datorită incompletitudinii cunoştinţelor noastre  despre obiect, insuficienţei datelor noastre despre obiect sau imposibilităţii de a lua în consideraţie infinitatea de parametri de care depinde evoluţia sistemului. Un astfel de caracter au, în general, ipotezele – motiv pentru care acestea necesită în permanenţă verificare, completare. Starea de probabilitate a adevărului unor propoziţii sau teorii este însă temporară, caracteristică unei anumite etape a cunoaşterii, unei descrieri provizorii  a obiectului, bazată pe date iniţiale incomplete; această stare este în permanenţă depăşită prin completarea cunoştinţelor, iar adevărurile probabile sunt transformate în permanenţă în adevăruri certe.

Multă vreme, probabilitatea a fost opusă cauzalităţii şi concepută în afara ei. Într-o concepţie consecvent ştiinţifică şi deterministă, intervenţia probabilităţii nu exclude însă cauzalitatea; întâmplarea este şi ea un fenomen cauzal, iar probabilitatea – ca măsură a întemeierii obiective a şanselor de realizare a fenomenelor întâmplătoare – are, implicit, şi ea un astfel de caracter şi un astfel de temei. Această concluzie se impune cu atât mai mult în condiţiile în care probabilitatea este concepută şi ea ca determinare a structurii obiectului, nu numai a devenirii acestuia. Intervenţia probabilităţii determină însă modificări în structura lanţurilor cauzale.

În perspectiva celor mai de sus, se impun următoarele concluzii privind statului ontologic şi gnoseologic al probabilităţii:
  1.probabilitatea este un atribut obiectiv al existenţei, al obiectului cunoaşterii şi nu numai al procesului cunoaşterii
  2.ea trebuie concepută sistematic, atât ca determinare a structurii şi devenirii obiectului, cât şi ca modalitate explicativă, ca instrument operaţional cu valoare pragmatică pentru subiectul cunoscător
  3.probabilitatea nu este opusă cauzalităţii şi determinismului, ci este o modalitate de manifestare a acestora
  4.demersul probabilistic în cunoaştere nu rezultă din adoptarea unor criterii preferenţiale, dintr-o alegere subiectivă a metodelor de descriere a sistemelor, sau din incapacitatea omenească de a oferi o cunoaştere absolut certă a evoluţiei lor obiective, ci din caracterul întâmplător şi probabil al înseşi proceselor reale al căror determinism este configurat de raporturi neunivoce, statistice, raporturi ce condiţionează – în plan gnoseologic – o certitudine relativă

 

1. Constituirea pedagogiei ca ştiinţă

Din punct de vedere etimologic termenul “pedagogie” provine din cuvintele greceşti pais, paidos – copil şi agoge – acţiunea de a conduce. Sensul primar al combinaţiei celor două cuvinte a fost paidagogus, termen prin care era desemnată persoana care conducea persoana la şcoală.

Ulterior, odată cu evoluţia societăţii umane şi complexificarea educaţiei, termenul “pedagogie” a fost preluat pentru a desemna ansamblul preocupărilor cu privire la problematica fenomenului educaţional.

În constituirea sa ca ştiinţă pedagogia a parcurs două etape principale:

a) etapa reflectării în conştiinţa comună a oamenilor (la acest nivel putem spune că pedagogia se rezuma la o însumare de constatări empirice, ocazionale, accidentale, cu privire la modul de realizare al instrucţiei şi educaţiei);

b) etapa analizei ştiinţifice a fenomenului educaţional şi a constatărilor empirice acumulate (începând cu secolul XVII se constată existenţa unor preocupări sistematice referitoare la organizarea şi realizarea practică a educaţiei, preocupări obiectivate în apariţia unor teorii pedagogice din ce în ce mai consistente);

Menţionăm în acest context faptul că în ţara noastră termenul “pedagogie” s-a impus efectiv începând cu secolul XVIII când Iosif Moesiodax scrie cartea

”Tratat despre educaţia copiilor sau Pedagogia” unde afirmă că “…pedagogia este o metodă care îndrumează moravurile copiilor spre virtuţi şi care le pregăteşte sufletul spre dragostea faţă de însuşirea învăţăturilor”, menţionând în acelaşi timp faptul că aceasta este “…una dintre cele mai grele îndeletniciri de care viaţa omenească are nevoie”, pedagogia ocupând “…locul cel dintâi şi având scopul să aducă o lumină dascălului ca să înţeleagă mai bine ce are de făcut” (cf. Joiţa, E., 1999).

Din această perspectivă putem defini pedagogia ca fiind ştiinţa care studiază fenomenul educaţional sub toate aspectele realizării sale şi implicaţiile pe care educaţia le are asupra dezvoltării fiinţei umane în plan cognitiv, afectiv-motivaţional şi comportamental.

În calitatea sa de ştiinţă a educaţiei pedagogia studiază şi analizează organizarea şi structura situaţiilor educative în vederea identificării posibilităţilor concrete de valorificare la maximum a potenţialului acestora, de modelare în sens pozitiv şi pe termen lung a subiectului uman.

Dezvoltând cele expuse anterior, pedagogia este în esenţa sa ştiinţa care analizează fenomenul educaţional în toată complexitatea sa cu scopul optimizării atât a structurii sale (relaţia finalităţi educaţionale – conţinut informaţional – metode şi procedee practice de realizare) cât şi a influenţelor acestuia asupra devenirii şi formării personalităţii celui care se educă.

2. Caracterul ştiinţific al pedagogiei

Definim în general ştiinţa ca fiind un corpus de teorii şi legi cu valoare explicativă referitoare la un anumit domeniu al realităţii. Facem în acest context precizarea că pentru a i se recunoaşte statutul de “ştiinţă” orice disciplină trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:

  • să aibă un domeniu propriu de cercetare şi investigaţie, respectiv un obiect de studiu specific;

  • să dispună de o metodologie adecvată şi mijloace ştiinţifice specifice de studiere a domeniului său;

  • să pună în circulaţie şi să utilizeze un limbaj ştiinţific suficient de consistent pentru a descrie domeniul de realitate studiat;

  • să identifice şi să clarifice legităţile ce guvernează domeniul de realitate pe care îl investighează;

  • să dovedească relativ constant capacitatea de a formula, în temeiul legilor descoperite şi pe baza constatărilor teoretico-explicative, predicţii valide cu privire la evoluţia fenomenelor supuse cercetării;

Despre pedagogie ca ştiinţă putem face următoarele constatări:

  • pedagogia şi-a conturat, pe baza prelucrării ştiinţifice a unor date empirice sau experimentale, un obiect de interogaţie, acesta fiind fenomenul educativ şi implicaţiile sale asupra dezvoltării personalităţii umane;

  • interogaţia pedagogică a ajuns la decelarea unor regularităţi în sfera fenomenului educaţional, regularităţi pe baza cărora au fost formulate o serie de norme şi legi ce poartă numele de principii pedagogice;

  • rezultatele cercetării şi reflecţiei pedagogice sunt stocate în ansambluri explicative numite teorii; explicaţia pedagogică a ajuns în stadiul constituirii unor teorii consistente cu privire la fenomenul educaţional şi legităţile care îl guvernează;

  • pedagogia este:

  • ştiinţă descriptivă (se ocupă cu ceea ce este);

  • teorie normativă (este preocupată de ceea ce trebuie să fie);

  • realizare practică;

  • Analizând fenomenul educaţional distingem existenţa a patru elemente fundamentale ale procesului educativ: finalităţile educaţiei (ideal, scopuri, obiective educaţionale), conţinutul învăţământului (ansamblul informaţional vehiculat), actorii procesului educativ (educatorul şi educatul), şi mijloacele şi strategiile puse în joc de profesori şi elevi pentru atingerea efectivă a scopurilor şi obiectivelor educaţionale propuse.

    Din această perspectivă pedagogiei ca ştiinţă a fenomenului educaţional îi revin următoarele sarcini:

    • studierea activităţii şi comportamentului educaţional al profesorului ca agent al acţiunii educaţionale (personalitate, cunoştinţe, aptitudini şi deprinderi necesare derulării în condiţii optime a activităţii instructiv-educative);

    • studierea tehnologiei educaţionale, a strategiilor didactice de predare, a mijloacelor de învăţământ şi a formelor de organizare a procesului de învăţământ;

    • investigarea activităţii şi comportamentului elevilor în activitatea de învăţare;

    • studierea sistemului de învăţământ şi a componentelor sale atât din perspectiva eficienţei pedagogige a fiecăreia dintre ele cât şi din aceea a relaţiilor dintre ele;

 

3. Caracterul interdisciplinar al pedagogiei ca ştiinţă

Dacă gândirea pre-modernă şi modernă au fost caracterizate de obsesia fiecărui domeniu al cogniţiei de a-şi delimita, cât mai clar şi distinct, obiectul propriu de cercetare şi de a se delimita cât mai mult cu putinţă de alte domenii, în prezent, datorită creşterii în complexitate a oricărui act de cunoaştere, disputele privind identitatea de sine a diferitelor ştiinţe particulare şi limitele câmpurilor investigative sunt înlocuite de preocuparea firească pentru interdisciplinaritate.

Complexitatea fenomenului educaţional şi diversitatea sarcinilor şi provocărilor cărora pedagogia contemporană trebuie să le facă faţă (problema soluţionării corecte a raportului cultură generală-cultură de specialitate la nivelul conţinutului învăţământului, problema asigurării unei mai mari apropieri a şcolii de viaţa reală etc.) au determinat necesitatea consolidării caracterului interdisciplinar al pedagogiei.

Prezentăm în continuare principalele raporturi de interdisciplinaritate ale pedagogiei cu alte ştiinţe:

  • relaţia pedagogie-biologie (are drept suport necesitatea studierii atât a naturii organice a dezvoltării psihice şi a bazelor neurofiziologice ale vieţii psihice cât şi a influenţelor educaţiei asupra dezvoltării morfofiziologice, intelectuale şi atitudinale a subiectului uman);
  • relaţia pedagogie-psihologie (determinată atât de necesitatea cunoaşterii în detaliu a personalităţii umane şi componentelor sale, a determinării psihologice a situaţiilor educaţionale şi a mecanismelor ce ghidează învăţarea cât şi de posibilităţile educaţiei de a facilita evoluţia unor procese şi însuşiri psihice);

  • relaţia pedagogie-sociologie (impusă de faptul că în ultimă instanţă acţiunea educativă este una eminamente socială şi axată în special pe problematica măsurii şi modului în care factorii de mediu contribuie la realizarea unei acţiuni educaţionale eficiente );

  • relaţia pedagogie-logică (utilă cu deosebire în structurarea adecvată a limbajului şi terminologiei pedagogice şi în realizarea unei transpuneri adecvate şi eficiente a teoriei pedagogice la nivelul concret al realităţii educaţionale la care aceasta face referire);

  • relaţia pedagogie-filosofie (conferă acţiunii educaţionale o dimensiune sistemică, integratoare, cu privire la realitate, contribuie la o mai bună definire şi încadrare a finalităţilor educaţiei în contextul socio-cultural al existenţei umane şi oferă un suport conceptual adecvat corelării diferitelor orientări şi curente pedagogice);

Sintetizând putem spune că pedagogia este o ştiinţă cu caracter interdisciplinar având ca obiect studierea modalităţilor de producere intenţionată a unor modificări în plan cognitiv, afectiv-motivaţional şi comportamental la nivelul elevilor în direcţia formării unei personalităţi armonios şi echilibrat dezvoltate. Caracterul interdisciplinar al pedagogiei şi constituirea acesteia într-un sistem de ştiinţe ale educaţiei sunt elemente în măsură să conducă la corelarea teoriei pedagogice cu comandamentele sociale ale comunităţii dar şi cu posibilităţile şi aspiraţiile celor care se educă, la asigurarea unei congruenţe logice între premisele biologice, sociale, psihologice, etice şi filosofice ale educaţiei şi la creşterea capacităţii de restructurare a pedagogiei în acord cu evoluţia ştiinţei şi a societăţii în general.

 

4. Sistemul ştiinţelor educaţiei

Complexitatea fenomenului educaţional a determinat diversificarea pedagogiei ca ştiinţă, ajungându-se la un corpus sau sistem de ştiinţe ale educaţiei. Această diversificare a fost determinată de:

a) deosebirile tot mai mari dintre diferitele instituţii de instrucţie şi educaţie:

  • pedagogie antepreşcolară

  • pedagogie şcolară

  • pedagogie universitară

  • pedagogie specială (pentru copiii cu deficienţe)

b) necesitatea studierii mai aprofundate a unor laturi sau forme ale educaţiei:

  • teoria educaţiei intelectuale

  • pedagogia familiei

  • pedagogia socială

  • educaţia adulţilor

  • c) necesitatea racordării pedagogiei la aspectele studiate:

    • pedagogia prospectivă (anticipează cunoştinţele şi competenţele pe care societatea le va reclama de la absolvenţi în viitor)

    • pedagogia comparată (analizează comparativ sistemele educaţionale din diverse ţări)

    • pedagogia experimentală (studiază experimental posibilităţile de optimizare a procesului de învăţământ)

    •  

Sistemul psihic uman

Posted: ianuarie 10, 2007 in psihologie

1.Conceptul de sistem psihic uman

2.Principalele aspecte ale activitãtii psihice

a)Aspectul genetic

b)Aspectul ontologic

c)Aspectul instrumental-pragmatic

3.Nivelurile activitãtii psihice

a)Nivelul constient

b)Nivelul subconstient

c) Nivelul inconstient

 

1. Conceptul de sistem psihic uman

Abordarea sistemicã a psihicului uman a fost pregãtitã de teoria sistemului functional din fiziologie (P.K.Anohin,1970), structuralismul psihologic (gestaltism: R.Mucchielli, J.Piaget), ciberneticã (N.Wiener, 1948) si îndeosebi de teoria generalã a sistemelor (L.von Bertalanffy).

În viata stiintificã româneascã, medicul român Stefan Odobleja în lucrarea Psihologia consonantistã, apãrutã în Franta în 1938-1939 (2 volume) si psihologul Mihai Ralea în studiul Schita unui sistem de psihologie (1964) anticipã conceptele de sistem psihic, interactiunea proceselor si însusirilor, conexiune inversã.

În raport cu macrosistemele fizic, biologic, socio-cultural ale realitãtii, sistemul psihic uman este un subsistem, iar ca obiect de investigare psihologicã este un sistem alcãtuit din subsisteme rezultate din interactiunea elementelor, acestea din urmã fiind: procese, functii, stãri, însusiri psihice. De exemplu senzatia, perceptia, reprezentarea, gândirea, memoria, imaginatia intercorelate formeazã subsistemul cognitiv iar acesta corelat cu subsistemele afectiv, volitiv formeazã sistemul de personalitate.

Elementul este semnificativ în douã ipostaze: fie în relatie cu alte elemente, fie îl considerãm sistem, rezultat din alte interactiuni, de alt nivel.

Psihicul reprezintã un ansamblu de elemente altfel spus, procese, stãri, produse corelate în baza principiilor de organizare si integrare specifice, efectul interactiunii fiind unitatea emergentã a sistemului, efect ireductibil la suma însusirilor elementelor care îl compun.

Evolutia sistemului psihic uman trebuie sã aibã în vedere principalele coordonate functionale:

este un sistem deschis privind schimburile energetice si informationale cu mediul, sau din punct de vedere cibernetic este deschis comunicational;

Evolutia se face în baza unei cauzalitãti de tip circular, adicã de la cauzã la efect si de la efect la cauzã. Pe aceastã bazã se elaboreazã constante cãrora le datorãm programele pentru receptarea, decodificarea, elaborarea comportamentelor.

este un sistem închis privind reglarea si echilibrul sistemului.

Pe mãsura constituirii sale are tendinta de închidere, dobândind mai multã libertate, mai multã autonomie fatã de mediu datoritã posibilitãtilor constructive si transformatoare exercitate fatã de influentele externe (ex. întelegerea, creativitatea în gândire, etc.)

Modificãrile evolutive reclamã un control continuu pentru a nu deveni fenomene entropice, dezorganizând echilibru si totodatã pentru a sprijini trecerea de la o organizare la alta nouã.

Caracterul sistemului hipercomplex, autoreglabil rezultã din relatiile comunicationale, fie între componentele interne ale acestuia, fie dintre sistem si mediul extern.

Sistemul psihic uman reprezintã un ansamblu hipercomplex, relativ stabil, autoreglabil, de stãri si procese psihice, care funcþioneazã pe baza principiilor semnalizãrii, reflectãrii si simbolizãrii, coechilibrate cu ajutorul unor operatori specifici de comparare, clasificare, opunere, seriere spatio-temporarã, generalizare.

 

Principalele aspecte ale activitãtii psihice

Aspectul genetic

Din perspectivã ciberneticã, geneza psihicului uman reclamã o dublã comunicatie:

marea comunicatie a individului cu lumea externã, al cãrei rezultat este modelul informational al realitãtii externe în diferitele sale forme de organizare si concretizare;

mica comunicatie a individului cu sine însusi al cãrei rezultat este modelul informational al propriului eu.

În baza comunicatiei, de la miscãrile reflexe de explorare si pânã la comportamentele superioare, de autorealizare, dezvoltarea se face dupã o traiectorie de fazã a sistemului în ansamblul sãu; activitãtile psihice evolueazã de la o stare sincreticã în care perceptia, gândirea, motivatia, atentia, etc. sunt doar o unitate globalã, la diferentieri, delimitãri pentru fiecare dintre ele.

Psihologia contemporanã orientatã spre abordarea sistemicã, promovând punctul de vedere interactionist aratã cã odatã cu evolutia de diferentiere are loc o continuã stabilire a legãturilor corelative ale celor douã tipuri de modele informationale. Se ajunge la integrare constientã, forma superioarã de realizare a interactiunilor, proprie psihicului uman.

Principiul interactionist, relational în privinta determinismului si dezvoltãrii vietii psihice sustine rolul multidiconditionãrii în care se coreleazã influentele externe cu structura internã a subiectului; conditiile interne si externe aflându-se într-un raport dinamic.

Conditiile interne sunt reprezentate de:

structura morfo-functionalã a sistemului nervos (neuroni, retele neuronale, segmente sau organe de la mãduva spinãrii, trunchi, bulb, protuberanta care leagã bulbul de mezencefal, mezencefal, cele 11 perechi de nervi cranieni, senzitivi, motori si micsti, cerebelul, diencefalul constituit din talamus si hipotalamus, ganglionii sau nucleii bazali care leagã talamusul de emisferele cerebrale si emisferele cerebrale;

viata psihicã elementarã dobânditã în embriogenezã prin preluarea de cãtre fãt, de la mamã a unor informatii din mediul extern, care-i vor influenta evolutia;

structuri preoperationale reprezentate de scheme de actiune, care s-au fixat în forma unor algoritmi la indivizi ai cãror predecesori de-a lungul mai multor generatii au practicat acelasi tip de activitate;

predispozitiile-dominante în raport cu viata psihicã a fãtului si cu algoritmii preoperationali. Acestea sunt reprezentate de tipul de sistem nervos, din punct de vedere al fortei, echilibrului si mobilitãtii, al proceselor nervoase fundamentale-excitatia si inhibitia. De asemenea, ele sunt date de structura morfofunctionalã a analizatorilor (vizual, auditiv, olfactiv etc) care influenteazã gradul de receptare a stimulilor si forta de reactie.

Predispozitiile sunt premise de ordin formal cu caracter plastic, polivalent, în conditionarea aptitudinilor, talentelor, a performantelor în activitate. Aceeasi predispozitie în functie de solicitãri, învãtãri, exersãri poate fi valorificatã în aptitudini diferite.

Conditiile externe sunt reprezentate de ansamblul stimulilorrealitãtii obiective capabili sã actioneze asupra organelor de simt si sã declanseze o reactie.

Procesele senzoriale, perceptive, inteligenta senzorio-motorie (0-2ani), aflate sub influenta culturii materiale, apreciazã Paul Popescu Neveanu sunt numai conditionate social, pânã la un anumit nivel putându-se dezvolta în conditii naturale.

Procesele secundare (gândirea verbalã, sentimentele, valorile, efortul voluntar sunt determinate prin socializare, în afara cãreia nu apar oricât de puternice sunt conditiile interne.

Principalele modalitãti ale conditionãrii si determinãrii socioculturale sunt:

-relatiile interumane si de grup;

-modelele de actiune practicã si conditiile care sprijinã dezvoltarea comportamentului instrumental;

-relatiile de comunicare, însusirea limbii;

-tezaurul cunostintelor acumulate de omenire si structurarea operatiilor intelectuale;

-existentele sociale, preluarea valorilor si acomodarea subiectului la realizarea lor, asumarea si exersarea de roluri profesionale, cetãtenesti.

Influenta conditiilor externe (existentã materialã, activitate de comunicare, existentã spiritualã cu caracter social) la nivelul diverselor procese, functii psihice si a diverselor etape de vârstã nu este aceeasi. Astfel, pentru perceptie hotãrâtoare este ambianta geograficã si de culturã materialã, tipul de activitate concretã, cu obiectele desfãsuratã de subiect. Pentru structurarea activitãtii motivatiei un rol mai important îl au relatiile sociale, interpersonale, conditiile ce participã la satisfacerea trebuintelor, nivelul aspiratiilor.

Evolutia intelectului (gândire, inteligentã, memorie, etc.) este tributarã constructiilor lingvistice, învãtãrii, nivelului solicitãrilor vietii profesionale, sociale, de ordin cultural.

În relatia dintre conditiile interne si cele externe existã un mecanism al interiorizãrii si un mecanism al exteriorizãrii.

Mecanismele interiorizãrii ne ajutã sã întelegem cã ceea ce a reprezentat initial o cerintã a lumii externe fatã de subiect, prin asimilare devine o cerintã proprie, internã. (exemplu: dacã unui subiect I se repetã frecvent un imperativ trebuie sã te speli pe mâini înainte de a mânca, trebuie sã fi ordonat), acestea sunt constientizate, devin stimuli interiori încât pot actiona din proprie initiativã. Gradul de independentã fatã de situatiile prezente rãmâne totusi variabil.

Mecanismul exteriorizãrii reprezintã obiectivarea, concretizarea în forme de comportament adecvate a proceselor, calitãtilor psihice.

Abordarea sistemicã a psihicului uman ne deschide perspectiva întelegerii nuantate a raporturilor dintre psihismul subiectiv si comportamentul exteriorizat care sunt nu numai în interactiune ci si reciproc convertibile.

Actele comportamentale sunt imitate, preluate, asimilate pe baza învãtãrii prelucrate în acte subiective iar acestea din urmã se exteriorizeazã în comportamente, respectându-si fiecare (mentalul si comportamentul) propriile legi de organizare si manifestare.

 

Aspectul ontologic

gr.ontos=fiintã, ontologia este o parte a filosofiei care studiazã existenta ca existentã

Forma sau modul de existentã al activitãtii psihice este subiectiv, activ, trãit în plan mental, deci intern.

 

Activitatea psihicã îmbracã douã forme de existentã:

a imaginilor concret senzoriale ca produse primare;

a constructelor general-abstractizate sub formã de simboluri, formule, legi.

Imaginea este forma primarã de interiorizare si pãstrare a informatiilor cu valoare de mesaj, obtinute prin relatia directã, nemijlocitã a subiectului cu obiectele si fenomenele externe.

Constructele simbolic abstracte reprezintã coduri rezultate din prelucrãri secundare (superioare) ale informatiei în baza relatiilor indirecte, nemijlocite.

Din punct de vedere al continutului si imaginea primarã si constructele simbolice-abstracte au o notã comunã, datã de faptul cã sunt purtãtoare de informatii.

Ce este informatia psihicã? Specificul ei.

Informatia psihicã:

nu poate exista în afara fenomenelor substantiale si energetice ale sistemului nervos (emisferele cerebrale având rol hotãrâtor), dar nici nu se reduce numai la acestea;

existã si se manifestã numai în procesul comunicãrii interindividuale, în afara acestuia existã numai potential (ne proiectãm în ceilalti, valoarea proprie este apreciatã, confirmatã sau nu în si prin celãlalt);

nu se percepe direct, nemijlocit prin efectele pe care le genereazã asupra comportamentului propriu si interindividual;

între latura semanticã a informatiei si latura de comandã (care formuleazã ordinele, alcãtuieste programul prin implicarea conexiunii inverse), trebuie sã existe un echilibru, pentru cã stã la baza organizãrii si reglãrii comportamentului în raport cu lumea si cu propria fiintã;

are un rol instrumental, pragmatic, ajutându-ne sã luãm în stãpânire realul. ªi din acest punct de vedere ontologic, trebuie realizat un echilibru între latura semanticã, cu ajutorul cãreia pãtrundem în real si latura pragmaticã, prin care ne distantãm, transformãm, participãm la marcarea sensului vital al existentei activitãtii psihice individuale.

În privinta prelucrãrii informatiei, cele douã forme existentiale ale activitãtii psihice au de asemenea în comun faptul cã se realizeazã prin operatii, numai cã la nivelul imagisticului sunt senzoriale, externe iar în cealaltã sunt mentale, logico-semantice, bazate pe integratorii verbali.

Din punct de vedere ontogenetic, în constituirea sistemului psihic uman se delimiteazã douã momente:

de la 0-1,6/2 ani -perioada preverbalã, dominatã de complexe imagistice, operatii de adecvare a vietii psihice la obiectele care o genereazã, specific principiului reflectãrii sau semnalizãrii;

dupã 1,6/2 ani- odatã cu elaborarea si definitivarea caracterului semantic al limbajului debuteazã înscrierea treptatã a dimensiunii imagistice în simbolizarea abstractã; creste rolul subiectivitãtii active, transformatoare, se impune mai ales principiul constructivismului în raport cu precedentul.

Ontologic, sistemul psihic uman este o constructie rezultatã din integrarea imagisticului cu simbolicul, într-o organizare coerentã, finalistã.

 

c) Aspectul instrumental pragmatic

Viata psihicã evolueazã si prin activarea unor acte, operatii care servesc drept mijloace pentru dezvoltarea unei actiuni si obtinerea unor efecte. Folosirea instrumentelor psihologice amplificã si extinde enorm posibilitãtile comportamentului. Cuvântul, de exemplu are valoare de instrument psihic.

Pentru Vâgotski, cuvintele sunt instrumente spirituale ce se încarcã în procesul actiunilor comunicative cu continut determinat.

Functiile psihice superioare se construiesc pe baza si în procesul activitãtii instrumentale. În subiect nu pot fi despãrtite functiile cognitivã si pragmaticã, homosapiens si homofaber, existã unul prin celãlalt si progreseazã în acelasi mod.

Aspectul instrumental pragmatic este relevant pentru capacitãtile adaptativã si transformativ-creatoare ale SPU; acestea nu sunt posterioare cunoasterii, ci intervin ca factor de initiere si dezvoltare a demersurilor cognitive.

Mai mult chiar, toatã instrumentatia cunoasterii se subordoneazã eficientei cãtre care converg atât reflectarea cât si creatia, constructivismul psihologic înscriindu-se într-o organizare dinamicã în care întrebãrile ce? si de ce? coexistã.

 

Nivelurile activitãtii psihice

Sistemul psihic uman este un ansamblu de functii si procese psihice senzoriale, cognitive si reglatorii ce se aflã în interactiune, activeazã simultan si sunt dispuse la 3 niveluri: constient, subconstient si inconstient.

a) Nivelul constient

Nivelul constient apare ca suport fiziologic, activitatea scoartei cerebrale, a neocortexului, formatiunea cea mai nouã si fragilã a sistemului nervos. Se realizeazã în starea de veghe pentru cã activismul cerebral are nevoie de o perioadã destul de mare pentru a se reface energetic.

Nivelul constient reprezintã forma supremã de organizare psihicã prin care se realizeazã integrarea subiectiv-activã a tuturor fenomenelor psihice si care face posibilã raportarea continuã a individului la medie.

La acest nivel se realizeazã o reflectare cu stiintã, adicã o reflectare în care individul dispune de informatii pe care le poate utiliza, sau îsi dã seama în încercãrile de a întelege, a descifra, interpreta. Este evidentiatã astfel functia informational-cognitivã a constiintei, prin vehicularea imaginilor, ideilor, impresiilor.

Nivelul constient îndeplineste functii finaliste si anticipativ-proiective prin stabilirea si îndeplinirea scopurilor.

De asemenea, caracterul planificat al activitãtii constiente evidentiazã functia reglatoare iar cel creator se exprimã în functia creativã, urmãrind modificarea, schimbarea realitãtii reflectate si adaptarea la necesitãtile proprii si sociale.

Nu se poate pune semnul egal între sistemul psihic uman si constiinta, desi la aceasta participã toate functiile si procesele psihice. Ea este o sintezã creatoare, o integrare de fenomene psihice, care prin ele însele nu sunt constiente si unele nici nu devin fapte de constiintã, dar toate formeazã un câmp în cadrul cãruia prin corelãri între fenomene si semnificatie apar efecte specifice constientizãrii.

Particularizãrile organizãrii constiente, functiile ei subliniazã nu numai complexitatea, ci caracterul specific uman al nivelului în discutie. În realizarea acestui fenomen, constiinta, intervin toate procesele psihice: reflectarea cu stiintã aratã importanta proceselor cognitive: gândirea fiind factorul principal, scopurile exprimã dorintele, necesitãtile, aspiratiile, angajeazã planul afectiv-motivational.

Psihologul român Vasile Pavelcu (1901-1990) a relevat existenta unei constiinte afective. Caracterul anticipat-creativ surprinde implicarea imaginatiei, îndeosebi a celei de tip creativ iar caracterul planificat exprimã rolul gîndirii, al vointei.

b)Nivelul subconstient

Se situeazã sub nivelul constient; este sediul actiunilor automatizate si al unor stocuri de cunostinte acumulate dar care au scãpat controlului constient. La acest nivel participã: memoria potentialã, ansamblul deprinderilor si operatiilor de care dispune subiectul, montajele perceptive sau intelectuale stereotipizate, care cândva au fost constiente, dar care în prezent se desfãsoarã în afara controlului constient.

El este o rezervã si o bazã pentru activitatea constientã. Subconstientul are un anumit grad de transparentã, motiv pentru care poate fi considerat o constiintã implicitã. P.Popescu- Neveanu sustine cã subconstientul prezintã douã trãsãturi principale: proximitatea fatã de constiintã si compatibilitatea cu ea.

M.Zlate sustine cã subconstientul nu este doar un rezervor, un pãstrãtor al faptelor de constiintã, ci are propriile lui mecanisme cu ajutorul cãrora prelucreazã, restructureazã. Trecerea timpului, emotiile, distragerea de la activitatea respectivã, aceastã veritabilã anestezie psihicã, dupã Walon fac ca amintirile, obisnuintele reactivate sã nu mai fie identice cu cele care cândva au intrat în subconstient. Totodatã, subconstientul este sediul expresiilor emotionale de tip neurovegetativ: paloarea, înrosirea fetei, tremuratul vocii, etc.

c) Nivelul inconstient Se aflã la polul opus nivelului constient, în zonele de profunzime ale SPU. În timp ce constiinta se orienteazã predominant asupra realitãtii obiective, inconstientul se concentreazã asupra propriei fiinte, pe care o exprimã direct în ceea ce are ca porniri instinctuale, pulsiuni, trebuinte, stãri afective, gânduri ascunse, fantasme profunde, abisale sau refulate.

Psihologia contemporanã defineste inconstientul ca fiind o formatiune psihicã ce cuprinde tendintele ascunse, conflictele emotionale generate de resorturile intime ale personalitãtii. Suportul acesteia este activitatea nervoasã, la nivelul subcortical, în special al mãduvei spinãrii. Nu este lipsit de organizare, numai cã aceasta diferã de tip constient, este una foarte personalã, ce încearcã sã impunã propria subiectivitate.

Activitatea inconstientã se realizeazã prin:

activitãti automatizate, algoritmice, prezentate de toti indivizii umani;

activitãti haotice, impulsive care scapã controlului.

Desi se manifestã spontan, impulsiv, inconstientul are structuri bine delimitate. Psihologul francez H.Ey considerã cã acestea sunt:

sistemul neuro-vegetativ sau autonom cu functiile sale respiratie, circulatie, digestie;

automatismele psihologice sau inconstientul subliminal exprimat de organizarea normalã a câmpului constiintei;

baza inconstientã a persoanei care contine stadii arhaice.

Inconstientul îndeplineste urmãtoarele roluri:

rol de energizare si dinamizare a întregii vieti psihice a individului;

rol de facilitare a procesului creator, sprijinindu-l prin procedeele de combinare si recombinare de tip spontan (cerebratia latentã din procesele creative în care inconstientul preia si împlineste cãutãri constiente);

rol de asigurare a unitãtii Eului, prin aceea cã este principalul depozitar al unor categorii de informatii si al tensiunilor motivationale care, prin organizare specificã participã la evolutia constiintei sau cum ar fi spus Mihai Ralea, inconstientul dã constiintei seva de viatã de care are nevoie, acordându-I momente de repaus si reorganizare.

Între cele trei niveluri sunt interactiuni permanente dar nu treceri reciproce, ci relatii dinamice de implicatie în însãsi structura fiintei noastre constiente. Inconstientul nici nu poate exista fãrã structura constiintei cu care este cosubstantial. Henry Ey în acest sens sustine cã raporturile constient-inconstient sunt raporturi organice de subordonare sau de integrare, ordine care fundamenteazã miscarea de ascensiune a devenirii constiente.

Interactiunile si acomodãrile între nivelurile functional-dinamice ale activitãtii psihice nu trebuie sã eludeze cã legile de organizare ale constientului si inconstientului sunt radical deosebite, ceea ce se exprimã în bipolaritatea sistemului psihic uman, unul din poli dominat de rationalul obiectiv, celãlalt de psihismul bazal, profund subiectiv.

 

BIBLIOGRAFIE

Ey H., Constiinta, Editura stiintificã si Enciclopedicã, Bucuresti,1983;

Golu M., Dicu A., Introducere în psihologie, Editura stiintificã, Bucuresti, 1972;

Popescu-Neveanu,P.,Curs de psihologie,Universitatea Bucuresti,1976;

Zlate M., Introducere în psihologie, Editura Sansa, Bucuresti, 1997;

 

Despre Imaginaţie

Posted: ianuarie 9, 2007 in filosofie, filozofie, logica, psihologie

de Madeea Sâsâna 

Ce este imaginaţia (ha-dimion)? În primă instanţă, ea se înfăţişează ca o facultate, ca o putere (coah) care imaginează (coah ha-medame)[2]. Surprinzător poate este faptul că Maimonide o descrie ca fiind o “facultate corporală” (coah gufi sau coah gufani)[3], care ţine astfel de trup (guf), împrumutând oarecum atributele (şi consistenţa) materiei (homer). Funcţia şi rolul imaginaţiei ca intermediar (între materia brută a simţurilor şi intelect) vor fi analizate mai târziu. Ceea ce ne preocupă acum este legătura acestei facultăţi cu materia, legătură care l-a determinat pe Maimonide să o numească “corporală”.  Tot articolul

sau

Despre imaginaţie

de Axinciuc Madeea

Materia, ca intermediar, naşte imaginea. Orice comunicare, orice cunoaştere în plan uman presupune o „materializare”, o trecere prin materia propriului corp până la concretizarea imaginii. De aici, cele două funcţii ale imaginaţiei: una obişnuită, de rând, într-o dimensiune orizontală, am spune, şi alta, mai nobilă, ţinând oarecum de planul vertical.

În primul caz, al dimensiunii orizontale, putem distinge două nivele: nivelul prim, al percepţiei, când se înregistrază şi apoi se păstrează în memorie impresiile lucrurilor sensibile (şi atunci când acestea nu mai cad sub simţuri) şi nivelul secund, al combinării în memorie a imaginilor astfel obţinute, creându-se noi imagini.

Lucrurile o dată percepute pot fi asociate altor „lucruri” care au doar o existenţă imaginară şi care, prin urmare, sunt imposibil de perceput, dar posibil de imaginat: „Astfel, omul îşi reprezintă în imaginaţie o navă din fier plutind în aer sau un om care cu capul atinge cerul şi cu picioarele pământul, sau chiar un animal înzestrat cu mii de ochi, sau multe alte lucruri imposibile pe care le făureşte această facultate şi cărora le împrumută o existenţă imaginară” (Tratatul celor opt capitole, cap. I). Cu acest sens este utilizat astăzi, cu precădere, termenul de imaginaţie. Omul care imaginează astfel are libertatea de a face cele mai neobişnuite combinaţii, întrucât el nu vizează realul, existenţa reală familiară lui, ci, dimpotrivă, o desprindere de aceasta într-un pur imaginar. Imaginea se doreşte a fi aici un discurs neîngrădit al nefiinţei, fără pretenţii de existenţă pentru ceea ce plăsmuieşte.

Altfel stau lucrurile în cazul celeilalte funcţii a facultăţii imaginative. Aceasta, mai nobilă, se manifestă atunci când toate simţurile se odihnesc, condiţie sine qua non pentru survenirea inspiraţiei. Legătura cu planul vertical este evidentă. Pentru a fi comunicat omului, mesajul divin este coborât în imagine prin intermediul materiei care este trupul. Perfecţiunea facultăţilor corporale, prin urmare şi a facultăţii imaginative, depinde de complexitatea şi buna proporţie a materiei, precum şi de puritatea ei.

Astfel mesajul se lasă doar întrevăzut, ca printr-un văl . Nu există comunicare fără materie, dar această materie deopotrivă ascunde, obnubilează mesajul. Prin această funcţie invizibilul se face vizibil . Imaginaţia este cea care mijloceşte între cele două regimuri: „Este fără îndoială clar şi manifest că profeţi i, cel mai adesea, profetizează prin parabole; căci ceea ce serveşte de instrument pentru aceasta, vreau să spun facultatea imaginativă, produce acest efect” (II, 47).

Toţi profeţi i, cu excepţia lui Moise, primesc mesajul printr-un înger, iar „ceea ce serveşte aici de intermediar este facultatea imaginativă” (II, 45). Numai Moise a vorbit direct cu Dumnezeu, „gură către gură” (Numerii 12, 8), „fără a se servi de facultatea imaginativă” (II, 45) . Acest mister Maimonide îl va accepta ca atare.

Ce anume desparte imaginaţia ca facultate a corpului, legată de materie, de inteligenţă (facultatea intelectivă) ca facultate a sufletului, ancorată în invizibil ? „Există prin urmare ceva care ar putea servi drept criteriu între facultatea imaginativă şi inteligenţă? şi acest lucru este în afara uneia sau alteia, sau prin inteligenţa însăşi distingem între inteligenţă şi ceea ce ţine de imaginaţie ?” (III, 15). Conlucrează ele până la identificare? Maimonide ne spune că nu. Imaginaţia nu se poate desprinde în nici un fel de materie. Inteligibilul este deformat în imagine. Imaginarul nu există în sine, el este doar un intermediar, o punte spre inteligibil. Acesta şi numai acesta este cu adevărat. Cel ce ia imaginarul drept realitate ultimă cade în idolatrie, în minciună.

Funcţia nobilă, proprie, a imaginaţiei este aceea de a mijloci prin imagine cunoaşterea de neimaginatului. Nici o imagine însă nu este de-neimaginatul şi această distincţie este foarte importantă. Imaginea doar timite la invizibil sugerând existenţa lui. Prin urmare, atributele, câte sunt, ţin de regimul imaginarului, mai exact, sunt pură imaginaţie . Iar imaginaţia poartă pecetea omului, este oglinda lui, este măsura lui faţă cu inteligibilul. Inevitabil, orice imagine este antropomorfă; ea doar indică alteritatea absolută.

Dacă în cazul primei funcţii imaginaţia ne apare ca discurs al nefiinţei, aici ea devine discurs al fiinţei, cu precizarea că discursul nu este fiinţa însăşi. Suntem condamnaţi la imagine, iar imaginea este bună, dar ca intermediar . Altfel, luată drept realitate, ea se preschimbă în minciună, în vălul care nu dezvăluie niciodată nimic. Aceasta este pentru Maimonide imaginaţia rea, a oamenilor de rând, neştiutori şi ignoranţi: „Există cei care cred că Dumnezeu ordonă vorbind precum noi vorbim, vreau să spun, prin litere şi sunete, şi că astfel lucrul se face. Aceasta înseamnă să urmezi imaginaţia, care este, în realitate, yetser ha-ra, יצר הרע (fantezia rea) ” (II, 12).

Profetul trebuie să-şi desăvârşească în acelaşi timp facultatea raţională, prin studiu, şi facultatea imaginativă, printr-o viaţă chibzuită, înţeleaptă, nesupusă plăcerilor trupului.

Ca medic, Maimonide avea drept deviză armonia sufletului cu trupul. Profetul, om desăvârşit, trebuie să-şi armonizeze toate facultăţile proprii actualizându-le în egală măsură, făcându-le să funcţioneze, pe cât posibil, la capacitatea maximă. Numai când toate facultăţile conlucrează, putem vorbi despre profeţie . În cazul în care emanaţia Intelectului activ se răspândeşte doar asupra facultăţii raţionale, fără a o influenţa pe cea imaginativă (fie pentru că emanaţia însăşi nu este suficient de puternică, fie pentru că facultatea imaginativă este defectuoasă în alcătuirea ei şi astfel, incapabilă să primească emanaţia), avem de-a face cu înţelepţi, savanţi, cu intelectuali dedaţi speculaţiei. Dacă, dimpotrivă, fluxul se transmite doar la nivelul facultăţii imaginative, raţiunea rămânând în urmă, avem de-a face cu oameni de stat, legiuitori, auguri, taumaturgi, ghicitori, în general, toţi cei interesaţi de artele oculte.

Chiar şi în interiorul aceleiaşi clase pot fi făcute diferenţieri graduale: în cazul savanţilor vor exista indivizi incapabili să se dedice în întregime studiului, să creeze opere originale sau să aibă puterea de a-i învăţa pe alţii; în cazul profeţilor, vom întâlni, pe de-o parte, indivizi care au atâta inspiraţie cât să se perfecţioneze pe sine, iar, pe de altă parte, indivizi care, inspiraţi fiind, au puterea de a-i influenţa şi pe alţii, ajutându-i în drumul spre perfecţiune. Deschiderea spre celălalt este întotdeauna superioară rămânerii la sine.

Acest articol este din Drumul in jos

Avand in vedere commentariile de pe Zodia Busuiocului  m-am gandit sa expun cate ceva despre creativitate
 1. Notiunea de creativitate
  Societatea noastra este vital interesata in dezvoltarea si afirmarea in proportii de masa a personalitatilor creatoare. Exista in epoca noastra un interes general si crescand referitor la actul creatiei, la procesele care îi stau la baza, la modul in care poate fi depistata si cultivata creativitatea.  Desi nu exista pana in prezent o unanimitate de pareri in privinta definirii creativitatii, consideram ca aceasta poate fi circumscrisa referindu-ne atat la produsul procesului, cat si la procesul insusi.
  Irwing Taylor (1959), cercetator in domeniul psihologiei sociale a analizat peste 100 de definitii ale creativitatii si a pus in evidenta 5 NIVELE de creativitate. El a sugerat ca creativitatea variaza in adancime si amploare mai degraba decat ca tip. Astfel, ar fi eronat sa facem deosebiri (desigur d.p.d.v. psihologic) intre creatia stiintifica si cea artistica, deoarece creativitatea implica o abordare a problemei sub aspect mult fundamental decat cel accidental, al formatiei profesionale.
 Primul nivel il constituie CREATIA EXPRESIVA ce poate fi exemplificata de desenele spontane ale copiilor. Este vorba de forma fundamentala a creativitatii si necesara pentru aparitia mai tarziu a unor nivele superioare. Ea implica o expresie independenta, in care indemanarea, originalitatea si calitatea produsului nu sunt importante. La nivelul urmator al CREATIEI PRODUCTIVE exista o tendinta de a restrange si a controla jocul liber si de a imbunatatii tehnica; produsele obtinute pot sa nu fie cu totul diferite de acelea ale celorlalti oameni. La nivelul CREATIEI INVENTIVE – inventia si descoperirea sunt caracteristicile cele mai importante care implica flexibilitatea in perceperea unor relatii noi si neobisnuite intre partile care inainte erau separate . CREATIA INOVATOARE este cel de-al patrulea nivel care se intalneste la putini subiecti. Ea inseamna o modificare semnificativa a fundamentelor sau principiilor care stau la baza unui intreg domeniu de arta sau stiinta.
 Forma cea mai inalta a puterii creatoare este CREATIVITATEA EMERGENTIVA in care un principiu total nou sau o ipoteza noua apare (emerge) la nivelul cel mai profund si mai abstract.
 In afara problemelor de nivel, mai poate fi abordata si problema ariilor de comportament uman carora li se poate aplica o definitie – creativitate. De ex., cat de intemeiat este a vorbi despre creatie la nivelul relatiilor umane?  O gospodina, o mama, o sotie, care ofera o viata sigura si fericita familiei sale, poate fi creatoare?, desi nu e cu putinta sa evaluam un produs care nu e tangibil.
 Pentru intregirea sferei notiunii creativitatii, alti cercetatori exploreaza aspecte ale procesului de creatie si ale produsului sau. Astfel, Graham Wallas, extinzand analiza lui Helmoholtz – despre ceea ce pare sa aiba loc in general in timpul procesului de creatie – a sugerat existenta a 4 etape: prepararea, incubatia, iluminarea si verificarea.
 Prepararea implica constiinta ca exista o problema si, desigur, culegerea unor informatii legate de ea; incubatia implica o perioada de asteptare in care problema ramane „nedestelenita” pana in momentul iluminarii, cand apare pe neasteptate o strafulgerare pe baza careia este rezolvata problema, dupa care, urmeaza verificarea, un proces de punere la punct, un gen de revizuire.
 Pentru a nu trece in revista si alte puncte de vedere expuse fie de Tudor Vianu, A.Osborn, Marian Bejat si altii, consideram ca am putea da o definitie de lucru din care reiese ca acceptam:
 CREATIVITATEA, CA ACTIVITATEA CONJUGATA A TUTUROR FUNCTIILOR PSIHICE ALE PERSOANEI (INTELECTUALE, AFECTIVE SI VOLITIVE), CONSTIENTE SI INCONSTIENTE, NATIVE SI DOBANDITE, DE ORDIN BIOLOGIC, PSIHOFIZIOLOGIC SI SOCIAL IMPLICATA IN PRODUCEREA NOULUI SI ORIGINALULUI.

 2. CONCEPTUL DE STRUCTURA CREATIVA

 Prin structura se intelege, de regula, o totalitate de parti in relatie care formeaza un tot unitar, avand o calitate noua fata de calitatile partilor componente si o functionalitate proprie. „In mod cert – considera J.Piaget – o structura este formata din elemente, dar acestea sunt subordonate legilor care caracterizeaza sistemul luat in ansamblul lui; si aceste legi, denumite ‘de compozitie’, nu se reduc la asocieri cumulative, ci confera totului, ca atare, proprietati de ansamblu distincte de cele ale elementelor”.
 Ne propunem sa subliniem care sunt partile (elementele) si in ce relatii se gasesc ele in cadrul structurilor creative. Vom considera parte a structurii creative, functia psihica: memoria, imaginatia, inteligenta, etc.  Deci functia psihica este echivalenta cu partea din structura creativa. Procesul psihic este simultan parte si functie, este deci parte functionala. Fiecare parte are o functie calitativ distincta. De pilda, memoria indeplineste functiile de inregistrare, pastrare si reactualizare a informatiei, functie calitativ diferita de cele ale imaginatiei si inteligentei.
 Desigur, partile nu sunt juxtapuse, ci conjugate, in interdependenta, intr-o varietate de relatii. Mai multe parti functionale in relatie formeaza o structura creativa. Deci, prin structura creativa vom intelege o grupare de parti functionale in relatie, care indeplineste o functie calitativ-distinctiva in producerea noului si originalului.

Structurile care conlucreaza la realizarea creativitatii, participa intr-un fel sau altul la inventii si descoperiri, poarta denumirea de EUREME (de la grecescul heuriskein=a afla – prin extensie – a descoperi).


 Partile functionale pot fi concepute ca un fel de „atomi de creativitate”, iar structurile ca adevarate „molecule de creativitate”.
Toate structurile creative (ca totalitate de parti in relatie) conjugate, vor forma psihicul (persoana) ca sistem creativ integral.
 Tinand seama de cele expuse, putem considera ca la realizarea fenomenului de creativitate conlucreaza urmatoarele eureme:
-eurema de acumulare si comprehensiune a informatiei, realizata de memorie, gandire, limbaj, interese, etc.;
-eurema de asociativ-combinatorie realizata de inteligenta, imaginatie, memorie, inconstient, etc.;
-eurema energetico-stimulatorie in cadrul careia conlucreaza pasiunea, sentimentele, motivatia, interesul, curiozitatea, forta proceselor nervoase exprimate in tipul de activitate nervoasa superioara, efortul intens si de lunga durata, vointa, curajul, trebuintele, ambitia, placerea de a descoperi, etc.;
-eurema critica realizata de gandirea analitica, de functia critica a inteligentei si constiintei, etc.;
-eurema de obiectualizare a imaginilor la care conlucreaza elemente ideativ-perceptive si motorii.

 1.Eurema de acumulare si comprehensiune a informatiei

 In cadrul acestei eureme, un rol important il are memoria in legatura indisociabila cu gandirea, limbajul, interesele, si altele. Este de presupus ca in creativitate accentul cade pe memoria logica, pe logomnema, prin care desemnam mesajul inteles, fixat in cuvant, si memorat. Astfel, gandirea si limbajul preced, intr-un fel, si pregatesc terenul memoriei. Cercetarile de psihologia memoriei dovedesc ca mesajul inteles este conservat o durata mai mare de timp, este reactualizat prompt, si folosit in contexte diferite cu maximum de eficienta. Un astfel de mesaj este necesar si util in activitatea creatoare. De aceea, in creativitate este utilizata in mai mare masura memoria de lunga durata. Datele ei sunt indelung supuse meditatiei, mai ales in sus-numita etapa de incubatie a ideilor, indispensabila activitatii creative. De altfel, intre memorie si gandire relatia este biunivoca si deosebit de activa: mesajele sunt sumar prelucrate, triate, clasificate la nivelul gandirii, dupa care sunt stocate in memorie, sunt readuse la nivelul gandirii, care continua operatia de analiza si sinteza asupra lor: le retriaza, le reclasifica, le pune in noi contexte, le reordoneaza, le completeaza, elimina pe cele superflue, etc., dupa care le transfera iar in memorie pentru o perioada mai lunga sau mai scurta pentru a reveni apoi la ele. Tinand cont de faptul ca in vederea activitatii creative este receptionata o mare cantitate de informatie (de obicei mai multa decat poate fi folosita in creativitatea imediata), se cere ca filtrarea ei sa se faca cu maximum de eficienta. Suprasaturatia informationala poate sa fie la fel de daunatoare in creativitate ca si deficitul informational. Clasificarea mesajelor se cere facuta cu maximum de precizie spre a putea fi gasite si eforate cu usurinta, in vederea utilizarii lor eficiente in activitatea creativa. Cercetarile de psihologia memoriei pun in evidenta faptul ca memorarea se realizeaza in functie de interes, in speta, de intersul creativ. El functioneaza ca un filtru, ce realizeaza o prima selectie si clasificare informationala.
Nu exista cercetari experimentale care sa ne informeze cu certitudine daca se poate face o corelatie directa de proportionalitate intre cantitatea de informatie si creativitate. Dupa opinia lui Alex Osborn, cantitatea produce calitatea. Cu cat avem mai multe date – considera autorul – cu atat sansa este mai mare ca printre ele sa fie si informatia relevanta, de natura sa finalizeze actul sau procesul creativ: „este aproape axiomatica teza dupa care cantitatea produce calitate in ideatie. Logica si matematica  ilustreaza adevarul ca, cu cat producem mai multe idei, cu atat suntem mai aproape de a o elabora si pe cea buna. Tot atat de adevarat este ca cele mai bune idei, rareori devin primele”. Probabil ca aceste cunsideratii ale lui Osborn sunt valabile pentru creatorul obisnuit. In ceea ce priveste geniile creatoare, unii autori considera ca ele sunt refractare la acumularea excesiva de informatie. Charles Nicolle ajunge sa afirme ca „geniul inventiv nu este in stare sa inmagazineze cunostinte si ca spiritul inventiv poate fi omorat de un invatamant deficitar, de eruditie si de opiniile inradacinate”. Se poate spune cu mai mult temei ca geniul inventiv nu memoreaza cunostinte nerelevante. Dar fara o oarecare cantitate de cunostinte, geniul creativ nu poate fi conceput asa cum spune Lucretius in de rerum natura, „din nimic nu se naste ceva, nici chiar prin vointa zeilor”. Geniul prezinta anumite particularitati in creatie: la o cantitate relativ mica de mesaj provenit din afara, el adauga o mare cantitate de creativitate din interiorul sau. Indicele de creativitate este determinat nu numai de cantitatea de informatii intrata in sistemul uman, si nu atat de ea, cat de valoarea productiva (inventiva ce se realizeaza la nivelul verigii centrale prin conlucrarea sistemului de eureme, prin forta, amplitudinea si potentialul lor, prin travaliul mental ridicat.

2.Eurema asociativ-combinatorie

 Este realizata in cea mai mare masura de cuplul imaginatie-inteligenta. Combinarea informatiilor intrate in sistemul uman este de natura sa contribuie, in mare masura la realizarea noului si originalului. In acest sens, A.Osborn arata: „combinarea e adeseori numita esenta imaginatiei creatoare”.
Este de presupus ca in acest joc combinatoriu intervin legi probabilistice, fenomene aleatorii si necesare precum si procedee extrase din experienta sau independente de ea. Combinarea noua si originala se realizeaza tocmai prin abaterea de la schema data prin experienta. La situatii identice combinarea ideativ-comportamentala va fi identica schemei care in repetate randuri a asigurat succesul organismului. Dar se ivesc situatii noi, dinamice, neprevazute, ce se cer solutionate corespunzator. La situatii variabile persoana creativa raspunde cu strategii variabile. In acest caz se manifesta „experimentarile mentale” de elaborari si reelaborari, de combinari si recombinari. Noul si originalul se nasc la antipodul schemei stereotipe, sunt antischema, ele se realizeaza prin combinatii variabile la situatii variabile prin elaborarea de n-solutii la una si aceeasi situatie. Comportamentul necreativ se caracterizeaza prin aplicarea unor scheme non-variabile la situatii variabile prin incapacitatea de a gasi solutia optima.
 Creativitatea consta tocmai in elaborarea de strategii combinatorii noi la situatii noi, si uneori in elaborarea de strategii posibile la situatii probabile.
 Imaginatia are capacitatea de a anticipa realul, de a-l prefigura, de a vedea viitorul cu ochii prezentului. Gratie ei, facem saltul de pe coordonata prezentului pe aceea a viitorului, vedem cu ochii mintii nu realul, ci posibilul, nu actualul, ci perspectiva. Desigur, ca sa combini trebuie sa ai ce combina. Se considera ca, cu cat cantitatea de cunostinte este mai mare, cu atat sansele de a gasi combinatii noi si originale sint mai marei. Capacitatea combinatorie este pusa in dependenta de cantitatea de cunostinte oarecum divergente, care sunt de natura sa faciliteze jocul asociativ combinatoriu, analogiile multiple: „… combinatiile originale apar cu mai mare probabilitate, atunci cand diapazonul cunostintelor noastre cuprinde domenii apropiate sau chiar mai indepartate ale cercetarii”.
Creativitatea care presupune noul si originalul se realizeaza la confluenta informatiilor inedite intrate in sistem, cu cele existente deja. Aceste informatii inedite pot restructura in modalitati diferite vechile combinatii, le pot pune in ipostaze noi, in noi raporturi si relatii, pot evidentia noi fatete si aspecte (pana atunci ascunse), generand pe aceasta cale elemante creative noi si originale. Una din functiile psihice care-si disputa intaietatea cu imaginatia in creativitate este inteligenta. Ea are o pondere mare in creativitate in raport cu alte componente ale acesteia. Se pare ca inteligenta functioneaza aici in stransa legatura cu imaginatia, ele actionand complementar.
Este de presupus ca inteligenta indeplineste o functie relationala in cadrul combinatoricii creative. „Desigur ca inteligenta este un proces de prindere de relatii, insosi cuvantul spune: intelligere sau inteliegere de la legere=a incheia, a asambla, a alege, acelasi cu romanescul ‘a intelege’ inseamna a stabili selectiv anumite legaturi… Inteligenta este procesul prinderii de relatii corespunzatoare intr-o situatie relativ noua, detasand parti din experienta trecuta sau facuta pe loc, integrandu-le intr-un nou asamblaj si actionand in consecinta ori de cate ori este cazul”.
Alfred Binet considera ca inteligenta se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi: perceptie corecta si rapida, directionarea gandirii, functia critica, inventivitatea, la care Mihai Ralea a mai adaugat comprehensiunea si obiectivitatea.
Am putea sublinia ca in cadrul euremei asociativ-combinatorii, imaginatia participa in mare masura la realizarea functiei combinative, iar inteligenta la realizarea functiei asociative (relationale).
In domeniul creativitatii tehnice ingineresti, Edison avea o foarte mare capacitate asociativ-combinatorie: „…intr-o zi, el ceru inginerilor sa-I schiteze trei planuri de masini. Cand planurile fura gata, Edison le cerceta si-si dadu indata seama ca nu pretuia nici unul doi bani.
–Nu puteti sa intocmiti alte planuri?
–Imposibil, raspunsera inginerii.
–Sunteti siguri?
–Absolut siguri.
–Bine, zise Edison, apoi isi vazu de treaba.
Peste doua zile veni in cabinetul inginerilor si depuse pe masa lor 48 de planuri de masini, intemeiate pe aceleasi principii tehnice. Inginerii cu diplome si studii stralucite in strainatate ramase cu gurile cascate, in fata omului care fusese izgonit de la scoala, fara sa ispraveasca macar 4 clase primare”.
Alaturi de imaginatie, inteligenta si, in stransa legatura cu ele, in cadrul euremei asociativ-combinatorii, mai participa si alte procese, ca de pilda intuitia. Din perspectiva combinatoricii creative, intuitia poate fi caracterizata ca fiind realizarea unei combinatii informationale reusite care a dus la o solutie noua si originala. Ea ne apare cu o stare de iluminare brusca, de surprindere a unei relatii creative fundamentale, de clasificare a unei probleme de gasire a unei cai indelung cautate.
Este concludenta in acest sens intuitia creativa a lui H.Coanda in descoperirea efectului care-i poarta numele. Cu ocazia zborului din 16 Dec. 1910, Coanda observa inspaimantat cum „flacarile jeturilor au inceput sa se abata pe deasupra fuselajului de lemn, punand in pericol aparatul”. Este interesant de consemnat ca acest fapt de observatie inregistrat in 1910 a trebuit sa aiba o perioada de incubatie de 20 de ani, pentru a trece din fapt de observatie in fapt stiintific. Iata in ce imprejurari s-a petrecut acest lucru: „… intr-o zi, aflandu-ma in baie, ma jucam amuzat cu picaturile de apa. Am observat ca picatura de apa vine si se prelinge de-a lungul degetului la fel ca jetul flacarilor, atunci, la Issy les Moulineaux, de-a lungul fuselajului avionului meu. Atunci m-am luminat; m-am lamurit de-a binelea, ca acest lucru este in legatura directa cu ceea ce s-a intamplat cu jetul ce venea asupra aparatului cu care zburam in 1910, cel fara elice, si al carui trist sfarsit il cunoasteti. Desluseam acum, in baie, mersul fluidului. …”
De ce oare a fost necesara o perioada de incubatie atat de lunga? Ce mecanisme ale creativitatii au operat atata timp asupra faptului de observatie? In ce mod a conlucrat constientul si inconstientul in descoperirea facuta? De ce tocmai in acel timp si in acel loc s-au produs analogia si intuitia luminatoare? Sunt intrebari la care teoria creativitatii trebuie sa gaseasca un raspuns constient.
Asadar, alaturi de intuitie, in cadrul euremei asociativ-combinatorie, trebuie luata in consideratie si analogia care indeplineste o functie relationala, de transfer informational de la o combinatorie la alta.
O functie combinatorie indeplineste si inconstientul. Este necesara o intensa activitate creativa la nivelul constiintei, bazata pe un inalt travaliu psihic constient, cu dorinta arzatoare de a rezolva problema, de a gasi solutia creatoare, desfasurata pe o durata intinsa de timp, ca astfel sa fie determinat si inconstientul sa lucreze, in continuarea constiintei. Inseamna ca numai dupa ce activitatea la nivelul constiintei a fost incheiata, abia atunci inconstientul incepe sa lucreze. Este de presupus ca daca travaliul creativ atinge un maximum la nivelul constiintei, combinatorica constienta realizeaza jonctiunea cu combinatorica inconstientului care o continua pe prima. Combinatorica constienta si cea inconstienta sunt complementare. „Psihologia actului creator in activitatea stiintifica presupune o indelungata acumulare de fapte in stare de veghe, a meditatiei concentrate indelung asupra acelorasi probleme, care, ramanand nerezolvate in zona vietii constiente, isi continua subteran elaborarea prin imbinarile creatoare ale subconstientului. Subconstientul primeste in acest mod un material de la starea de veghe pe care-l prelucreaza si-l impune mai tarziu activitatii constiente sub forma de solutie pe care gandul o reia, o adanceste, si o formuleaza”.
Se poate presupune ca relatia functionala dintre constiinta si inconstient se realizeaza pe principiul conexiunii inverse. Conlucrarea dintre constiinta si inconstient se face printr-o succesiune de feed-back-uri. Dupa o activitate laborioasa intensa, desfasurata la nivelul constiintei, problemele nerezolvate sunt transferate inconstientului care continua activitatea combinatorie, transmitand permanent constiintei, prin conexiune inversa, scheme-solutii. Constiinta indeplineste functia unei instante care valideaza multilateral solutia adevarata, falsa, certa, incerta, consistenta, inconsistenta, etc., sub raport axiologic (valoare, nonvaloare); de eficienta (eficienta, neeficienta); dpdv etic (buna, rea); ca finalitate (daca solutia concorda sau nu cu scopul urmarit), etc..
Procesul de elaborare nu se incheie cu solutia, ci abia incepe cu ea. Solutia trebuie incadrata in contextul unor fapte. Constiinta reprezinta momentul initial sau/si final in creativitate. Chiar si atunci cand creativitatea cunoaste oelaborare inconstienta cu intuitia tot in inconstient – sau in cazul intuitiilor de predictie „de ghicire” anterioare rationamentului constient – participarea finala a constiintei este obligatorie; rolul constiintei este de instanta suprema in fenomenul de creativitatea.

 3.Eurema energetica-stimulatorie

Aceasta eurema este formata dintr-o multitudinde de fenomene si procese psihice, care, impreuna, indeplinesc functia de dinamizare creativa a apersoanei. Creativitatea implica atat componenta intelectuala cat si pe cele afective-volitive. Eurema de acumulare si comprehensiune a informatiei si cea asociativ-combinatorie se desfasoara pe un fond energetic amplificat, cere un mare travaliu psihic, un consum energetic foarte mare, solicita mobilizarea tuturor potentelor energetice si dirijarea lor spre actul si procesul creativ. Combinatorica creativa se infaptuieste pe fondul unor fenomene psihice dominatoare, cum ar fi: pasiunea, succesul, interesul, curiozitatea, vointa (capacitatea de effort), curajul (cutezanta), dorinta, ambitia, etc.. Creativitatea se desfasoara dpdv psihofiziologic, pe un tonus cerebral ridicat, care genereaza si intretine starea de continua concentrare, dirijata de vointa. O vointa puternica este generatoare de potente creative: „aproape fiecare dintre noi poate sa-si conduca mintea intr-un mod mai eficient decat o face in mod obisnuit. Intr-o masura mai mare sau mai mica, cu totii suntem inzestrati cu puterea vointei, si aiceasta este cheia efortului creator”.
Edison, mare inventator in domeniul ingineriei avea multa dreptate dintr-un punct de vedere cand spunea ca geniul este 1% inspiratie si 99% transpiratie. El insusi era un exemplu in acest sens. Furat de munca si de preocuparile sale creative, uita de sine, a uitat chiar si ziua cand trebuia sa participe la propria-I casatorie. „Cand cumnatul sau ii aduse aminte ca fericitul eveniment se desfasura in salon fara el, sari drept in picioare si-si lovi fruntea cu palma:
–Extraordinar! Asta nu mi s-a mai intamplat! Iti multumesc ca ai venit sa ma iei.”
Nasterea ideilor noi si originale se realizeaza printr-un effort prometeic si sisific chin. Efortul uneori dramatic tine de esenta creativitatii si a persoanei creative. Cine nu este capabil si dispus sa-l faca n-are pentru ce bate la poarta templului creatiei.
Munca l-a creat pe om – in sens antropologic – iar omul, inzestrat cu harul muncii, cu potente creative, devine fiinta prin excelenta creatoare. Efortul creativ se concentreaza in zecile, chiar sutele (uneori) de incercari neizbutite, care apropie pe individ de tinta, pana cand apare solutia noua si originala, numita uneori inspiratia. Ea este de fapt rezultanta efortului creativ facut moment de moment, care, prin progresele partiale acumulate, genereaza, la un moment dat, aceasta strafulgerare intuitiva.
Vointa, exprimata prin capacitatea de effort creativ, se conjuga adesea, in mod fericit, cu pasiunea creativa. Aceasta din urma se poate naste in insasi munca creativa, care apoi sa devina suport dinamizator al acesteia, sau, poate sa-i preexiste. Pasiunea este forta emotionala care propulseaza persoana si o sustine energetic si moral in indelungata expeditie creativa.
Alt mare spirit creativ si creator, Hegel, considera ca „nimic mare nu s-a indeplinit fara pasiune, si nici nu poate fi indeplinit fara ea”.
Marea pasiune poate duce la fenomenul ce este numit „minimalizarea psihica a efortului”. Sub impulsul pasiunii, munca creativa poate sa para mai usoara, desi ramane la fel de grea, timpul consacrat creatiei poate sa para mai scurt, comprimandu-se in plan subiectiv, desi la modul fizic ramane identic cu sine. Pe de alta parte, pasiunea puternica duce la simplificarea energiei si a capacitatii de efort. Cand exista o mare si statornica pasiune, fortele psihice si fizice se inzecesc, obstacolele devin mai usor de depasit.
Bertrand Russell punea pasiunea la baza conduitei intregii sale bieti si activitati creative: „trei pasiuni simple dar coplesitoare mi-au carmuit viata: setea de dragoste, dorinta de cunoastere, si nemarginita mila pentru suferintele omenirii”.
Munca incununata de succes procura o stare tonica de multumire si de placere pe care o cunoaste numai acela care munceste cu daruire deplina.

 4.EUREMA CRITICA

Se impune o conlucrare intre imaginatie si gandirea critica care judeca, compara, analizeaza, apreciaza, aproba sau respinge total sau partial produsele imaginatiei. In creativitate si in actul de creatie, este foarte necesar ca intre functia imaginativa si cea critica sa existe un echilibru. Hipertrofierea functiei critice va duce la anularea ideilor aflate in germen – fenomen specific persoanelor inventiv-ideative, dar finalmente neproductive. Hipertrofierea functiei imaginative, in lipsa unei corelatii echilibrate cu cea critica va duce la fabulatie. Comentand relatia dintre imaginatie si gandirea fizica, A.Osborn consemneaza ca intelectul nostru este dual:
-pe de-o parte o facultate critica care analizeaza, compara, alege;
-pe de alta parte o facultate creativa, care vizualizeaza, prevede, si genereaza idei.
Facultatea critica traseaza drum imaginatiei, iar aceasta lumineaza demersul rational.

 5.EUREMA IDEATIV-PERCEPTIVA

Eurema ideativ-perceptiva si de obiectualizare a imaginilor se identifica cu asa-numitul fenomen al imaginii vizuale – capacitatea de a vizualiza ideile. Acest fenomen este reversibil – putem vorbi de o vizualizare a ideilor, dar si de o idealizare (in sens de logicizare) a imaginilor, adica de o convertire a lor in idei.
Din perspectiva gnoseologica, in primul plan apare fenomenul de logicizare a imaginilor. Dar din punct de vedere al psihologiei invatarii ne intereseaza ambele aspecte, si mai ales fenomenul de vizualizare a ideilor. In continuare, ideea imaginii trebuie sa-si gaseasca corespondentul intr-un obiect. Un fenomen de miscare a gandirii de la abstract la concret se realizeaza tocmai prin vizualizarea ideilor si prin obiectualizarea imaginilor.

 TIPOLOGII CREATIVE

Activitatea de invatare scoate in evidenta urmatoarele tipuri creative:
-Tipul necreativ.  La o capacitate mica de stocare a informatiilor (cunostinte relativ putine) se poate asocia o capacitate combinatorie mica pe un fond energetic stimulatoriu scazut.
-Tipul necreativ-volitiv.  In cazul fondului energetic stimulatoriu relativ ridicat s-ar putea sa avem de-a face cu elevi care vor sa realizeze ceva, cheltuiesc energie, se framanta, dar rezultatele nu sunt pe masura cantitatii de energie cheltuita. Este vorba de o energie neproductiva, ineficienta, ce trebuie canalizata spre alte activitati decat cele creative. Pe acesti elevi ii putem aprecia ca „vor, dar nu pot”; la ei predomina latura afectiv-motivationala in detrimentul celorlalte, mai ales a celei combinatorii.
-Tipul cumulativ. Avem de-a face cu elevi care stocheaza multe cunostinte, din domenii variate, dar care se gasesc in imposibilitatea de a le combina intr-o maniera noua si originala spre a crea ceva. Sunt elevi instruiti, cu un volum apreciabil de cunostinte, dar sterili, neproductivi. Acest tip cumulativ poate fi un elev volitiv, care dispune de un font energetic motivational ce se manifesta preponederent in acumularea de fapte.
-Tipul combinativ-volitiv.  O cantitate relativ mica de informatie (cunostinte nu prea bogate), s-ar putea sa se asocieze la unii elevi cu o mare capacitate combinatorie, ceea ce le-ar permite sa realizeze un indice de creativitate mediu sau chiar ridicat. Sunt elevi cu o fantezie bogata si inteligenta prodigioasa, care creaza parca din nimic. Ei prind „din zbor” cunostintele transmise, au capacitatea de a realiza lucrari inedite in planul creativitatii. Ei isi confrunta si sustin cu tarie opiniile, militeaza permanent pentru transpunerea lor in fapt. Planul si realizarea lor creatoare se suprapun.
-Tipul combinativ-nevolitiv

Elevul ce se incadreaza intr-un asemenea tip, intruneste toate calitatile de ordin combinativ, dar mai putin disponibilitatile volitive. Din cauza lipsei de energie, cele mai multe realizari creative raman in stadiul de proiect, neputand sa le finalizeze.
Tipul cumulativ-combinativ-volitiv. 

 O cantitate mare de informatie, cunostinte multe, profunde si variate, se pot asocia cu o mare capacitate combinatorie pe un fond energetic stimulatoriu ridicat. Suntem in fata geniului creativ. Sunt cazurile cele mai fericite, dar cele mai rare. Elevii ce apartin acestui tip nu raman de obicei la un singur obiect de invatamant, ci tind sa iradieze si in celelalte. Cu cat anargia lor este mai mare, cu atat capacitatea de a se manifesta multilateral, de a crea multe elemente noi si originale, de a le finaliza, este mai mare.
Tipul combinativ-imaginativ. 

Luand in consideratie eurema critica, putem intalni si un asemenea tip, la care functia critica opereaza in fedicit. Functia combinatorie lucrand in exces, imaginatia sa foarte bogata iese adesea din sfera posibilului, trecand in domeniul visului irealizabil. Sunt elevi cu idei fanteziste, nerealiste.
Tipul combinativ-critic. 

 La acesta, imaginatia si gandirea critica se gasesc in echilibri. Imaginatia are curs liber, apoi este supusa cenzurii severe a ratiunii. Asemenea elevi au idei fecunde, realiste, noi, si originale.
Tipul combinativ-hipercritic

 La un asemenea tip, functia critica se realizeaza in exces. Fantezia si inteligenta lui pot produce idei noi si originale, dar majoritatea lor sunt ucise in embrion , deci creativitatea, in cele din urma, este nula.
Tipul ideativ 

Este vorba de acei elevi la care predomina latura ideativa, avand la baza eureme de acumulare si comprehensiune, eurema asociativ-combinatorie. Sunt indicati pentru activitati de conceptie, deoarece gasesc solutii ingenioase in variate situatii.
Tipul ideativ-imagistic

 La cei care apartin acestui tip, ideatia si capacitatea de vizualizare a ideilor sunt in echilibru. Orice idee are posibilitatea de a fi vizualizata.
Tipul imaginistic

 Este dominat de vizualizarea ideilor si are mai putin capacitatea de a elabora idei noi si originale. Asemenea elevi au vocatie pentru transpunerea originala a ideilor altora.
Tipul ideativ-imagistic-obiectual

Are ca nota specifica armonia intre structura ideativa imagistica si obiectuala. Elevii acestui tip elaboreaza idei noi si originale, le pot vizualiza si transpune in practica. Este ca si in domeniul muzicii cand, uneori, aceeasi persoana intruneste compozitorul, dirijorul, si interpretul.

 METODE DE DEZVOLTARE A CREATIVITATII IN SCOALA

 Climatul de creativitate este mult mai dificil de realizat decat climatul obisnuit de studiu si transmitere a informatiei al invatamantului traditional, presupune prevederea de situatii apte sa stimuleze curiozitatea, confruntarile, spiritul de investigatie si de cautare a unor solutii originale.
Psihologii formuleaza observatii convergente catre ideea ca dezvoltarea creativitatii presupune stimularea la elevi a curajului de a emite ipoteze, chiar hazardate (evident nu absurde), capacitatea de a aprecia in ce masura este plauzibila o anume ipoteza, de a elabora o strategie de lucru si nu de a astepta de-a gata o solutie.
A dezvolta capacitatile creative ale gandirii, inseamna a cultiva flexibilitatea, abilitatea de a gandt abstract, originalitatea, fluiditatea expunerii ideilor, capacitatea de a stabili asemanari si deosebiri, disponibilitatile de elaborare, organizare, reordonare.
Acad. Alexandru Rosca, considera ca in acest lant veriga centrala este flexibilitatea gandirii, calitate care depinde de modul in care inteligenta a fost solicitata si cultivata in directia rezolvarii problemelor prin dezvoltarea initiativei, independentei, originalitatii, capacitatii de investigatie.
O metoda bine structurata pentru antrenarea indivizilor sau a grupurilor in vederea unei rezolvari creatoare a problemelor a fost dezvoltata in lucrarea „Synectica” de W.J.J.Gordon (1961). Cuvantul „sinectica” are originea in limba greaca, si inseamna strangerea la olalta a unor elemente diverse. Metoda sinectica foloseste 2 operatii de baza:
-sa faca ca un lucru „ciudat” sa-ti devina familiar
-sa faca ca obisnuitul sa devina „ciudat”.
Prima operatie implica intelegerea problemei – in esenta este o faza analitica. Cea de-a doua inseamna o orientare complet noua in care actioneaza trei mecanisme, cu caracter analog: analogie personala, analogie directa, analogie simbolica.
Analogia personala consta in capacitatea elevului de a se transpune in situatia si elementele problemei, de a personifica termenul problemei, modalitate pe care indivizii, de obicei nu o fac datorita unui control foarte rigid, unui comportament rational excesiv.
Analogia directa se refera la comparatia faptelor, ideilor, a descoperirilor stiintifice, apartinand a doua domenii diferite, dar in acelasi timp foarte asemanatoare. Spre exemplu, asemanarea unei orgi cu o masina de scris, sau expresia lui Shiller, care afirma „pentru mine conceptia la inceput nu are un obiect clar si definit, aceasta apare mai tarziu, la inceput este o stare muzicala, apoi urmeaza o stare de o idee poetica”.
Analogia simbolica impune subiectului renuntarea la simbolurile obisnuite, si crearea de noi simboluri prin care sa se reprezinte elementele unei situatii-problema. Putem exemplifica: pentru „tinta” se foloseste simbolul „dorinta concentrata”; pentru „roata” se foloseste simbolul „intermitenta controlata”, etc.. Fantezia este incurajata.
Pornind de la aceste indicatii ale sinecticii, precizam ca invatarea creativa presupune o asemenea ghidare a elevului, incat el sa ajunga sa caute si sa rezolve deliberat situatii problematice, sa manifeste activ acea tendinta de a explica situatiile necunoscute, sa le abordeze din unghiuri diferite, multiple.
Ca cerinta a unei invatari de tip creativ, este problematizarea intensiva si sistematica, crearea unei motivatii superioare, ca sa propulseze activitatea intelectuala a elevului, sa-i anime curiozitatea, sa caute situatii pline de tensiune intelectuala.
Elevul fiind stimulat si dirijat in asa fel incat efortul sau intelectual in procesul invatarii sa depaseasca un anumit set format, sa intrevada posibilitatea de rezolvare mai interesanta, mai atractiva, mai eleganta si mai eficienta, va ajunge la eliberarea de stilul habitual, la abordarile specifice stilului creator in invatare.
Avand in vedere ca abilitatile creative pot fi influentate, antrenate, cultivate, ni se pare oportun a mentiona anumite premise ce pot fi considerate drept cerinte specifice invatarii creative. Astfel:
-profesorul sa insufle elevilor – prin modul de prezentare a informatiilor, prin stilul sau de gandire, prin specificul solicitarilor formulate pentru elevi – o atitudine si un stil de gandure creator, liber, independent.
-a stimula, orienta si incita gandirea elevilor spre nou, spre neexplorat.
-asigurarea unei atmosfere permisive, care sa ofere elevilor acel climat optim in manifestarea lor libera, spontana, fara frica de a gresi, de a primi sanctiunea, aprecierea critica imediata, crearea unei atmosfere de explorare independenta, increzatoare, si netulburata.
-directionarea potentialului creativ al elevilor spre acele zone in care ei au sansele cele mai mari de manifestare eficienta, de realizare efectiva.
-un alt obiectiv cu implicatii psihologice si cu efecte importante dpdev practic, pedagogic, este cultivarea increderii in sine, incurajarea efortului creator al elevilor, inca de la primele lor manifestari.
-activismul permanent al gandirii care nu poate fi un stil obositor, ci un effort intelectual ce produce satisfactie, contribuie la cultivarea spiritului de initiativa, la formarea abilitatii de a aborda problemele intreprinzator si dinamic.
-cultivarea unei atitudini specifice fata de risc. Oamenii obisnuiti devin anxiosi si nesiguri in fata noului, in timp ce in creatie, riscul temporar, dezordinea si ambiguitatea, creaza tensiuni intelectuale.

G.  Guita

Ştiinţa se defineşte nu doar prin existenţa unui obiect specific de studiu, ci şi prin utilizarea unei metode sau a unui set de metode adecvate pentru a investiga acel obiect, astfel încît metoda reprezintă un element component al definiţiei oricărei discipline ştiinţifice.
Chiar dacă există un domeniu de fenomene care pot constitui obiectul unei discipline, dacă nu se constituie o metodă şi o metodologie adecvate pentru investigarea acelui fenomen, nu se poate vorbi despre transformarea domeniului respectiv într-o ştiinţă. Acest lucru a fost foarte clar în istoria psihologiei. Omul a avut cunoştinţă de existenţa fenomenelor psihice foarte devreme, dar transformarea preocupărilor sale cu privire la viaţa psihică într-un domeniu ştiinţific s-a produs foarte tîrziu, la sfîrşitul secolului XIX, atunci cînd s-a putut demonstra că pentru studiul fenomenelor psihice poate exista o metodă adecvată care să satisfacă exigenţele impuse de modul de definire a ştiinţei.
Însă chiar după desprinderea psihologiei de filosofie şi instituirea ei ca disciplină independentă, problema metodei nu a fost considerată încheiată. Astfel că disputele pe această temă şi preocupările pentru perfecţionarea şi diversificarea modalităţilor de investigare a fenomenelor psihice au continuat multă vreme după apariţia psihologiei ca ştiinţă. Nici în prezent, problema metodelor în psihologie nu este definitiv rezolvată, ci rămîne deschisă.
Psihologia a reuşit să convingă opinia ştiinţifică în legătură cu posibilitatea reală de a investiga, analiza şi interpreta pe baze şi criterii ştiinţifice fenomenele vieţii sufleteşti.

Termenul metodă provine din grecescul methodos, care înseamnă drum, cale. Prin urmare, sub aspect etimologic, metoda se poate defini ca fiind calea ce trebuie urmată în procesul cunoaşterii în vederea descoperirii adevărului. Alături de noţiunea de metodă s-a impus şi cea de metodologie. Cele două noţiuni nu trebuie confundate; ele exprimă conţinuturi relativ diferite. Noţiunea de metodologie include concepţia generală a subiectului cunoscător despre lume, univers, precum şi ansamblul cunoştinţelor teoretice, mai mult sau mai puţin sistematizate, despre univers şi realitate, pe care el le posedă la un anumit moment dat.
Metodologia determină atitudinea şi orientarea de principiu a cercetătorului în raport cu domeniul specific al cercetării. Astfel, metodologia poate să fie de esenţă materialistă sau idealistă, laică sau religioasă. În funcţie de aceasta, atitudinea şi orientarea cercetătorului în raport cu domeniul dat va lua o formă sau alta.
Metoda derivă din metodologie şi se subordonează ei. Spre exemplu, o metodologie de factură materialistă şi laică impune adoptarea unor metode cu caracter obiectiv, bazate pe măsurări şi determinări concrete, cantitative, şi pe criterii explicative realist-cauzale. O metodologie de factură idealist-religioasă va impune utilizarea unor metode cu caracter subiectiv, speculativ-metafizic, şi pe bazarea explicaţiei pe criterii de ordin spiritual, divin, supraordonat.
Cele două tipuri de metode şi-au făcut simţită prezenţa şi în domeniul cunoaşterii psihice. Se pot delimita orientări de natură fideist-idealistă, care interpretează esenţa fenomenelor psihice prin raportarea la existenţa unor forţe supranaturale, oculte, divine, iar ca metodă de cunoaştere folosesc metoda subiectivă a introspecţiei şi a revelaţiei. Şi în prezent, aceste orientări sunt menţinute în viaţă prin modelele explicative religioase despre natura vieţii sufleteşti.
Orientarea de factură materialist-laică concepe natura şi esenţa psihicului pe baze obiective, realiste, în contextul unor determinări specifice, concrete. Fenomenele psihice nu se supraordonează celorlalte fenomene din univers, ci se integrează în acestea ca o categorie particulară a lor. De aceea, analiza şi explicarea acestor fenomene trebuie să urmeze aceeaşi schemă logică de principiu ca a oricăror fenomene naturale. De aici rezultă metode de cercetare a fenomenelor psihice cu caracter obiectiv, verificabil, bazate pe măsurători şi date concrete.
Metoda, la rîndul ei, pe măsura utilizării şi obţinerii rezultatelor de cercetare, determină îmbogăţirea, revizuirea sau restructurarea metodologiei. Atunci cînd anumite elemente ale metodologiei vin în contradicţie cu datele concrete ale cercetării, ele se cer a fi revizuite şi modificate. Spre exemplu, se poate ca un cercetător care a pornit de la o metodologie idealist-fideistă, pe parcursul acumulării de date şi rezultate concrete de cercetare, să fie determinat să revizuiască metodologia. Astfel se produce o schimbare a convingerilor despre natura şi semnificaţia obiectului studiat.
Definiţie:
Metoda reprezintă ansamblul de principii, criterii, reguli şi procedee instrumentale, tehnice, utilizate în scopul recoltării, prelucrării şi interpretării datelor despre un anumit fenomen sau obiect.
Utilizarea metodei se subordonează întotdeauna unui anumit obiectiv care se concretizează în două modalităţi: determinarea a ceea ce se doreşte să se cunoască, pe de o parte, şi formularea unei anumite ipoteze (adică a unei propoziţii care să anticipeze rezultatele în legătură cu starea sau transformarea obiectului studiat), pe de altă parte. În funcţie de natura obiectivului şi de conţinutul ipotezei, cercetătorul alege şi elaborează modelul de cercetare, în care este inclusă metoda.
Se cere ca între obiectivul cercetării şi metoda aleasă de investigare să existe o relaţie de adecvare şi compatibilitate. În diferitele tipuri de cercetări concrete, în funcţie de obiectivele şi ipotezele formulate, metodele utilizate vor diferi în limite mai mari sau mai mici. Ceea ce se cere este ca, prin utilizarea metodei alese, să se poată acoperi întreaga sferă a obiectivului cercetării.
Este posibil ca într-o cercetare să existe două sau mai multe obiective. În acest caz se impune o ierarhizare a acestor obiective: un obiectiv central (principal) şi obiective particulare (secundare). Rezultatele obţinute în urma aplicării metodei alese constituie cadrul de referinţă pentru testarea ipotezei. Pe baza analizei acestor rezultate, ipoteza poate fi confirmată, infirmată sau declarată. Spiritul obiectiv al cercetării ştiinţifice impune ca verificarea ipotezei să se realizeze exclusiv prin raportarea la rezultatele obţinute, iar nu la dorinţa cercetătorului.
Atunci cînd rezultatele sunt forţate, modificate pentru a fi puse de acord cu ipoteza, se produce trecerea din planul obiectivităţii în cel al subiectivităţii cercetării şi cunoaşterii ştiinţifice. În psihologie se manifestă frecvent o asemenea tendinţă. Această împrejurare impune ca metoda să devină pentru cercetător un obiect de permanentă analiză şi reflecţie.
Complexitatea vieţii psihice a făcut ca, în desfăşurarea procesului de cercetare şi cunoaştere, să nu se poată rămîne la o singură metodă. A trebuit să fie concepute, elaborate mai multe tipuri de metode, fiecare dintre ele avînd o anumită valoare instrumentală în recoltarea, prelucrarea şi interpretarea datelor despre un fenomen psihic sau altul. În prezent nu putem vorbi despre existenţa unei unice metode, ci a unui set de metode de cercetare psihologică.

Există o clasificare a acestor metode, după mai multe criterii.
1. După modul de relaţionare cu subiectul, există metode directe (experimentul, convorbirea) şi metode indirecte (ancheta).
2. După gradul de intervenţie a cercetătorului, există metode active, cînd cercetătorul intervine direct pentru a provoca un fenomen (experimentul), şi metode pasive, cînd cercetătorul urmăreşte identificarea unor fenomene sau aspecte pe fondul comportamental general al subiectului (observaţia, metoda biografică).
3. După natura dinamicii procesului studiat, există metode constatative, în cadrul cărora se urmăreşte determinarea stării fenomenului sau procesului psihic la un moment dat şi metode dinamice formative, în cadrul cărora se urmăreşte aducerea fenomenelor sau proceselor la o stare nouă, considerată superioară.
4. După natura conţinutului investigaţiei, există metode de investigare şi recoltare de date, şi metode de prelucrare şi interpretare a datelor.

1. Metoda observaţiei
Această metodă este proprie tuturor domeniilor cunoaşterii ştiinţifice, fiind larg folosită în biologie, sociologie, antropologie. În psihologie, obiectul metodei observaţiei este individul, sub aspectul stării şi modificărilor lui comportamentale.
Se disting două forme principale de observaţie: spontană, care are caracter episodic, situaţional, şi organizată, sistematică. În cercetarea ştiinţifică se foloseşte observaţia organizată, care se subordonează schemei logice a cunoaşterii ştiinţifice: se raportează la un obiect concret, se subordonează întotdeauna unei ipoteze, se desfăşoară pe o perioadă mai lungă de timp, datele obţinute se înregistrează cu fidelitate, iar prelucrarea lor se face în special prin raportare la anumite criterii.

Obiectul observaţiei psihologice:
1. Aspectele fizice, exterioare ale subiectului. Pe baza datelor fizice se procedează la formularea unor relaţii şi concluzii cu caracter psihologic, cum ar fi identificarea prin intermediul aspectelor fizice exterioare a anumitor trăsături de ordin psihologic. Pe baza unei astfel de observaţii se ajunge la tipologia bio-constituţională; pornind de la această tipologie şi identificînd anumite tipuri bio-constituţionale în realitate, se poate ajunge la concluzii privind temperamentul şi principalele trăsături caracteriale ale subiectului.
2. Poziţiile, stările subiectului, care furnizează informaţii preţioase despre gradul de activism, echilibru emoţional şi motor al subiectului, despre stările sale emoţionale din momentul observaţiei.
3. Manifestările comportamentale ale subiectului. În această categorie intră comportamentul verbal, cu caracteristicile sale (fluenţă, ritm, intonaţie, forţa exprimării, timbrul), care reflectă dinamismul temperamental şi stările emoţionale şi motivaţionale ale subiectului. Apoi comportamentul motor, adică mimica (gradul lor de mobilitate, de diferenţiere, de expresivitate) pantomimica, gestica generală (dacă este săracă şi stîngace poate indica rigiditatea internă a subiectului, iar dacă este bogată, expresivă, arată existenţa unor structuri înalt active şi diferenţiate la nivel temperamental).  Apoi comportamentul locomotor, care furnizează la rîndul lui informaţii despre caracteristicile temperamentale.
Datele observate se constituie într-un protocol care conţine şi concluzii.

2. Autoobservaţia
Pentru cercetare, aceasta este metodă indirectă de abordare a realităţii psihice, întrucît cercetătorul îi cere subiectului să observe anumite comportamente proprii şi apoi să i le comunice. Datele observaţiei se validează prin intermediul manifestărilor comportamentale concrete ale subiectului, şi prin aceasta se deosebeşte de introspecţie. Autoobservaţia se raportează indirect la stările subiective interne şi direct la manifestările comportamentale ale subiectului; astfel creşte valoarea informaţilor obţinute de subiect despre sine. Autoobservaţia se foloseşte rar ca metodă independentă, ci ca metodă asociată.

3. Experimentul
Reprezintă metoda centrală în psihologie. A fost metoda care a impus desprinderea psihologiei de filosofie şi legitimarea ei ca ştiinţă. Creatorul metodei experimentale în psihologie a fost W. Wundt. Iniţial, el a aplicat metoda experimentală numai în studierea fenomenelor şi actelor comportamentale simple (timp de reacţie etc.) Treptat, metoda experimentală a fost extinsă şi la studierea altor procese psihice, ajungînd să devină metoda centrală a psihologiei.
După contextul şi modul de realizare, se disting două tipuri de experiment: de laborator şi natural. Diferenţa dintre aceste două tipuri este aceea că, în experimentul de laborator, se creează o situaţie specială, artificială în care este introdus subiectul prin izolarea lui de contextul vieţii şi activităţii sale obişnuite. Experimentul natural se desfăşoară în contextul natural al vieţii şi activităţii obişnuite a subiectului; această formă a apărut în domeniul şcolar şi se utilizează cu precădere în psihologia şcolară.
Experimentul de laborator este instrumentul principal de investigare intensivă, analitică a conţinutului, caracterului şi legităţii diferitelor funcţii şi procese psihice, de la senzaţii la gîndire, de la procese izolate la trăsături de personalitate. În experimentul de laborator se recurge la tehnici şi instalaţii speciale de stimulare, de înregistrare a rezultatelor şi de sistematizare şi prelucrare a lor. Aceste tehnici şi instalaţii se aleg în funcţie de natura procesului studiat.
În experimentul de laborator există foarte multe variabile, între care se stabilesc anumite relaţii pe care cercetătorul trebuie să le cunoască şi să le interpreteze.
a) Variabilele independente sunt cele pe care le alege şi le foloseşte cercetătorul în calitate de stimul (în cazul proceselor senzoriale) sau de sarcină (în cazul proceselor gîndirii). Aceste variabile acţionează asupra subiectului şi provoacă la subiect fenomenul sau procesul propus spre studiu; ele se află aşadar la dispoziţia cercetătorului.
b) Variabilele dependente sunt reacţiile de răspuns ale subiectului. Ele pot fi principale şi secundare. Variabilele dependente principale sunt cele pe care cercetătorul îşi propune să le înregistreze; ele sunt conştiente şi reprezintă răspunsul la variabilele independente. Variabilele dependente secundare le însoţesc pe cele principale, se produc prin mecanisme reflexe necondiţionate şi sunt inconştiente (modificări vegetative sau motorii). Reacţiile secundare sunt purtătoare de informaţii suplimentare în legătură cu mecanismul de desfăşurare a reacţiilor principale. La rîndul lor, reacţiile principale pot fi de două tipuri: interne sau inaparente (în cazul rezolvării de probleme) şi externe, manifeste.
Pentru o bună reuşită a experimentului este necesară înregistrarea cît mai completă şi fidelă a variabilelor dependente.
c) Variabila subiect este reprezentată de aspecte ca: vîrstă, sex, nivel de instruire, domiciliu, statut social etc. În cercetările nomotetice, aceste variabile trebuie luate sub control încă de la început, în acest caz considerîndu-se că influenţa lor asupra rezultatelor obţinute în experiment a fost neutralizată.
d) Variabilele externe (ambientale) sunt caracteristicile situaţiei în care se desfăşoară experimentul. În cazul experimentului de laborator, aducerea subiectului în mediul artificial al laboratorului poate influenţa puternic subiectul şi, de aceea, se încearcă a se minimaliza efectul perturbator al acestor variabile.
e) Variabilele interne ale subiectului (sau intermediare) sunt reprezentate de stările emoţionale curente ale subiectului, de tipul temperamental, de personalitate, de experienţa anterioară. Ele nu pot fi ţinute sub control, dar trebuie incluse în ecuaţie la sfîrşit, în etapa de interpretare a rezultatelor.
Toate aceste tipuri de variabile sunt incluse în designul experimental. Acest design experimental poate fi conceput în manieră statică sau în manieră dinamică.
În cazul manierei statice, variabilele independente se menţin constante pe tot parcursul desfăşurării experimentului. Rezultatul obţinut reprezintă o secvenţă din continuumul real al procesului psihic studiat. Valoarea ştiinţifică a acestei maniere este relativ redusă.
Maniera dinamică presupune varierea valorilor variabilelor independente în diferite registre, după gradul de complexitate şi dificultate. Astfel se delimitează trei regimuri experimentale:
– simplu, cînd sarcina este rezolvată uşor, rapid şi corect de toţi subiecţii; acest regim experimental dă nivelul inferior al procesului psihic studiat;
– mediu, cînd sarcina este rezolvată de mai mult de 50% din totalul subiecţilor; acest regim dă nivelul mediu al procesului psihic studiat;
– critic, cînd sarcina este rezolvată de mai puţin de 10% din totalul subiecţilor; acest regim dă nivelul superior al procesului studiat.
Cînd într-un experiment variabilele independente sunt modificate astfel încît să se obţină toate cele trei regimuri, rezultatul global înfăţişează întreg continuumul real al procesului psihic studiat. Astfel se obţin informaţii concludente şi relevante.

4. Metoda convorbirii
Constă în dialog deschis cu subiectul, dialog care gravitează în jurul unei anumite teme, aleasă de cercetător şi nedezvăluită subiectului. Avantajul acestei metode este faptul că oferă contactul direct cu subiectul, permite observarea lui în timpul răspunsurilor, este saturată în informaţii semnificative despre particularităţile subiectului, permite intervenţia cercetătorului pe loc şi obţinerea de date suplimentare la răspunsurile oferite de subiect. Dezavantajul principal constă în dificultatea de a reţine şi înregistra în toate detaliile răspunsurile subiectului, din care decurge pierderea unor date.

5. Metoda anchetei
Este o metodă indirectă care se foloseşte cu precădere pentru determinarea unor trăsături de personalitate, atitudini sau mentalităţi care nu pot fi „aduse” în laborator. Ancheta se poate realiza sub două forme: pe bază de chestionar şi pe bază de interviu.
Ancheta pe bază de chestionar este extrem de laborioasă. Trebuie respectate cerinţe şi condiţii privind alcătuirea chestionarului, aplicarea lui şi interpretarea datelor. Trebuie, de asemenea, să se evite o serie de erori din partea cercetătorului care pot influenţa negativ rezultatele, ca de pildă: întrebările cu caracter prea general, întrebările prea ermetice, întrebările aluzive. După eliminarea întrebărilor de acest tip, cele reţinute şi păstrate în chestionar trebuie să satisfacă unele criterii: accesibilitatea, adecvarea şi echidistanţa. Apoi, pentru interpretarea finală, datele obţinute trebuie raportate la anumite valori-etalon, stabilite pe baza unui eşantion reprezentativ.
Aşadar, în aplicarea unui chestionar se disting trei etape distincte:
– experimentarea chestionarului;
– etalonarea pe baza unui eşantion reprezentativ, din care rezultă valorile-etalon;
– utilizarea chestionarului ca instrument de cunoaştere psihologică.

Ancheta pe bază de interviu presupune stabilirea unei relaţii cu subiectul în care cercetătorul vine dinainte cu un plan şi un set de întrebări pe care le adresează subiectului în vederea recoltării datelor conform cu obiectivul propus. După modul de articulare a întrebărilor şi gradul lor de stabilitate în aplicare, se disting două tipuri de anchete pe bază de interviu:
– structurat (standardizat)
– semistructurat, în care caz este permisă reformularea unor întrebări, modificarea ordinii de prezentare a întrebărilor şi formularea de întrebări suplimentare.
Alegerea tipului de interviu se face în funcţie de obiectul de studiu propus.

6. Metoda analizei produselor activităţii
Produsul activităţii este o entitate obiectivată, în formă substanţială, de obiect, imagistică, sonoră etc., pe care subiectul a realizat-o în situaţii impuse sau libere. (ex: desenele, compoziţiile literare, comunicările ştiinţifice, operele). În aceste produse se obiectivează capacităţi, aptitudini, trăsături emoţionale, idei ale subiectului etc. Analiza lor conferă indici obiectivi privind nivelul de dezvoltare a inteligenţei, al creativităţii etc. Această metodă este folosită cu precădere în psihologia copilului şi în psihologia personalităţii pentru evaluarea aptitudinilor speciale.

7. Metoda biografică
Se bazează pe reconstituirea istoriei subiectului în vederea desprinderii acelor situaţii, împrejurări şi evenimente care puteau avea un efect de maximă importanţă asupra devenirii şi stării lui actuale. Metoda este folosită cu precădere în psihologia personalităţii.

În cadrul oricărei ştiinţe se desprind şi se formulează o serie de principii metodologice generale care ghidează desfăşurarea actului concret de cercetare şi cunoaştere şi stabilesc coordonatele de analiză şi interpretare a naturii şi specificului fenomenelor studiate.

 Şi în cadrul psihologiei ştiinţifice a existat o asemenea preocupare, care s-a finalizat prin formularea următoarelor principii esenţiale:

1. Principiul determinismului;

2. Principiul reflexului;

3. Principiul reflectării şi modulării informaţionale;

4. Principiul unităţii conştiinţă-activitate, plan subiectiv intern-plan obiectiv extern;

5. Principiul genetic şi al istorismului;

6. Principiul sistemicităţii. 

7.Principiul genetic şi al istorismului

1. Principiul determinismului

îl găsim în toate ştiinţele particulare. El postulează necesitatea ca analiza şi interpretarea fenomenelor să se realizeze permanent prin raportare la cauzele externe care le-au provocat. Potrivit acestui principiu, nu există nici un fenomen real care să nu se încadreze între anumite coordonate spaţio-temporale concrete şi care să nu aibă la bază o cauză sau un factor determinativ. Cauzele, la rîndul lor, au un caracter obiectiv şi sunt cognoscibile, adică pot fi dezvăluite şi cunoscute.

Principiul determinismului se opune principiului imanentismului (sau indeterminis-mului), care consideră că fenomenele există prin ele însele şi au un caracter predeterminat, preexistent, că producerea lor nu se datoreşte unor cauze obiective reale, ci acţiunii unui principiu generic supranatural. De aceea, acest principiu al indeterminismului recomandă în analiza fenomenelor situarea în interiorul lor fără nici un fel de relaţionare cu alte fenomene şi cu alte obiecte din afară.

Cunoaşterea ştiinţifică s-a constituit în dispută şi luptă permanentă cu cunoaşterea non-ştiinţifică de factură mistico-religioasă, susţinînd necesitatea raportării fenomenelor studiate la o cauzalitate reală şi obiectivă. Iniţial, principiul determinismului se baza pe admiterea şi recunoaşterea doar a aşa-numitei legături cauzale univoce, în cadrul cărora relaţia de dependenţă între efect (E) şi condiţie sau cauză (C) este una necesară şi absolută, astfel că, atunci cînd este dată condiţia C, efectul E se produce în mod necesar şi invariabil.

Totodată, în forma lui iniţială, principiul determinismului considera relaţia de determinare ca avînd un singur sens de derulare, de la C la E (C®E). Acest gen de determinism a luat denumirea de liniar sau deschis. Printr-un astfel de determinism, care a fost elaborat în cadrul mecanicii şi fizicii clasice, se încerca explicarea producerii şi dinamicii tuturor categoriilor de fenomene, atît fizice, mecanice, cît şi biologice, psihologice şi sociale.

În psihologie, această formă a determinismului liniar a fost introdusă şi susţinută de către şcoala behavioristă prin cunoscuta schemă de analiză stimul-reacţie (S®R). După apariţia metodei cibernetice, care se întemeia pe studiul procesului de reglare (sau de comandă şi control), în conceperea determinismului şi a relaţiei de determinare s-a produs o modificare calitativă determinată de luarea în considerare şi a legăturii inverse, C¬E, de la efect la cauză.

 Relaţia devine în acest caz, din liniară, circulară, iar determinismul ne apare ca o interacţiune dinamică între C şi E, interacţiune în cadrul căreia nu doar cauzele generează anumite efecte, ci şi efectele, la rîndul lor, produc modificări la nivelul cauzei. Delimitarea între cauză şi efect capătă astfel caracter relativ, cei doi termeni schimbîndu-şi mereu rolurile şi poziţiile de-a lungul momentelor temporale şi în contexte situaţionale diferite, astfel că nu există ceva care să se situeze exclusiv pe poziţie de cauză sau de efect. Ceea ce aici şi acum se află pe poziţie de cauză, acolo şi atunci se poate situa pe poziţie de efect.

O a doua modificare calitativă în conceperea relaţiei de determinare a constat în admiterea existenţei, în afară de dependenţele necesare şi necondiţionate între E şi C, şi a existenţei unor dependenţe mai slabe, în care, fiind dată o condiţie C, efectul E nu se produce în mod necesar, ci numai cu o anumită probabilitate. Astfel se delimitează două forme principale de determinism, care trebuie considerate la fel de reale, obiective şi importante pentru cunoaşterea ştiinţifică: forma determinismului cauzal (dinamic) şi forma determinismului statistic (probabilist).

Determinismul dinamic reflectă legătura şi dependenţa de ordin cauzal necesar între fenomene. Acest gen de determinism caracterizează în mare măsură producerea fenomenelor în mecanică şi fizică. Aici se operează cu relaţii de cauzalitate directă şi necesară. Pe baza acestei cauzalităţi şi a acestui determinism se formulează categoria legilor dinamice cu care operează mecanica şi fizica clasică. Specificul legilor dinamice constă în aceea că ele se pot verifica pe cazuri individuale, singulare. Pentru a demonstra o astfel de lege nu e nevoie să recurgi la testarea unui număr mare de obiecte şi fenomene, ci este suficient să te adresezi unui singur obiect sau fenomen.

 Determinismul statistic exprimă legături şi dependenţe relative, de intensitate mai slabă, între anumite cauze şi anumite efecte. Pe lîngă condiţiile controlabile şi verificabile, în determinarea efectelor intervin şi aşa-numiţii factori aleatori, imprevizibili şi incontrolabili. Prezenţa şi acţiunea lor face ca legătura principală între cauzele controlabile şi efectele aşteptate să se modifice în sens pozitiv sau negativ. Modificarea în sens pozitiv înseamnă că acţiunile condiţiilor aleatorii pot să amplifice acţiunea condiţiilor controlabile şi să favorizeze producerea efectului, să-i sporească probabilitatea de apariţie. Modificarea în sens negativ înseamnă că acţiunile condiţiilor aleatorii diminuează şi frînează acţiunea condiţiilor controlabile şi blochează producerea efectului aşteptat. În cazul determinismului statistic, probabilitatea efectelor nu mai are efect categoric, precis, ca în cazul determinismului dinamic, ci are caracter relativ. 

În domeniul fenomenelor psihocomportamentale ale omului, forma cea mai adecvată de determinism pe care trebuie întemeiat demersul de analiză şi interpretare este determinismul statistic. Pe baza lui se întemeiază categoria legilor statistice, care exprimă relaţiile de dependenţă posibile între fenomene, dar nu şi necesare.

 Legea statistică are unele caracteristici:1) Poate fi pusă în evidenţă şi formulată doar pe baza studierii unui număr mare de cazuri individuale;2)Verificabilitatea unei astfel de legi nu se realizează pe cazuri luate izolat, ci pe mulţimi relativ mari de cazuri individuale.

De aici provine caracterul mediat (statistic) al determinismului fenomenelor psihocomportamentale. Dacă omul ar fi o simplă maşină, comportamentul său s-ar încadra în rigorile determinismului dinamic şi ar deveni valabilă schema behavioristă. Verificabilitatea unei astfel de legi nu se realizează pe cazuri luate izolat, ci pe mulţimi relativ mari de cazuri individuale.

De aici provine caracterul mediat (statistic) al determinismului fenomenelor psihocomportamentale. Dacă omul ar fi o simplă maşină, comportamentul său s-ar încadra în rigorile determinismului dinamic şi ar deveni valabilă schema behavioristă, S®R. Maşina este lipsită de un fond de experienţă interioară, acumulată în timp, care să se colecteze în elaborarea răspunsurilor la solicitările actuale din afară. Omul este un sistem „istoricizat”, capabil să înmagazineze experienţă, să o păstreze şi să o utilizeze în elaborarea reacţiilor la stimulii şi situaţiile noi. Acest fond intern de experienţă, ca şi dinamismul stărilor interne funcţionale, se constituie în acea mulţime de condiţii şi de factori aleatori, imprevizibili şi necontrolabili, care intervin între stimul şi răspuns modificînd gradul de dependenţă dintre ele.

Conform acestei idei, spunem că acţiunea cauzelor externe se realizează refractîndu-se, filtrîndu-se şi decantîndu-se prin mulţimea condiţiilor psihofizice interne ale subiectului. De aici, dependenţa dintre stimulul care acţionează acum asupra subiectului X şi răspunsul pe care-l dă el va fi condiţionată şi de intervenţia stărilor şi experienţelor interne ale subiectului X. Mai mult decît atît: posedînd conştiinţă de sine, omul devine capabil să caute sensul şi semnificaţia diferitelor împrejurări şi încercări la care este supus din afară de către un cercetător, spre exemplu; astfel, el îşi va modula, îşi va modifica reacţiile în funcţie de părerile pe care şi le formează referitor la acele împrejurări.

Determinismul psihologic este un determinism circular între situaţiile şi condiţiile externe şi condiţiile interne ale subiectului, şi nu un determinism de tip statistic. În analiza şi interpretarea fenomenelor psihocomportamentale trebuie luate în considerare două categorii de factori (variabile):

 – factori obiectivi externi (controlabili);– factori interni (nu se pot observa şi controla nemijlocit, dar pe seama lor se put neconcordanţele şi devierile înregistrate în relaţiile dintre stimuli şi răspunsurile subiectului).În ce priveşte natura factorilor externi obiectivi, aceştia se clasifică în două categorii:– factori naturali, fizici (climă, temperatură, umiditate etc.);– factori socioculturali.Specificul psihicului uman va fi determinat nu de factorii naturali, ci de cei socioculturali. Astfel, principiul determinării trece, la nivelul psihicului uman, în determinism (condiţionare) sociocultural. 

2. Principiul reflexului

susţine ca analiza şi interpretarea proceselor şi funcţiilor psihice să implice şi dezvăluirea mecanismelor neurofiziologice prin care s-a realizat. A explica un proces psihic înseamnă nu doar un răspuns la întrebarea „ce este el, cum se individualizează în raport cu alte procese psihice”, ci şi la întrebarea „cum se produce, care este mecanismul lui”. Psihologul trebuie să ştie că orice proces pe care îl studiază şi orice act comportamental presupune un anumit mecanism neurofiziologic care trebuie dezvăluit.

Potrivit principiului reflexului, psihicul trebuie definit, printre altele, şi ca funcţie specifică a creierului. Creierul reprezintă organul şi mecanismul psihicului uman, iar modul lui de funcţionare este de tip reflex. Întreaga activitate a creierului are următoarele secvenţe:

1. Înregistrarea şi captarea acţiunii stimulilor din mediul intern şi extern; acest lucru se realizează prin intermediul unor structuri specializate: receptorii (organele de simţ);

2. Analiza, prelucrarea şi interpretarea informaţiilor despre proprietăţile, natura şi semnificaţia stimulilor recepţionaţi;

3. Raportarea acestor însuşiri şi semnificaţii ale stimulilor la anumite stări de necesitate sau de motivaţie ale organismului;

4. Elaborarea, pe baza informaţiilor prelucrate şi interpretate, a unor răspunsuri comportamentale cu efect adaptativ;

5. Înregistrarea şi analizarea informaţiei despre rezultatul sau efectul final al răspunsurilor elaborate.

Succesiunea acestor secvenţe este reunită sub denumirea de activitate reflexă a creierului. Această activitate pune în evidenţă două laturi: una obiectivă, fiziologică, şi una subiectivă, psihologică. Latura fiziologică include ansamblul proceselor nervoase fundamentale (de excitaţie şi inhibiţie) şi relaţiile dintre ele. Procesele nervoase sunt de esenţă organică, bioelectrică sau biochimică; ele posedă proprietăţi măsurabile şi cuantificabile, ca de exemplu amplitudinea, frecvenţa, faza, forma, durata, concentraţia, structura moleculară.

Latura psihologică, subiectivă include ansamblul funcţiilor şi proceselor psihice, care sunt de sorginte şi de esenţă informaţională. Astfel, vorbim de procese senzoriale (senzaţii şi percepţii), de procese formal abstracte (sau procese de gîndire), de imagini, reprezentări, concepte figurale, concepte simbolic-abstracte, trăiri afectiv-emoţionale, motive, deliberări, decizii etc.

În cadrul activităţii reflexe a creierului apare problema raportului sau relaţiei între psihologic şi fiziologic. Această problemă a fost conştientizată încă din secolul XIX; rezolvarea ei a avut soluţii diferite. Se pot delimita trei astfel de soluţii:

1. Soluţia de tip reducţionist monist idealist, care considera procesele psihice ca factor primordial, determinant, iar procesele fiziologice factor secund derivat, apanaj sau accesoriu al celor psihice.

2. Soluţia de tip reducţionist monist materialistă, care considera procesele fiziologice ca factor primordial, determinant, iar procesele psihice le explica prin reducerea lor la procesualitatea neuronală.

3. Soluţia dualistă, care considera cele două laturi ca fiind separate una de cealaltă şi într-o relaţie de paralelism, aşa-numitul „paralelism psiho-fiziologic”. Această soluţie a persistat pînă de curînd în gîndirea ştiinţifică.

Depăşirea limitelor celor trei modele a devenit posibilă după ce în definirea psihicului a fost introdusă noţiunea de informaţie. Noţiunea de informaţie semnificînd o dimensiune a existenţei, a Universului, la fel de reală ca şi celelalte două (substanţa şi energia), obligă la recunoaşterea specificităţii calitative a fenomenelor informaţionale şi se opune reducerii acestor fenomene la suportul lor substanţial, energetic. În cazul relaţiei între psihologic şi fiziologic, psihologicul exprimă dimensiunea informaţională, iar fiziologicul pe cea energetică a organizării funcţionale a creierului. Între ele există o relaţie complexă şi contradictorie, care poate fi decodificată în forma următoarei secvenţe:

1. Din punct de vedere genetic şi cronologic, fiziologicul precede psihologicul, pregăteşte şi asigură posibilitatea constituirii şi manifestării acestuia din urmă. Nu există nici un proces psihic care să nu se întemeieze permanent pe un suport fizic, pe o anumită dinamică a proceselor nervoase fundamentale.

2. Nivelul calitativ al psihologicului este condiţionat de caracteristicile şi parametrii realizării fiziologicului. Astfel, orice disfuncţie, perturbare în planul dinamicii fiziologicului se răsfrînge negativ asupra psihologicului. De un psihologic normal se poate vorbi doar pe fondul unui psihologic normal.

3. Pe măsura constituirii, perfecţionării şi consolidării lor, structurile psihologicului dobîndesc o relativă autonomie, putînd exercita la rîndul lor o influenţă reglatorie asupra dinamicii fiziologicului şi chiar asupra celorlalte procese biologice din organism. Se închide astfel circuitul relaţiilor somato-psiho-somatice, pe care se întemeiază psihoterapia. În acest circuit există două dependenţe: a psihologicului de somatic şi a somaticului de psihologic. Prin mecanisme de sugestie şi autosugestie, factorul psihologic poate să provoace efecte în plan somatic obiectiv, fie în sens pozitiv, ducînd la ameliorarea sau vindecarea unor maladii, fie în sens negativ, favorizînd sau producînd apariţia unor boli psiho-somatice.

4. Planul fiziologic, nervos poate să existe fără latura psihologică. În activitatea creierului, latura psihică apare şi începe să se manifeste de la un anumit nivel de activare fiziologică în sus. În somnul profund se constată absenţa activităţii psihologice, dar rămîn prezente procesele fiziologice nervoase. În starea de comă se produce o abolire totală a psihismului, dar latura fiziologică continuă să se menţină.

 În ordinea genetică şi cauzală, admitem că fiziologicul acţionează în calitate de factor cauzativ determinant în raport cu psihologicul. Relaţia între diferitele funcţii şi procese psihice particulare şi diferitele formaţiuni şi structuri ale creierului Aceasta este marea problemă a neuropsihologiei: localizările cerebrale ale funcţiilor şi proceselor psihice.Există centri nervoşi vitali (al respiraţiei, al circulaţiei), dar nu există nici un centru precis delimitat al psihicului. Psihicul are o distribuţie globală, mai mult sau mai puţin difuză, la nivelul întregului creier, şi de aceea este considerat rezultatul funcţionării globale a creierului. Diferitele funcţii şi procese psihice concrete pot să aibă o repartiţie mai precisă şi mai bine delimitată.

Iniţial, în neuropsihologie au existat două modele asupra localizării cerebrale a psihicului şi componentelor sale:

1. Localizaţionismul îngust, lansat de E. Broca şi P. Wernicke, care au descoperit post-mortem leziuni cerebrale diferite care au dus la tulburări diferite ale limbajului. Acest model susţine că fiecare funcţie psihică, precum şi fiecare trăsătură temperamentală sau caracterială are o localizare precisă pe cortex. Ca urmare a acestui model, s-au alcătuit „hărţi topografice” ale creierului.

 2. Modelul echipotenţialist (lansat de Florence şi adus în forma cea mai completă de cercetătorul american Lashley), susţine ideea echivalenţei funcţionale a tuturor formaţiunilor şi zonelor cerebrale.

Cele două modele nu s-au confirmat integral în timp şi, în cele din urmă, au fost respinse. În locul lor a apărut un altul: modelul localizării dinamice. Acest model afirmă că funcţiile psihice trebuie împărţite în două grupe: funcţii psihice precis şi invariabil localizate, care se leagă în mod genetic de anumite zone şi structuri cerebrale, aceleaşi la toţi oamenii; în această categorie intră funcţiile senzoriale, motorii şi toate reflexele condiţionate. A doua grupă este a funcţiilor relativ şi variabil localizate. Legătura acestor funcţii cu anumite structuri şi zone ale creierului nu este programată genetic, ci se construieşte în ontogeneză. De aceea, configuraţia acestor zone va fi diferită la indivizi diferiţi. În această categorie intră procesele gîndirii, limbajului, structurile afective superioare, structurile globale de personalitate. Aceste funcţii sunt considerate complexe, multifazice, iar mecanismele lor neuronale au caracter de constelaţie, adică includ zone şi puncte diferite din diferite locuri ale creierului.

3. Principiul reflectării şi modelării informaţionale

Acest principiu ne răspunde la întrebarea: „Ce este psihicul ca fenomen, în ce constă natura lui calitativă?” Aceasta este una din întrebările cardinale ale psihologiei, care s-au pus dintotdeauna. Răspunsurile la această întrebare au oscilat în timp între variantele substanţialiste şi variantele energetiste. În variantele substanţialiste, psihicul era identificat cu o substanţă sui generis denumită fluid sau homunculus, situată în interiorul individului şi conferindu-i atribute funcţionale specifice. Varianta energetistă identifica psihicul cu o formă particulară de energie. Cea mai pregnantă variantă energetistă o reprezintă teoria energiilor specifice ale organelor de simţ, elaborată de neurofiziologul german Johannes Muller în a doua jumătate a secolului XIX. Această teorie susţinea că senzaţiile şi percepţiile reprezintă forme specifice ale energiilor pe care le conţin în ele organele de simţ şi care sunt activate sub acţiunea stimulilor externi.

Considerarea psihicului ca substanţă sau energie duce frecvent la eliminarea caracteristicilor lui calitative specifice şi la dizolvarea lui fie în structurile substanţiale ale creierului, fie în formele energetice biologice şi biofizice care au loc în organism.

Principiul reflectării s-a conturat în a doua jumătate a secolului XIX; prin el se viza găsirea unui alt răspuns, mai adecvat, la întrebarea: „Care este natura ontologică, existenţială a psihicului?” În prima sa variantă, acest principiu a valorificat principiile şi legile fizicii, în special ale opticii, care demonstrau posibilitatea oglindirii unui corp într-un alt corp sub forma imaginii, datorită raportului de absorbţie, reflexie şi refracţie a luminii care cade pe suprafaţa corpului reflectat. Ulterior, acest principiu s-a adecvat la particularităţile funcţionale ale sistemului nervos central şi ale creierului.

 În forma lui elaborată, finală, acest principiu susţine că psihicul, din punct de vedere ontologic (existenţial), trebuie definit ca o formă particulară de reflectare. Atributele acestei reflectări sunt:

1. Se realizează de către o materie superior organizată şi dezvoltată – creierul;

2. Are un caracter subiectiv;

3. Are un caracter ideal.

 Caracterul subiectiv înseamnă că orice proces psihic se realizează şi aparţine unui individ concret; nu există procese psihice extra-individuale.

Caracterul subiectiv se mai referă la dependenţa conţinutului şi formei de realizare a reflectării psihice de particularităţile structural-funcţionale interne ale subiectului: în raport cu unul şi acelaşi obiect sau una şi aceeaşi situaţie subiectivă, la diferiţi subiecţi vor apărea diferite conţinuturi psihice, aceasta datorită diferenţelor în structura organizării lor interne.

 De asemenea, acest caracter se referă la implicarea activă a subiectului în desfăşurarea procesului de reflectare. Subiectul se angajează voluntar în percepţie, memorie, rezolvarea de probleme; reflectarea psihică are caracter activ şi selectiv.

Caracterul ideal înseamnă că forma de reflectare psihică se opune substanţialului, materialului. Ca atare, pe lîngă substanţă şi energie, există o realitate ideală: psihicul Se poate spune că „idealul este materialul tradus şi transpus în capul omului”, procesele de traducere şi transpunere realizînd reflectarea psihică. Ca formă particulară de reflectare, psihicul se întemeiază pe şi derivă din proprietăţile generale de reflectare a materiei. Toate corpurile au însuşirea de a înregistra şi reproduce în manieră proprie influenţele şi acţiunile exercitate asupra lor de celelalte corpuri. Proprietatea de reflectare se realizează în cadrul unei relaţii funcţionale cu doi termeni principali:

termenul reflectat, care acţionează şi exercită anumite influenţe şi acţiuni;

– termenul reflectant, care receptează acţiunea şi o reproduce în manieră proprie.

Reflectantul oglindeşte, reflectă caracteristicile acţiunii exercitate de reflectat. Natura calitativă a reflectării se determină după caracteristicile reflectantului şi, după cum reflectatul este un corp neînsufleţit sau un corp însufleţit, calitatea reflectării se va modifica în mod corespunzător.

 Forme principale de reflectare:mecanică: se realizează prin modificarea structurală, de formă sau de poziţie spaţială a reflectantului (ex: lovirea bilei cu tacul);mecanică de tip optic: se realizează în formă de imagine virtuală pe baza interacţiunii între fasciculele de lumină şi lentile sau oglinzi;biologică: apare la organismele vii şi se realizează prin procese metabolice. Organismul viu realizează schimburi de substanţe şi energie cu mediul, transformări chimice asupra acestor substanţe şi energii, extrăgînd elementele necesare propriei structuri şi funcţionări;

psihică: formă superioară de reflectare realizată prin intermediul sistemului nervos; ea se bazează pe relaţia şi funcţia de semnalizare şi designare-reprezentare. Adică acţiunile stimulilor externi sunt supuse unor operaţii logice de prelucrare şi interpretare. Aceste operaţii se concretizează în constituirea unor imagini ideale, care se pune în corespondenţă cu stimulii sau obiectele externe care acţionează în momentul dat asupra organelor de simţ.

Imaginea presupune stabilirea unei relaţii de asemănare cu obiectul sau stimulului extern, pe baza căreia devine posibilă diferenţierea (sau discriminarea) şi identificarea, recunoaşterea obiectelor în individualitatea lor specifică.

Pe lîngă forma imagistică, reflectarea psihică, îndeosebi la nivelul omului, îmbracă şi forma constructivistă. Constructivismul reprezintă acea modalitate superioară de prelucrare şi integrare a informaţiilor şi datelor externe prin intermediul simţurilor, care face posibilă elaborarea de generalizări şi simbolizări. Aceste generalizări şi simbolizări sunt concretizate în forma noţiunilor şi conceptelor. Spre deosebire de percepţie şi reprezentare, noţiunea sau conceptul nu presupune existenţa unei relaţii de asemănare cu obiectul sau realitatea reflectată, ci doar a unei relaţii de reprezentare-designare convenţională.

 Aşadar, reflectarea psihică la nivelul omului se realizează în două forme esenţiale:– sub formă de imagini (reflectarea imagistică)– sub formă de constructe mentale, logice (generalizarea abstractă)În ambele cazuri, reflectarea este mediată prin cuvînt. Cuvîntul fixează imaginea perceptivă şi intervine şi în formarea conceptelor.Principiul reflectării a fost întregit, definitivat în a doua jumătate a secolului XX prin adăugirea principiului modelării informaţionale

. 4. Principiul modelării informaţionale

În definirea statutului ontologic al psihologiei, la noţiunea clasică de reflectare s-a adăugat noţiunea modernă de informaţie (introdusă de cibernetica teoretică). Prin introducerea noţiunii de informaţie, a rezultat modificarea modelului clasic al Universului, adică a modelului bidimensional, în care Universul era considerat ca avînd două dimensiuni stabilite de fizica clasică: substanţa şi energia. Cibernetica a introdus dimensiunea informaţională, de aici rezultînd modelul tridimensional al Universului.Informaţia devine aşadar o entitate obiectivă, bazal constitutivă a întregului univers. Încercînd să definească noţiunea de informaţie, Norbert Wiener nu găseşte iniţial decît o formulare tautologică: „Informaţia este doar informaţie, ea nu este nici substanţă, nici energie.” Spre deosebire de substanţă şi energie, informaţia este lipsită de proprietăţi nemijlocit perceptibile. În această situaţie, se pune întrebarea: cum se poate testa existenţa ei reală?Existenţa reală a informaţiei se verifică şi se testează indirect, pe baza analizei şi evaluării efectelor pe care ea le produce la nivelul sistemelor receptoare. Dacă primim un stimul din afară şi sistemul dă un răspuns eficient (care să-i păstreze echilibrul, organizarea internă), aceasta înseamnă că el realizează integrare de informaţie (opusul informaţiei este entropia). Astfel apare o nouă definiţie a informaţiei:Informaţia este măsura gradului de organizare la nivelul sistemelor reale, aflate în ipostaza de receptoare ale influenţelor exercitate din afară asupra lor. Oriunde există organizare, dezvoltare, optimizare, acolo se realizează integrare de informaţie. Oriunde există oscilaţii, perturbări, disfuncţii, acolo locul informaţiei este luat de entropie.Făcînd o paralelă între noţiunea de informaţie şi noţiunea de psihic, se constată că, din punctul de vedere al semnificaţiei, al conţinutului, ele sunt foarte apropiate şi de acelaşi gen (rang):

1. Ca şi informaţia, psihicul este lipsit de proprietăţi sensibile.

2. Ca şi informaţia, psihicul se realizează, se formează şi funcţionează în cadrul relaţiei de comunicare dintre subiect şi lumea exterioară.

3. Ca şi informaţia, psihicul diferenţiază indivizii concreţi.

4. Ca şi informaţia, psihicul presupune existenţa unui anumit suport substanţial-energetic (sistemul nervos, creierul) şi a unor anumite mecanisme pentru a se putea realiza. Modelarea informaţională arată că reflectarea psihică se realizează în forma unor modele informaţionale. Aceste modele informaţionale sunt de două tipuri:izomorfice, în cadrul cărora se stabilesc corespondenţe biunivoce, de 1-1 între elementele interne ale modelului (imaginii) şi proprietăţile obiectului (adică imaginea reproduce punct cu punct elementele şi proprietăţile obiectului; exemplu: percepţia individuală).homomorfice, în care se produce o comprimare şi selectare a informaţiei (despre însuşirile concrete ale obiectelor), astfel încît obiectul este reprezentat selectiv (exemplu: noţiunea.Putem spune că psihicul este un ansamblu de modele informaţionale ale lumii obiective externe. 

5. Principiul unităţii conştiinţă-activitate

A fost introdus în psihologie de Pierre Janet (creatorul psihologiei conduitei), argumentat şi dezvoltat de H. Wallon (De la act la gîndire), J. Piaget (Psihologia inteligenţei), A. Leontiev (Probleme ale dezvoltării psihice) şi L. Vîgoţki (Opere Alese, vol. I, II).Acest principiu răspunde la întrebarea: care este originea structurilor şi proceselor psihice? În istoria psihologiei, în legătură cu această problemă au existat două curente diametral opuse: ineismul (imanentismul) şi curentul tabula rasa.

Potrivit ineismului, structurile psihice sunt date, înnăscute, preformate; manifestarea lor se produce treptat şi succesiv în cursul vieţii individului. Înaintarea în vîrstă scoate la suprafaţă şi pune în funcţiune noi structuri psihice, aflate pînă atunci în stare latentă. Mediul extern nu are decît, cel mult, rol de declanşator şi activator al structurilor preexistente.Imanentismul îşi are rădăcinile în antichitate, în concepţia lui Platon, care formulează teza Ideilor înnăscute. Această teză va fi reluată în epoca modernă de Kant şi amplu dezvoltată sub forma Categoriilor apriorice, acestea fiind structuri de gîndire existente înaintea şi în afara oricărei experienţe senzoriale. Şi Descartes admite ideea unor structuri psihice predeterminate, preexistente, de tipul gîndirii. Gîndirea reflexivă este preexistentă, imanentă în individ; ea precedă existenţa individului.În plan ştiinţific, ideea imanentismului structurilor psihice este argumentată şi dezvoltată de antropologul şi psihologul englez Francis Galton. În lucrarea sa, Geniul ereditar, el demonstrează că aptitudinile, capacităţile intelectuale şi de alte tipuri reprezintă o zestre înnăscută de sorginte ereditară. Acesta este un pas înainte faţă de abordarea filosofică. Galton demonstrează, pe baza analizei unor familii de genii şi de personalităţi din ştiinţă, tehnică, artă, în comparaţie cu alte familii cu aptitudini scăzute.Imanentismul este susţinut de şcoala gestaltistă, care afirma că nu există în natură materie fără formă, neorganizată în structuri şi care lega structurile psihice de legea fundamentală a organizări. Această lege acţionează în mod obiectiv, infailibil şi generează anumite forme şi structuri.Cu aplicare la capacităţile verbale, imanentismul a fost susţinut de lingvistul şi logicianul N. Chomsky, care afirma că structurile verbale fundamentale sunt preformate, existente în individ pe baza codului genetic. Pe această temă, Chomsky a avut o amplă dispută cu Piaget, consemnată în Problemele limbajului. Curentul tabula rasa îşi are originea în filosofia empirist-pozitivistă engleză reprezentată de F. Bacon şi J. Locke. Potrivit acestei concepţii, „nimic nu există în intelect care mai înainte să nu fi existat în simţuri”. Rezultă că structurile gîndirii se formează pe baza senzaţiilor şi percepţiilor.Principiul tabula rasa a fost amplu dezvoltat în opera marilor materialişti francezi ai secolului XVIII (Diderot, La Mettrie, Helvetius, D’Hollbach). Aceştia avansează opinia cum că, la naştere, copilul este un fel de tablă albă, lipsit de orice dotare sau zestre adaptativă. Pe această tablă încep să înregistreze impresii şi urme, umplînd-o cu un anumit conţinut, mediul extern şi regimul educaţional în special. Aşadar, individul devine, din punct de vedere psihic, ceea ce reuşeşte să facă mediul şi educaţia din el în decursul vieţii sale. Toate componentele vieţii psihice se formează şi se dezvoltă treptat, sub acţiunea exclusivistă a factorilor de mediu. Toate componentele vieţii psihice sunt dobîndite.Această absolutizare a mediului a dus în impas explicarea adevăratelor origini şi adevăratei modalităţi de devenire a structurilor psihice interne, ca şi orientarea imanentistă, care absolutizează rolul eredităţii.După prima jumătate a secolului XX, s-a produs ieşirea din acest impas prin adoptarea: 

6. Principiul genetic interacţionist

Potrivit acestui principiu, funcţiile şi procesele psihice se constituie, se diversifică, se dezvoltă şi se consolidează în cursul vieţii individului, adică în ontogeneză. Acest proces se desfăşoară în sens ascendent, de la simplu la complex, de la inferior la superior, de la difuz, nediferenţiat la diferenţiat, individualizat. Dinamica procesului genetic traversează o succesiune de stadii sau etape numite stadii psihogenetice. Fiecare stadiu se desfăşoară pe parcursul unei anumite perioade de timp, incluzînd un număr mai mare sau mai mic de ani de viaţă ai individului. Între stadii există un raport ierarhic de subordonare, în sensul că stadiul ierarhic superior determină caracteristicile calitative ale întregii organizări psihice, el integrînd astfel, pe o schemă funcţională nouă, conţinuturile stadiilor anterioare, inferioare. Stadiile psihogenetice ale intelectului după J. Piaget

1. Stadiul primar senzoriomotor (0-3 ani). Elementul definitoriu pentru organizarea psihică a individului îl reprezintă complexele senzoriale şi motorii ce se constituie pe baza interacţiunii directe a copilului cu obiectele din jur.

2. Stadiul preoperator (3-7 ani), alcătuit din acţiuni concrete de modificare şi transformare în starea dată a obiectelor, numai într-un singur sens.

3. Stadiul operaţiilor concrete (7-11 ani). Apar transformări operatorii, bazate pe realizarea transformării în dublu sens: transformarea lui A în B (directă), A®B, va fi corelată cu transformarea lui B în A (inversă), B®A. În acest stadiu, pentru fiecare transformare se dezvoltă şi opusul ei şi se leagă într-o schemă funcţională compactă, schema operatorie, care are ca atribut esenţial reversibilitatea.Acest stadiu se numeşte concret deoarece transformările se pot efectua cu succes de către copil numai dacă sunt sprijinite de obiecte concrete sau de imaginile lor. În ultima parte a stadiului se desprinde stadiul limbajului extern (al vorbirii cu voce tare), care ia locul obiectelor în cadrul operaţiilor de transformare.

4. Stadiul operaţiilor logico-formale (11-14 ani). Se produce interiorizarea schemelor operatorii şi situarea lor pe suportul limbajului interior. Locul obiectului şi al imaginii sale externe este luat de semnele şi simbolurile convenţionale (cuvinte), de aceea operaţiile devin formale. Din acest moment se poate vorbi despre structurarea şi intrarea în funcţiune a gîndirii interne formal-abstracte. Un rol esenţial în acest proces îl are însuşirea unor discipline abstracte ca matematica, psihologia etc. Potrivit principiului genetic interacţionist, structura psihicului îşi are originea în interacţiunea directă copil şi obiectele sau lucrurile concrete din jur. Forma primordială de manifestare a psihismului este acţiunea concretă; schemele acestor acţiuni, prin interiorizare, se transformă în structuri psihice specifice.Interacţionismul presupune ca, în explicarea naşterii şi dezvoltării funcţiilor şi proceselor psihice, să operăm cu relaţia dintre cele două categorii de factori principali: ereditatea şi mediul. Nu există structură psihică în care să se exprime exclusiv ereditatea sau exclusiv mediul. Dar ponderea celor doi factori la nivelul diferitelor structuri psihice poate fi diferită.Pe scurt:Conştiinţa provine din acţiune;Conştiinţa coordonează acţiunea;

Conştiinţa reflectă acţiunea în plan extern, care o reflectă înapoi în conştiinţă.

7. Principiul genetic şi al istorismului Potrivit acestui principiu, psihicul trebuie definit şi interpretat ca fenomen evolutiv, iar nu ca un dat. Evoluţia psihicului trebuie considerată în două planuri: cel filogenetic, istoric şi cel ontogenetic, individual.În plan filogenetic se vor pune în evidenţă salturile calitative care se înregistrează în structura şi conţinutul diferitelor funcţii şi procese psihice, pe măsura trecerii de la o clasă de animale la alta şi de la animal la om. Astfel, dezvoltarea psihică apare ca o relaţie între continuitate şi discontinuitate. Continuitatea exprimă acumulările de tip cantitativ care se produc în interiorul unuia şi acelaşi segment evolutiv. În interiorul uneia şi aceleiaşi specii de animale se înregistrează deosebiri inter-individuale, care însă nu exprimă restructurări de ordin calitativ ale funcţiilor şi proceselor psihice respective. Deosebirile acestea, de ordin cantitativ, se referă la clasificări de rang sau de ordin ale indivizilor în cadrul uneia şi aceleiaşi specii.Discontinuitatea marchează saltul de ordin calitativ care se produce în structura şi conţinutul funcţiilor şi proceselor psihice şi marchează distanţa ireductibilă dintre diferite trepte sau niveluri ale evoluţiei. La psihicul uman apare dimensiunea istoricităţii, care înseamnă admiterea unor salturi calitative pe măsura trecerii omului de la o epocă istorică la alta. Astfel, între organizarea psihică a omului din comuna primitivă şi a celui contemporan există nu doar deosebiri de ordin cantitativ, ci, în primul rînd, de ordin calitativ, structural.Dimensiunea istorică arată faptul că, din momentul apariţiei sale, psihicul uman a înregistrat cele mai mari transformări evolutive din întregul continuum al psihismului. Deşi omul este o specie alături de celelalte, din punctul de vedere al evoluţiei psihice, el nu a rămas în limitele structurale în care a apărut iniţial, ci a cunoscut transformări şi modificări calitative profunde.Coordonata principală care se realizează evoluţia omului din momentul apariţiei lui nu mai e cea biologică (constituţia fizică, structura anatomică a creierului), locul ei fiind luat de coordonata psihică. Istoriceşte, evoluţia omului se va realiza preponderent în plan psihologic.Psihicul uman are atributul de a fi permanent deschis la schimbare şi dezvoltare, ceea ce nu se poate spune despre psihicul animal, care este încorsetat din punct de vedere evolutiv în limitele proprii fiecărei specii sau clase în parte. De la apariţia sa, psihicul cîinelui nu a înregistrat transformări calitative esenţiale; psihicul cimpanzeului se află şi în prezent între aceleaşi coordonate bazale ca la început. Psihicul uman, dimpotrivă: de la apariţia omului, a marcat, cu fiecare generaţie şi epocă, transformări şi modificări de ordin calitativ.Evoluţia psihică a omului nu se va opri niciodată, pentru că fiecare nouă generaţie, datorită condiţionării socio-culturale, îşi va începe evoluţia sa psihică de la un nivel mereu mai înalt decît generaţia anterioară. Aceasta înseamnă că fiecare generaţie dispune de o ofertă obiectivă din partea mediului socio-cultural din ce în ce mai complexă, mai diversificată şi mai bogată. De aici rezultă că individul, asimilînd conţinuturile şi semnificaţiile din tezaurul culturii, al cunoaşterii, al sistemului de priceperi şi deprinderi constituit pînă la un moment dat, va înregistra un nivel de dezvoltare psihică superior generaţiei anterioare. Din punct de vedere istoric, evoluţia psihicului uman are sens permanent ascendent.Probabil că dezvoltarea psihică a omului se va închide atunci cînd, din punct de vedere biologic, creierul îşi va epuiza rezerva funcţională (dar se pare că rezerva actuală mai poate asigura evoluţia pentru încă cîteva mii de ani) sau dacă societatea va ajunge în impas.Principiul istorismului ne mai obligă ca, în analiza şi interpretarea psihicului uman, pe lîngă apelul la legile biologice, să facem apel la legi socio-culturale şi istorico-culturale. Legile socio-culturale se vor impune, de la un anumit moment al evoluţiei istorice a omului, ca dominante, subordonînd şi controlînd acţiunea legilor biologice, naturale. De aceea, omul se va înscrie pe traiectoria unei evoluţii socio-culturale, va deveni o fiinţă socio-culturală.Exemple de legi socio-culturale:– legea instruirii organizate (individul este inclus într-un program de influenţe şi acţiuni modelatoare specifice);– legea socializării (care impune adecvarea atitudinilor şi conduitelor individului la anumite principii, norme şi etaloane sociale);– legea profesionalizării (în dezvoltarea sa psihică, individul trebuie să-şi însuşească şi să exercite un anumit tip de activitate socialmente utilă şi semnificativă);– legea estetizării (în structurarea conţinuturilor psihice interne, la nivelul gîndirii şi al trăirilor afective individuale, trebuie să se integreze dimensiunile estetice ale existenţei, categoriile estetice – frumos-urît, tragic-comic etc.);– legea moralităţii (în dezvoltarea psihică a individului trebuie să se integreze anumite reprezentări, concepţii, atitudini despre bine şi rău, despre categoriile morale);– legea verbalizării (dezvoltarea psihicului uman va fi mediată în permanenţă de un sistem specific de comunicare şi codificare a informaţiei, bazat pe limbajul verbal).În analiza şi evoluţia specifică psihicului uman trebuie să ne referim permanent la acţiunea legilor istorico-culturale, să raportăm individul la contextul socio-cultural anumit.Principiul genetic şi al istoricităţii ne arată că, în cadrul structurilor psihice complete, care, luate ca atare, depăşesc capacitatea noastră de înţelegere şi explicare, trebuie să recurgem la strategia genetică de cercetare şi să ne adresăm stadiilor timpurii ale ontogenezei, în care apare şi se constituie treptat structura psihică dată. De aici, prezenţa metodei genetice în arsenalul metodelor cunoaşterii psihologice, care ne permite să abordăm şi să explicăm complexitatea unor componente ale SPU. 8. Principiul sistemicităţiiAcest principiu a fost introdus în metodologia psihologică în a doua jumătate a secolului XX, fiind preluat din metodologia sistemică şi cibernetică, care stă în prezent la baza întregii cunoaşteri ştiinţifice particulare.Potrivit acestui principiu, psihicul uman nu trebuie considerat ca un simplu conglomerat de elemente în sine, autonome şi independente, ci ca un sistem organizat şi integrat.Noţiunea de sistem, în cadrul teoriei generale a sistemelor (TGS), se defineşte ca un ansamblu de elemente aflate într-o relaţie non-întîmplătoare, mai mult sau mai puţin legică şi stabilă. În cadrul noţiunii de sistem, accentul principal al analizei şi interpretării cade nu pe elementele considerate în sine, separat (cum proceda ştiinţa clasică), ci pe relaţiile şi interacţiunile dintre elemente.Se consideră, astfel, că elementele, intrînd în relaţii de interacţiune şi intercondiţionare reciprocă, îşi vor modifica starea lor iniţială, îşi vor reduce autonomia şi independenţa, fuzionînd într-un tot unitar, sistemul, care va poseda proprietăţi şi trăsături funcţionale noi, supraordonate, ireductibile la proprietăţile şi trăsăturile părţilor componente luate separat sau însumate pur aritmetic.Modelul sistemic în analiza psihologică înlocuieşte modelul atomal, descriptivist care dominase în psihologie prin intermediul şcolii asociaţioniste. De asemenea, acest model înlocuieşte şi modelul gestaltist, care consideră că psihicul este o structură imanentă, invariantă, închisă în sine.Potrivit metodei sistemice, în abordarea psihicului uman trebuie să se procedeze astfel: 1. Încadrarea sistemului în clasele posibile de sisteme reale.2. Deducerea caracteristicilor sistemului ce rezultă din includerea lui într-una din clasele de sisteme reale.3. Stabilirea metodei adecvate de abordare, care să fie în concordanţă cu caracteristicile proprii ale sistemului respectiv.Potrivit teoriei generale a sistemelor, există patru criterii principale după care se clasifică sistemele reale: I. Poziţia sistemului faţă de acţiunea legii timpuluiII. Relaţia sistemului cu mediul ambiantIII. Gradul de complexitate al sistemului

IV. Caracterul relaţiei între intrarea sistemului şi ieşirea lui (dintre mărimile de intrare şi mărimile de ieşire).

Acest criteriu permite delimitarea a două mari clase de sisteme posibile: statice şi dinamice.Un sistem static este acela care este absolut independent de scurgerea timpului şi care nu-şi modifică stările sale ca efect al scurgerii ireversibile a timpului, rămîne identic cu sine însuşi la infinit. Un astfel de sistem nu există; clasa sistemelor statice este o mulţime vidă.

Un sistem dinamic este acela care depinde de timp şi-şi modifică stările sub influenţa scurgerii ireversibile a timpului, astfel încît între diferite stări ale sistemului apar diferenţe. Sistemul dinamic, aşadar, este funcţie de timp. În analiza lui trebuie luat în considerare şi momentul de timp. Toate sistemele reale sunt dinamice.Există două subclase de sisteme dinamice: cu organizare dată şi evolutive (sau cu autoorganizare.

Un sistem dinamic cu organizare dată este acela care, în decursul timpului, poate să-şi menţină la un anumit nivel starea lui de optimalitate, după care urmează starea de dezagregare, dezorganizare. În această clasă sunt incluse toate sistemele nevii (maşinile). Într-o reprezentare grafică, curba sistemelor de acest tip se compune din două segmente: unul de stabilitate, în care variabilele stărilor sistemului nu duc la perturbări semnificative în organizarea lui, şi un segment descendent, involutiv, de dezorganizare.

Un sistem dinamic cu autoorganizare este acela care posedă capacitatea ca, în decursul unui anumit interval de timp, nu numai să-şi menţină starea de organizare iniţială, ci şi să treacă de la un nivel de organizare inferior la unul superior, perfecţionîndu-şi funcţionarea şi eficienţa. În această subclasă se includ toate organismele vii, numite de Wiener „insule de negentropie în oceanul imens al entropiei”. În cazul organismelor vii, nivelul iniţial al entropiei este redus, datorită proceselor de dezvoltare, maturizare şi consolidare care înseamnă negentropie (neagă entropia şi se opun acţiunii ei).Într-o reprezentare grafică, curba sistemelor dinamice are trei segmente: unul ascendent, anti-entropic, în interiorul căruia se desfăşoară procesele evolutive de dezvoltare şi perfecţionare a organizării iniţiale. Se atinge un optimum funcţional, după care sistemul îşi menţine nivelul atins al organizării prin mecanisme proprii de adaptare la acţiunea factorilor perturbatori. Aceasta reprezintă segmentul al doilea, pe parcursul căruia sistemul dă întreaga măsură a potenţialului său adaptativ. Segmentul al treilea este descendent (entropic); are loc acumularea treptată a efectelor entropice, de slăbire a organizării, de perturbări, de degradări substanţial-energetice, care duc în final la dispariţia sistemului. Orice sistem evolutiv finit se supune, în ultimă instanţă, legii universale a entropiei; procesele involutive în organismele vii au un caracter implacabil, legic.Pentru diferitele sisteme vii, durata acestor segmente este diferită. 

II. Relaţia sistemului cu mediul ambiantDupă acest criteriu se desprind trei clase de sisteme: închise, semideschise şi deschise.

Închis este considerat sistemul care, într-un interval oricît de lung de timp, nu are nici un fel de schimb cu mediul ambiant, existenţa sa bazîndu-se exclusiv pe consumul energiei proprii. În realitate nu există un astfel de sistem; mulţimea sistemelor închise este o mulţime vidă.

Semideschis este sistemul care realizează cu mediul ambiant două tipuri de schimburi: de energie şi de informaţie. În această clasă se încadrează toate tipurile de maşini, calculatorul electronic, Pămîntul în raport cu Soarele, corpurile nevii.

Deschis este sistemul care face cu mediul ambiant toate cele trei tipuri posibile de schimburi: de energie, de informaţie şi de substanţă. În această categorie se includ numai sistemele vii. Schimbul de substanţă este reprezentat prin procesele metabolice, cu cele două laturi ale lor (asimilare şi dezasimilare). 

III. Gradul de complexitate al sistemuluiGradul de complexitate al unui sistem se determină pe baza a doi indicatori principali: – numărul de elemente care intră în componenţa sistemului;– volumul conexiunilor stabilite între elementele componente, în interiorul sistemului, şi între sistem ca un tot şi mediul ambiant.După aceste criterii se delimitează existenţa a trei clase posibile de sisteme: simple, complexe şi supercomplexe (hipercomplexe).

Simplu  este acel sistem care este alcătuit dintr-un număr mic de elemente, uşor măsurabile şi nemijlocit observabile; ex: masă, scaun, ceasornic.

Complex este sistemul alcătuit dintr-un număr mare de elemente, greu dar posibil de numărat, posibil de observat nemijlocit şi care dispune de un volum relativ ridicat de conexiuni interne şi externe; prototip: computerul electronic.

Hipercomplex este sistemul alcătuit dintr-un număr foarte mare de elemente, greu sau imposibil de numărat, imposibil de observat nemijlocit. De asemenea, hipercomplex este sistemul puternic saturat în conexiuni interne şi externe; prototip: creierul uman, societatea ca sistem unitar.

IV. Caracterul relaţiei între intrarea sistemului şi ieşirea lui (dintre mărimile de intrare şi mărimile de ieşire).După acest criteriu se disting două clase de sisteme posibile: deterministe şi probabiliste.

Sistemul determinist este acela în care mărimile de ieşire (notate cu Y) depind exclusiv, în mod cauzal direct, de mărimile de intrare (notate cu X): Y = f(X)În cazul acestor sisteme devine posibilă analiza de tip cauzal, univoc şi predicţia riguroasă a mărimilor de ieşire (rezultate, răspunsuri) pornind de la mărimile de intrare (stimuli). Între cele două mulţimi de mărimi nu se interpune nici o altă mulţime de mărimi, care să modifice dependenţa lor. Acest model de analiză a fost folosit în psihologie de behaviorism.

Sistemul probabilist este acela în care între mărimile de intrare şi mărimile de ieşire se interpune influenţa unei a treia mulţimi de mărimi (mărimile de stare, notate cu Z). Influenţa mulţimii Z face ca relaţia între intrare şi ieşire să nu mai fie de tip cauzal, necesar, ci numai de tip posibil, aleator, probabilist.

Comportamentul acestui fel de sistem va fi reprezentată printr-o relaţie condiţionată, non-lineară: În analiza sistemelor probabiliste trebuie adoptată metodologia statistic-probabilistă, care reclamă efectuarea unui volum mare de măsurători şi investigaţii pentru stabilirea dependenţelor legice dintre un anumit stimul (mărime de intrare) şi un anumit răspuns (mărime de ieşire). Sistemul psihic uman, ca obiect real de cunoaştere şi cercetare, se încadrează în următoarele categorii:

sistem dinamic, evolutiv, cu autoreglare (cibernetic);

sistem semideschis (deoarece existenţa ca atare a SPU şi funcţionarea lui se întemeiază pe consum de informaţie şi pe un suport de natură energetică – energia psihică);

sistem hipercomplex;

sistem probabilist. 

Din fiecare atribut se pot desprinde o serie de exigenţe de ordin metodologic de care trebuie ţinut seama cînd purcedem la investigarea, cunoaşterea acestui sistem.

Un fel de temă acasă: de formulat aceste exigenţe.

Psihologia generală este considerată a fi ramura centrală a psihologiei, care oferă baza teoretică şi metodologică pentru abordarea, înţelegerea şi explicarea proceselor şi fenomenelor psihocomportamentale umane în situaţii specifice. Psihologia generală reprezintă şi forma în care s-a constituit istoriceşte psihologia ca ştiinţă independentă. Abia tîrziu au început să se desprindă, succesiv, ramurile ei (psihologia muncii, educaţională, clinică, socială, organizaţională, a artei etc). În prezent, tabloul psihologiei trebuie reprezentat sub forma unui arbore, avînd ca tulpină solidă psihologia generală, iar ca crengi, psihologiile de ramură (particulare). Abordarea problemelor specifice ale psihologiilor de ramură trebuie să se întemeieze pe premisele din psihologia generală. 

Schema logică a cursului de fundamente ale psihologiei conţine trei componente esenţiale:

1. O componentă generală, abstractă, introductivă, în care se prezintă aspectele metodologice, epistemologice, filosofice şi semantice ale psihologiei ca ştiinţă.

2. O componentă analitică, întemeiată pe operaţiile de descompunere şi delimitare a sistemului psihic în procese şi funcţii individuale specifice, precum şi pe analiza acestor funcţii şi procese psihice luate una cîte una, din punctul de vedere al conţinutului, al mecanismelor de realizare şi al rolului pe care îl joacă în ansamblul sistemului psihocomportamental.

3. O componentă logic concretă (integrativă), prin care se face restabilirea tabloului iniţial al vieţii psihice în diversitatea şi specificitatea determinărilor sale interne de structură şi funcţionare. Această porţiune a cursului va sta sub egida unui concept nou, cu valoare integrativă supraordonată, conceptul de personalitate. Acest concept subordonează şi circumscrie conţinutul tuturor celorlalte noţiuni din psihologie, inclusiv pe cea de sistem psihic.  

Analiza evoluţiei cunoaşterii psihologice şia devenirii psihologiei ca ştiinţă  

Ca preocupare a omului pentru înţelegerea şi explicarea fenomenelor vieţii sale sufleteşti, psihologia este foarte veche. Începuturile ei datează din momentul cînd omul a devenit conştient de sine şi, pe lîngă întrebările şi problemele legate de procesele şi fenomenele din natură, a început să formuleze întrebări şi probleme legate de propria sa viaţă sufletească şi propria conduită. Din această perspectivă, psihologia este la fel de veche ca fizica, mecanica şi astronomia.

Ca ştiinţă de sine stătătoare, psihologia are o istorie relativ scurtă, depăşind cu puţin o sută de ani. Comparată cu astronomia, mecanica şi fizica din acest punct de vedere, este una din cele mai tinere ştiinţe. Întîrzierea constituirii ei ca disciplină de sine stătătoare se datorează atît complexităţii extraordinare a domeniului vieţii psihice a omului, cît şi dificultăţilor de a satisface cerinţele paradigmei sau modelului logic de circumscriere şi definire a unei ştiinţe, impus de către mecanică şi fizica clasică.Printre alte exigenţe, acest model logic impunea obiectivitatea, măsurabilitatea şi cuantificabilitatea fenomenelor supuse studiului. Raportată la specificul vieţii sufleteşti a omului, această cerinţă este aproape inoperantă, întrucît fenomenele vieţii psihice nu puneau în evidenţă (precum fizica sau mecanica) existenţa unor proprietăţi sensibile, nemijlocit perceptibile, care să poată fi măsurate şi cuantificate.

Neavînd asemenea însuşiri, se excludea de la bun început posibilitatea ca studiul fenomenelor psihice umane să se realizeze cu metode obiective şi în contextul unei ştiinţe autentice. Immanuel Kant, în „Critica raţiunii pure”, susţine o pledoarie întreagă pentru a demonstra imposibilitatea existenţei unei ştiinţe psihologice de sine stătătoare. El considera că proba de verificare a viabilităţii unei ştiinţe trebuie să fie gradul de aplicare şi utilizare a metodelor matematice de analiză şi prelucrare a datelor. Aceste metode matematice reclamă existenţa unor măsurători cantitative, obiective, ori fenomenele psihice ale omului, neavînd proprietatea de a fi nemijlocit perceptibile, nu pot fi măsurate. Implicit, în studiul lor nu se poate face apel la metodele matematice. Singura dimensiune recunoscută de Kant proceselor psihice era durata (dimensiunea temporală). Dar, spunea el, cu o singură dimensiune nu se poate stabili un sistem coerent de coordonate. De aceea, cunoaşterea psihologică trebuie să rămînă în preocuparea exclusivă a filosofiei sau, poate, cîndva, a unei antropologii generale. Această situaţie impune să recurgem la o periodizare a evoluţiei istorice a cunoaşterii psihologice, în patru etape (perioade) principale, astfel:

1. Etapa  preştiinţifică;

2. Etapa filosofică;

3. Etapa ştiinţifică, analitică şi intern contradictorie;

4. Etapa ştiinţifică sistemică integrativă. 

1. Etapa preştiinţifică începe din momentul cînd omul a început să-şi pună explicit întrebări şi probleme despre natura, esenţa şi locul fenomenelor psihice în Univers şi continuă pînă în antichitatea tîrzie (sec. V-IV î. Hr.), cînd se constituie primele sisteme filosofice coerente şi închegate. Etapa se numeşte preştiinţifică întrucît la acea vreme nu se constituiseră încă ştiinţele ca forme riguroase de cunoaştere.În această perioadă, cunoaşterea fenomenelor psihologice este încadrată în cunoaşterea comună, realizată cotidian şi situaţional, pe baza experienţei imediate a omului într-o comunitate, în contextul comunicării dintre indivizii acelei comunităţi. Răspunsurile date la întrebările privind natura şi fenomenele psihice erau naive şi întemeiate pe admiterea principiului animismului (de la lat. anima = a însufleţi). Principiul animismului şi concepţiile animiste se întemeiau pe recunoaşterea existenţei unei forţe motrice în afara fiinţelor şi lucrurilor, forţe de natură ocultă, deseori numite spirite. Aceste spirite, de esenţă supranaturală, se întrupează şi poposesc temporar şi situaţional în lucrurile sau fiinţele pămîntene, insuflîndu-le mişcarea şi direcţia de mişcare. Astfel, fenomenele psihice vor fi considerate ca o expresie a acţiunii acestor spirite la nivelul fiinţei umane.Tot atunci se formulează existenţa mai multor forme de anima, care coexistă în om: o anima generală, prin care omul se înrudeşte psihic cu alte animale; o anima umbră care-l însoţeşte permanent în activităţile sale cotidiene; o anima călătoare, care se manifestă în somn, timp în care călătoreşte în alte lumi şi apoi, la trezire, se întoarce; şi în sfîrşit, o anima nucleu, cea mai importantă dintre toate, care dă continuitate în timp fiinţei umane şi care la moarte părăseşte trupul şi se întoarce în imperiul spiritului, de unde a venit. Acolo intră în legătură cu animele altor persoane şi astfel rezultă viaţa spirituală a unei alte lumi, lumea „de dincolo”.Pe baza acestui sistem de înţelegere se clădeşte sistemul practicilor de intervenţie şi influenţare a stărilor sufleteşti şi a comportamentelor umane. Aceste practici se vor reuni sub egida noţiunii de magie, care a constituit principalul mod în care omul primitiv încerca să acţioneze asupra forţelor naturii şi asupra forţelor interioare proprii. Magia se va asocia cu mitologia, care va deveni un cadru general de referinţă în explicarea descendenţei generaţiilor şi, de asemenea, a fenomenelor de grup (războaie etc.)Concepţiile animiste se vor înrădăcina în structura profundă a fiinţei umane şi vor deveni ceea ce Carl Gustav Jung denumea arhetipuri. Arhetipurile alcătuiesc inconştientul colectiv, care are rolul principal în constituirea personalităţii indivizilor şi în tipologia comportamentelor lor. Putem afirma că această viziune şi concepţie naiv-mistică despre suflet se va perpetua în succesiunea epocilor istorice sub denumirea de „psihologie populară”. Chiar şi după apariţia psihologiei ca ştiinţă independentă, psihologia populară va continua să fiinţeze şi să ocupe o pondere mare în mentalitatea oamenilor contemporani. 

2. Etapa filosofică începe din antichitatea tîrzie (sec. V-IV î. Hr.) şi durează pînă în 1879, cînd se produce desprinderea psihologiei de filosofie. Această perioadă se caracterizează prin faptul că abordarea, analiza şi interpretarea fenomenelor psihice capătă caracter sistematic, coerent, pe baza unor criterii logice şi în conformitate cu anumite ipoteze sau principii metodologice generale. Toate marile sisteme filosofice vor avea în structura lor un spaţiu special dedicat psihologiei, respectiv descrierii şi explicării fenomenelor psihice ale omului. Cunoaşterea filosofică în general, inclusiv cunoaşterea filosofică a psihicului, se va întemeia pe o anumită platformă cu caracter ideologic şi metodologic specific, derivată din modul în care s-a răspuns la problema fundamentală a filosofiei, şi anume problema raportului dintre spirit şi materie, dintre gîndire şi corp, dintre conştiinţă şi creier. Răspunsul la această problemă a dus la desprinderea iniţială a două mari direcţii de gîndire filosofică: linia materialistă şi cea idealistă.

 Linia materialistă se va caracteriza prin admiterea materiei ca unic început primordial şi determinant şi prin considerarea spiritului, gîndirii, conştiinţei, drept factori secundari şi derivaţi. În antichitate, reprezentanţii acestei linii au fost Democrit, Epicur şi Heraclit. Ei formulează concepţia atomistă de explicare a lumii, punînd la baza existenţei Universului cea mai mică unitate materială imaginată atunci: atomul.În concepţia atomistă, sufletul este material, substanţial, el fiind realizat prin intermediul unui anumit tip de atomi (de formă rotundă, de mărime mică şi foarte rapizi) denumiţi atomii focului. Se considera că un mecanism al dinamicii psihicului îl constituie actul respiraţiei, prin care sunt eliminaţi din corp atomii uzaţi şi sunt introduşi atomii integri, „nobili”, acesta fiind „principiul primenirii sufletului”.Această linie materialistă a fost perpetuată de-a lungul secolelor în lucrările lui Bacon şi Locke (sec. XVI-XVII), apoi ale materialiştilor vulgari (Bückner, Vogt şi Molechotte, sec. XVII), ale marilor materialişti francezi (Diderot, D’Holbach, Helvetius şi La Mettrie, sec. XVIII) şi ale lui Feurbach, Marx şi Engels în sec. XIX.Concepţia atomistă a fost înlocuită cu concepţia funcţionalistă despre suflet, care afirmă că sufletul apare ca rezultat al funcţionării sistemului nervos central, a creierului, şi ia forma fie a unei secreţii (în materialismul vulgar se considera că creierul „secretă” gîndire tot aşa cum vezica biliară secretă bila), fie a unei reflectări ideale, nonsubstanţiale, concretizată în imagini, concepte sau trăiri emoţionale, afective. Considerarea psihicului ca reflectare ideală apare la materialiştii francezi şi va fi amplu dezvoltată în materialismul sec. XIX.Din materialismul secolului XIX a derivat o formă particulară a materialismului secolului XX: materialismul dialectic. Acesta s-a format prin îmbinarea dintre principiul materialist (anume că materia este factorul primordial al Universului, iar spiritul este factor secundar, derivat) şi metoda dialectică, în care se admite trecerea acumulărilor cantitative în transformări calitative şi negarea noului de către vechi, a inferiorului de către superior. Această metodă, dezvoltată amplu de Hegel în forma teză-antiteză-sinteză, explică natura psihicului conform principiului materialist, dar în concordanţă cu exigenţele metodei dialectice (anume recunoaşterea trecerii acumulărilor cantitative în transformări calitative). Astfel, psihicul apare deja ca realitate, ca entitate specifică.Prin epistemologia ştiinţelor, materialismul dialectic a fost transformat şi integrat în materialismul ştiinţific. Linia idealistă se întemeiază pe admiterea spiritului, a Ideii absolute, a gîndirii, ca factor primordial şi unic început, iar materia este considerată ca factor secund, derivat. Începutul acestei linii se regăseşte în opera lui Platon („idealismul obiectiv”); linia este perpetuată în Evul Mediu prin Toma d’Aquino şi Sfîntul Augustin, iar în timpurile moderne prin filosofia clasică germană – Kant şi Hegel („Fenomenologia spiritului”). La Kant, factorul primordial este reprezentat de categoriile universale înnăscute şi imanente, iar la Hegel, de Ideea absolută.În cadrul liniei idealiste se ajunge la o atitudine dogmatică, promovată şi de teologie: acceptă şi nu cerceta. În prezent, această linie de explicare a naturii şi a esenţei fenomenelor psihice este repudiată de ştiinţă, dar îmbrăţişată într-o anumită formă în teologie şi religie. 

3. Etapa ştiinţifică, analitică şi intern contradictorie începe în anul 1879, an în care savantul Wilhelm Wundt înfiinţa la Leipzig primul laborator de psihologie experimentală. Importanţa acestui act consta în faptul că, pentru prima dată, s-a făcut dovada posibilităţii de aplicare sistematică a metodei experimentului obiectiv în studiul fenomenelor psihice şi al stărilor subiective interne. Înfiinţarea acestui laborator marchează desprinderea psihologiei de filosofie şi constituirea ei în ştiinţă independentă. Din acest moment se va înregistra un proces accelerat de desfăşurare a cercetărilor psihice concrete şi de acumulare a unor date şi fapte experimentale obiectiv constatate privind conţinutul, dinamica şi mecanismul diferitelor funcţii şi procese psihice particulare. Metoda experimentală a debutat cu studiul reacţiilor motorii şi al senzaţiilor simple şi s-a extins spre procesele psihice superioare: gîndirea, rezolvarea de probleme, formarea conceptelor, luarea deciziilor, precum şi spre studiul fenomenelor psihice dispoziţionale (motivaţia, afectivitatea). Dat fiind faptul că cercetarea se face prin delimitări riguroase a unor funcţii şi procese particulare din cadrul întregului psihic, perioada aceasta se numeşte analitică.Concomitent cu acumularea de date concrete, experimentale, încep să apară divergenţe privind modul de interpretare a acestor fapte, natura obiectului psihologiei şi specificul diferitelor componente ale sistemului psihic în desfăşurarea activităţii şi comportamentului. De aceea, perioada se numeşte şi „intern contradictorie”. În ştiinţa psihologică apar şi se confruntă o serie de curente şi şcoli care i-au subminat unitatea internă.

4. Etapa ştiinţifică sistemică integrativă.  

-> momentan nu am in cursuri asa ceva cred ca am pierdut 1 foaie , cine ma poate ajuta sa imi lese mesaj , multumesc .

Aceste neînţelegeri (despre care s-a discutat la sfîrşitul cursului anterior) s-au produs în legătură cu două probleme esenţiale de cunoaştere psihologică. Prima problemă este aceea a obiectului specific de studiu pe care trebuie să-l aibă psihologia, iar a doua problemă este cea a modului de desfăşurare a cercetării ştiinţifice şi modul de explicare a organizării şi funcţionării interne a psihicului.

 În legătură cu problema obiectului de studiu, divergenţele de păreri s-au constituit în trei orientări sau şcoli principale: şcoala introspecţionistă, şcoala behavioristă şi şcoala psihanalitică. 

Potrivit şcolii introspecţioniste, obiectul de studiu al psihologiei trebuie să-l reprezinte conştiinţa. Psihicul uman era integral redus la sfera conştiinţei: psihic=conştiinţă. Conştiinţa era definită ca o sumă de stări şi procese de ordin subiectiv date nemijlocit subiectului, fără vreo legătură semnificativă cu obiectele şi fenomenele lumii exterioare şi cu manifestările comportamentale ale subiectului. Astfel, conştiinţa devenea o lume ermetic închisă în sine, care nu se putea proiecta, exterioriza în nici un fel. Ca urmare, cunoaşterea psihologică nu putea să se întemeieze decît pe utilizarea unei singure metode, care era denumită introspecţie (de la termenii greceşti. intro=interior şi spectos=privire). Introspecţia avea sensul de privire de către subiect, cu ochiul său interior, pe scena conştiinţei, pentru a constata fenomenele care se produc la un anumit moment dat. Informaţia despre cele constatate de subiect despre sine trebuiau să fie comunicate cercetătorului. Consemnînd relatările subiectului, acesta le supunea apoi unor proceduri de prelucrare, evaluare şi cercetare, obţinîndu-se în final o anumită teorie sau un set de judecăţi teoretice despre natura şi caracteristicile fenomenelor de conştiinţă.

 Metoda introspecţionistă nu satisfăcea însă exigenţele impuse de modelul cercetării ştiinţifice autentice, anume cerinţa obiectivităţii, cerinţa măsurabilităţii, cerinţa cuantificabilităţii şi cea a matematizării. Psihologia, deşi se desprinsese de filosofie, continua să se menţină în planul analizelor şi interpretărilor, tot în limitele unor coordonate filosofice de ordin metafizic şi speculativ. Nemulţumiţi de această stare de lucruri, diferiţi reprezentanţi ai cunoaşterii psihologice au început să ridice obiecţii şi critici faţă de psihologia introspecţionistă şi să încerce altă modalitate de circumscriere şi definire a obiectului de studiu al psihologiei. 

Unul dintre aceştia a fost psihologul american John Watson, care, în 1912-1913 a publicat în jurnalul american de psihologie un amplu articol programatic în care respingea perspectiva oferită de psihologia introspecţionistă şi propunea ca obiect de studiu al psihologiei manifestările comportamentale exterioare ale subiecţilor, care, după părerea sa, se produc în mod legic şi necesar la acţiunea diferiţilor stimuli din mediu. Referindu-se la conştiinţă aşa cum era ea definită de introspecţionişti, Watson afirma că ea nu există, că este o fantezie, o pură ficţiune născocită de filosofi. Ca urmare, ceea ce nu există, nu poate constitui obiectul unei cercetări ştiinţifice riguroase. Singura realitate psihologică existentă este comportamentul, ca sumă a unor reacţii specifice de răspuns ale organismului la stimulii din afara lui. Schema după care se derulează reacţiile comportamentale ca răspunsuri la stimulii de tip exterior va fi una de tip cauzal univoc, stimulare®răspuns, S®R.

 

Potrivit acestei scheme, fiecare reacţie de răspuns particulară este în funcţie de un anumit stimul (este provocată de un anumit stimul). Sarcina cunoaşterii psihologice va consta astfel în realizarea a două obiective:

1) Fiind dat un anumit stimul S, să prevadă reacţia de răspuns R pe care o va produce atunci cînd este aplicat organismului;

2) Observînd o reacţie de răspuns R, să identifice stimulul S care a dus la apariţia ei. Predicţiile capătă în acest caz un caracter precis, sigur, întrucît legătura dintre stimul şi reacţie este univoc-cauzală.

 

Reacţiile comportamentale de răspuns posedă atributul obiectivităţii, putînd să fie observate în mod nemijlocit, înregistrată şi măsurată. Măsurabilitatea reacţiilor de răspuns va fi favorizată de faptul că ele posedă proprietăţi sensibile, ca: intensitatea (forţa), amplitudinea, viteza, traiectoria, durata. Fiecare din aceste proprietăţi poate să fie exprimată cu ajutorul unor unităţi de măsură naturale, fizice sau convenţionale (logică) şi, ca urmare, în analiza şi interpretarea rezultatelor cercetării, devine posibilă folosirea metodei statistico-matematice.

 

Cercetarea psihologică satisface astfel toate cerinţele ştiinţifice, iar psihologia devine o disciplină organizată şi obiectivă, la fel ca fizica sau biologia. Noua psihologie pe care o proiectează behaviorismul va lua şi denumirea de psihologie obiectivă, pentru a sublinia opoziţia ei faţă de psihologia introspecţionistă, considerată subiectivă.

 

Din păcate, nici modelul oferit de behaviorism nu a dat satisfacţie deplină în ceea ce priveşte circumscrierea şi definirea obiectului de studiu al psihologiei. Acestui model i s-au reproşat două carenţe fundamentale. Mai întîi, reducţionismul simplist care făcea ca legătura dintre stimulii externi şi reacţiile de răspuns să fie exclusiv de tip cauzal-univoc, lucru care nu era confirmat de întreaga realitate complexă a comportamentelor umane. În acest mod, omul era transformat dintr-un subiect activ, înzestrat cu capacitate de decizie şi deliberare, într-un simplu mecanism robot care răspunde mecanic la influenţele din afară ale stimulilor.

 O a doua obiecţie adusă behaviorismului a fost respingerea componentelor vieţii psihice interne, considerarea lor ca inexistente şi absolutizarea verigii comportamentale externe. Se dovedea astfel că şi noua orientare, behaviorismul, păcătuia din punct de vedere metodologic prin aceeaşi meteahnă a ruperii şi izolării celor două planuri ale existenţei umane: planul subiectiv interior, reprezentat de ansamblul trăirilor, reprezentărilor, ideilor, atitudinilor, trăsăturilor de personalitate, şi planul obiectiv, exterior, reprezentat de răspunsurile şi acţiunile comportamentale orientate spre situaţiile din afară. Astfel, dacă introspecţionismul absolutiza planul subiectiv, intern, behaviorismul îl absolutiza pe cel obiectiv, extern. 

În problema definirii obiectului de studiu al psihologiei, piatra de încercare a constituit-o raportul dintre planul obiectiv exterior şi cel subiectiv interior. Ambele orientări au acţionat absolutizat, opunînd cele două planuri ca entităţi esenţialmente diferite.

 

Luînd în considerare reproşurile şi criticile aduse, behaviorismul a început să fie supus, după 1933, unor operaţii de revizuire şi corecţie. Principala corecţie făcută a constat în reabilitarea şi recunoaşterea stărilor şi conţinuturilor interne ale conştiinţei şi admiterea faptului că ele deţin un rol de filtru şi modulator în raport cu răspunsurile şi actele comportamentale exterioare. Noua orientare va căpăta denumirea de neo-behaviorism. Acesta a făcut un pas mare înainte spre găsirea unei soluţii rezonabile şi general acceptabile la problema obiectului de studiu al psihologiei.

 Conform neo-behaviorismului, cercetarea psihologică trebuie să stabilească şi să descopere legile existente cu privire la interacţiunile dintre trei mulţimi de variabile:1) Mulţimea variabilelor independente, care consta în stimulii şi situaţiile pe care cercetătorul le alege pentru a provoca subiectul şi a-l determina să se manifeste într-un anume fel.2) Mulţimea variabilelor intermediare, alcătuită din stările subiective interioare, afective şi motivaţionale, şi conţinuturile experienţelor dobîndite în cursul proceselor anterioare de învăţare de către subiect. Aceste variabile fac ca relaţia dintre stimul şi reacţie să devină dintr-una cauzală, cum era considerată iniţial, una de tip probabilist. (Fiind dat un stimul, reacţia nu se mai produce în mod necesar, ci numai cu o anumită probabilitate.)

3) Mulţimea variabilelor dependente, alcătuită din răspunsurile, reacţiile subiectului.

 

În noua schemă, pentru a explica comportamentul exterior, cercetătorul nu trebuie să se limiteze la analiza stimulului, ci trebuie să ia în considerare analiza variabilelor imtermediare. De aici derivă deschiderea perspectivei de a înlăturare a rupturii şi opoziţiei dintre planul subiectiv şi cel obiectiv şi includerea în sfera cercetărilor psihologice, concomitent, a ambelor planuri. (Această deschidere va fi perfectată prin intermediul aşa-numitei psihologii a conduitei şi activităţii. Psihologia conduitei a fost formulată de Pierre Janet, care susţinea că actele comportamentale, bazate şi orientate spre scopuri pe care subiectul şi le propune şi spre care se orientează anticipat.)

 Psihologia activităţilor este o formulare mai largă a interacţiunilor dintre planul interior şi cel exterior, al comportamentului; a fost fundamentată de J. Piaget, Henry Wallon, Leon Vîgoţki, A. Leontiev şi s-a impus ca dominantă la începutul secolului XX.Activitatea este considerată o formă fundamentală de manifestare finalistă a omului, care defineşte specificul relaţiei sale cu mediul, de-a lungul principalelor etape ale evoluţiei sale ontogenetice. Activitatea este o structură funcţională unitară între organizarea psihică internă a individului şi exprimarea exterioară prin intermediul diferitelor acţiuni. Ea are caracter finalist sau orientat în vederea obţinerii unui anumit rezultat sau produs care să satisfacă aşteptările, trebuinţele sau interesele subiectului respectiv. Activitatea nu se desfăşoară în mod aleator, ci se desfăşoară sub coordonatele unor obiective.Se disting trei forme de activitate:1) Activitatea de joc; dominantă pentru vîrsta copilăriei, preşcolară;2) Activitatea de învăţare: dominantă pentru perioada şcolarizării individului (7-14-16    ani)3) Activitatea de muncă; are două componente: munca fizică (executivă) şi munca intelectuală (creativă).Cunoaşterea psihologică trebuie să urmărească individul în contextul specific al unei activităţi dominante sau alta.

Psihologia activităţii conduce la concluzia că psihologia trebuie să aibă ca obiect de studiu unitatea funcţională dialectică, contradictorie dintre organizarea psihică internă şi tabloul comportamental exterior în toate ipostazele şi modalităţile lor de manifestare: la nivel animal şi la nivel uman, în normal şi în patologic, la copil, adolescent, tînăr, matur, vîrstnic.

 

S-a continuat să se meargă pe linia comportamentului uman prin raportarea la conştiinţă; în al doilea deceniu al secolului se produce în această optică o modificare importantă, căreia se datorează psihanaliza.

 

Fondatorul psihanalizei, Sigmund Freud, este primul care, în istoria psihologiei, intercorelează şi adună toate referirile şi datele concrete care vorbeau despre existenţa şi a unei alte componente a psihicului în afară de conştiinţă componentă care, prin manifestările sale interne, se deosebeşte de conştiinţă şi i se opune acesteia; ea a fost denumită inconştient.

 

Introducerea inconştientului va determina modificarea sferei iniţiale a noţiunii de psihic: psihic = conştiinţă (conştient) +  inconştient. Şi cum între aceste componente, trecerea nu se face direct, Freud a introdus noţiunea de subconştient. Freud nu se opreşte la solicitarea ca inconştientul să fie introdus în componenţa obiectului de studiu al psihologiei; el spune că acesta trebuie să devină obiectul central al cunoaşterii psihologice, provocînd astfel o adevărată răsturnare de planuri.

 

Inconştientul este declarat factor determinant al întregii dinamici psihologice a individului, cauzalitate a manifestărilor sale psihice: „Orice act comportamental îşi are rădăcina în inconştient.) Astfel se naşte psihanaliza (sau psihologia abisală).

 Prin psihologia abisală se subliniază faptul că obiectul central al psihologiei este inconştientul. Dacă opoziţia dintre inconştient şi conştient a fost foarte puternică pînă la sfîrşitul primei jumătăţi a secolului nostru, inconştientul fiind repudiat din sfera corpului psihologiei, în schimb în a doua jumătate opoziţiile s-au redus şi s-a văzut că sfera psihologiei este mai largă decît sfera conştiinţei. Astfel, a ajuns să se considere că obiectul de studiu al psihologiei îl constituie studiul relaţiilor şi interacţiunilor dintre cele trei instanţe funcţionale principale: blocul conştiinţei, blocul subconştientului şi blocul inconştientului. Definiţie:Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu descoperirea şi formularea legilor şi mecanismelor organizării psihice interioare în raporturile dialectice dintre conştiinţă, subconştient şi inconştient şi interacţiunile acestora cu manifestările lor exterioare în comportament.  

Relativ la aspectele individuale, particulare şi generale, în cunoaşterea psihologică se manifestă o serie de divergenţe şi dispute care au dus la constituirea unor orientări opuse: orientarea nomotetică (de la nomos=lege) şi orientarea idiografică (idio=propriu, specific).

 

Orientarea nomotetică susţine că psihologia trebuie să se ocupe şi să se rezume la studiul generalului, la dezvăluirea şi formularea legilor cu caracter general, aplicabile tuturor indivizilor şi în orice situaţie. Se constituie noţiunea de „om” în general, care se caracterizează prin acele atribute care se regăsesc în anumite legi universale.

 

Orientarea idiografică oferă o perspectivă opusă, susţinînd necesitatea ca psihologia să se ocupe cu studiul individualului, a specificului şi să studieze indivizii concreţi, aşa cum există ei în realitate, şi nu indivizi presupuşi, indivizi în general. Astfel, psihologia iese din sfera ştiinţelor şi intră în sfera disciplinelor istorice, antropologice în care se foloseşte metoda ordinii calitative, ce permite evidenţierea diferenţelor şi a identităţii specifice şi ireductibile.

 Apare şi aici o dificultate de explicaţie: cum se poate înţelege şi explica individul luat în sine şi neraportat la ceva? Dacă se procedează astfel, individul luat în sine riscă să devină neinteligibil; el trebuie să fie raportat la un cadru general (Henri Pieron).Soluţia acestei dileme dintre nomotetic şi idiografic se dă pe baza principiului relativ, (şi-şi), nu pe baza celui sau-sau: cunoaşterea idiotetică a individului acţionează în virtutea unui general, iar cunoaşterea generală există în baza unei cunoaşteri individuale. 

Astazi va propun    Relaxare Filozofica    :))))))))

Agnosticism:                 doctrină sau atitudine filosofică care declară absolutul inaccesibil spiritului uman

 

Amoralitate:                 negare a oricărei morale universale; diferit de imoral

 

Analitic:                        despre judecăţi: (I. Kant) în care subiectul include notele predicatul (vs. Sintetic)

 

Animism:                      sistem care consideră că orice lucru are suflet

 

Apodictic:                    enunţ necesar, care nu poate fi negat

 

A priori:                       ceea ce este anterior oricărei experienţe; vs. A posteriori: ceea ce este dobândit prin experienţă (I. Kant)

 

Arhetip:                        model ideal (Platon)

 

Asertoric:                     enunţ care exprimă un adevăr de fapt

 

Ateism:             doctrină sau atitudine car constă în negarea oricărei reprezentări despre un Dumnezeu personal şi viu

 

Atomism:                     doctrină filosofică potrivit căreia materia este formată din atomi (Democrit)

Axiomă:                       propoziţie evidentă prin sine

 

Behaviorism:                metodă psihologică bazată pe observaţia obiectivă a comportamentului

Canon:                         model ideal căruia trebuie să te conformezi (din gr. Kanon: model, regulă)

 

Comprehensiune:         sesizare a unui raport sau a unei semnificaţii

 

Conceptualism:            doctrină potrivit căreia cunoştinţele noastre apar odată cu experienţa, dar nu vin de la experienţă

Conştiinţă:                    sentiment pe care fiecare îl are cu privire la existenţa şi actele sale

 

Contingent:                   care poate să nu fie

 

Cosmogonie:                ştiinţă a formării universului

 

Criticism:                      orice doctrină întemeiată exclusiv pe reflecţia asupra sinelui (vs. Dogmatism)

 

Cutumă:                       mod de a acţiona stabilit într-o societate

Determinism:                principiu al ştiinţei potrivit căruia „aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte”

 

Discursiv:                     care procedează prin etape; un spirit discursiv procedează metodic şi calculat, unul intuitiv înţelege imediat un rezultat

 

Dogmatism:                  tendinţă de a face afirmaţii indiscutabile

Eclectism:                     metodă care constă în a împrumuta principii care aparţin la numeroase doctrine diferite şi a le topi într-un sistem unic

 

Eidetic:             care priveşte esenţa lucrurilor (de la gr. Eidos: formă, esenţă) (Husserl)

 

Empiric:                       întemeiat pe experienţă şi observaţie

 

Epifenomen:                 fenomen accesoriu

 

Épochè:                       suspendare a oricărei judecăţi cu privire la existenţa lucrurilor ( din gr.  : îndoială) (Husserl)

 

Eudemonism:                teorie potrivit căreia fericirea trebuie să fie scopul suprem al omului

 

Existenţă:                     faptul de a apărea şi de a se manifesta în afară (de la lat. ‚Ex’, în afară şi ‚sistere’, a sta)

 

Existenţialism:              doctrină filosofică ce priveşte  existenţa omului luată în realitatea ei concretă, la nivelul individului integrat în societate

 

Facticitate:                   caracter a ceea ce există cu titlul de fapt contingent, adică ar putea să nu fie

 

Fatalism:                      doctrină sau atitudine care consideră toate evenimentele ca fiind irevocabil stabilite dinainte

 

Fenomenologie:            studiu descriptiv al unui ansamblu de fenomene

Gândire:                       tot ceea ce despre care avem conştiinţă

Hedonism:                    doctrină care face din plăcere scopul vieţii

Idealism:                      doctrină ce neagă existenţa lumii exterioare, reducând-o la reprezentările noastre

 

Imanent:                       care este în interiorul altei existenţe

 

Inducţie:                       raţionament care ne face să trecem de la particular la general

 

Intenţionalitate:            reacţie activă  a spiritului la un obiect oarecare

 

Intuiţie:             cunoaştere nemijlocită

 

În sine:                         realitate materială care există independent de noi

Logos:                         pt. Heraclit: lege a fiinţei, necesitate universală

 

                                    pt. Platon: Dumnezeu ca sursă a ideilor

 

                                    pt. Hegel: raţiune, spirit absolut

Maniheism:                   doctrină filosofică ce admite două principii active ale universului: binele şi răul

 

Materialism:                 doctrină potrivit căreia nu există altă substanţă decât materia

 

Metodologie:                parte a logicii care studiază metodele din diferite domenii de cunoaştere

 

Monadă:                      (Leibniz) substanţă simplă dotată cu tendinţă şi percepţie

 

Monism:                       sistem filosofic potrivit căruia nu există decât o singură realitate: materia sau spiritul

Monoteism:                  credinţă într-un singur Dumnezeu

 

Morală:                        ştiinţă a binelui şi a regulilor acţiunii umane

Naturalism:                   Doctrină care neagă existenţa supranaturalului

 

Neocriticism:                mişcare filosofică generată de filosofia lui Kant, afirmată în Germania 1860 – 1914

 

Neokantianism:            v. Neocriticism

 

Neoplatonism:              apărut în Alexandria sec. III – VI

 

Neopozitivism:            pozitivism logic, actualmente în SUA şi Anglia

 

Nihilism:                       negare a oricărei credinţe

 

Noemă:                        obiect al gândirii, conţinutul ei vs. Noeză (forma gândirii) (Husserl)

 

Nominalism:                doctrină care, în Evul mediu afirma că ideile generale nu sunt decât cuvinte cărora nu le corespunde nici o realitate în spirit opus ideilor platonice care subzistă independent de cel care le gândeşte

 

Noumenal:                   lucru la care numai raţiunea are acces, nu fac obiectul cunoaşterii (Kant)

Ontic:                          care se raportează la obiectele lumii

Panteism:           doctrină potrivit căreia totul este în Dumnezeu (Spinoza)

 

Peripatetism:           filosofia lui Aristotel şi a discipolilor săi

 

Politeism:           doctrină sau religie care admite existenţa mai multor zei

 

Postulat:            o propoziţie care se cere admisă pentru consistenţa sistemului, dar care nu e nici demonstrată şi nici evidentă

 

Pozitivism:           tendinţă a spiritelor ostile metafizicii şi doritoare de a întemeia cunoaşterea pe fapte

 

Pragmatism:           empirism pentru care valoarea practică, adică reuşita, este criteriul adevărului

 

Prolegomene:           expozeu preliminar care serveşte drept introducere în dezvoltarea unei teorii

Raţionalism:           sistem bazat pe raţiune, prin opoziţie cu sistemele bazate pe revelaţie sau sentiment

 

Realism:           doctrină filosofică ce afirmă ca avem acces la adevărata realitate

 

Reducţie:           procedeu imaginativ al fenomenologiei care constă în varierea conţinutului unei imagini pentru a degaja esenţa

 

Reificare:            transformarea conceptelor abstracte în substanţe sau în obiecte concrete

 

Retenţie:           act prin care spiritul constată dispariţia unui lucru şi îi reţine sensul

Scepticism:           stare a celui care se îndoieşte: doctrină care refuză să afirme sau să nege, îndeosebi în materie de probleme  metafizice

 

Scolastic:           referitor la şcolile Evului mediu ale căror caracteristici erau  respectul faţă de tradiţie (Aristotel)

Sensibilitate:           facultate de a trăi impresii

 

Senzualism:           doctrină potrivit căreia toate cunoştinţele noastre provin de la senzaţii

 

Sofism:           raţionament fals cu intenţia de a duce în eroare

 

Solipsism:           doctrină care reduce întreaga realitate la Ego-ul individual

 

Teism:           credinţa într-un Dumnezeu personal şi viu

 

Transcendent:           care se ridică dincolo de un domeniu definit

 

Transcendental:             ceea ce face posibilă cunoaşterea a priori (Kant)

Utilitarism:           doctrină care consideră că ceea ce este util ne aduce maximum de fericire şi e principiul suprem al acţiunii noastre

Voluntarism:           teorie a cunoaşterii care consideră că voinţa intervine în orice act de judecare (Descartes)

Axiologie:                     teoria valorilor;

 

Epistemologie:            studiu al metodelor de cunoaştere practicate în ştiinţe

 

Estetică:                       ştiinţa care tratează despre frumos şi sentimentul pe care acesta îl generează în noi

 

Etică:                           ştiinţă a principiilor moralei

 

Gnoseologie:                teorie a cunoaşterii a surselor şi formelor acesteia

 

Hermeneutică:              teorie a interpretării semnelor

 

Metafizică:                   cunoaştere a cauzelor prime şi a principiilor lucrurilor

 

Ontologie:                    ştiinţă a fiinţei în sine, se opune antropologiei care este ştiinţa despre om

  Sursa: Dicţionar de filosofie, Larousse