Posts Tagged ‘Izvoare de filozofie’

Cuvintele fundamentale ale iubirii. Perspective filosofice și teologice

Despre iubire se vorbește în mai multe moduri și, dacă ar fi să privim în istoria gândirii occidentale, lecția Antichității și a Evului Mediu rămâne, chiar și astăzi, exemplară. Avem o iubire pasională, o iubire familială, una prietenească și exemplele pot continua. Dintre toate acestea însă, primele două au jucat un rol fundamental în dezvoltarea culturii europene, fiind studiate și analizate atât de filosofii Antichității clasice, cât și de filosofii creștini medievali.

Dar istoria fascinației privitoare la Iubire coboară până în timpuri mitologice. De la Eros văzut ca prim zeu născut din Haos, la iubirea platonică descrisă în dialogul Banchetul și până la Iubire ca nume atribuit lui Dumnezeu însuși în tradiția creștină, toate gândurile filosofilor și teologilor deopotrivă tind să conveargă către acest sentiment fundamental pentru orice individ din toate timpurile. Cum înțeleg filosofii ideea de iubire și cum o înțeleg teologii? Cum se aseamănă și cum se diferențiază aceste idei de modul comun în care omul actual privește iubirea? Ce avem noi de învățat din eforturile de secole ale filosofilor creștini de a da o definiție iubirii?

Pornind de la aceste întrebări vom începe dezbaterea pe care v-o propunem pentru ediția din această săptămână a Izvoarelor de filosofie cu prilejul lansării în România, sub egida Editurii Humanitas, a primei traduceri a cărții Eros și Agape. Prefaceri ale iubirii creștine, scrisă de Anders Nygren. Este vorba despre un studiu esențial pentru înțelegerea multitudinii de sensuri pe care ideea de iubire le-a căpătat în dezbaterile filosofico-teologice medievale și care, chiar și astăzi, la mai multe decenii de la prima ediție în limba germană, fascinează cititori din toate țările.

Realizator: Cornel-Florin Moraru

Imaginea tradiționala a filosofiei, ca domeniu al cunoașterii speculative și gândirii critice, impersonale, a suferit multiple reconfigurări, mai ales după ce filosofia feministă a argumentat că mai toate conceptele centrale ale reflecție așa-zis „dezinteresate” nu sunt neutrale valoric, ci prejudecăți intelectuale și culturale înrădăcinate istoric încă de pe vremea vechilor greci.

În paradigma feministă de gândire, cuvintele magice ale filosofiei, „ființă” „esență”, „substanță”, „logos”, „natură umană”, „rațiune” etc. nu sunt concepte operaționale care descriu lumea în mod obiectiv și universal, cât mai degrabă idei care maschează într-un mod extrem de subtil o atitudine masculină față de viață. De pildă, ideea de ego cogito, centrală în gândirea filosofică de la Descartes încoace, susține feminismul filosofic, nu este ceva neutru, dincolo de diferențele sexuale, ci ființa masculină înălțată în mod insidios la concept universal. Pe scurt, gândirea filosofică tradițională este profund marcată, în chiar „inima” ei conceptuală, de poziția social-politică dominatoare a bărbatului și, firește, de atitudinea sa sexistă.

Cum s-a transformat feminismul dintr-o mișcare socială protestatară care a militat și încă militează pentru drepturile femeilor, într-un curent filosofic de mare audiență și profunzime? Ce sensuri decupează cuvintele fundamentale ale gândirii feministe: „diferența sexuală”, „analizele de gen”, „identitatea femeii” „etica grijii”, „logica diferenței”, „deconstrucția sexismului” etc. și ce tipuri de conexiuni sunt implicate cu mișcarea feministă reală? Cum se explică varietatea deconcertantă a orientărilor feministe atât în privința tipului de militantism, cât și a orientărilor teoretice și ideatice care susțin și justifică acțiunile social-politice concrete? Și, plecând de aici, ce mai înseamnă feminism în puzderia de orientări feministe? Există anumite particularității ale orientărilor feministe românești? 

Sunt întrebări pe care le vom adresa, de Ziua Femeii, dnei Tereza-Brândușa Palade, conf. univ. dr. la Facultatea de Ştiinţe Politice a SNSPA, nume ce s-a impus în cultura reflexivă românească actuală, printr-o serie impresionantă de cărți de autor, studii, articole și traduceri și ca membră a unor asociații filosofice internaționale de prestigiu. Domnia sa a studiat filosofie la București, Roma și Oxford, este poliglotă și posedă o amplă expertiză în mai multe domenii filosofice: metafizică, filosofie politică, etică, filosofia religiei, studii feministe etc.

Realizator: Constantin Aslam

Teoria corzilor, poate ce mai spectaculoasă descoperire a fizicii recente, ce argumentează matematic că particulele elementare sunt de fapt corzi mici invizibile din care „emană materia” prin vibrație, analog cu modul în care noi cântăm la instrumentele cu corzi, readuce în dezbatere nu doar valabilitatea ideii de „muzică a sferelor”, despre care vorbea Pitagora, ci și problematicile legate de modul în care, prin simțurile noastre, avem acces la straturile de profunzime ale realității.Este limpede că dacă plecăm de la aceste teorii care, într-un fel sau altul, susțin că sistemul armonic al sunetelor percepute și cunoscute de către noi reprezintă un caz particular al armoniei cerești, atunci ar trebui să spunem că, în ordinea cunoașterii, simțul auzului are o întâietate în raport de simțul vederii.Putem admite această idee a precedenței epistemologice a auzului față de văz, în condițiile în care noi avem convingerea că vederea este principalul simț în cunoaștere?  Care dintre aceste simțuri detectează mai bine dimensiunile nevăzute ale universului: urechea muzicianului sau ochiul astronomului? Modulațiile sunetelor, a ritmurilor și vibrațiilor preced forma, culoarea și perspectiva vizuală?În jurul acestor întrebări, care se interoghează filosofic asupra corespondenței dintre natura și structura intima a universului cu natura și structura simțurilor noastre – cum ar spune filosofii Renașterii, corespondența dintre macrocosmos și microcosmos – ne vom concentra în dezbaterea din această săptămână a Izvoarelor de filosofie.Invitată în studio va fi dna dr. în filosofie Ramona Ardelean, cunoscută eseistă, autoare de articole și cărți filosofice interdisciplinare, lect. univ. asociat la Universitatea Tehnică de Construcții din București.

Realizator: Constantin Aslam

De această dată a venit timpul să ne oprim asupra cuvintelor cu miză filosofică trecute în dicționarele grecești la literele beta și gamma, cuvinte care au trecut de mii de ori prin mâna scribilor din Antichitate și Evul Mediu pentru a ajunge la noi. În cele 50 de minute de emisie vom încerca să refacem pe scurt traseul istoric ale acestor cuvinte-tezaur în cultura europeană antică și medievală, până la sensurile inițiale, pentru a obține o viziune istorică de ansamblu asupra unora dintre problemele care și astăzi sunt puse în discipline filosofice precum epistemologia, ontologia, etica sau logica. Printre ele, vom întâlni idei cu greutate filosofică, precum cele de gen (γένος), voință (βουλή), viață (βίος), cunoaștere (γνῶσις) sau geneză (γένεσις).

Pentru a ne ghida în aceste ținuturi pline de mister ale limbajului filosofic Antichitatea grecească, îl vom avea ca invitat în studioul Radio România Cultural pe dr. Theodor Georgescu, filolog clasicist, conferențiar al Departamentului de filologie clasică și neogreacă din cadrul Facultății de limbi și literaturi străine a Universității din București și coautor – alături de Simona Georgescu și Constantin Georgescu – al primului dicționar grec-român din cultura noastră, un proiect editorial în curs de publicare ce cuprinde nu mai puțin de 12 volume, 2400 de pagini și din care au apărut deja 4 volume.

Realizator
Cornel-Florin Moraru

De multe ori se spune că viitorul este deja dat în mod potențial în trecut, similar ghindei care va produce viitorul stejar și, prin urmare, cine posedă cunoașterea trecutului ar putea desluși, plecând de la ziua de azi, ceea ce se va întâmpla mâine.

Se aplică această observație, deseori invocată de istoricii de pretutindeni, și istoriei filosofiei românești?

Încotro, filosofia românească? Putem deduce viitoarea configurație a filosofiei românești, practicată în mod profesionist, din trecutul ei fundat mai degrabă pe rupturi, decât pe o lină continuitate? Care este impactul hiperspecializărilor filosofice actuale asupra domeniului filosofiei ca ramură a culturii în orizontul căreia, prin tradiție, au fost deschise și tematizate marile întrebări ale omenirii? În ce condiții mai putem vorbi despre o identitate a filosofiei românești, într-o eră ce va dominată de valori cosmopolite și de la limbajul universal al tehnologiilor digitale? Care sunt profesiile nefilosofice care au nevoie de filosofi?  În final, cum putem desena, cu datele pe care ni le oferă deopotrivă, trecutul și prezentul, „portretul robot” a filosofului de mâine?

Sunt întrebări la care va încerca să răspundă în întâlnirea noastră pe calea undelor din această săptămână filosoful Cristian Iftode –  conf. univ. dr. la Facultatea de filosofie a Universității din București, un cunoscător de profunzime a ambianței filosofice internaționale actuale, cât și a istoriei gândirii românești.

Amorsa dezbaterii noastre o constituie conferința d-lui Cristian Iftode, Cum va arăta filosofia românească de mâine?, prezentată la Colocviul internațional „ Gânditori români în cultura universală”, organizat recent de Universitatea Politehnica din București, Facultatea de Filosofie și Institutul de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu -Motru” al Academiei Române.

„Un gand mai adanc subintinde intotdeauna eseurile pe care Andrei Cornea le scrie pe diverse teme de istoria filozofiei, dupa cum se poate vedea din cateva carti care reunesc asemenea texte aparent disparate („De la Scoala din Atena la Scoala de la Paltinis” sau „Cand Socrate nu are dreptate”). Cartea de fata nu face exceptie: ea exploreaza, programatic am putea spune, strategiile pe care le adopta ganditorii, dintotdeauna si de pretutindeni, pentru a-si impune ideile in lumea si in mintea oamenilor, ca si pentru a le face acceptate ca atare. Pentru Andrei Cornea, „personajele” cartii – Platon si Iosia, Plotin si Leibniz, Porfir si Umberto Eco, Nietzsche si Socrate – mizeaza pe demersuri asemanatoare care isi raspund peste veacuri, conturand unitatea fundamentala a neamului omenesc.

Opozitia dintre reformisti si traditionalisti, ca si aceea dintre revolutie si restauratie, vazute ca scopuri ultime, nu e chiar atat de clara si de elementara cum s-a impus ea ideologilor, politicienilor si jurnalistilor de tot felul in ultimele doua secole. Credem, asadar, ca merita sa fie incercata denuntarea antitezei simpliste revolutie-restauratie, ori progres-traditie, fie si numai pentru a scoate gandirea din lenevie si dihotomie simplista. Nu pretindem, fireste, ca vom putea analiza totalitatea, sau chiar majoritatea situatiilor de utilizare novatoare a traditiilor. Nici nu vom incerca. Nu pretindem ca vom intelege complexitatea circumstantelor prin care reactionarii devin revolutionari si invers. Ne va lipsi, pesemne, metoda adecvata. Dar mi se pare important a verifica chiar si asa temeiurile discutabile ale antitezei conservator-reformist, sau revolutionar-traditionalist, care a capatat atatea marcaje ideologice in epoca noastra. Demersul mi se pare cu atat mai util cu cat aceasta epoca pare sa considere tot mai mult si mai nechibzuit ca traditia, oricare ar fi ea, e dispensabila si ca noul absolut e cu putinta.” (Andrei Cornea)