Logica – Obiectul de studiu al logicii

1.1. Obiectul de studiu al logicii 

Deşi de-a lungul  timpului au fost propuse o multitudine de definiţii ale logicii, toate acestea conţin o serie de elemente comune care permit identificarea caracteristicilor definitorii ale acestei ştiinţe. Astfel, sintetizând diferitele poziţii exprimate, putem formula următoarea definiţie: logica este acea ştiinţă care are drept obiect de studiu analiza propoziţiilor şi a validităţii inferenţelor din orice domeniu al cunoaşterii şi al activităţii practice, ţinând seama de forma lor şi făcând abstracţie de conţinut.Prin urmare, logica studiază, în primul rând, raţionamentele şi inferenţele pe care le facem sub aspectul validităţii lor. Şi, întrucât în studiul validităţii inferenţelor interesează forma logică a propoziţiilor, obiectul nemijlocit al logicii în partea ei teoretică nu îl constituie raţionamentele concrete, ci schemele de raţionament.Pentru a surprinde mai bine obiectul logicii este necesară explicitarea noţiunilor care apar în definiţia de mai sus: aşadar, ce sunt propoziţiile şi inferenţele din punctul de vedere al logicii? 

1.1.1. Propoziţie şi inferenţă 

Toate cunoştinţele noastre, indiferent dacă aparţin sferei cunoaşterii comune sau sferei cunoaşterii ştiinţifice, se exprimă prin propoziţii. De asemenea, negaţia unei cunoştinţe se exprimă şi ea tot printr-o propoziţie. Propoziţiile sunt formulate întotdeauna într-un anumit limbaj. Spre exemplu, în limba română putem formula propoziţii cognitive de genul: Apele oceanelor sunt sărate; Mamiferele nasc pui vii; Poemul “Luceafărul” a fost scris de Mihai Eminescu. Propoziţii cognitive pot fi formulate însă şi în alte limbaje. De pildă, în limbajul formal al aritmeticii putem formula propoziţii de genul: 1 + 3 = 4; 7 < 19; sau x² + 4x – 3 = 0.

Definitorie pentru propoziţiile cognitive este caracteristica lor de a avea o anumită valoare de adevăr (sau valoare alethică). Valoarea de adevăr a unei propoziţii poate fi stabilită fie direct, prin simpla observaţie, fie indirect, folosindu-ne în acest scop alte propoziţii. Atunci când în stabilirea valorii de adevăr a unei propoziţii utilizăm alte propoziţii, spunem că efectuăm un raţionament sau o inferenţă. Prin urmare, raţionamentele ne furnizează temeiuri în virtutea cărora considerăm că anumite propoziţii sunt adevărate sau false. Propoziţia întemeiată pe cale de raţionament se numeşte concluzie, iar propoziţiile oferite drept temei pentru aceasta se numesc premise. Ansamblul de propoziţii “Caii nasc pui vii, deoarece caii sunt mamifere şi toate mamiferele nasc pui vii” reprezintă un exemplu de raţionament, în care adevărul  concluziei “Caii nasc pui vii” se întemeiază pe adevărul premiselor “Caii sunt mamifere” şi “Toate mamiferele nasc pui vii”.Dacă în cazul raţionamentelor concluzia se întemeiază pe două sau mai multe premise, în cazul inferenţelor aceasta poate fi derivată şi dintr-o unică premisă. Prin urmare, orice raţionament este o inferenţă, dar nu orice inferenţă este un raţionament (sau, altfel spus, inferenţa este gen pentru specia raţionament). 

1.1.2. Validitate şi adevăr; formă logică

 Într-un paragraf anterior, definind logica, am spus că aceasta studiază inferenţele şi raţionamentele sub aspectul validităţii lor. Dar ce este validitatea?Din punctul de vedere al logicii, un raţionament este valid atunci când adevărul premiselor lui garantează adevărul concluziei. De aici nu trebuie să înţelegem însă că între problema validităţii unui raţionament şi problema valorii de adevăr a propoziţiilor care îl compun ar exista un raport de identitate. Pentru a fi valid, nu este suficient ca un raţionament să aibă premisele şi concluzia adevărate. În plus, este necesar ca între premisele şi concluzia lui să existe o relaţie de consecinţă logică, adică o relaţie care să ne garanteze că, dacă premisele sunt adevărate, concluzia nu poate fi falsă.Pentru a lămuri această chestiune introducem noţiunea de formă logică.Să considerăm următorul de raţionament: 

Toţi studenţii învaţă bine

Nici o persoană cu numele

Radu nu este student

Nici o persoană cu numele Radu nu învaţă bine  

Pentru a demonstra că acest raţionament este nevalid este suficient să construim un alt raţionament, de aceeaşi formă, care să aibă premisele adevărate şi concluzia falsă, adică să arătăm că, raţionând astfel, putem deriva concluzii false din premise adevărate. 

Toţi caii sunt mamifere

Nici un delfin nu este cal

Nici un delfin nu este mamifer 

Deşi aceste raţionamente au conţinuturi informative diferite, ele au totuşi aceeaşi formă logică: în ambele, în prima premisă se enunţă o anumită proprietate (de a învăţa bine, în cazul celui dintâi, de a fi mamifer, în cazul celui de al doilea) despre membrii unei anumite clase (a studenţilor, în primul caz, a cailor, în al doilea). Notând cu A respectiva clasă şi cu B proprietatea enunţată despre membrii ei, forma logică a primei premise este, în ambele cazuri: Toţi A sunt B. Procedând analog, constatăm că cea de a doua premisă  este în ambele raţionamente de forma Nici un C nu este A, iar concluzia de forma Nici un C nu este B. Prin urmare, forma logică a ambelor raţionamente este următoarea: Toţi A sunt B Nici un C nu este ANici un C nu este B Şi cum ştim că cel de al doilea raţionament este nevalid, deoarece se obţine o concluzie falsă din premise adevărate, înseamnă că este nevalid şi primul, ambele având exact aceeaşi formă logică. Pe de altă parte, un raţionament este valid dacă, aplicând procedura prezentată mai sus, nu putem construi nici un raţionament nevalid care să aibă aceeaşi formă logică.În concluzie, forma logică a unui raţionament valid este aceea care asigură existenţa unei relaţii de consecinţă sau de decurgere logică între premisele şi concluzia acestuia. În cazul în care această relaţie de consecinţă logică există, valorile de adevăr ale premiselor şi valoarea de adevăr a concluziei sunt interdependente: dacă sunt adevărate premisele, atunci este adevărată şi concluzia, iar dacă este falsă concluzia, atunci cel puţin una dintre premise este falsă. Dacă această relaţie nu există, adică dacă raţionamentul este nevalid, valorile de adevăr ale premiselor şi aceea a concluziei sunt independente.

 1.2. Principiile logicii

 În general, prin principiu se înţelege o lege de maximă generalitate, care stă la baza celorlalte legi dintr-un anumit domeniu al cunoaşterii. În cazul logicii, principiile exprimă cerinţele de generalitate maximă ale validităţii.Problema principiilor logice a fost abordată pentru prima dată de Aristotel, părintele logicii, în lucrarea sa Metafizica. Alături de acesta, o contribuţie importantă în formularea principiilor logicii a avut-o filosoful german Leibniz. Principiile logice identificate de cei doi filosofi sunt:

1. Principiul identităţii formulat sintetic de Leibniz astfel: “Fiecare lucru este ceea ce este. Şi în atâtea exemple câte vreţi, A este A, B este B”.[1] 

2. Principiul noncontradicţiei, formulat de Aristotel: “este peste putinţă ca unuia şi aceluiaşi subiect să i se potrivească şi totodată să nu i se potrivească sub acelaşi raport unul şi acelaşi predicat”.

[2]3. Principiul terţului exclus, formulat de Aristotel: “Dar nu e cu putinţă nici ca să existe un termen mijlociu între cele două membre extreme ale unei contradicţii, ci despre orice obiect trebuie neapărat sau să fie afirmat sau negat fiecare predicat”.

[3]4. Principiul raţiunii suficiente, formulat de Leibniz: “Nici un fapt nu poate fi adevărat sau real, nici o propoziţie veridică fără să existe un temei, o raţiune suficientă pentru care lucrurile sunt aşa şi nu altfel, deşi temeiurile acestea de cele mai multe ori nu ne pot fi cunoscute”.[4]Principiile logice au caracter fundamental atât în raport cu legile şi regulile logice (care pot fi gândite drept cazuri speciale ale principiilor), cât şi în raport cu propoziţiile adevărate (în sensul că acestea din urmă nu sunt posibile decât presupunând adevărul anumitor principii logice).   

1.2.1. Principiul identităţii 

Oricare ar fi obiectul asupra căruia ne îndreptăm atenţia – material sau ideal – acesta se caracterizează printr-o multitudine de însuşiri. Aceste însuşiri sunt de două feluri: unele care aparţin şi altor obiecte (şi în baza lor grupăm obiectele în clase de obiecte) şi altele care diferenţiază obiectul de toate celelalte, inclusiv de cele din aceeaşi clasă cu el. Combinarea acestor două tipuri de proprietăţi permit atât înţelegerea obiectului în general, cât şi înţelegerea lui ca individualitate (concretizarea a ceea ce este în general). La nivelul gândirii, această situaţie este reflectată de principiul identităţii, care poate fi exprimat prin următoarea formulă: A =_id A Această relaţie este exclusiv reflexivă, adică are sens numai dacă raportăm un obiect la el însuşi. Prin urmare, dacă A şi B sunt două obiecte distincte nu se poate susţine că A =_id B.Principiul identităţii se manifestă ca exigenţă atât faţă de noţiuni, cât şi faţă de propoziţii. Astfel, dacă într-o argumentare sau într-un raţionament o noţiune are un anumit înţeles, atunci ea trebuie să-şi păstreze neschimbat acest înţeles pe parcursul întregii argumentări sau a întregului raţionament. La fel, dacă, la un moment dat, o propoziţie este acceptată ca adevărată într-o argumentare, ea îşi va păstra această valoare de adevăr de-a lungul întregii argumentări.Prin urmare, principala cerinţă a principiului identităţii poate fi formulată astfel: într-o argumentare oarecare, ideile, cuvintele, propoziţiile şi orice alte forme logice trebuie să-şi păstreze neschimbate înţelesul, valoarea, sistemul de referinţă, semnificaţia etc. Orice abatere de la acest principiu lasă deschisă posibilitatea pierderii controlului asupra adevărului sau falsităţii enunţurilor pe care le folosim, cum se întâmplă în exemplul următor:                                      

Poliţiştii apără legea                                     

Poliţiştii este un cuvânt al limbii române                                     

 Un cuvânt al lmibii române apără legea 

Respectarea principiului identităţii asigură gândirii noastre claritate şi precizie. 

1.2.2. Principiul noncontradicţiei 

Potrivit principiului noncontradicţiei, este imposibil ca, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, să fie adevărate atât propoziţia p, care afirmă o anumită proprietate P despre un anumit obiect A, cât şi propoziţia ~p, care neagă aceeaşi proprietate P despre acelaşi obiect A. Altfel spus, două propoziţii contradictorii nu pot fi adevărate, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Necesitatea respectării acestui principiu este demonstrată de faptul că încălcarea lui, adică admiterea unor contradicţii logice, anulează posibilitatea distingerii între adevăr şi fals: coerenţa gândirii nu poate fi asigurată decât prin respectarea principiului noncontradicţiei.

 1.2.3. Principiul terţului exclus 

După cum am văzut mai sus, principiul noncontradicţiei exclude posibilitatea ca două propoziţii contradictorii să fie adevărate, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Dar pot fi ambele false? Răspunsul la această întrebare îl dă principiul terţului exclus, care stipulează că una dintre cele două propoziţii este în mod necesar adevărată. Principiul terţului exclus nu are universalitatea primelor două: el se aplică numai în situaţiile în care se admit doar două valori de adevăr (adevărat şi fals), excluzând existenţa celei de a treia valori. Situaţiile de acest tip se află sub incidenţa principiului bivalenţei, conform căruia o propoziţie este fie adevărată, fie falsă.Respectarea principiului terţului exclus asigură gândirii consecvenţă şi rigoare demonstrativă. 

1.2.4. Principiul raţiunii suficiente

 Conform principiului raţiunii suficiente, orice propoziţie este acceptată, respectiv respinsă, numai dacă există un temei capabil să justifice acceptarea, respectiv respingerea, acelei propoziţii. Acest principiu stă la baza teoriei raţionamentului şi apare formulat în logică doar la nivel metateoretic: pentru orice propoziţie adevărată există cel puţin o altă propoziţie adevărată, din care aceasta se deduce şi al cărei adevăr este stabilit independent de prima propoziţie. Propoziţia sau propoziţiile din care deducem propoziţia dată constituie temeiul acesteia. Temeiurile invocate pentru admiterea sau pentru respingerea unei propoziţii pot fi:–         necesare, dar nu suficiente;–         suficiente, dar nu necesare;–         necesare şi suficiente;–         nici necesare şi nici suficiente.Din perspectiva principiului raţiunii suficiente, sunt logic corecte doar temeiurile suficiente, dar nu şi necesare, şi temeiurile necesare şi suficiente.Deşi principiul raţiunii suficiente poate fi aplicat în cazul oricărei propoziţii, întemeierea nu poate fi împinsă al nesfârşit, fiind necesar să ne oprim la nişte principii prime, pe care să le considerăm condiţii suficiente pentru celelalte propoziţii.Principiul raţiunii suficiente conferă afirmaţiilor şi negaţiilor noastre un caracter întemeiat. 

1.3. Conceptul de logică juridică

 Termenul de logică juridică nu trebuie înţeles în sensul că ar desemna o disciplină distinctă de logica formală clasică, care ar descrie strategii şi demersuri logic-deductive specifice juriştilor şi neutilizate de alţi specialişti. Logica nu este o teorie proprie unei categorii profesionale ci, ca teorie şi metodă, este specifică omului în general: operaţiile, regulile, raţionamentele logice sunt folosite de către toţi oamenii, indiferent de profesie.Din acest motiv, este preferabil să înţelegem prin logică juridică un set de cunoştinţe teoretice de logică (reguli, metode etc.), care sunt utilizate în practica juridică în condiţii uneori specifice şi în cadrul unor exigenţe proprii reglementării juridice a raporturilor dintre oameni.Cunoştinţele de logică nu sunt suficiente pentru a-l face pe jurist să raţioneze impecabil în diferitele cazuri particulare pe care le are de soluţionat. Cunoştinţele şi abilităţile logice reprezintă doar un mijloc de control şi optimizare a unor activităţi a căror calitate depinde de mulţi alţi factori. Din acest motiv, în cazul juriştilor cunoştinţele generale de logică trebuie să fie completate de cunoaşterea temeinică a principiilor şi regulilor juridice. Analiza logică este o modalitate de îmbunătăţire a performanţelor. Deşi ea nu ne poate conduce de una singură la aflarea soluţiei, ne poate ajuta, totuşi, să micşorăm procentul de erori logice.

---

[1] Leibniz, Nouveaux essais sur l’entendement humain, Flammarion, Paris, 1935, IV, II, 1.

[2] Aristotel, Metafizica, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1965, IV, 3, 1005 b, 19.

[3] Aristotel, op.cit., IV, 7, 1011 b.

[4] Leibniz, Monadologia, în Opere filosofice, vol.I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, paragraf 32.

Noţiunea de Motivaţie: motiv, trebuinţa, scop

Experienţa curentă ne îndeamnă să căutăm explicaţie pentru orice faptă omenească, şi ne întrebăm de ce întreprinde o persoană cutare sau cutare acţiune. O asemenea întrebare priveşte motivul acţiunii, cauza sau determinarea acesteia. De pildă, un elev intră la oră după ce lecţia a început; imediat i se adresează întrebarea: de ce ai întârziat? O infracţiune a avut loc, apare de îndată întrebarea asupra mobilului ei. Nu rareori determinarea sau motivul acţiunii nu devin transparente nici pentru observatorul din afară şi nici pentru persoana care efectuează acea acţiune. Înţelegem prin motivaţie – în prima aproximaţie – “totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite, conştientizate sau neconştientizate, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte”. De regulă, orice act de conduită este motivat. Comportamentul uman nu se află la discreţia stimulilor din mediu, nu este o jucărie a momentului. Dacă uneori nu ne dăm seama de ce facem o acţiune sau alta nu înseamnă că motivaţia este absentă; o investigaţie metodică o poate pune în evidenţă.O distincţie se impune cu uşurinţă atenţiei noastre: avem, pe de o parte, datele mediului – obiectele şi evenimentele externe – iar pe de altă parte nevoile interne, intenţiile, aspiraţiile, sarcinile de adaptare ale individului. În determinismul complex al conduitei, datele mediului constituie, în general, factori de incitare sau precipitare, cauzele externe, în timp ce motivele ţin de factorul intern, de condiţiile interne, care adesea se interpun între stimulii externi şi reacţiile persoanei, susţinând şi direcţionând conduita. Sursa acţiunii trebuie căutată propriu-zis nu numai înafara sau numai înăuntrul organismului, ci în interacţiunea dintre individ şi mediu. Întotdeauna cauzele externe acţionează prin intermediul condiţiilor interne. Chiar şi în formarea reflexelor condiţionate simple – cum ar fi, în experienţa pavloviană clasică, apariţia secreţiei salivare la un stimul sonor care precede cu puţin hrana – avem de-a face cu acte de conduită care îşi au originea într-o trebuinţă (de exemplu, foamea) şi punctul de sosire în satisfacerea ei. Stimulii din afară nu furnizează energie organismului, cât pun în mişcare, declanşează, o energie acumulată şi sistematizată în organism. ,,Factorul extern în sine care declanşează (sau stopează) un proces oarecare – scrie B. Zorgo – nu poate fi considerat motiv al fenomenului declanşat, fără raportarea sa la o necesitate, o intenţie sau aspiraţie a subiectului”.Motivele sunt factorii care – în condiţii externe date – declanşează susţin şi orientează activitatea. Ele îndeplinesc două funcţii: pe de o parte o funcţie de activare, de mobilizare energetică, pe de altă parte o funcţie de direcţionare a conduitei. Pe scurt, motivul prezintă două laturi solidare: o latură energetică şi alta vectorială.La începuturile ei – aşa cum s-a arătat – psihologia explică faptele şi procesele psihice prin noţiunile clasificatorii care le subsumează: omul gândeşte pentru că are gândire, acţionează pentru că are voinţă, se opune influenţei din afară pentru că are independenţă. Era o “psihologie a facultăţilor” de inspiraţie aristoteliciană. Psihologia modernă aşează la baza actelor psihice vectorul motiv-scop, situând astfel faptele de conduită – inclusiv cele intelectuale – în contextul vieţii reale a individului. La noi în ţară F1. Ştefănescu-Goangă a fost acela care în ’30 a făcut pasul hotărât spre studiul motivaţiei, înscriindu-se pe coordonatele unei investigaţii moderne. La întrebarea de ce întreprinde omul cutare sau cutare acţiune suntem tentaţi să răspundem adeseori indicând scopul, obiectivul acţiunii. Fireşte, scopul ţine şi el de conceptul motivaţiei, dar nu se identifică automat cu motivul.

Exemplu: printre motivele activităţii se numără incontestabil trebuinţele de ordin fiziologic: foamea, setea, nevoia de oxigen, de somn etc.

Astfel, foamea apare ca un complex de semnale subiective despre starea internă a organismului, semnale care declanşează un impuls spre acţiune (funcţia de energizare). Acest impuls direcţionează acţiunea spre un obiectiv. Motivul se concretizează practic, într-un scop, care se defineşte în funcţie de cunoaşterea condiţiilor sau a posibilităţilor. Comportamentul alimentar îmbracă forme felurite dacă este dimineaţa, la amiază sau seara: de asemenea dacă dispunem de anumite categorii de alimente unt, pâine, dulceaţă etc.). În funcţie de ceea ce persoana are la dispoziţie sau îi lipseşte, ea va întreprinde anumite acţiuni. Scopul acţiunii se va concretiza deci în funcţie de obiecte, condiţii etc., prezente în câmpul acţiunii sau evocate memorial.

            Trebuinţa, motivul nu “proiectează” nemijlocit acţiunea pe un anumit “obiect-scop”. “De motivul activităţii – scrie A. N. Leontiev – depinde numai zona scopurilor virtuale obiectiv posibile”. Termenii în care se formulează scopurile sunt daţi oarecum de condiţiile obiective, sunt mediaţi de un moment cognitiv, iar concretizarea efectivă a ţelului presupune adesea un proces de aproximări. În timp ce motivul este factor declanşator al acţiunii, scopul este anticiparea, proiecţia “punctului terminus” al acţiunii în funcţie de informaţia cu privire la datele situaţiei, la evantaiul posibilităţilor din mediu. În trebuinţă sau motiv este cuprinsă o cerinţă faţă de mediu, o preferinţă; scopul o detaliază, o concretizează. Motivul circumscrie, într-un fel, o zonă în “câmpul psihosocial”, scopul constituind o concretizare în acest câmp. Caracterul vectorial al motivului devine evident odată cu stabilirea scopului, care anticipează modul de finalizare a acţiunii, conturând “ciclul” acţiunii. Vectorul motiv-scop este factorul operant în dinamica acţiunii. În timp ce motivele rămân uneori netransparente pentru individ, scopurile sunt întotdeauna conştiente.Motivaţiile psihologice şi sociale alcătuiesc de regulă un labirint foarte complicat. Privind lucrurile sub unghi psihogenetic, avem şansa de a le surprinde în forme mai simple. Astfel la copilul mic, conexiunile dintre stimuli şi reacţii (S à R) sunt mai directe; multe din actele din copilăria timpurie devin previzibile graţie cunoaşterii stimulilor ce au acţionat în momentul respectiv sau într-un moment imediat anterior. Odată cu înaintarea în vârstă, cu acumularea şi sistematizarea experienţei, intervin tot mai multe verigi mijlocitoare, reacţia comportamentală dobândind progresiv mai multă autonomie în raport cu stimulii externi. „Lumea internă”, care la adult se amplifică atât de mult, îndeplineşte o funcţie de selecţie, de amânare sau chiar de suspendare a faptului extern de conduită în funcţie de semnificaţia ataşată stimulilor. Înfăţişând raportul de cauzalitate în sfera psihică, Hegel arată că viaţa spirituală nu este doar un canal prin care cauza s-ar propaga liniar, uniform şi continuu, stingându-se apoi în efectul ei. Dimpotrivă, viaţa psihică transformă cauzele externe, modifică liniaritatea relaţiei cauză-efect. Deşi supus determinismului extern, pe o anumită treaptă omul devine sursa propriului comportament, cheia explicării acestuia, apare autodeterminarea. Vectorul motiv-scop constituie suportul acestei determinări.Ansamblul condiţiilor interne nu se originează total în sine însuşi; factorul intern este, în ultimă analiză produsul interacţiunii în timp dintre organism şi mediu, fiind determinat prin antecedente filogenetice, istorice şi individuale. Interioritatea motivaţiei este deci relativă. Motivaţia (ca factor intern) este condiţionată de existenţa obiectului ei; factorul extern – la rândul său – are efect declanşator numai în report cu anumite trebuinţe, dorinţe, aspiraţii. Mediaţia cognitivă este prezentă. Consideraţiile expuse pot fi precizate mai mult prin următoarele: nevoia organismului de a dispune de anumite condiţii de viaţă apere în cerinţele sale vizavi de mediu, ceea ce se exprimă, în trebuinţele elementare ale individului – trebuinţa de hrană, de somn, de adăpost, nevoia de activitate, de joc, trebuinţa sexuală s.a. Asemenea trebuinţe comune şi animalelor superioare, ţin de moştenirea filogenetică şi sunt determinate în primul rând de factorul ereditar; fără ele, nici individul şi nici specia n-ar putea rămâne în viaţă. Alături de trebuinţele naturale, la om s-a dezvoltat în procesul social-istoric, o gamă largă de trebuinţe noi, modificându-se în aceeaşi timp şi nevoile primare. În cursul dezvoltării social-istorice apar noi necesităţi, precum şi moduri inedite de satisfacere. Aşa sunt: nevoia de statut, de apreciere socială, de autorealizare, de succes, de apartenenţă la un grup ş.a.. De asemenea, în funcţie de oferta economică şi culturală a mediului apar trebuinţe derivate în legătură cu modul de satisfacere a nevoii de hrană, confort, apărare etc. Într-un asemenea context se iveşte nevoia de instruire, de lectură, de a avea televizor, radio etc. Gama motivaţiilor umane se extinde şi se nuanţează în felul acesta foarte mult.

Psihologia Creativitatii

 Cercetările au dovedit incredibila importanţă a capacităţii de a te îndrăgosti „de ceva”, de o idee sau de imaginea viitorului. Această imagine sau idee reprezintă un ţel ce pare a se impune „ca de la sine”. Si dacă persistă în ani, asigură dezvoltarea unei structuri creative de personalitate. Imaginea viitorului poate acţiona ca o forţă magnetică ce ne ordonează acţiunile, ne dă energia şi curajul de a avea iniţiative, ne oferă soluţii şi ne conduce către succes. Capacitatea de a te proiecta în viitor, adică de a visa şi de a face planuri, capacitatea de a fi curios şi de a te mira sunt calităţi importante ale fiinţei umane. Aceste proiecţii în viitor funcţionează ca seturi de trebuinţe care orientează şi selectează acţiunile individuale. Evoluţia societăţilor a fost întotdeauna dependentă de o minoritate de persoane creative, de imaginea pe care acestea au avut-o asupra viitorului. Istoria avertizează că societăţile care nu dispun de o imagine clară asupra viitorului dispar. Cu siguranţă avem nevoie de imagini noi, pozitive asupra viitorului lumii, imagini care să reprezinte ţinte către care ne îndreptăm. De altfel, aceste imagini ale viitorului nu sunt necesare doar fiecărui individ, ci şi comunităţii.Una dintre cele mai puternice descătuşări a energiei creative, a realizărilor neaşteptate şi a autorealizării pare a fi capacitatea de a face o pasiune pentru propria  imagine asupra viitorului, adică pentru „visul ”pe care fiecare îl avem  în copilărie. 

În căutarea propriei identităţi

  Care este relaţia dintre imaginea viitorului şi stabilirea propriei identităţi?Ce înseamnă această durabilitate a ideii-ţel în evoluţia individului?Mulţi oameni nu visează, nu îşi imaginează ce vor fi în viitor, ce vor face, ce piedici ar putea avea. Alţii îşi imaginează viitorul, dar nu cred că ceea ce au visat în copilărie se va realiza şi ca urmare renunţă. Aceştia nu îşi valorizează propriile gânduri şi vise.Importanţa modelului în structurarea personalităţii adolescentului este un fapt cunoscut , ca şi nevoia de izolare, corelată cu negarea valorilor adulţilor, ce condiţionează formarea imaginii de sine, adică a identităţii. În prezenţa potenţialităţii creative, această imagine poate apărea la o vârstă mică ( 7-8 ani ) şi ea este justificativă pentru o evoluţie independentă, care evoluţie creativă presupune o identitate mai mult sau mai puţin definită din copilărie. Dar un model, indiferent de nivelul său de claritate, permite depăşirea obstacolelor şi interdicţiilor ce se ivesc pe parcurs.Perseverenţa în urmărirea unei idei – ţel  din copilărie implică autocunoaştere, înţelegere, dezvoltare şi exploatare a propriilor calităţi, abilitatea de a ocoli jocurile impuse, libertatea în  a alegerea jocurilor. Două cazuri spre exemplificare

1. -cazul fiului de chirurg:  în şcoala primară, fiul unui medic chirurg obţine la testele de creativitate performanţe foarte mari, ceea ce dovedeşte  prezenţa unui potenţial creativ. Întrebat ce profesie îl interesează, răspunde constant că-şi va urma tatăl, chirurg de renume. La testul de creativitate care prezenta ca stimul o succesiune de cercuri, el desenează de fiecare dată note muzicale, instrumente, caricaturi ale Beatles-ilor,etc. Era clar că muzica era viaţa lui, chiar atunci când afirma cu străşnicie că va deveni chirurg. La 12 ani participă la o şcoală de vară având ca tematică muzica. Este momentul în care începe să conştientizeze că ar putea fi muzician. Din fericire, părinţii nu se opun, înţeleg că fiul lor poate avea un alt drum şi îl susţin în a face ceea ce-şi doreşte, lucrând cu alţii şi îndrumat de un mentor. Din acest moment opţiunea este bine definită şi astăzi este compozitor recunoscut.

2. -cazul fiului de compozitor: acesta spunea de asemenea când era în şcoala primară că doreşte să-şi urmeze tatăl în profesie. Rezultatele la teste sunt superioare, are nivel înalt de inteligenţă şi potenţial creativ. În timpul liceului părinţii îl ajută să urmeze cursuri speciale de compoziţie. Dar, spre surprinderea lor, la sfârşitul perioadei de cursuri, fiul îi anunţă că este interesat de medicină şi refuză să continue cursurile muzicale. Relaţia cu părinţii devine conflictuală şi este de nedepăşit. Aceştia nu acceptă ca fiul lor să aibă o altă profesie decât cea care pentru ei a însemnat o sursă de bucurii, o reuşită. Rezistenţa fiului este redusă, în sensul că renunţă să devină compozitor, dar renunţă şi la medicină, preferând o carieră militară. Soluţia este foarte departe de ceea ce indicau testele de aptitudini şi interesele proprii ( ceea ce a visat să devină).

           Aceste exemple au dovedit că momentul apariţiei primelor reprezentări ale viitorului apar la vârsta de 7-8 ani. Pe fondul existenţei potenţialului creativ, apariţia acestor interese profesionale, conduce la o devansare temporală a procesului de construire a propriei identităţi, în preadolescenţă, şi la performanţă în carieră. Această situaţie este posibilă doar atunci când cel ce dispune de cele două atribute – potenţial creativ şi orientare constantă a intereselor- poate depăşi inerţia modelelor educaţionale propuse de familie şi societate.  

Filozofia ca sistem. Schită de sinteză

de Eugen Cucerzan

1. Introducere

 În multe, dacă nu chiar în majoritatea definiţiilor date filosofiei, cu deosebire în acelea tradiţionale, se afirmă ca notă maximală a acesteia încercarea de a fi o imagine generală şi unitară a lumii în totalitatea sa, respectiv a raportului omului cu lumea şi cu sine însuşi, raport luat şi el în generalitatea maximă a lui. Unitatea concepţiei, derivabilă din conceperea lumii ca totalitate, conţine în fond şi atributul generalităţii sale şi invers, generalitatea exprimă unitatea celor ce posedă acest atribut. Într-adevăr, unitatea a ceva presupune existenţa unui principiu unic (sau a unui număr restrâns de principii explicative) care să fie, structural şi funcţional, numitorul comun al (tuturor) componentelor acelui ceva. Iar generalitatea, întemeiată pe esenţial, implică unitatea celor ce „particip㔠la acest esenţial.

De la bun început, filosofii – iubitorii de cunoaştere (ca ştiinţă şi ca înţelepciune) s-au definit prin căutarea cauzei; în măsura în care aceasta se raporta la totalitatea lucrurilor, la univers în ansamblul său, demersul, chiar dacă nu era elaborat în sensul unei concepţii sistematice, prevestea un destin filosofic iminent: întrucât ceea ce se căuta era cauza primordială comună tuturor, iar nu cauzele imediate ale obiectelor particulare, apărea ca preeminentă ideea unităţii lumii prin unicitatea cauzei generale atotdeterminantă. De unde concluzia că dacă una şi aceeaşi cauză (principiu) se poate aplica mai multor lucruri, urmează că toate acestea au un fond sau o natură comună. Iar aceasta garantează atât generalitatea principiului, cât şi unitatea lumii explicată prin acest principiu. Platon relatează că, în concepţia celor vechi uimirea (sau mirarea) explică naşterea filosofiei, Aristotel precizează această importantă stare de spirit ca referindu‑se la varietatea lucrurilor. Cu tot atâta îndreptăţire putem să spunem că dezvoltarea filosofiei a stat sub semnul unităţii acestei varietăţi în temeiul generalităţii principiului său constitutiv. Tot articolul

Teoria Delicventei

de Marioara Petcu

Institutul de Istorie „George Bariţ” din Cluj-Napoca

Identificarea factorilor sociali, culturali, economici şi individuali care structurează configuraţia delincvenţei sub raportul enunţurilor explicative vizează cauzele şi condiţiile de apariţie ale comportamentului delincvent. Abordarea este eficientă nu atât diferenţiat cât mai ales din unghiul dependenţelor reciproce între dimensiunile enunţate.Analizată dintr-o asemenea perspectivă etiologia delincvenţei angajează numeroase teze, teorii, opinii, toate gravitând în jurul întrebărilor fundamentale: „Ce anume îi determină pe indivizi să comită acte delincvente?”, „Cum pot fi prevenite asemenea acte?”, „Care sunt criteriile de evaluare ale unei conduite drept delincventă/criminală?”.Un prim răspuns la aceste întrebări susţine că la baza comportamentului deviant stă structura biologică şi personalitatea individului. Această orientare implică următoarele:–        punctul de vedere biologic – constituţional consideră factorii biologici şi genetici ca având o contribuţie hotărâtoare în geneza criminalităţii;–        orientarea neuro–psihică (complementară cu cea psihiatrică) consideră actele criminale, ca săvârşite preponderent de personalităţi patologice, ale căror tulburări sunt transmise ereditar;–        orientarea psihoindividuală consideră caracteristicile de personalitate, răsfrânte la nivel comportamental, ca fiind generatoare de frustrări şi agresivitate;–        orintarea psiho–socială (complementară cu o perspectivă culturalistă) apreciază că individul nu se naşte criminal, ci este socializat negativ (deficit de socializare) structurându-se dizarmonic în funcţie de modelele culturale.Pornind de la aceste orientări au fost exprimate numeroase teorii, puncte de vedere valorizând elemente de ordin biologic, constituţional, antropologic şi psihologic ale personalităţi infractorului. Aceste concepţii s-au structurat treptat în adevărate şcoli şi orientări.Un al doilea răspuns la întrebările menţionate consideră delincvenţa ca fenomen de inadaptare, de neintegrare socială, generând o anumită stare conflictuală produsă de neconcordanţa dintre idealurile individului, sistemul său valoric şi ofertele sociale. Ca un efect al acestui dezechilibru scade şi controlul social, precum şi capacitatea de conciliere a conflictelor. Se pot distinge următoarele orientări:–        orientarea statistico–normativă vizează variaţiile ce se înregistrează în rata delincvenţei.–        orientare macrosocială urmăreşte identificarea unor legităţi sociale ca determinante a actelor de delincvenţă.Un al treilea răspuns în jurul căruia s-au focalizat o parte din teorii se concretizează în teoria cauzalităţii multiple (teoria factorială), considerându-se că fenomenul de delincvenţă are determinare multicauzală atât de factură internă (de natură biologică şi psihologică) cât şi de factură externă (de natură economică, socială şi culturală), aflate într-o relaţie de reciprocitate.De pe aceste poziţii, adepţii cauzalităţii multiple acordă ponderi egale fiecărui factor în parte, accentul fiind pus pe identificarea corelaţiilor statistice între factorii a căror evaluare probează că au cel mai important rol în cauzalitatea delincvenţei.Un fapt demn de reţinut în legătură cu toate aceste teorii este evoluţia lor de la abordarea unidimensională şi restrictivă, în descifra-rea etiologică a delincvenţei, spre abordarea complementară şi interrelaţionată. Astfel, sub raport psihologic, explicarea motivaţiilor actelor criminale se întregeşte şi intersectează cu abordarea individului în ambientul social, cu explicarea complexă psihosocială a modului în care are loc procesul de evaluare al delincvenţei.Luând în considerare importanţa descifrării etiologiei delincvenţei în descrierea, explicarea şi prevenirea delincvenţei am considerat ca necesară o prezentare nuanţată şi cât mai completă capabilă de a degaja şi ierarhiza caracteristicile de personalitate şi elementele psihosociale cu caracter aplicativ.            Astfel abordarea psihologică a etiologiei fenomenului de delicvenţă a făcut pentru noi obiectul de studiu a mai multor cercetări[1]. Pe acestea le completăm la modul interrelaţionat cu abordarea individului delincvent în ambientul său socio-cultural.Persistenţa la nivelul structurilor sociale a conflictelor şi tensiunilor sociale comunitare, scăderea sentimentului de solidaritate socială, creşterea agresivităţii ca reflecţie a frustrării individuale, multiplicarea fenomenului de marginalizare şi atrofierea eu-lui colectiv sunt o serie de factori favorizanţi sau generatori de delincvenţă.Pe de altă parte, implicarea unei cauzalităţi multiple şi condiţii cu numeroase neregularităţi, a impus creşterea eforturilor de identificare concretă a substratului social, economic, moral şi cultural în descifrarea delincvenţei.Astfel, în demersul de studiere a formelor principale de manifestare a delincvenţei şi a descifrării cauzelor ce o fundamentează s-au impus  mai multe direcţii corelate:–        analiza originii îndepărtate a actului delincvent şi anume analiza structurii sociale, economice, culturale a societăţii în ansamblu;– analiza originii imediate a actului delincvent;

– dinamica socială a delictului;

– originile imediate ale „reacţiei sociale” faţă de actul delincvent;– originile îndepărtate (sistemul de încriminare şi sancţionare).Într-o astfel de viziune de interferenţă a dimensiunilor menţionate delincvenţa apare ca rezultantă a convergenţei următoarelor situaţii:

– situaţia social economică şi culturală în care s-a realizat procesul de socializare;

– situaţia personalităţii delincventului;– condiţii favorizante (după S. Rădulescu şi D. Banciu)[2].  1. Teorii ce relaţionează delincvenţa cu etiologii macrosocialeFactorul determinant al delincvenţei pentru acest grup de teorii rezidă în diminuarea funcţiei de control social exersate de comunitate şi în tulburarea ordinii sociale cauzate de diversitatea normelor de conduită, de mobilitatea populaţiei, de multiplicarea mediilor sociale marginale cu deschidere spre delincvenţă etc.Conflictul de norme din anumite perioade de schimbări sociale bruşte antrenează stări de anomie, contradicţii sociale.În demersul cercetării fenomenului delincvent se face astfel trecerea de la formele speculative la identificarea „substratului” social. S-a impus astfel atenţiei ceea ce W. Mills denumea „deteriorarea valorilor tradiţionale” în vederea asanării problemelor de „patologie socială” care generează delincvenţa şi crima.De aici interesul larg, „atitudinea pozitivă” evidenţiată de G. Basiliade de prevenire şi combatere a delincvenţei prin înlăturarea tendinţei de „dezorganizare socială”.  1.1.  Teoria dezorganizării socialeLa baza acestui fenomen stă proliferarea delincvenţei ca o consecinţă nemijlocită a expansiunii urbane şi creşterii demografice, a generalizării unor noi modele de comportament apărute în ariile suburbane şi accentuării marginalizării unora dintre locuitori.Punctul de pornire al acestei teorii se găseşte în studierea tradiţiei „dezorganizării sociale” de către sociologi aparţinând renumitei Şcoli de la Chicago, având ca reprezentant de seamă pe C.R. Shaw şi H.D. McKay[3].Promotorii acestei teorii au încercat să evidenţieze efectul organizării metropolelor asupra fenomenului delincvenţei. Metropola nu este un sistem unitar, ci este alcătuit din arii suburbane care au propriile lor subculturi şi modele normative, în sectorul central fiind concentrate masiv funcţiile şi afacerile.Diferenţierea internă generează o accentuare a distanţelor sociale dintre diferite grupuri având drept consecinţă tulburarea ordini sociale tradiţionale prin varietatea normelor, eterogenitatea populaţiei şi discriminările exercitate, slăbirea controlului social. Locuitorii metropolei tind să devină „desocializaţi” îndepărtându-se de aprobarea celorlalţi.F.M. Thrasher, în lucrarea sa „Banda”, evidenţiază zone care sunt populate de emigranţi, persoane cu comportament imoral şi ilegitim (alcoolism, consum de droguri, prostituţie, homosexualitate), de persoane „desocializate”. Izolarea ecologică este complementară cu izolarea culturală, conducând la apariţia unor subculturi delincvente care prezintă, aşa cum subliniază F.M. Thrasher, modalităţi de „supravieţuire” şi de „adaptare” a indivizilor marginalizaţi în raport cu o societate ostilă.Indivizii grupaţi la nivelul diferitelor subculturi au o altă scară de valori, recurg frecvent la căi ilicite în atingerea scopurilor, devenind surse potenţiale de devianţă.„Subculturile” apar ca o reacţie de protest faţă de normele şi valorile grupului dominant, din dorinţa de îndepărtare a barierelor şi de anihilare a anxietăţilor şi frustrărilor.Modelul teoretic al „dezorganizării sociale” prezintă ca fiind generalizată această influenţă a procesului de urbanizare asupra delincvenţei, neţinând seama de intervenţia altor variabile sociale cum este de exemplu contextul socio–cultural în care trăieşte individul şi în care numai o parte din ei (nu toţi) reacţionează prin modalităţi comportamentale dezorganizate.Aceste „tendinţe ecologice” pot genera concentrarea delictelor într-o anumită zonă, dar variabila ecologică nu poate fi luată singular în considerare în determinarea fenomenului de delincvenţă, ruptă de contextul determinativ economic, social, familial, cultural.Meritul acestor cercetări teoretice nu trebuie însă neglijat, ele evidenţiind legăturile existente între creşterea la un moment dat a delictelor şi diminuarea controlului social.  1.2. Teoria anomiei socialeÎn forma clasică aceată teorie îl are ca fondator pe E. Durkheim care porneşte de la conceperea devianţei ca având caracter universal, fiind implicată în fiecare societate. Conform acestui deziderat în orice societate există inevitabil indivizi care se abat de la tipul colectiv comiţând crime. De pe aceste poziţii Durkheim prezintă delincvenţa ca legată de condiţiile fundamentale ale vieţii sociale, jucând un rol necesar şi util[4].Durkheim defineşte ca anomie starea obiectivă a mediului social caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale, ca efect al unei schimbări bruşte. Ea apare ca urmare a „ruperii” solidarităţii sociale la nivelul instituţiilor sociale mediatoare (familia, şcoala, comunitatea etc.), a neputinţei de a asigura integrarea normală a indivizilor în colectivitate, deoarece nu mai au norme clare. Nu este vorba de o absenţă totală a normelor, ci de suspendarea temporară a funcţionalităţii normelor de bază cu consecinţe la nivelul multiplicării comportamentelor deviante.Anomia afectează un grup social, prin ruperea echilibrului ordinii sociale, prin sentimentul de dezorientare rezultat din confruntarea cu noua situaţie.Schimbarea are loc ca urmare a unei modificări bruşte care pot fi dezastre economice sau creşteri rapide ale bunăstării.În situaţia de dereglare socială indivizii sunt aruncaţi într-o situaţie inferioară celei anterioare şi, în consecinţă, unii dintre ei nu se mai supun regulilor impuse de societate din exterior, iar la rândul ei, ca urmare a acestor bruşte modificări, nici societatea nu mai este capabilă să-şi impună normele.Prin suspendarea funcţionalităţii normelor de bază ale societăţii, starea de anomie poate genera delicte, crime, sinucideri.Teoria anomiei este preluată în accepţiunea modernă de R. MacIver interpretând-o ca răsfrângere a modificărilor sociale la nivelul psihicului uman. Astfel, autorul consideră că individul uman percepe decalajul dintre aspiraţii şi norme sociale cu un sentiment de indispoziţie şi anxietate, pierzându-şi simţul coeziunii şi al solidarităţii sociale, iar acţiunile sale sunt impulsionate de propriile trăiri, fără a mai cunoaşte autoritatea normelor sociale dominante.Tot ca o slăbire a influenţei normelor sociale asupra reglării conduitei membrilor grupului este şi interpretarea autorilor W.I. Thomas şi Fl. Znaniecki[5]. Autorii consideră că dezorganizarea socială se răsfrânge la nivelul „dezorganizării personalităţii” prin apariţia unei incapacităţi a individului de a-şi construi un mod de viaţă concordant cu idealurile şi interesele personale (fapt ce creează demoralizare), prin absenţa unor reguli stabile şi interiorizate.O cercetare amplă, în mai multe variante, efectuează R.K. Merton asupra anomiei care rezultă din contradicţia dintre structura socială şi cea culturală, dintre oferta socială de scopuri şi carenţa mijloacelor puse de societate la dispoziţie, ca şi modalităţi de atingere a scopurilor.Definind structura culturală ca set de norme şi valori ce guvernează comportamentul membrilor unei societăţi, Merton consideră anomia ca o „spargere” a structurii culturale. Neputând atinge scopurile la care aspiră, individul apelează la căi ilicite. Tendinţa spre conformism sau delincvenţă este dependentă de statusul fiecărui individ, iar rata delincvenţei apare ca o ilustrare a neconcordanţei între scopurile oferite de societate şi mijloacele de care dispune individul.Individul dispune de cinci modalităţi adaptative în societate:–        conformismul, care constă în acceptarea atât a scopurilor cât şi a mijloacelor oferite de societate, chiar dacă idealul, proiecţia aspiraţională nu este atinsă niciodată;–        inovaţia care rezultă din interiorizarea la nivelul individului a scopurilor culturale propuse social, în timp ce procedeele legitime existente pentru atingerea lor sunt respinse;–        ritualismul constă dintr-o restrângere a aspiraţiilor individului pe fundalul păstrării conformităţii cu normele legitime;–        evaziunea fiind un mod mai rar de adaptare caracterizat prin abandonarea simultană a scopurilor şi normelor precum şi refugierea în zone marginale ale societăţii;–        rebeliunea constă în respingerea atât a scopurilor cât şi a mijloacelor din dorinţa individului de a înlocui normele sociale cu altele.Într-o versiune mai târzie a lui Merton, asupra anomiei, mediul social al individului cuprinde pe de o parte ansamblul organizat al relaţiilor sociale în care sunt implicaţi membrii unei societăţi, ca structură socială, iar pe de altă parte ansamblul organizat de valori normative ce orientează comportamentul membrilor colectivităţi, ca structură culturală. Când între normele sociale, scopurile culturale şi capacitatea de conformare normativă a membrilor unei societăţi apar disjuncţii, structura culturală este dislocată. Valorile culturale produc comportamente contradictorii cu prescripţiile valorice. Astfel, poziţia ocupată de individ în structura socială generează tendinţe de conformitate sau devianţă. Nu valorile diferite produc delincvenţa, ci diferenţele obiective existente între condiţiile sociale ale diferitelor clase şi grupurile sociale dominante ce generează asemenea disfuncţii. Ca o consecinţă obiectivă, grupurile sociale cu situaţie defavorizată, având blocat accesul spre poziţiile de prestigiu, recurg la acte ilegitime.Deplasarea în cadrul viziunii anomice a reacţiei de pe implicarea individuală pe cea colectivă o regăsim la R.A. Cloward şi L.E. Ohlin. Autorii consideră că reacţia la inegalitatea socială este de factură colectivă, iar mecanismul care explicitează această reacţie este ansamblul mijloacelor (legitime, ilegitime) de realizare a scopurilor valorizate social denumită structura de oportunitate.Pornind de la mijloacele legitime şi ilegitime delincvenţa este considerată un act colectiv, o „subcultură” delincventă care prezintă o dublă integrare şi anume una în paralel cu integrarea socială „formală”, şi o alta cu un „subsitem de roluri” integrate sistemului social.Banda de delincvenţi constituie un tip de subcultură anume. Rolurile dominante care trebuiesc îndeplinite sunt cele ce ţin de activitatea delincventă ca „exigenţe” esenţiale, justificate şi legitimate de bandă.Având ca punct de pornire aceste premise autori ca Cloward şi Ohlin ajung la concluzii paradoxale că actul delincvent este condiţia esenţială a fiinţării unei bande, nefiind o încălcare a normelor sociale dacă nu este descoperită şi sancţionată şi numai prin judecată şi pedeapsă se constituie în infracţiune.Aceeaşi autori subdivid „evaziunea” lui Merton în:– eşecul continuu de-a ajunge la scopuri culturale prin mijloace legitime;– inabilitatea de a promova alternative ilegitime.Pornind de la această viziune se pot identifica categorii generale ale evaziunii:– indivizi care internalizează prohibiţiile sociale;– indivizi care urmează scopuri „de succes” prin mijloace prohibite.  1.3. Teoria oportunităţii diferenţiale Deviată din teoria anomiei sociale teoria oportunităţilor diferenţiale a fost dezvoltată şi de alţi autori care au arătat că scopurile culturale specifice modului de viaţă american şi mijloacele de realizare se regăsesc la nivel de similaritate şi la alte naţiuni, ceea ce face din delincvenţă un fenomen cu trăsături universale.  2. Teorii ce relaţionează delincvenţa cu cauze psihosociale (culturale)Teoriile psihosociale evidenţiază legătura dintre cultură şi criminalitate prin fundamentarea corelaţiei pe procesul „învăţării sociale” (E. Sutherland). Conform „Conflictului cultural”, elaborat de T. Sellin, delincvenţa se datorează conflictului suscitat între normele de comportament şi conduita diferitelor grupe sociale[6].Preluând ideea socializării şi „învăţării negative”, A. Cohen consideră delincvenţa ca atribut al anumitor „subculturi” ce reunesc indivizi ce consideră că le sunt blocate căile de acces spre bunuri şi valori sociale. În consecinţă, la nivelul acestor grupuri se adoptă propriul lor sistem normativ şi cultural, opus celui societal, impunând prin această opozabilitate accederea la activităţi ilicite şi ilegale în vederea atingerii scopurilor lor[7].Conform acestor teorii frecvenţa criminalităţii variază î funcţie de un set larg de indicatori cum sunt: sexul, vârsta, clasa socială, categoria socio–profesională etc. Relaţi directă dintre modul de viaţă al populaţiei, al culturii ce o defineşte şi fenomenul delincvenţei este ilustrat prin apariţia şi răspândirea unei adevărate „culturi a crimei şi delincvenţei”. Ca o ilustrare a crimei ridicată la „rang” de fenomen cultural „perfect acceptat” este exemplul Mafiei în Sicilia şi Italia de Sud cu reguli extrem de stricte. Pe linia aceleiaşi ilustrări, autori ca M.E. Wolfgang şi F. Ferracuti definesc „subculturile violente” prin reguli normative şi tradiţii particulare ce indică individului modul de comportare în situaţii de încălcare a legii. Autorii atrag atenţia şi asupra relaţiei directe dintre rata de omucidere şi gradul de valorizare a temelor violente.Susţinând caracterul tot mai profesionist şi organizat al delincvenţei E. Sutherland consideră criminalitatea ca fiind apanajul unei categorii (denumite „gulerele albe”) ce profită de ascendentul ei economic şi politic, desfăşurând activităţii ilegale, de cele mai multe ori nedescoperite de factorii specializaţi în control social.Teoria este preluată şi dezvoltată de Donald Cressey care susţine că în multe societăţi funcţionează organizaţii formale şi informale întemeiate pe complicitate şi activităţi ilegale, ce profesează şantajul şi intimidarea, presiunea politică şi frauda, corupţia socială. „Organizaţiile criminale” includ majoritatea sectoarelor de activitate pe care le folosesc drept paravan de acoperire a activităţilor ilegale, având extindere coruptă în sfera politicului, legislativului şi administraţiei (trafic şi comercializare de droguri şi arme, delicte computerizate, evaziuni fiscale, gestiuni frauduloase, spălarea banilor murdari, contrabandă etc.).  2.1. Teoria asociaţiilor diferenţialeTeoria asociaţiilor diferenţiale are ca fondator pe E.A. Sutherland şi reprezintă o particularizare a teoriei învăţării sociale în studiul delincvenţei. Este o explicaţie „istorică sau genetică” a comporta-mentului social, prin luarea în considerare a întregii experienţe de viaţă a individului[8].Preocupat de instituţionalizarea delincvenţei în zonele urbane E.A. Sutherland consideră comportamentul criminal condiţionat nu de caracteristicile biofiziologice sau psihice ale individului, ci de comunicarea din interiorul grupului unde individul „absoarbe” cultura şi se conformează regulilor şi normelor sociale şi legale.De pe aceste poziţii de abordare în determinarea criminalităţii Sutherland respinge teoria „criminalului înnăscut”, a „imitaţiei” lui Tarde şi a cauzalităţii multiple susţinută de W.F. Osburn şi W.C. Reckless[9].Autorul consideră că în descifrarea ştiinţifică a comportamen-tului criminal trebuiesc luate în considerare următoarele explicaţii:–        situaţională – de luare în considerare a elementelor care intră în joc în momentul comiterii delictului;–        istorică sau genetică – vizând elemente care au influenţat anterior situaţia şi viaţa delincventului.În consecinţă, comportamentul deviant este un comportament rezultat din „învăţarea socială” şi nu dobândit sau imitat.Sutherland, trecând în revistă aspectele ce includ acest proces, menţionează:– învăţarea tehnicilor de comitere a delictelor;– orientarea mobilurilor, tendinţelor impulsive şi atitudinilor agresive;–        condiţionarea acestei orientări de caracterul interpretării favorabil sau defavorabil al dispoziţiilor legale: se conturează astfel grupuri sociale care interpretează regulile sociale ca norme ce trebuiesc respectate şi alte grupări ce interpretează aceleaşi norme de pe poziţiile înclinate spre violarea, transgresarea lor. Interpretarea diferită a normelor este specifică societăţii americane în care procesele de imigraţie şi aculturaţie produc frecvent conflicte culturale între grupuri şi indivizi;–        în momentul în care interpretările defavorabile ale regulilor sociale devin preponderente faţă de cele favorabile, se acoperă principiul „asocierii diferenţiale”. Indivizii devin criminali prin contactul preponderent cu modelele criminale, ignorându-le pe celelalte;–        comportamentul criminal nu se structurează printr-un proces de „imitaţie”, ci individul este atras şi canalizat de anumite grupuri spre „învăţarea” şi experimentarea tehnicilor antisociale (socializarea negativă).Limitele teoriei lui Sutherland consistă în ignorarea mobilurilor şi aspiraţiilor individului precum şi în omiterea explicării mecanismelor şi dimensiunilor implicate în conştientizarea modalităţii de asimilare a comportamentelor eficiente legale. Pentru el prevenirea delincvenţei constă în evitarea contactului cu modelele criminale şi confruntarea cu cele neutre sau conformiste.Teoria apare simplistă şi reducţionistă prin neglijarea caracteristicilor de personalitate ale delincventului, a implicării motivaţionale (în actul delincvent) şi atitudinale faţă de valorile sociale.Sutherland prin procesul socializării reduce crima la un simplu proces de „transmisie culturală”.Cu toate aceste omisiuni, ipotezele avansate de Sutherland parţial s-au validat evidenţiind faptul că fiecare dintre grupuri, datorită „organizării diferenţiale” a societăţii, au o imagine reală vizând scara de valori, interesele, scopurile.Teoria „asociaţiilor diferenţiale” îşi aduce contribuţia pe linia evidenţierii ideii că raporturile sociale între indivizi sunt determinate fundamental de forma de organizare socială ce facilitează sau obstrucţionează forme specifice de comportament infracţional.  

2.2. Teoria conflictelor codurilor culturale

Această teorie este adusă în discuţie prin abordarea problematicii delincvente de T. Sellin. Autorul se deosebeşte Shaw şi McKay, care utilizează conceptul de „conflict cultural” în explicarea „dezorganizării sociale” a grupurilor, şi de Sutherland care, pornind de la „conflictul cultural”, construieşte delictul ca o „consecinţă a transmisiilor” şi a conflictelor culturale.Sellin dă o mai mare extensie fenomenului prin considerarea următoarelor fapte:– conflicte între „codurile culturale” ale diferitelor grupuri;– conflicte între „normele de comportament şi conduită” ale diferitelor grupuri.La modul general, subliniază Sellin, conflictele culturale sunt „produse naturale ale diferenţei sociale”[10]. Această diferenţiere determină la rândul ei apariţia de grupuri sociale infinite, fiecare cu modul său specific de viaţă, cu particularităţile relaţionale caracteristice şi cu o înţelegere greşită a normelor aparţinând altor grupuri. Ca o consecinţă a transformării unei culturi dintr-un tip omogen şi integrat într-un tip eterogen, dezintegrat este apariţia stări conflictuale în anumite situaţii şi anume:– când aceste coduri ating graniţele unor arii culturale „contagioase”;– când normele sociale şi juridice dintr-un grup se extind şi la alt grup;– când membrii unui grup cultural migrează spre alt grup cultural.În viziunea lui Sellin un prim tip de conflict dintre codurile culturale este diferit de conflictul din interiorul unei culturi aflate în devenire. Conflictul generat de contactul dintre sisteme culturale, indiferent de nivelul de dezvoltare al acestora se înregistrează cazuri când conduita membrilor unui grup va fi considerată ca „anormală” sau „ilegală” de către un alt grup cultural.„Normele de conduită” ale unor grupuri diferite de cele din interiorul aceluiaşi grup, considerate ca „produse secundare ale vieţii culturale”, determină apariţia unor condiţii sociale divergente şi eterogene la nivelul influenţei resimţite de indivizi. Existând reguli de conduită divergente, ce guvernează viaţa particulară a individului, acestea generează conflicte între norme, reflectate pe plan psihologic prin acceptarea unor norme şi valori duale, generatoare de comportamente agresive sau distructive tocmai prin această dualitate.Ceea ce lipseşte în principal acestei teorii, pornind de la ideea generării delincvenţei numai în condiţiile conştientizării conflictelor culturale, este faptul că Sellin nu explicitează mecanismul psihosocial prin care contradicţiile dintre „codurile culturale” sau dintre „normele de conduită” pot genera comportamente infracţionale.  2.3. Teoria subculturilor delincventeTeoria aparţine lui A.K. Cohen care, plecând de la normele existente într-o cultură, identifică grupuri neprivilegiate sau frustrate, cu norme şi valori în contradicţie cu cele ale restului societăţii pe care autorul le numeşte „subculturi delincvente”[11].

Cohen, abordând problema condiţiilor de apariţie a acestor subculturi delincvente, evidenţiază producerea lor datorită următoarelor situaţii:

– dezvoltare economică mai redusă;– existenţa unor bariere şi interdicţii sociale;

– prezenţa unor nivele societale cu situaţie periferică;

–        existenţa unei stări de spirit specifică cu sentimente de izolare, frustrare şi insatisfacţie individuală şi socială.Ca o consecinţă a apariţiei acestor subculturi apare reacţia de respingere şi contestare a normelor şi valorilor societăţii globale şi constituirea propriilor norme de comportament.Cohen indică drept izvor al apariţiei acestor subculturi reacţia de protest faţă de normele şi valorile societăţii, precum şi dorinţa anihilării frustrărilor şi anxietăţilor de status marginal. Membrii acestor subculturi consideră că le sunt blocate căile de acces spre valori şi statusuri elitare şi, în consecinţă, recurg la mijloace ilicite, devenind potenţiali delincvenţi.Tot Cohen, prin analiza subculturilor delincvente, trasează profiluri specifice ale membrilor grupurilor, descifrând următoarele trăsături[12]:–        non-utilitarismul în sensul că destul de frecvent membrii acestei subculturi acced la activităţi delictogene nu din raţiuni utilitare, ci ca un „mod” de exprimare a solidarităţii. În acest sens R.A. Cloward şi L.E. Ohlin vorbesc de „socializarea anticipativă”;–        maliţiozitatea în sensul că actul delincvent este cauzat nu de satisfacerea unei necesităţi materiale, ci ca o formă de „răutate”, o „sfidare” la adresa celorlalţi. De pe aceste poziţii membrii subculturii comit acte de vandalism, distrugere de bunuri, numai pentru a fi maliţioşi;–        negativismul este reflectat nu numai de setul de reguli ale grupului, cu conţinut contradictoriu normelor sociale, ci şi de o „polarizare negativă” în raport cu acestea;–        versalitatea (nestatornicia) susţinută ca şi caracteristică specifică de abordare nu numai a unei singure manifestări de activităţi ilicite ci şi a practicării unei multitudini de acţiuni delincvente, fără a se specializa în mod expres într-o formă de manifestare;–        autonomia grupului presupune solidaritatea între membrii grupului, faţă de presiunile exercitate de alte subculturi.  3. Teorii ale reacţiei sociale raportate la delincvenţăCentrul de greutate în cadrul acestor teorii se cuplează pe „reacţia socială”, pe rolul jucat de reacţia de răspuns şi contrarăspuns în fundamentarea cauzală a delincvenţei.Conform acestor teorii delincvenţa nu este o trăsătură intrinsecă actului sau acţiunii unui individ, ci mai curând o însuşire conferită prin „etichetarea” unui grup sau individ de către indivizii ce deţin puterea.Această viziune de abordare a delincvenţei implică o inter-acţiune, o relaţie complementară între cei care comit şi restul societăţii, o reacţie de răspuns dată sub forma etichetării, de către indivizii cu putere sau de unele instituţii sociale.Pentru explicarea mecanismului definirii şi etichetării delincvenţei, adepţii acestei teorii analizează interacţiunea dintre norme şi comportamente sociale considerând că, în orice societate, sunt indivizi care încalcă normele prescrise şi indivizi care se pronunţă asupra conduitelor celor ce violează normele. Norma reprezintă, de fapt, etalonul în funcţie de care conduita individului este valorizată pozitiv sau negativ. Ele impun sau interzic anumite acţiuni evaluând la modul impersonal în ce măsură un individ poate sau nu să îndeplinească un anumit rol social, în funcţie de poziţia lor socială. Normele prescrise nu stipulează cum trebuie să acţioneze indivizii, ci doar mijloacele ce trebuiesc folosite în acest scop. Astfel, în societate apar diverse tipuri de comportament. În funcţie de modelul normativ care întruchipează faptele tradiţionale, de sistemul valoric al unei societăţi, de rolurile prescrise prin norme şi de rolurile efective jucate, grupurile vor aprecia şi sancţiona diferite comportamente ca fiind legitime sau ilegitime.Teoriticienii etichetării sociale concep delincvenţa ca tip special de „reacţie socială”, de apărare din partea societăţii sau a anumitor grupuri, iar natura şi intensitatea reacţiei depinde de factori cum sunt: puterea, statusul, bogăţia, prestigiul unei anumite categorii de indivizi. Fiecare dintre aceste grupuri, care deţin puterea şi dominaţia, au o imagine bine stabilită referitor la scara de valori, interese protejate, comportamente dezirabile pe care le impun celorlalţi. De multe ori, deţinătorii puterii sau ai bogăţiei, fiind membrii grupurilor privilegiate, au tendinţa de-a „eticheta” ca deviante acţiunile indivizilor din clasele de jos sau mijlocii ale societăţii.Reacţia celor etichetaţi poate fi de acceptare sau de respingere, neutralizare, adoptând alte conduite.Subliniind rolul agenţilor de control social, K.T. Erickson apreciază că efectul produs de etichetare are de multe ori  canalizare către o carieră criminală, pe care o acceptă ca singura alternativă posibilă[13].Explicând mecanismele procesului de etichetare F. Tannenbaun arată că definirea delincvenţei se face prin „dramatizarea” răului, fiind consideraţi ca „răi”, „bolnavi” sau „criminali” nu în funcţie de natura abaterii acestora, ci de intensitatea reacţiei faţă de abatere, reacţie ce le influenţează cariera de viitori delincvenţi.Conform paradigmei interacţioniste, principala consecinţă a acestei viziuni este conceperea delincvenţei ca proces dinamic de interacţiune cu alte procese complexe de acţiune şi reacţiune, în care intervin mai multe nivele:

– elaborarea legii;

– reacţiile interpersonale;

– procesul instituţional al reacţiei sociale.

Astfel, cercetarea comportamentului delincvent, arată E. Schur, va trebui să se axeze pe analiza nivelului societal al situaţiilor particulare de delincvenţă şi pe procesul de reacţie socială.

O consecinţă a acestei abordări constă în necesitatea definirii şi conceperii delincvenţei ca rezultat al acţiunii unor factori diferiţi, succesivi şi gradaţi, cum ar fi „identitatea”, „statusul”, „cariera”.

            Mediul social, o componentă de bază a mediului existenţial al omului, are atât un caracter diversificat cât şi contradictoriu, poziţionându-l pe individ în faţa necesităţii de opţiune, de decizie.Astfel, individul, de multe ori, pe calea realizării scopurilor sale este confruntat cu situaţii contradictorii şi dileme. Însă, nu toate influenţele exercitate de mediul social asupra individului sunt constructive şi de dorit.Există şi o faţetă mai puţin congruentă a influenţei mediului social punctat cu factori şi situaţii, dacă nu nocive cel puţin „poluante” (poluarea sonoră, reclame stridente, droguri, produse artificiale). În al doilea rând sub raportul sănătăţii psihice, echilibrul personalităţii este permanent ameninţat de vicierea relaţiilor interpersonale (agresivitate, neîncredere, grosolănie, înşelătorie, intoleranţă) şi nu în ultimul caz societatea este impregnată cu tot felul de norme şi mecanisme cu caracter restrictiv şi discriminatoriu, bazate pe unele criterii conjucturale, altele subiective, altele arbitrare de factură socială, economică, politică, cu implicaţii din cele mai negative asupra formării personalităţii şi asupra posibilităţilor ei de autoafirmare şi autorealizare.În planul configuraţiei interne, al cogniţiei, motivele homeostati-ce au la origine şi perturbaţii de genul disonanţei cognitive (Festinger 1957). Apare necesitatea asigurării şi menţinerii unei concordanţe între dinamica proceselor mintale şi cea a evenimentelor externe. Ca model informaţional intern al lumii externe, structurile cognitive includ în sine şi nevoia (motivaţia) de a consona cu evenimentele acesteia. Când nivelul optim de echilibru nu este realizat prin mecanismele de adaptare – restructurare şi asimilare – integrare, se declanşează o stare de tensiune, de disconfort, de disonanţă cognitivă. Aceasta acţionează ca motiv homeostatic incitând comportamente de găsire a căilor şi modalităţilor de readucere a sistemului personalităţii la starea iniţială de consonanţă[14].Din interacţiunea şi interdependenţa motivelor homeostatice se obţine un echilibru emergent, generalizat al personalităţii ce va prezenta rezistenţă, dar şi eficienţă în raport cu acţiunea diverşilor factori perturbatori.Procesul de structurare a motivelor va angaja o selecţie în funcţie de specificul interacţiunii dintre factorii obiectivi şi cei subiectivi interni. La baza acţiunilor umane stă nevoia intrinsecă de valorizare a potenţialităţilor şi capacităţilor proprii, de impunere a competenţei şi autorităţii eu-lui. Motivele de autorealizare cuplate cu tendinţele, mai mult sau mai puţin conştientizate, de optimizare a statutului social va angaja sentimentul realizării de sine în situaţii de succes, sau frustrări şi chiar agresivităţi în eşec.Modelul relaţional dinamic dintre mediu social şi configuraţiile interne poate fi interpretat ca un complex de relaţii interpersonale de angajare de statusuri şi roluri reflectate la nivelul personalităţii prin dezvoltarea şi organizarea internă a disponibilităţilor şi capacităţilor psihofizice ale individului în raport cu statutul şi rolurile asumate.Individul va înregistra satisfacţii sau insatisfacţii consolidându-şi sau fragilizându-şi echilibrul psihic al personalităţii, în funcţie de modul cum îşi joacă rolul şi îşi asumă statutul ce îl deţine.În raport cu succesele sau eşecurile legate de competenţa de rol, indivizii se vor înscrie pe o traiectorie ascendentă sau descendentă în dinamica ierarhiei sociale. Cum fiecare posedă trebuinţa de autorealizare, traiectoria mişcării în relaţia rol – status va influenţa puternic personalitatea. Pornind de aici, de mare importanţă sunt elaborarea mecanismelor care participă la creşterea rezistenţei la frustrare, la crearea unei corelări judicioase a aspiraţiilor şi expectaţiilor cu posibilităţile proprii şi specificul împrejurărilor date.Componentele psihice ale sistemului personalităţii, de la cele emoţionale până la cele atitudinale şi la trăsăturile de caracter, sunt amplu ancorate în relaţiile interpersonale, fiind beneficiare sau „victime” ale acestei relaţii, considerându-ne sau şubrezindu-ne echilibrul psihic.Relaţia interpersonală, cu dinamismul său accentuat prin fenomenele psihice angrenate, poate acţiona asupra echilibrului psihic al partenerilor, întreţinându-l sau alterându-l în condiţiile acumulării unei tensiuni conflictuale.Încărcătura afectivă a unei relaţii este funcţie de gradul de satisfacţii sau insatisfacţii prilejuite partenerilor.Dat fiind multitudinea de intercondiţionări personalitate – mediu social, psihologia nu se poate mulţumi cu simpla evidenţiere a dependenţei structurii sau profilului personalităţii de contextul sociocultural căruia îi aparţine individul, ci trebuie să adâncească analiza în direcţia dezvăluirii sistemului valoric (pozitiv sau negativ) al influenţei factorilor socio–culturali[15].

---

[1] M. Petcu, Teorii psihologice referitoare la etiologia agresivităţii delincvente, în „Fiat Justiţia”, nr. 1, 1999, Cluj-Napoca, p. 157-167.

  M. Petcu, Sursele de influenţare ale agresivităţii delincvente, în „Fiat Justiţia”, Cluj-Napoca,   nr. 2, 1999,  p. 159-169.  M. Petcu,, Intoleranţa la frustrare – Dimensiune psihologică a comportamentului delincvent, „Fiat Justiţia”, Cluj-Napoca, nr. 1, 2000, p. 135-144.

[2] S.M. Rădulescu, D. Banciu, Introducere în sociologia delincvenţei juvenile, Bucureşti, Editura Medicală,  1990.

[3] Apud. S.M. Rădulescu, Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor sociale, Computer Publishing Center, Bucureşti, 1994.

[4] E. Durkheim,  Suicide, Free Press, New-York, 1951.

[5] Apud.  S.M. Rădulescu,  Anomie, devianţă şi patologie socială, Edit. Hyperion, Bucureşti, 1991.[6] E.H. Sutherland, D. Cressey,  Principes de criminologie, Editions Cujas, Paris, 1966.

[7] A. Cohen,  Deviance and control,  Prentice Hall, Englewood Cliffs, New-Jersey, 1986.

[8] E.H. Sutherland, D. Cressey, Principes de criminologie, Editions Cujas, Paris, 1966.

[9] W.C. Reckless, M. Smith,  Juvenile delinquency, McGraw-Hill, New-York, 1973.

[10] Apud. S.M. Rădulescu, Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor sociale, Computer Publishing Center, Bucureşti, 1994.

[11] A. Cohen,  Deviance and control,  Prentice Hall, Englewood Cliffs, New-Jersey, 1986.

[12] Ibidem.

[13] Apud. S.M. Rădulescu, Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor sociale, Computer Publishing Center, Bucureşti, 1994.

[14] M. Golu,  Dinamica personalităţii, Edit. Geneze, Bucureşti, 1993.

[15] Ibidem.

Timiditatea – boala sociala

    Epoca electronicii este menită să ne ofere mai mult timp liber; ea însă ne lipseşte din ce în ce mai mult de el. Tehnologia ne-a făcut eficienţi şi a redefinit timpul şi valoarea lui; el nu trebuie pierdut, ci utilizat rapid şi cu un scop. Pe de altă parte, tehnologia defineşte continuu modul nostru de comunicare. Oamenii sunt puşi din ce în ce mai rar în faţa unor interacţiuni directe datorită telefoanelor, fax-urilor, Internetului etc., care dau iluzia unui contact direct (de fapt, singurul lucru atins este tasta calculatorului). Ocaziile din ce în ce mai puţine de contact direct între persoane îi pun pe timizi într-un mare dezavantaj.

     Studiile arată că, din 1975 până în prezent, frecvenţa timidităţii a crescut de la 40% la 48%.  Timizii, aparent blânzi şi calmi trăiesc, de fapt, într-o continuă stare de şovăielnici, permanent analizându-şi părţile negative şi preocupându-se peste măsură de părerea celorlalţi despre ei. La o petrecere, de exemplu, în timp ce toţi ceilalţi fac cunoştinţă unii cu alţii, dansează, persoanele timide îşi analizează modalităţile de control al impresiei publice pe care o generează („Dacă stau în cel mai îndepărtat colţ al camerei şi pretind ca examinez tabloul de pe perete, toţi vor crede că sunt interesat de artă şi nu va fi nevoie să vorbesc cu nimeni ”). În tot acest timp, inima lor bate repede, pulsul creşte, stomacul este încordat – toate acestea fiind semnale psihologice ale suferinţei şi nefericirii autentice.

    Într-un articol al său, Zimbardo (cunoscut psiholog italian) enumera consecinţele nefaste ale timidităţii. Este vorba de o serie de probleme sociale: dificultate de a face cunoştinţă cu oamenii şi a închega prietenii, ceea ce îi condamnă pe timizi la singurătate şi depresie. Apar şi probleme cognitive: incapacitatea de a gândi clar în prezenţa altora, tinzând să se blocheze în conversaţii. Ei pot părea din această cauză, dezinteresaţi sau nepoliticoşi, când sunt de fapt foarte nervoşi. Excesiv de egocentrici, ei sunt continuu preocupaţi de fiecare aspect al înfăţişării şi comportamentului lor. Trăiesc sub presiunea a două temeri: de a nu fi văzuţi de ceilalţi şi teama de a fi văzuţi dar consideraţi  nesemnificativi.

    Articolul lui Zimbardo a marcat un domeniu nou de studiu. Ultimele concluzii la care s-a ajuns în înţelegerea acestei boli sunt următoarele:

    Incidenţa timidităţii în lume a ajuns la 48% şi este în creştere;

    În general timiditatea este ascunsă;

    Unii oameni se nasc cu o înclinaţie a temperamentului spre timiditate. Totuşi, acest fapt nu condamnă persoanele respective la „evitarea privirii celorlalţi”.

Foarte mult se datorează educaţiei din familie. Se vorbeşte chiar de o neurobiologie a timidităţii. Cel puţin trei centri cerebrali care mediază frica şi anxietatea sunt implicaţi în comportamentele timide.

    În mare parte, timiditatea este dobândită în urma experienţei de viaţă. Incidenţa timidităţii variază cu fiecare ţară. Se pare că israelienii sunt cel mai puţin timizi dintre toţi locuitorii planetei. Un factor major care determină timiditatea este stilul diferit al fiecărei culturi de a atribui lauda şi pedeapsa copiilor.

Timiditatea are o anumită valoare pentru supravieţuire.

 Istoria naturală a timidităţii 

Timiditatea nu a fost întotdeauna o sursă de suferinţă. A fi timid sau inhibat serveşte unei funcţii protectoare, întrucât naşte precauţie. Fără îndoială, timiditatea l-a scos pe Homo-sapiens din câteva situaţii „încordate” de-a lungul erelor. Iniţial timiditatea a servit ca armă protectoare pentru eul fizic. În fond şi la urma urmelor, numai după ce s-a acomodat total cu un nou mediu , un animal se simte în siguranţă, se comportă natural, relaxat şi explorează împrejurimile. Procesul de acomodare este o caracteristică fundamentală a tuturor organismelor.

Cum conştientizarea la om a crescut, principala ameninţare o constituie acum stânjeneala psihologică, starea oamenilor de a se simţi în încurcătură. Fiecare individ posedă, într-o oarecare măsură, ceea ce se numeşte inhibiţie socială. O mică doză de timiditate este benefică pentru orice om; prea multă, însă, nu foloseşte nimănui.

Tehnica este un mediu perfect pentru timizi. Internetul, de exemplu, reprezintă un mod de a interacţiona cu ceilalţi. Orice tip de comunicare indirectă înlătură multe dintre barierele care îl inhibă pe timid. Pericolul este însă acela că tehnologia poate deveni un paravan după care se ascund cei ce se tem de relaţiile sociale directe.

   Sfaturi pentru părinţi 

 Pentru a nu avea copii timizi, părinţii trebuie să respecte anumite sfaturi date de psihologi:

# Nu fiţi superprotectori; lăsaţi copilul să facă faţa singur la provocări; încurajaţi-l să exploreze noi lucruri şi situaţii.

# Arătaţi-le respect şi înţelegere; staţi de vorbă cu el despre sentimentele sale, stările de nervozitate şi teamă; depăşirea anxietăţii şi fricii nu este un proces simplu; este nevoie de simpatie, răbdare şi perseverenţă;

# Încurajaţi-i tot timpul, în special în momentele în care se simt stânjeniţi sau după ce au fost „necăjiţi” ;

#Ajutaţi-i să-şi formeze prieteni; copiii  timizi se joacă mai bine cu copii mai mici decât ei;

# Sfătuiţi-vă cu profesorii ce măsuri ar trebui luate în clasă sau pe terenul de joacă în favoarea copilului dumneavoastră;

# Pregătiţi-vă copilul pentru noi experienţe, ajutaţi-l să-şi pregătească activităţile care reprezintă pentru el situaţii noi:

    Cum să ceară informaţii unui necunoscut

   Cum să se comporte la o petrecere;

# Ajutaţi-l să-şi găsească activităţi potrivite vârstei, să se implice în activităţi extraşcolare;# Oferiţi-le un suport indirect, arătaţi-le mulţumirea şi mândria dumneavoastră;# Feriţi-vă de certuri în prezenţa copilului, este foarte important sa-i oferiţi siguranţă şi armonie în familie;# Folosiţi-vă şi propriul dumneavoastră comportament, ca un exemplu de urmat de copilul dumneavoastră;

# Cel mai important este să discutaţi, să-i toleraţi şi să vă iubiţi copiii aşa cum sunt ei, chiar şi timizi, şi nu cum aţi dori dumneavoastră să fie.