Globalizarea, oricît ar suna de bizar, nu este un proiect modern, cu-atît mai mult o invenţie a postmodernităţii. La drept vorbind, episoade ale globalismului istoric, chiar şi fără substratul unei proiecţii deliberate, au existat, oferind un temei spiritual şi un tîlc orientativ lumii antice şi medievale. Ceea ce arată o dată în plus, dacă mai era nevoie, că originalitatea şi creativitatea umană nu cunosc frontiere fizice şi geografice, difuzarea valorilor fiind mai curînd o necesitate spirituală decît rezultatul unei comenzi politice.
De aceea, am ales astăzi, prieteni ai radioului cultural, să aducem în dezbatere o primă secvenţă a unui proiect globalist care a marcat Antichitatea, consecinţele sale fiind extrem de vizibile şi în zilele noastre. Este vorba despre sincronismul a trei epoci care s-au consumat istoric într-o perioadă relativ scurtă, de circa 250 de ani, epoci dominate de statura a trei gigantici gînditori: Socrate (470-399 î.Hr.), Confucius (552-479 î.Hr.) şi Buddha Shakyamuni (560-480 î.Hr.). Despărţiţi geografic, decalaţi temporal, fără să ştie nimic unul de celălalt, şi Socrate, şi Confucius, şi Buddha au ilustrat un model spiritual cu incidenţe profunde asupra mentalităţii, comportamentului şi manierei de acţiune a unor mase umane impresionante. Şi, în ciuda diferenţelor de gîndire, expresie şi sensibilitate religioasă, cele trei personalităţi au vădit afinităţi structurale, travaliul lor concretizîndu-se cu precădere într-o paradigmă etică solidară şi perpetuabilă. Comunitatea de viziune vine din unitatea naturii umane, dincolo de specificul cultural, diferenţele individuale şi habitusul etnic.
Socrate determină concentrarea reflecţiei asupra insului uman, dincolo de explicaţiile de ordin fizic ale primilor filosofi elini. Reflecţia ca reflecţie, conştiinţa gîndirii care se ia pe sine ca obiect, găsirea adevărului în sine însuşi şi coincidenţa dintre bine şi adevăr, iată în ce constă originalitatea elaborărilor socratice. De unde şi miza morală a cunoaşterii, la nivel individual şi comunitar.
La rîndul său, Confucius propune o schemă explicativă şi un îndreptar de acţiune etică. Cerul, împăratul, mandarinii şi bărbaţii-capi de familie, iată arhitectura unui cosmos imuabil, care se reflectă şi în ordinea prestabilită şi ritualică a instituţiilor statale, familiale, morale. Filosofia practică a confucianismului a devenit fundamentul milenar şi ideologic al statului chinez, din vremea maestrului şi pînă astăzi, comunismul fiind la rigoare expresia unui confucianism foarte puţin alterat.
Prinţul hindus Gautama Siddhartha, descoperind slăbiciunea fizică, boala şi moartea, în speţă impermanenţa, nonsinele şi durerea, află că prin meditaţie poate depăşi condiţionarea existenţei şi expierea samsarică, printr-o pregătire radicală pentru marea eliberare ‒ accederea în nirvana. Iluminarea ultimă (Buddha vine de la bodhi, iluminatul) nu e altceva decît atingerea moralei supreme, prin descătuşarea potenţialului spiritual pe care orice om îl deţine.
Ca urmare, acest prim episod globalist de ordin spiritual are ca fundament căutarea de ordin etic şi cognitiv, ca singure trăsături perene ale condiţiei umane.
Articol preluat integral de pe https://radioromaniacultural.ro/dialoguri-senine-in-timpuri-innegurate-cu-razvan-dolea-si-valentin-protopopescu/
Nervi de Sezon 