de Marioara Petcu
Institutul de Istorie „George Bariţ” din Cluj-Napoca
Identificarea factorilor sociali, culturali, economici şi individuali care structurează configuraţia delincvenţei sub raportul enunţurilor explicative vizează cauzele şi condiţiile de apariţie ale comportamentului delincvent. Abordarea este eficientă nu atât diferenţiat cât mai ales din unghiul dependenţelor reciproce între dimensiunile enunţate.Analizată dintr-o asemenea perspectivă etiologia delincvenţei angajează numeroase teze, teorii, opinii, toate gravitând în jurul întrebărilor fundamentale: „Ce anume îi determină pe indivizi să comită acte delincvente?”, „Cum pot fi prevenite asemenea acte?”, „Care sunt criteriile de evaluare ale unei conduite drept delincventă/criminală?”.Un prim răspuns la aceste întrebări susţine că la baza comportamentului deviant stă structura biologică şi personalitatea individului. Această orientare implică următoarele:– punctul de vedere biologic – constituţional consideră factorii biologici şi genetici ca având o contribuţie hotărâtoare în geneza criminalităţii;– orientarea neuro–psihică (complementară cu cea psihiatrică) consideră actele criminale, ca săvârşite preponderent de personalităţi patologice, ale căror tulburări sunt transmise ereditar;– orientarea psihoindividuală consideră caracteristicile de personalitate, răsfrânte la nivel comportamental, ca fiind generatoare de frustrări şi agresivitate;– orintarea psiho–socială (complementară cu o perspectivă culturalistă) apreciază că individul nu se naşte criminal, ci este socializat negativ (deficit de socializare) structurându-se dizarmonic în funcţie de modelele culturale.Pornind de la aceste orientări au fost exprimate numeroase teorii, puncte de vedere valorizând elemente de ordin biologic, constituţional, antropologic şi psihologic ale personalităţi infractorului. Aceste concepţii s-au structurat treptat în adevărate şcoli şi orientări.Un al doilea răspuns la întrebările menţionate consideră delincvenţa ca fenomen de inadaptare, de neintegrare socială, generând o anumită stare conflictuală produsă de neconcordanţa dintre idealurile individului, sistemul său valoric şi ofertele sociale. Ca un efect al acestui dezechilibru scade şi controlul social, precum şi capacitatea de conciliere a conflictelor. Se pot distinge următoarele orientări:– orientarea statistico–normativă vizează variaţiile ce se înregistrează în rata delincvenţei.– orientare macrosocială urmăreşte identificarea unor legităţi sociale ca determinante a actelor de delincvenţă.Un al treilea răspuns în jurul căruia s-au focalizat o parte din teorii se concretizează în teoria cauzalităţii multiple (teoria factorială), considerându-se că fenomenul de delincvenţă are determinare multicauzală atât de factură internă (de natură biologică şi psihologică) cât şi de factură externă (de natură economică, socială şi culturală), aflate într-o relaţie de reciprocitate.De pe aceste poziţii, adepţii cauzalităţii multiple acordă ponderi egale fiecărui factor în parte, accentul fiind pus pe identificarea corelaţiilor statistice între factorii a căror evaluare probează că au cel mai important rol în cauzalitatea delincvenţei.Un fapt demn de reţinut în legătură cu toate aceste teorii este evoluţia lor de la abordarea unidimensională şi restrictivă, în descifra-rea etiologică a delincvenţei, spre abordarea complementară şi interrelaţionată. Astfel, sub raport psihologic, explicarea motivaţiilor actelor criminale se întregeşte şi intersectează cu abordarea individului în ambientul social, cu explicarea complexă psihosocială a modului în care are loc procesul de evaluare al delincvenţei.Luând în considerare importanţa descifrării etiologiei delincvenţei în descrierea, explicarea şi prevenirea delincvenţei am considerat ca necesară o prezentare nuanţată şi cât mai completă capabilă de a degaja şi ierarhiza caracteristicile de personalitate şi elementele psihosociale cu caracter aplicativ. Astfel abordarea psihologică a etiologiei fenomenului de delicvenţă a făcut pentru noi obiectul de studiu a mai multor cercetări[1]. Pe acestea le completăm la modul interrelaţionat cu abordarea individului delincvent în ambientul său socio-cultural.Persistenţa la nivelul structurilor sociale a conflictelor şi tensiunilor sociale comunitare, scăderea sentimentului de solidaritate socială, creşterea agresivităţii ca reflecţie a frustrării individuale, multiplicarea fenomenului de marginalizare şi atrofierea eu-lui colectiv sunt o serie de factori favorizanţi sau generatori de delincvenţă.Pe de altă parte, implicarea unei cauzalităţi multiple şi condiţii cu numeroase neregularităţi, a impus creşterea eforturilor de identificare concretă a substratului social, economic, moral şi cultural în descifrarea delincvenţei.Astfel, în demersul de studiere a formelor principale de manifestare a delincvenţei şi a descifrării cauzelor ce o fundamentează s-au impus mai multe direcţii corelate:– analiza originii îndepărtate a actului delincvent şi anume analiza structurii sociale, economice, culturale a societăţii în ansamblu;– analiza originii imediate a actului delincvent;
– dinamica socială a delictului;
– originile imediate ale „reacţiei sociale” faţă de actul delincvent;– originile îndepărtate (sistemul de încriminare şi sancţionare).Într-o astfel de viziune de interferenţă a dimensiunilor menţionate delincvenţa apare ca rezultantă a convergenţei următoarelor situaţii:
– situaţia social economică şi culturală în care s-a realizat procesul de socializare;
– situaţia personalităţii delincventului;– condiţii favorizante (după S. Rădulescu şi D. Banciu)[2]. 1. Teorii ce relaţionează delincvenţa cu etiologii macrosocialeFactorul determinant al delincvenţei pentru acest grup de teorii rezidă în diminuarea funcţiei de control social exersate de comunitate şi în tulburarea ordinii sociale cauzate de diversitatea normelor de conduită, de mobilitatea populaţiei, de multiplicarea mediilor sociale marginale cu deschidere spre delincvenţă etc.Conflictul de norme din anumite perioade de schimbări sociale bruşte antrenează stări de anomie, contradicţii sociale.În demersul cercetării fenomenului delincvent se face astfel trecerea de la formele speculative la identificarea „substratului” social. S-a impus astfel atenţiei ceea ce W. Mills denumea „deteriorarea valorilor tradiţionale” în vederea asanării problemelor de „patologie socială” care generează delincvenţa şi crima.De aici interesul larg, „atitudinea pozitivă” evidenţiată de G. Basiliade de prevenire şi combatere a delincvenţei prin înlăturarea tendinţei de „dezorganizare socială”. 1.1. Teoria dezorganizării socialeLa baza acestui fenomen stă proliferarea delincvenţei ca o consecinţă nemijlocită a expansiunii urbane şi creşterii demografice, a generalizării unor noi modele de comportament apărute în ariile suburbane şi accentuării marginalizării unora dintre locuitori.Punctul de pornire al acestei teorii se găseşte în studierea tradiţiei „dezorganizării sociale” de către sociologi aparţinând renumitei Şcoli de la Chicago, având ca reprezentant de seamă pe C.R. Shaw şi H.D. McKay[3].Promotorii acestei teorii au încercat să evidenţieze efectul organizării metropolelor asupra fenomenului delincvenţei. Metropola nu este un sistem unitar, ci este alcătuit din arii suburbane care au propriile lor subculturi şi modele normative, în sectorul central fiind concentrate masiv funcţiile şi afacerile.Diferenţierea internă generează o accentuare a distanţelor sociale dintre diferite grupuri având drept consecinţă tulburarea ordini sociale tradiţionale prin varietatea normelor, eterogenitatea populaţiei şi discriminările exercitate, slăbirea controlului social. Locuitorii metropolei tind să devină „desocializaţi” îndepărtându-se de aprobarea celorlalţi.F.M. Thrasher, în lucrarea sa „Banda”, evidenţiază zone care sunt populate de emigranţi, persoane cu comportament imoral şi ilegitim (alcoolism, consum de droguri, prostituţie, homosexualitate), de persoane „desocializate”. Izolarea ecologică este complementară cu izolarea culturală, conducând la apariţia unor subculturi delincvente care prezintă, aşa cum subliniază F.M. Thrasher, modalităţi de „supravieţuire” şi de „adaptare” a indivizilor marginalizaţi în raport cu o societate ostilă.Indivizii grupaţi la nivelul diferitelor subculturi au o altă scară de valori, recurg frecvent la căi ilicite în atingerea scopurilor, devenind surse potenţiale de devianţă.„Subculturile” apar ca o reacţie de protest faţă de normele şi valorile grupului dominant, din dorinţa de îndepărtare a barierelor şi de anihilare a anxietăţilor şi frustrărilor.Modelul teoretic al „dezorganizării sociale” prezintă ca fiind generalizată această influenţă a procesului de urbanizare asupra delincvenţei, neţinând seama de intervenţia altor variabile sociale cum este de exemplu contextul socio–cultural în care trăieşte individul şi în care numai o parte din ei (nu toţi) reacţionează prin modalităţi comportamentale dezorganizate.Aceste „tendinţe ecologice” pot genera concentrarea delictelor într-o anumită zonă, dar variabila ecologică nu poate fi luată singular în considerare în determinarea fenomenului de delincvenţă, ruptă de contextul determinativ economic, social, familial, cultural.Meritul acestor cercetări teoretice nu trebuie însă neglijat, ele evidenţiind legăturile existente între creşterea la un moment dat a delictelor şi diminuarea controlului social. 1.2. Teoria anomiei socialeÎn forma clasică aceată teorie îl are ca fondator pe E. Durkheim care porneşte de la conceperea devianţei ca având caracter universal, fiind implicată în fiecare societate. Conform acestui deziderat în orice societate există inevitabil indivizi care se abat de la tipul colectiv comiţând crime. De pe aceste poziţii Durkheim prezintă delincvenţa ca legată de condiţiile fundamentale ale vieţii sociale, jucând un rol necesar şi util[4].Durkheim defineşte ca anomie starea obiectivă a mediului social caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale, ca efect al unei schimbări bruşte. Ea apare ca urmare a „ruperii” solidarităţii sociale la nivelul instituţiilor sociale mediatoare (familia, şcoala, comunitatea etc.), a neputinţei de a asigura integrarea normală a indivizilor în colectivitate, deoarece nu mai au norme clare. Nu este vorba de o absenţă totală a normelor, ci de suspendarea temporară a funcţionalităţii normelor de bază cu consecinţe la nivelul multiplicării comportamentelor deviante.Anomia afectează un grup social, prin ruperea echilibrului ordinii sociale, prin sentimentul de dezorientare rezultat din confruntarea cu noua situaţie.Schimbarea are loc ca urmare a unei modificări bruşte care pot fi dezastre economice sau creşteri rapide ale bunăstării.În situaţia de dereglare socială indivizii sunt aruncaţi într-o situaţie inferioară celei anterioare şi, în consecinţă, unii dintre ei nu se mai supun regulilor impuse de societate din exterior, iar la rândul ei, ca urmare a acestor bruşte modificări, nici societatea nu mai este capabilă să-şi impună normele.Prin suspendarea funcţionalităţii normelor de bază ale societăţii, starea de anomie poate genera delicte, crime, sinucideri.Teoria anomiei este preluată în accepţiunea modernă de R. MacIver interpretând-o ca răsfrângere a modificărilor sociale la nivelul psihicului uman. Astfel, autorul consideră că individul uman percepe decalajul dintre aspiraţii şi norme sociale cu un sentiment de indispoziţie şi anxietate, pierzându-şi simţul coeziunii şi al solidarităţii sociale, iar acţiunile sale sunt impulsionate de propriile trăiri, fără a mai cunoaşte autoritatea normelor sociale dominante.Tot ca o slăbire a influenţei normelor sociale asupra reglării conduitei membrilor grupului este şi interpretarea autorilor W.I. Thomas şi Fl. Znaniecki[5]. Autorii consideră că dezorganizarea socială se răsfrânge la nivelul „dezorganizării personalităţii” prin apariţia unei incapacităţi a individului de a-şi construi un mod de viaţă concordant cu idealurile şi interesele personale (fapt ce creează demoralizare), prin absenţa unor reguli stabile şi interiorizate.O cercetare amplă, în mai multe variante, efectuează R.K. Merton asupra anomiei care rezultă din contradicţia dintre structura socială şi cea culturală, dintre oferta socială de scopuri şi carenţa mijloacelor puse de societate la dispoziţie, ca şi modalităţi de atingere a scopurilor.Definind structura culturală ca set de norme şi valori ce guvernează comportamentul membrilor unei societăţi, Merton consideră anomia ca o „spargere” a structurii culturale. Neputând atinge scopurile la care aspiră, individul apelează la căi ilicite. Tendinţa spre conformism sau delincvenţă este dependentă de statusul fiecărui individ, iar rata delincvenţei apare ca o ilustrare a neconcordanţei între scopurile oferite de societate şi mijloacele de care dispune individul.Individul dispune de cinci modalităţi adaptative în societate:– conformismul, care constă în acceptarea atât a scopurilor cât şi a mijloacelor oferite de societate, chiar dacă idealul, proiecţia aspiraţională nu este atinsă niciodată;– inovaţia care rezultă din interiorizarea la nivelul individului a scopurilor culturale propuse social, în timp ce procedeele legitime existente pentru atingerea lor sunt respinse;– ritualismul constă dintr-o restrângere a aspiraţiilor individului pe fundalul păstrării conformităţii cu normele legitime;– evaziunea fiind un mod mai rar de adaptare caracterizat prin abandonarea simultană a scopurilor şi normelor precum şi refugierea în zone marginale ale societăţii;– rebeliunea constă în respingerea atât a scopurilor cât şi a mijloacelor din dorinţa individului de a înlocui normele sociale cu altele.Într-o versiune mai târzie a lui Merton, asupra anomiei, mediul social al individului cuprinde pe de o parte ansamblul organizat al relaţiilor sociale în care sunt implicaţi membrii unei societăţi, ca structură socială, iar pe de altă parte ansamblul organizat de valori normative ce orientează comportamentul membrilor colectivităţi, ca structură culturală. Când între normele sociale, scopurile culturale şi capacitatea de conformare normativă a membrilor unei societăţi apar disjuncţii, structura culturală este dislocată. Valorile culturale produc comportamente contradictorii cu prescripţiile valorice. Astfel, poziţia ocupată de individ în structura socială generează tendinţe de conformitate sau devianţă. Nu valorile diferite produc delincvenţa, ci diferenţele obiective existente între condiţiile sociale ale diferitelor clase şi grupurile sociale dominante ce generează asemenea disfuncţii. Ca o consecinţă obiectivă, grupurile sociale cu situaţie defavorizată, având blocat accesul spre poziţiile de prestigiu, recurg la acte ilegitime.Deplasarea în cadrul viziunii anomice a reacţiei de pe implicarea individuală pe cea colectivă o regăsim la R.A. Cloward şi L.E. Ohlin. Autorii consideră că reacţia la inegalitatea socială este de factură colectivă, iar mecanismul care explicitează această reacţie este ansamblul mijloacelor (legitime, ilegitime) de realizare a scopurilor valorizate social denumită structura de oportunitate.Pornind de la mijloacele legitime şi ilegitime delincvenţa este considerată un act colectiv, o „subcultură” delincventă care prezintă o dublă integrare şi anume una în paralel cu integrarea socială „formală”, şi o alta cu un „subsitem de roluri” integrate sistemului social.Banda de delincvenţi constituie un tip de subcultură anume. Rolurile dominante care trebuiesc îndeplinite sunt cele ce ţin de activitatea delincventă ca „exigenţe” esenţiale, justificate şi legitimate de bandă.Având ca punct de pornire aceste premise autori ca Cloward şi Ohlin ajung la concluzii paradoxale că actul delincvent este condiţia esenţială a fiinţării unei bande, nefiind o încălcare a normelor sociale dacă nu este descoperită şi sancţionată şi numai prin judecată şi pedeapsă se constituie în infracţiune.Aceeaşi autori subdivid „evaziunea” lui Merton în:– eşecul continuu de-a ajunge la scopuri culturale prin mijloace legitime;– inabilitatea de a promova alternative ilegitime.Pornind de la această viziune se pot identifica categorii generale ale evaziunii:– indivizi care internalizează prohibiţiile sociale;– indivizi care urmează scopuri „de succes” prin mijloace prohibite. 1.3. Teoria oportunităţii diferenţiale Deviată din teoria anomiei sociale teoria oportunităţilor diferenţiale a fost dezvoltată şi de alţi autori care au arătat că scopurile culturale specifice modului de viaţă american şi mijloacele de realizare se regăsesc la nivel de similaritate şi la alte naţiuni, ceea ce face din delincvenţă un fenomen cu trăsături universale. 2. Teorii ce relaţionează delincvenţa cu cauze psihosociale (culturale)Teoriile psihosociale evidenţiază legătura dintre cultură şi criminalitate prin fundamentarea corelaţiei pe procesul „învăţării sociale” (E. Sutherland). Conform „Conflictului cultural”, elaborat de T. Sellin, delincvenţa se datorează conflictului suscitat între normele de comportament şi conduita diferitelor grupe sociale[6].Preluând ideea socializării şi „învăţării negative”, A. Cohen consideră delincvenţa ca atribut al anumitor „subculturi” ce reunesc indivizi ce consideră că le sunt blocate căile de acces spre bunuri şi valori sociale. În consecinţă, la nivelul acestor grupuri se adoptă propriul lor sistem normativ şi cultural, opus celui societal, impunând prin această opozabilitate accederea la activităţi ilicite şi ilegale în vederea atingerii scopurilor lor[7].Conform acestor teorii frecvenţa criminalităţii variază î funcţie de un set larg de indicatori cum sunt: sexul, vârsta, clasa socială, categoria socio–profesională etc. Relaţi directă dintre modul de viaţă al populaţiei, al culturii ce o defineşte şi fenomenul delincvenţei este ilustrat prin apariţia şi răspândirea unei adevărate „culturi a crimei şi delincvenţei”. Ca o ilustrare a crimei ridicată la „rang” de fenomen cultural „perfect acceptat” este exemplul Mafiei în Sicilia şi Italia de Sud cu reguli extrem de stricte. Pe linia aceleiaşi ilustrări, autori ca M.E. Wolfgang şi F. Ferracuti definesc „subculturile violente” prin reguli normative şi tradiţii particulare ce indică individului modul de comportare în situaţii de încălcare a legii. Autorii atrag atenţia şi asupra relaţiei directe dintre rata de omucidere şi gradul de valorizare a temelor violente.Susţinând caracterul tot mai profesionist şi organizat al delincvenţei E. Sutherland consideră criminalitatea ca fiind apanajul unei categorii (denumite „gulerele albe”) ce profită de ascendentul ei economic şi politic, desfăşurând activităţii ilegale, de cele mai multe ori nedescoperite de factorii specializaţi în control social.Teoria este preluată şi dezvoltată de Donald Cressey care susţine că în multe societăţi funcţionează organizaţii formale şi informale întemeiate pe complicitate şi activităţi ilegale, ce profesează şantajul şi intimidarea, presiunea politică şi frauda, corupţia socială. „Organizaţiile criminale” includ majoritatea sectoarelor de activitate pe care le folosesc drept paravan de acoperire a activităţilor ilegale, având extindere coruptă în sfera politicului, legislativului şi administraţiei (trafic şi comercializare de droguri şi arme, delicte computerizate, evaziuni fiscale, gestiuni frauduloase, spălarea banilor murdari, contrabandă etc.). 2.1. Teoria asociaţiilor diferenţialeTeoria asociaţiilor diferenţiale are ca fondator pe E.A. Sutherland şi reprezintă o particularizare a teoriei învăţării sociale în studiul delincvenţei. Este o explicaţie „istorică sau genetică” a comporta-mentului social, prin luarea în considerare a întregii experienţe de viaţă a individului[8].Preocupat de instituţionalizarea delincvenţei în zonele urbane E.A. Sutherland consideră comportamentul criminal condiţionat nu de caracteristicile biofiziologice sau psihice ale individului, ci de comunicarea din interiorul grupului unde individul „absoarbe” cultura şi se conformează regulilor şi normelor sociale şi legale.De pe aceste poziţii de abordare în determinarea criminalităţii Sutherland respinge teoria „criminalului înnăscut”, a „imitaţiei” lui Tarde şi a cauzalităţii multiple susţinută de W.F. Osburn şi W.C. Reckless[9].Autorul consideră că în descifrarea ştiinţifică a comportamen-tului criminal trebuiesc luate în considerare următoarele explicaţii:– situaţională – de luare în considerare a elementelor care intră în joc în momentul comiterii delictului;– istorică sau genetică – vizând elemente care au influenţat anterior situaţia şi viaţa delincventului.În consecinţă, comportamentul deviant este un comportament rezultat din „învăţarea socială” şi nu dobândit sau imitat.Sutherland, trecând în revistă aspectele ce includ acest proces, menţionează:– învăţarea tehnicilor de comitere a delictelor;– orientarea mobilurilor, tendinţelor impulsive şi atitudinilor agresive;– condiţionarea acestei orientări de caracterul interpretării favorabil sau defavorabil al dispoziţiilor legale: se conturează astfel grupuri sociale care interpretează regulile sociale ca norme ce trebuiesc respectate şi alte grupări ce interpretează aceleaşi norme de pe poziţiile înclinate spre violarea, transgresarea lor. Interpretarea diferită a normelor este specifică societăţii americane în care procesele de imigraţie şi aculturaţie produc frecvent conflicte culturale între grupuri şi indivizi;– în momentul în care interpretările defavorabile ale regulilor sociale devin preponderente faţă de cele favorabile, se acoperă principiul „asocierii diferenţiale”. Indivizii devin criminali prin contactul preponderent cu modelele criminale, ignorându-le pe celelalte;– comportamentul criminal nu se structurează printr-un proces de „imitaţie”, ci individul este atras şi canalizat de anumite grupuri spre „învăţarea” şi experimentarea tehnicilor antisociale (socializarea negativă).Limitele teoriei lui Sutherland consistă în ignorarea mobilurilor şi aspiraţiilor individului precum şi în omiterea explicării mecanismelor şi dimensiunilor implicate în conştientizarea modalităţii de asimilare a comportamentelor eficiente legale. Pentru el prevenirea delincvenţei constă în evitarea contactului cu modelele criminale şi confruntarea cu cele neutre sau conformiste.Teoria apare simplistă şi reducţionistă prin neglijarea caracteristicilor de personalitate ale delincventului, a implicării motivaţionale (în actul delincvent) şi atitudinale faţă de valorile sociale.Sutherland prin procesul socializării reduce crima la un simplu proces de „transmisie culturală”.Cu toate aceste omisiuni, ipotezele avansate de Sutherland parţial s-au validat evidenţiind faptul că fiecare dintre grupuri, datorită „organizării diferenţiale” a societăţii, au o imagine reală vizând scara de valori, interesele, scopurile.Teoria „asociaţiilor diferenţiale” îşi aduce contribuţia pe linia evidenţierii ideii că raporturile sociale între indivizi sunt determinate fundamental de forma de organizare socială ce facilitează sau obstrucţionează forme specifice de comportament infracţional.
2.2. Teoria conflictelor codurilor culturale
Această teorie este adusă în discuţie prin abordarea problematicii delincvente de T. Sellin. Autorul se deosebeşte Shaw şi McKay, care utilizează conceptul de „conflict cultural” în explicarea „dezorganizării sociale” a grupurilor, şi de Sutherland care, pornind de la „conflictul cultural”, construieşte delictul ca o „consecinţă a transmisiilor” şi a conflictelor culturale.Sellin dă o mai mare extensie fenomenului prin considerarea următoarelor fapte:– conflicte între „codurile culturale” ale diferitelor grupuri;– conflicte între „normele de comportament şi conduită” ale diferitelor grupuri.La modul general, subliniază Sellin, conflictele culturale sunt „produse naturale ale diferenţei sociale”[10]. Această diferenţiere determină la rândul ei apariţia de grupuri sociale infinite, fiecare cu modul său specific de viaţă, cu particularităţile relaţionale caracteristice şi cu o înţelegere greşită a normelor aparţinând altor grupuri. Ca o consecinţă a transformării unei culturi dintr-un tip omogen şi integrat într-un tip eterogen, dezintegrat este apariţia stări conflictuale în anumite situaţii şi anume:– când aceste coduri ating graniţele unor arii culturale „contagioase”;– când normele sociale şi juridice dintr-un grup se extind şi la alt grup;– când membrii unui grup cultural migrează spre alt grup cultural.În viziunea lui Sellin un prim tip de conflict dintre codurile culturale este diferit de conflictul din interiorul unei culturi aflate în devenire. Conflictul generat de contactul dintre sisteme culturale, indiferent de nivelul de dezvoltare al acestora se înregistrează cazuri când conduita membrilor unui grup va fi considerată ca „anormală” sau „ilegală” de către un alt grup cultural.„Normele de conduită” ale unor grupuri diferite de cele din interiorul aceluiaşi grup, considerate ca „produse secundare ale vieţii culturale”, determină apariţia unor condiţii sociale divergente şi eterogene la nivelul influenţei resimţite de indivizi. Existând reguli de conduită divergente, ce guvernează viaţa particulară a individului, acestea generează conflicte între norme, reflectate pe plan psihologic prin acceptarea unor norme şi valori duale, generatoare de comportamente agresive sau distructive tocmai prin această dualitate.Ceea ce lipseşte în principal acestei teorii, pornind de la ideea generării delincvenţei numai în condiţiile conştientizării conflictelor culturale, este faptul că Sellin nu explicitează mecanismul psihosocial prin care contradicţiile dintre „codurile culturale” sau dintre „normele de conduită” pot genera comportamente infracţionale. 2.3. Teoria subculturilor delincventeTeoria aparţine lui A.K. Cohen care, plecând de la normele existente într-o cultură, identifică grupuri neprivilegiate sau frustrate, cu norme şi valori în contradicţie cu cele ale restului societăţii pe care autorul le numeşte „subculturi delincvente”[11].
Cohen, abordând problema condiţiilor de apariţie a acestor subculturi delincvente, evidenţiază producerea lor datorită următoarelor situaţii:
– dezvoltare economică mai redusă;– existenţa unor bariere şi interdicţii sociale;
– prezenţa unor nivele societale cu situaţie periferică;
– existenţa unei stări de spirit specifică cu sentimente de izolare, frustrare şi insatisfacţie individuală şi socială.Ca o consecinţă a apariţiei acestor subculturi apare reacţia de respingere şi contestare a normelor şi valorilor societăţii globale şi constituirea propriilor norme de comportament.Cohen indică drept izvor al apariţiei acestor subculturi reacţia de protest faţă de normele şi valorile societăţii, precum şi dorinţa anihilării frustrărilor şi anxietăţilor de status marginal. Membrii acestor subculturi consideră că le sunt blocate căile de acces spre valori şi statusuri elitare şi, în consecinţă, recurg la mijloace ilicite, devenind potenţiali delincvenţi.Tot Cohen, prin analiza subculturilor delincvente, trasează profiluri specifice ale membrilor grupurilor, descifrând următoarele trăsături[12]:– non-utilitarismul în sensul că destul de frecvent membrii acestei subculturi acced la activităţi delictogene nu din raţiuni utilitare, ci ca un „mod” de exprimare a solidarităţii. În acest sens R.A. Cloward şi L.E. Ohlin vorbesc de „socializarea anticipativă”;– maliţiozitatea în sensul că actul delincvent este cauzat nu de satisfacerea unei necesităţi materiale, ci ca o formă de „răutate”, o „sfidare” la adresa celorlalţi. De pe aceste poziţii membrii subculturii comit acte de vandalism, distrugere de bunuri, numai pentru a fi maliţioşi;– negativismul este reflectat nu numai de setul de reguli ale grupului, cu conţinut contradictoriu normelor sociale, ci şi de o „polarizare negativă” în raport cu acestea;– versalitatea (nestatornicia) susţinută ca şi caracteristică specifică de abordare nu numai a unei singure manifestări de activităţi ilicite ci şi a practicării unei multitudini de acţiuni delincvente, fără a se specializa în mod expres într-o formă de manifestare;– autonomia grupului presupune solidaritatea între membrii grupului, faţă de presiunile exercitate de alte subculturi. 3. Teorii ale reacţiei sociale raportate la delincvenţăCentrul de greutate în cadrul acestor teorii se cuplează pe „reacţia socială”, pe rolul jucat de reacţia de răspuns şi contrarăspuns în fundamentarea cauzală a delincvenţei.Conform acestor teorii delincvenţa nu este o trăsătură intrinsecă actului sau acţiunii unui individ, ci mai curând o însuşire conferită prin „etichetarea” unui grup sau individ de către indivizii ce deţin puterea.Această viziune de abordare a delincvenţei implică o inter-acţiune, o relaţie complementară între cei care comit şi restul societăţii, o reacţie de răspuns dată sub forma etichetării, de către indivizii cu putere sau de unele instituţii sociale.Pentru explicarea mecanismului definirii şi etichetării delincvenţei, adepţii acestei teorii analizează interacţiunea dintre norme şi comportamente sociale considerând că, în orice societate, sunt indivizi care încalcă normele prescrise şi indivizi care se pronunţă asupra conduitelor celor ce violează normele. Norma reprezintă, de fapt, etalonul în funcţie de care conduita individului este valorizată pozitiv sau negativ. Ele impun sau interzic anumite acţiuni evaluând la modul impersonal în ce măsură un individ poate sau nu să îndeplinească un anumit rol social, în funcţie de poziţia lor socială. Normele prescrise nu stipulează cum trebuie să acţioneze indivizii, ci doar mijloacele ce trebuiesc folosite în acest scop. Astfel, în societate apar diverse tipuri de comportament. În funcţie de modelul normativ care întruchipează faptele tradiţionale, de sistemul valoric al unei societăţi, de rolurile prescrise prin norme şi de rolurile efective jucate, grupurile vor aprecia şi sancţiona diferite comportamente ca fiind legitime sau ilegitime.Teoriticienii etichetării sociale concep delincvenţa ca tip special de „reacţie socială”, de apărare din partea societăţii sau a anumitor grupuri, iar natura şi intensitatea reacţiei depinde de factori cum sunt: puterea, statusul, bogăţia, prestigiul unei anumite categorii de indivizi. Fiecare dintre aceste grupuri, care deţin puterea şi dominaţia, au o imagine bine stabilită referitor la scara de valori, interese protejate, comportamente dezirabile pe care le impun celorlalţi. De multe ori, deţinătorii puterii sau ai bogăţiei, fiind membrii grupurilor privilegiate, au tendinţa de-a „eticheta” ca deviante acţiunile indivizilor din clasele de jos sau mijlocii ale societăţii.Reacţia celor etichetaţi poate fi de acceptare sau de respingere, neutralizare, adoptând alte conduite.Subliniind rolul agenţilor de control social, K.T. Erickson apreciază că efectul produs de etichetare are de multe ori canalizare către o carieră criminală, pe care o acceptă ca singura alternativă posibilă[13].Explicând mecanismele procesului de etichetare F. Tannenbaun arată că definirea delincvenţei se face prin „dramatizarea” răului, fiind consideraţi ca „răi”, „bolnavi” sau „criminali” nu în funcţie de natura abaterii acestora, ci de intensitatea reacţiei faţă de abatere, reacţie ce le influenţează cariera de viitori delincvenţi.Conform paradigmei interacţioniste, principala consecinţă a acestei viziuni este conceperea delincvenţei ca proces dinamic de interacţiune cu alte procese complexe de acţiune şi reacţiune, în care intervin mai multe nivele:
– elaborarea legii;
– reacţiile interpersonale;
– procesul instituţional al reacţiei sociale.
Astfel, cercetarea comportamentului delincvent, arată E. Schur, va trebui să se axeze pe analiza nivelului societal al situaţiilor particulare de delincvenţă şi pe procesul de reacţie socială.
O consecinţă a acestei abordări constă în necesitatea definirii şi conceperii delincvenţei ca rezultat al acţiunii unor factori diferiţi, succesivi şi gradaţi, cum ar fi „identitatea”, „statusul”, „cariera”.
Mediul social, o componentă de bază a mediului existenţial al omului, are atât un caracter diversificat cât şi contradictoriu, poziţionându-l pe individ în faţa necesităţii de opţiune, de decizie.Astfel, individul, de multe ori, pe calea realizării scopurilor sale este confruntat cu situaţii contradictorii şi dileme. Însă, nu toate influenţele exercitate de mediul social asupra individului sunt constructive şi de dorit.Există şi o faţetă mai puţin congruentă a influenţei mediului social punctat cu factori şi situaţii, dacă nu nocive cel puţin „poluante” (poluarea sonoră, reclame stridente, droguri, produse artificiale). În al doilea rând sub raportul sănătăţii psihice, echilibrul personalităţii este permanent ameninţat de vicierea relaţiilor interpersonale (agresivitate, neîncredere, grosolănie, înşelătorie, intoleranţă) şi nu în ultimul caz societatea este impregnată cu tot felul de norme şi mecanisme cu caracter restrictiv şi discriminatoriu, bazate pe unele criterii conjucturale, altele subiective, altele arbitrare de factură socială, economică, politică, cu implicaţii din cele mai negative asupra formării personalităţii şi asupra posibilităţilor ei de autoafirmare şi autorealizare.În planul configuraţiei interne, al cogniţiei, motivele homeostati-ce au la origine şi perturbaţii de genul disonanţei cognitive (Festinger 1957). Apare necesitatea asigurării şi menţinerii unei concordanţe între dinamica proceselor mintale şi cea a evenimentelor externe. Ca model informaţional intern al lumii externe, structurile cognitive includ în sine şi nevoia (motivaţia) de a consona cu evenimentele acesteia. Când nivelul optim de echilibru nu este realizat prin mecanismele de adaptare – restructurare şi asimilare – integrare, se declanşează o stare de tensiune, de disconfort, de disonanţă cognitivă. Aceasta acţionează ca motiv homeostatic incitând comportamente de găsire a căilor şi modalităţilor de readucere a sistemului personalităţii la starea iniţială de consonanţă[14].Din interacţiunea şi interdependenţa motivelor homeostatice se obţine un echilibru emergent, generalizat al personalităţii ce va prezenta rezistenţă, dar şi eficienţă în raport cu acţiunea diverşilor factori perturbatori.Procesul de structurare a motivelor va angaja o selecţie în funcţie de specificul interacţiunii dintre factorii obiectivi şi cei subiectivi interni. La baza acţiunilor umane stă nevoia intrinsecă de valorizare a potenţialităţilor şi capacităţilor proprii, de impunere a competenţei şi autorităţii eu-lui. Motivele de autorealizare cuplate cu tendinţele, mai mult sau mai puţin conştientizate, de optimizare a statutului social va angaja sentimentul realizării de sine în situaţii de succes, sau frustrări şi chiar agresivităţi în eşec.Modelul relaţional dinamic dintre mediu social şi configuraţiile interne poate fi interpretat ca un complex de relaţii interpersonale de angajare de statusuri şi roluri reflectate la nivelul personalităţii prin dezvoltarea şi organizarea internă a disponibilităţilor şi capacităţilor psihofizice ale individului în raport cu statutul şi rolurile asumate.Individul va înregistra satisfacţii sau insatisfacţii consolidându-şi sau fragilizându-şi echilibrul psihic al personalităţii, în funcţie de modul cum îşi joacă rolul şi îşi asumă statutul ce îl deţine.În raport cu succesele sau eşecurile legate de competenţa de rol, indivizii se vor înscrie pe o traiectorie ascendentă sau descendentă în dinamica ierarhiei sociale. Cum fiecare posedă trebuinţa de autorealizare, traiectoria mişcării în relaţia rol – status va influenţa puternic personalitatea. Pornind de aici, de mare importanţă sunt elaborarea mecanismelor care participă la creşterea rezistenţei la frustrare, la crearea unei corelări judicioase a aspiraţiilor şi expectaţiilor cu posibilităţile proprii şi specificul împrejurărilor date.Componentele psihice ale sistemului personalităţii, de la cele emoţionale până la cele atitudinale şi la trăsăturile de caracter, sunt amplu ancorate în relaţiile interpersonale, fiind beneficiare sau „victime” ale acestei relaţii, considerându-ne sau şubrezindu-ne echilibrul psihic.Relaţia interpersonală, cu dinamismul său accentuat prin fenomenele psihice angrenate, poate acţiona asupra echilibrului psihic al partenerilor, întreţinându-l sau alterându-l în condiţiile acumulării unei tensiuni conflictuale.Încărcătura afectivă a unei relaţii este funcţie de gradul de satisfacţii sau insatisfacţii prilejuite partenerilor.Dat fiind multitudinea de intercondiţionări personalitate – mediu social, psihologia nu se poate mulţumi cu simpla evidenţiere a dependenţei structurii sau profilului personalităţii de contextul sociocultural căruia îi aparţine individul, ci trebuie să adâncească analiza în direcţia dezvăluirii sistemului valoric (pozitiv sau negativ) al influenţei factorilor socio–culturali[15].
[1] M. Petcu, Teorii psihologice referitoare la etiologia agresivităţii delincvente, în „Fiat Justiţia”, nr. 1, 1999, Cluj-Napoca, p. 157-167.
M. Petcu, Sursele de influenţare ale agresivităţii delincvente, în „Fiat Justiţia”, Cluj-Napoca, nr. 2, 1999, p. 159-169. M. Petcu,, Intoleranţa la frustrare – Dimensiune psihologică a comportamentului delincvent, „Fiat Justiţia”, Cluj-Napoca, nr. 1, 2000, p. 135-144.
[2] S.M. Rădulescu, D. Banciu, Introducere în sociologia delincvenţei juvenile, Bucureşti, Editura Medicală, 1990.
[3] Apud. S.M. Rădulescu, Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor sociale, Computer Publishing Center, Bucureşti, 1994.
[4] E. Durkheim, Suicide, Free Press, New-York, 1951.
[5] Apud. S.M. Rădulescu, Anomie, devianţă şi patologie socială, Edit. Hyperion, Bucureşti, 1991.[6] E.H. Sutherland, D. Cressey, Principes de criminologie, Editions Cujas, Paris, 1966.
[7] A. Cohen, Deviance and control, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New-Jersey, 1986.
[8] E.H. Sutherland, D. Cressey, Principes de criminologie, Editions Cujas, Paris, 1966.
[9] W.C. Reckless, M. Smith, Juvenile delinquency, McGraw-Hill, New-York, 1973.
[10] Apud. S.M. Rădulescu, Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor sociale, Computer Publishing Center, Bucureşti, 1994.
[11] A. Cohen, Deviance and control, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New-Jersey, 1986.
[12] Ibidem.
[13] Apud. S.M. Rădulescu, Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor sociale, Computer Publishing Center, Bucureşti, 1994.
[14] M. Golu, Dinamica personalităţii, Edit. Geneze, Bucureşti, 1993.
[15] Ibidem.
Nervi de Sezon 