Teoria Delicventei

de Marioara Petcu

Institutul de Istorie „George Bariţ” din Cluj-Napoca

Identificarea factorilor sociali, culturali, economici şi individuali care structurează configuraţia delincvenţei sub raportul enunţurilor explicative vizează cauzele şi condiţiile de apariţie ale comportamentului delincvent. Abordarea este eficientă nu atât diferenţiat cât mai ales din unghiul dependenţelor reciproce între dimensiunile enunţate.Analizată dintr-o asemenea perspectivă etiologia delincvenţei angajează numeroase teze, teorii, opinii, toate gravitând în jurul întrebărilor fundamentale: „Ce anume îi determină pe indivizi să comită acte delincvente?”, „Cum pot fi prevenite asemenea acte?”, „Care sunt criteriile de evaluare ale unei conduite drept delincventă/criminală?”.Un prim răspuns la aceste întrebări susţine că la baza comportamentului deviant stă structura biologică şi personalitatea individului. Această orientare implică următoarele:–        punctul de vedere biologic – constituţional consideră factorii biologici şi genetici ca având o contribuţie hotărâtoare în geneza criminalităţii;–        orientarea neuro–psihică (complementară cu cea psihiatrică) consideră actele criminale, ca săvârşite preponderent de personalităţi patologice, ale căror tulburări sunt transmise ereditar;–        orientarea psihoindividuală consideră caracteristicile de personalitate, răsfrânte la nivel comportamental, ca fiind generatoare de frustrări şi agresivitate;–        orintarea psiho–socială (complementară cu o perspectivă culturalistă) apreciază că individul nu se naşte criminal, ci este socializat negativ (deficit de socializare) structurându-se dizarmonic în funcţie de modelele culturale.Pornind de la aceste orientări au fost exprimate numeroase teorii, puncte de vedere valorizând elemente de ordin biologic, constituţional, antropologic şi psihologic ale personalităţi infractorului. Aceste concepţii s-au structurat treptat în adevărate şcoli şi orientări.Un al doilea răspuns la întrebările menţionate consideră delincvenţa ca fenomen de inadaptare, de neintegrare socială, generând o anumită stare conflictuală produsă de neconcordanţa dintre idealurile individului, sistemul său valoric şi ofertele sociale. Ca un efect al acestui dezechilibru scade şi controlul social, precum şi capacitatea de conciliere a conflictelor. Se pot distinge următoarele orientări:–        orientarea statistico–normativă vizează variaţiile ce se înregistrează în rata delincvenţei.–        orientare macrosocială urmăreşte identificarea unor legităţi sociale ca determinante a actelor de delincvenţă.Un al treilea răspuns în jurul căruia s-au focalizat o parte din teorii se concretizează în teoria cauzalităţii multiple (teoria factorială), considerându-se că fenomenul de delincvenţă are determinare multicauzală atât de factură internă (de natură biologică şi psihologică) cât şi de factură externă (de natură economică, socială şi culturală), aflate într-o relaţie de reciprocitate.De pe aceste poziţii, adepţii cauzalităţii multiple acordă ponderi egale fiecărui factor în parte, accentul fiind pus pe identificarea corelaţiilor statistice între factorii a căror evaluare probează că au cel mai important rol în cauzalitatea delincvenţei.Un fapt demn de reţinut în legătură cu toate aceste teorii este evoluţia lor de la abordarea unidimensională şi restrictivă, în descifra-rea etiologică a delincvenţei, spre abordarea complementară şi interrelaţionată. Astfel, sub raport psihologic, explicarea motivaţiilor actelor criminale se întregeşte şi intersectează cu abordarea individului în ambientul social, cu explicarea complexă psihosocială a modului în care are loc procesul de evaluare al delincvenţei.Luând în considerare importanţa descifrării etiologiei delincvenţei în descrierea, explicarea şi prevenirea delincvenţei am considerat ca necesară o prezentare nuanţată şi cât mai completă capabilă de a degaja şi ierarhiza caracteristicile de personalitate şi elementele psihosociale cu caracter aplicativ.            Astfel abordarea psihologică a etiologiei fenomenului de delicvenţă a făcut pentru noi obiectul de studiu a mai multor cercetări[1]. Pe acestea le completăm la modul interrelaţionat cu abordarea individului delincvent în ambientul său socio-cultural.Persistenţa la nivelul structurilor sociale a conflictelor şi tensiunilor sociale comunitare, scăderea sentimentului de solidaritate socială, creşterea agresivităţii ca reflecţie a frustrării individuale, multiplicarea fenomenului de marginalizare şi atrofierea eu-lui colectiv sunt o serie de factori favorizanţi sau generatori de delincvenţă.Pe de altă parte, implicarea unei cauzalităţi multiple şi condiţii cu numeroase neregularităţi, a impus creşterea eforturilor de identificare concretă a substratului social, economic, moral şi cultural în descifrarea delincvenţei.Astfel, în demersul de studiere a formelor principale de manifestare a delincvenţei şi a descifrării cauzelor ce o fundamentează s-au impus  mai multe direcţii corelate:–        analiza originii îndepărtate a actului delincvent şi anume analiza structurii sociale, economice, culturale a societăţii în ansamblu;– analiza originii imediate a actului delincvent;

– dinamica socială a delictului;

– originile imediate ale „reacţiei sociale” faţă de actul delincvent;– originile îndepărtate (sistemul de încriminare şi sancţionare).Într-o astfel de viziune de interferenţă a dimensiunilor menţionate delincvenţa apare ca rezultantă a convergenţei următoarelor situaţii:

– situaţia social economică şi culturală în care s-a realizat procesul de socializare;

– situaţia personalităţii delincventului;– condiţii favorizante (după S. Rădulescu şi D. Banciu)[2].  1. Teorii ce relaţionează delincvenţa cu etiologii macrosocialeFactorul determinant al delincvenţei pentru acest grup de teorii rezidă în diminuarea funcţiei de control social exersate de comunitate şi în tulburarea ordinii sociale cauzate de diversitatea normelor de conduită, de mobilitatea populaţiei, de multiplicarea mediilor sociale marginale cu deschidere spre delincvenţă etc.Conflictul de norme din anumite perioade de schimbări sociale bruşte antrenează stări de anomie, contradicţii sociale.În demersul cercetării fenomenului delincvent se face astfel trecerea de la formele speculative la identificarea „substratului” social. S-a impus astfel atenţiei ceea ce W. Mills denumea „deteriorarea valorilor tradiţionale” în vederea asanării problemelor de „patologie socială” care generează delincvenţa şi crima.De aici interesul larg, „atitudinea pozitivă” evidenţiată de G. Basiliade de prevenire şi combatere a delincvenţei prin înlăturarea tendinţei de „dezorganizare socială”.  1.1.  Teoria dezorganizării socialeLa baza acestui fenomen stă proliferarea delincvenţei ca o consecinţă nemijlocită a expansiunii urbane şi creşterii demografice, a generalizării unor noi modele de comportament apărute în ariile suburbane şi accentuării marginalizării unora dintre locuitori.Punctul de pornire al acestei teorii se găseşte în studierea tradiţiei „dezorganizării sociale” de către sociologi aparţinând renumitei Şcoli de la Chicago, având ca reprezentant de seamă pe C.R. Shaw şi H.D. McKay[3].Promotorii acestei teorii au încercat să evidenţieze efectul organizării metropolelor asupra fenomenului delincvenţei. Metropola nu este un sistem unitar, ci este alcătuit din arii suburbane care au propriile lor subculturi şi modele normative, în sectorul central fiind concentrate masiv funcţiile şi afacerile.Diferenţierea internă generează o accentuare a distanţelor sociale dintre diferite grupuri având drept consecinţă tulburarea ordini sociale tradiţionale prin varietatea normelor, eterogenitatea populaţiei şi discriminările exercitate, slăbirea controlului social. Locuitorii metropolei tind să devină „desocializaţi” îndepărtându-se de aprobarea celorlalţi.F.M. Thrasher, în lucrarea sa „Banda”, evidenţiază zone care sunt populate de emigranţi, persoane cu comportament imoral şi ilegitim (alcoolism, consum de droguri, prostituţie, homosexualitate), de persoane „desocializate”. Izolarea ecologică este complementară cu izolarea culturală, conducând la apariţia unor subculturi delincvente care prezintă, aşa cum subliniază F.M. Thrasher, modalităţi de „supravieţuire” şi de „adaptare” a indivizilor marginalizaţi în raport cu o societate ostilă.Indivizii grupaţi la nivelul diferitelor subculturi au o altă scară de valori, recurg frecvent la căi ilicite în atingerea scopurilor, devenind surse potenţiale de devianţă.„Subculturile” apar ca o reacţie de protest faţă de normele şi valorile grupului dominant, din dorinţa de îndepărtare a barierelor şi de anihilare a anxietăţilor şi frustrărilor.Modelul teoretic al „dezorganizării sociale” prezintă ca fiind generalizată această influenţă a procesului de urbanizare asupra delincvenţei, neţinând seama de intervenţia altor variabile sociale cum este de exemplu contextul socio–cultural în care trăieşte individul şi în care numai o parte din ei (nu toţi) reacţionează prin modalităţi comportamentale dezorganizate.Aceste „tendinţe ecologice” pot genera concentrarea delictelor într-o anumită zonă, dar variabila ecologică nu poate fi luată singular în considerare în determinarea fenomenului de delincvenţă, ruptă de contextul determinativ economic, social, familial, cultural.Meritul acestor cercetări teoretice nu trebuie însă neglijat, ele evidenţiind legăturile existente între creşterea la un moment dat a delictelor şi diminuarea controlului social.  1.2. Teoria anomiei socialeÎn forma clasică aceată teorie îl are ca fondator pe E. Durkheim care porneşte de la conceperea devianţei ca având caracter universal, fiind implicată în fiecare societate. Conform acestui deziderat în orice societate există inevitabil indivizi care se abat de la tipul colectiv comiţând crime. De pe aceste poziţii Durkheim prezintă delincvenţa ca legată de condiţiile fundamentale ale vieţii sociale, jucând un rol necesar şi util[4].Durkheim defineşte ca anomie starea obiectivă a mediului social caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale, ca efect al unei schimbări bruşte. Ea apare ca urmare a „ruperii” solidarităţii sociale la nivelul instituţiilor sociale mediatoare (familia, şcoala, comunitatea etc.), a neputinţei de a asigura integrarea normală a indivizilor în colectivitate, deoarece nu mai au norme clare. Nu este vorba de o absenţă totală a normelor, ci de suspendarea temporară a funcţionalităţii normelor de bază cu consecinţe la nivelul multiplicării comportamentelor deviante.Anomia afectează un grup social, prin ruperea echilibrului ordinii sociale, prin sentimentul de dezorientare rezultat din confruntarea cu noua situaţie.Schimbarea are loc ca urmare a unei modificări bruşte care pot fi dezastre economice sau creşteri rapide ale bunăstării.În situaţia de dereglare socială indivizii sunt aruncaţi într-o situaţie inferioară celei anterioare şi, în consecinţă, unii dintre ei nu se mai supun regulilor impuse de societate din exterior, iar la rândul ei, ca urmare a acestor bruşte modificări, nici societatea nu mai este capabilă să-şi impună normele.Prin suspendarea funcţionalităţii normelor de bază ale societăţii, starea de anomie poate genera delicte, crime, sinucideri.Teoria anomiei este preluată în accepţiunea modernă de R. MacIver interpretând-o ca răsfrângere a modificărilor sociale la nivelul psihicului uman. Astfel, autorul consideră că individul uman percepe decalajul dintre aspiraţii şi norme sociale cu un sentiment de indispoziţie şi anxietate, pierzându-şi simţul coeziunii şi al solidarităţii sociale, iar acţiunile sale sunt impulsionate de propriile trăiri, fără a mai cunoaşte autoritatea normelor sociale dominante.Tot ca o slăbire a influenţei normelor sociale asupra reglării conduitei membrilor grupului este şi interpretarea autorilor W.I. Thomas şi Fl. Znaniecki[5]. Autorii consideră că dezorganizarea socială se răsfrânge la nivelul „dezorganizării personalităţii” prin apariţia unei incapacităţi a individului de a-şi construi un mod de viaţă concordant cu idealurile şi interesele personale (fapt ce creează demoralizare), prin absenţa unor reguli stabile şi interiorizate.O cercetare amplă, în mai multe variante, efectuează R.K. Merton asupra anomiei care rezultă din contradicţia dintre structura socială şi cea culturală, dintre oferta socială de scopuri şi carenţa mijloacelor puse de societate la dispoziţie, ca şi modalităţi de atingere a scopurilor.Definind structura culturală ca set de norme şi valori ce guvernează comportamentul membrilor unei societăţi, Merton consideră anomia ca o „spargere” a structurii culturale. Neputând atinge scopurile la care aspiră, individul apelează la căi ilicite. Tendinţa spre conformism sau delincvenţă este dependentă de statusul fiecărui individ, iar rata delincvenţei apare ca o ilustrare a neconcordanţei între scopurile oferite de societate şi mijloacele de care dispune individul.Individul dispune de cinci modalităţi adaptative în societate:–        conformismul, care constă în acceptarea atât a scopurilor cât şi a mijloacelor oferite de societate, chiar dacă idealul, proiecţia aspiraţională nu este atinsă niciodată;–        inovaţia care rezultă din interiorizarea la nivelul individului a scopurilor culturale propuse social, în timp ce procedeele legitime existente pentru atingerea lor sunt respinse;–        ritualismul constă dintr-o restrângere a aspiraţiilor individului pe fundalul păstrării conformităţii cu normele legitime;–        evaziunea fiind un mod mai rar de adaptare caracterizat prin abandonarea simultană a scopurilor şi normelor precum şi refugierea în zone marginale ale societăţii;–        rebeliunea constă în respingerea atât a scopurilor cât şi a mijloacelor din dorinţa individului de a înlocui normele sociale cu altele.Într-o versiune mai târzie a lui Merton, asupra anomiei, mediul social al individului cuprinde pe de o parte ansamblul organizat al relaţiilor sociale în care sunt implicaţi membrii unei societăţi, ca structură socială, iar pe de altă parte ansamblul organizat de valori normative ce orientează comportamentul membrilor colectivităţi, ca structură culturală. Când între normele sociale, scopurile culturale şi capacitatea de conformare normativă a membrilor unei societăţi apar disjuncţii, structura culturală este dislocată. Valorile culturale produc comportamente contradictorii cu prescripţiile valorice. Astfel, poziţia ocupată de individ în structura socială generează tendinţe de conformitate sau devianţă. Nu valorile diferite produc delincvenţa, ci diferenţele obiective existente între condiţiile sociale ale diferitelor clase şi grupurile sociale dominante ce generează asemenea disfuncţii. Ca o consecinţă obiectivă, grupurile sociale cu situaţie defavorizată, având blocat accesul spre poziţiile de prestigiu, recurg la acte ilegitime.Deplasarea în cadrul viziunii anomice a reacţiei de pe implicarea individuală pe cea colectivă o regăsim la R.A. Cloward şi L.E. Ohlin. Autorii consideră că reacţia la inegalitatea socială este de factură colectivă, iar mecanismul care explicitează această reacţie este ansamblul mijloacelor (legitime, ilegitime) de realizare a scopurilor valorizate social denumită structura de oportunitate.Pornind de la mijloacele legitime şi ilegitime delincvenţa este considerată un act colectiv, o „subcultură” delincventă care prezintă o dublă integrare şi anume una în paralel cu integrarea socială „formală”, şi o alta cu un „subsitem de roluri” integrate sistemului social.Banda de delincvenţi constituie un tip de subcultură anume. Rolurile dominante care trebuiesc îndeplinite sunt cele ce ţin de activitatea delincventă ca „exigenţe” esenţiale, justificate şi legitimate de bandă.Având ca punct de pornire aceste premise autori ca Cloward şi Ohlin ajung la concluzii paradoxale că actul delincvent este condiţia esenţială a fiinţării unei bande, nefiind o încălcare a normelor sociale dacă nu este descoperită şi sancţionată şi numai prin judecată şi pedeapsă se constituie în infracţiune.Aceeaşi autori subdivid „evaziunea” lui Merton în:– eşecul continuu de-a ajunge la scopuri culturale prin mijloace legitime;– inabilitatea de a promova alternative ilegitime.Pornind de la această viziune se pot identifica categorii generale ale evaziunii:– indivizi care internalizează prohibiţiile sociale;– indivizi care urmează scopuri „de succes” prin mijloace prohibite.  1.3. Teoria oportunităţii diferenţiale Deviată din teoria anomiei sociale teoria oportunităţilor diferenţiale a fost dezvoltată şi de alţi autori care au arătat că scopurile culturale specifice modului de viaţă american şi mijloacele de realizare se regăsesc la nivel de similaritate şi la alte naţiuni, ceea ce face din delincvenţă un fenomen cu trăsături universale.  2. Teorii ce relaţionează delincvenţa cu cauze psihosociale (culturale)Teoriile psihosociale evidenţiază legătura dintre cultură şi criminalitate prin fundamentarea corelaţiei pe procesul „învăţării sociale” (E. Sutherland). Conform „Conflictului cultural”, elaborat de T. Sellin, delincvenţa se datorează conflictului suscitat între normele de comportament şi conduita diferitelor grupe sociale[6].Preluând ideea socializării şi „învăţării negative”, A. Cohen consideră delincvenţa ca atribut al anumitor „subculturi” ce reunesc indivizi ce consideră că le sunt blocate căile de acces spre bunuri şi valori sociale. În consecinţă, la nivelul acestor grupuri se adoptă propriul lor sistem normativ şi cultural, opus celui societal, impunând prin această opozabilitate accederea la activităţi ilicite şi ilegale în vederea atingerii scopurilor lor[7].Conform acestor teorii frecvenţa criminalităţii variază î funcţie de un set larg de indicatori cum sunt: sexul, vârsta, clasa socială, categoria socio–profesională etc. Relaţi directă dintre modul de viaţă al populaţiei, al culturii ce o defineşte şi fenomenul delincvenţei este ilustrat prin apariţia şi răspândirea unei adevărate „culturi a crimei şi delincvenţei”. Ca o ilustrare a crimei ridicată la „rang” de fenomen cultural „perfect acceptat” este exemplul Mafiei în Sicilia şi Italia de Sud cu reguli extrem de stricte. Pe linia aceleiaşi ilustrări, autori ca M.E. Wolfgang şi F. Ferracuti definesc „subculturile violente” prin reguli normative şi tradiţii particulare ce indică individului modul de comportare în situaţii de încălcare a legii. Autorii atrag atenţia şi asupra relaţiei directe dintre rata de omucidere şi gradul de valorizare a temelor violente.Susţinând caracterul tot mai profesionist şi organizat al delincvenţei E. Sutherland consideră criminalitatea ca fiind apanajul unei categorii (denumite „gulerele albe”) ce profită de ascendentul ei economic şi politic, desfăşurând activităţii ilegale, de cele mai multe ori nedescoperite de factorii specializaţi în control social.Teoria este preluată şi dezvoltată de Donald Cressey care susţine că în multe societăţi funcţionează organizaţii formale şi informale întemeiate pe complicitate şi activităţi ilegale, ce profesează şantajul şi intimidarea, presiunea politică şi frauda, corupţia socială. „Organizaţiile criminale” includ majoritatea sectoarelor de activitate pe care le folosesc drept paravan de acoperire a activităţilor ilegale, având extindere coruptă în sfera politicului, legislativului şi administraţiei (trafic şi comercializare de droguri şi arme, delicte computerizate, evaziuni fiscale, gestiuni frauduloase, spălarea banilor murdari, contrabandă etc.).  2.1. Teoria asociaţiilor diferenţialeTeoria asociaţiilor diferenţiale are ca fondator pe E.A. Sutherland şi reprezintă o particularizare a teoriei învăţării sociale în studiul delincvenţei. Este o explicaţie „istorică sau genetică” a comporta-mentului social, prin luarea în considerare a întregii experienţe de viaţă a individului[8].Preocupat de instituţionalizarea delincvenţei în zonele urbane E.A. Sutherland consideră comportamentul criminal condiţionat nu de caracteristicile biofiziologice sau psihice ale individului, ci de comunicarea din interiorul grupului unde individul „absoarbe” cultura şi se conformează regulilor şi normelor sociale şi legale.De pe aceste poziţii de abordare în determinarea criminalităţii Sutherland respinge teoria „criminalului înnăscut”, a „imitaţiei” lui Tarde şi a cauzalităţii multiple susţinută de W.F. Osburn şi W.C. Reckless[9].Autorul consideră că în descifrarea ştiinţifică a comportamen-tului criminal trebuiesc luate în considerare următoarele explicaţii:–        situaţională – de luare în considerare a elementelor care intră în joc în momentul comiterii delictului;–        istorică sau genetică – vizând elemente care au influenţat anterior situaţia şi viaţa delincventului.În consecinţă, comportamentul deviant este un comportament rezultat din „învăţarea socială” şi nu dobândit sau imitat.Sutherland, trecând în revistă aspectele ce includ acest proces, menţionează:– învăţarea tehnicilor de comitere a delictelor;– orientarea mobilurilor, tendinţelor impulsive şi atitudinilor agresive;–        condiţionarea acestei orientări de caracterul interpretării favorabil sau defavorabil al dispoziţiilor legale: se conturează astfel grupuri sociale care interpretează regulile sociale ca norme ce trebuiesc respectate şi alte grupări ce interpretează aceleaşi norme de pe poziţiile înclinate spre violarea, transgresarea lor. Interpretarea diferită a normelor este specifică societăţii americane în care procesele de imigraţie şi aculturaţie produc frecvent conflicte culturale între grupuri şi indivizi;–        în momentul în care interpretările defavorabile ale regulilor sociale devin preponderente faţă de cele favorabile, se acoperă principiul „asocierii diferenţiale”. Indivizii devin criminali prin contactul preponderent cu modelele criminale, ignorându-le pe celelalte;–        comportamentul criminal nu se structurează p