Pedagogia – teorie si stiinta a educatiei

 

1. Constituirea pedagogiei ca ştiinţă

Din punct de vedere etimologic termenul “pedagogie” provine din cuvintele greceşti pais, paidos – copil şi agoge – acţiunea de a conduce. Sensul primar al combinaţiei celor două cuvinte a fost paidagogus, termen prin care era desemnată persoana care conducea persoana la şcoală.

Ulterior, odată cu evoluţia societăţii umane şi complexificarea educaţiei, termenul “pedagogie” a fost preluat pentru a desemna ansamblul preocupărilor cu privire la problematica fenomenului educaţional.

În constituirea sa ca ştiinţă pedagogia a parcurs două etape principale:

a) etapa reflectării în conştiinţa comună a oamenilor (la acest nivel putem spune că pedagogia se rezuma la o însumare de constatări empirice, ocazionale, accidentale, cu privire la modul de realizare al instrucţiei şi educaţiei);

b) etapa analizei ştiinţifice a fenomenului educaţional şi a constatărilor empirice acumulate (începând cu secolul XVII se constată existenţa unor preocupări sistematice referitoare la organizarea şi realizarea practică a educaţiei, preocupări obiectivate în apariţia unor teorii pedagogice din ce în ce mai consistente);

Menţionăm în acest context faptul că în ţara noastră termenul “pedagogie” s-a impus efectiv începând cu secolul XVIII când Iosif Moesiodax scrie cartea

”Tratat despre educaţia copiilor sau Pedagogia” unde afirmă că “…pedagogia este o metodă care îndrumează moravurile copiilor spre virtuţi şi care le pregăteşte sufletul spre dragostea faţă de însuşirea învăţăturilor”, menţionând în acelaşi timp faptul că aceasta este “…una dintre cele mai grele îndeletniciri de care viaţa omenească are nevoie”, pedagogia ocupând “…locul cel dintâi şi având scopul să aducă o lumină dascălului ca să înţeleagă mai bine ce are de făcut” (cf. Joiţa, E., 1999).

Din această perspectivă putem defini pedagogia ca fiind ştiinţa care studiază fenomenul educaţional sub toate aspectele realizării sale şi implicaţiile pe care educaţia le are asupra dezvoltării fiinţei umane în plan cognitiv, afectiv-motivaţional şi comportamental.

În calitatea sa de ştiinţă a educaţiei pedagogia studiază şi analizează organizarea şi structura situaţiilor educative în vederea identificării posibilităţilor concrete de valorificare la maximum a potenţialului acestora, de modelare în sens pozitiv şi pe termen lung a subiectului uman.

Dezvoltând cele expuse anterior, pedagogia este în esenţa sa ştiinţa care analizează fenomenul educaţional în toată complexitatea sa cu scopul optimizării atât a structurii sale (relaţia finalităţi educaţionale – conţinut informaţional – metode şi procedee practice de realizare) cât şi a influenţelor acestuia asupra devenirii şi formării personalităţii celui care se educă.

2. Caracterul ştiinţific al pedagogiei

Definim în general ştiinţa ca fiind un corpus de teorii şi legi cu valoare explicativă referitoare la un anumit domeniu al realităţii. Facem în acest context precizarea că pentru a i se recunoaşte statutul de “ştiinţă” orice disciplină trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:

• să aibă un domeniu propriu de cercetare şi investigaţie, respectiv un obiect de studiu specific;

• să dispună de o metodologie adecvată şi mijloace ştiinţifice specifice de studiere a domeniului său;

• să pună în circulaţie şi să utilizeze un limbaj ştiinţific suficient de consistent pentru a descrie domeniul de realitate studiat;

• să identifice şi să clarifice legităţile ce guvernează domeniul de realitate pe care îl investighează;

• să dovedească relativ constant capacitatea de a formula, în temeiul legilor descoperite şi pe baza constatărilor teoretico-explicative, predicţii valide cu privire la evoluţia fenomenelor supuse cercetării;

Despre pedagogie ca ştiinţă putem face următoarele constatări:

• pedagogia şi-a conturat, pe baza prelucrării ştiinţifice a unor date empirice sau experimentale, un obiect de interogaţie, acesta fiind fenomenul educativ şi implicaţiile sale asupra dezvoltării personalităţii umane;

• interogaţia pedagogică a ajuns la decelarea unor regularităţi în sfera fenomenului educaţional, regularităţi pe baza cărora au fost formulate o serie de norme şi legi ce poartă numele de principii pedagogice;

• rezultatele cercetării şi reflecţiei pedagogice sunt stocate în ansambluri explicative numite teorii; explicaţia pedagogică a ajuns în stadiul constituirii unor teorii consistente cu privire la fenomenul educaţional şi legităţile care îl guvernează;

pedagogia este:

• ştiinţă descriptivă (se ocupă cu ceea ce este);

• teorie normativă (este preocupată de ceea ce trebuie să fie);

• realizare practică;

Analizând fenomenul educaţional distingem existenţa a patru elemente fundamentale ale procesului educativ: finalităţile educaţiei (ideal, scopuri, obiective educaţionale), conţinutul învăţământului (ansamblul informaţional vehiculat), actorii procesului educativ (educatorul şi educatul), şi mijloacele şi strategiile puse în joc de profesori şi elevi pentru atingerea efectivă a scopurilor şi obiectivelor educaţionale propuse.

Din această perspectivă pedagogiei ca ştiinţă a fenomenului educaţional îi revin următoarele sarcini:

• studierea activităţii şi comportamentului educaţional al profesorului ca agent al acţiunii educaţionale (personalitate, cunoştinţe, aptitudini şi deprinderi necesare derulării în condiţii optime a activităţii instructiv-educative);

• studierea tehnologiei educaţionale, a strategiilor didactice de predare, a mijloacelor de învăţământ şi a formelor de organizare a procesului de învăţământ;

• investigarea activităţii şi comportamentului elevilor în activitatea de învăţare;

• studierea sistemului de învăţământ şi a componentelor sale atât din perspectiva eficienţei pedagogige a fiecăreia dintre ele cât şi din aceea a relaţiilor dintre ele;

 

3. Caracterul interdisciplinar al pedagogiei ca ştiinţă

Dacă gândirea pre-modernă şi modernă au fost caracterizate de obsesia fiecărui domeniu al cogniţiei de a-şi delimita, cât mai clar şi distinct, obiectul propriu de cercetare şi de a se delimita cât mai mult cu putinţă de alte domenii, în prezent, datorită creşterii în complexitate a oricărui act de cunoaştere, disputele privind identitatea de sine a diferitelor ştiinţe particulare şi limitele câmpurilor investigative sunt înlocuite de preocuparea firească pentru interdisciplinaritate.

Complexitatea fenomenului educaţional şi diversitatea sarcinilor şi provocărilor cărora pedagogia contemporană trebuie să le facă faţă (problema soluţionării corecte a raportului cultură generală-cultură de specialitate la nivelul conţinutului învăţământului, problema asigurării unei mai mari apropieri a şcolii de viaţa reală etc.) au determinat necesitatea consolidării caracterului interdisciplinar al pedagogiei.

Prezentăm în continuare principalele raporturi de interdisciplinaritate ale pedagogiei cu alte ştiinţe:

• relaţia pedagogie-biologie (are drept suport necesitatea studierii atât a naturii organice a dezvoltării psihice şi a bazelor neurofiziologice ale vieţii psihice cât şi a influenţelor educaţiei asupra dezvoltării morfofiziologice, intelectuale şi atitudinale a subiectului uman);

• relaţia pedagogie-psihologie (determinată atât de necesitatea cunoaşterii în detaliu a personalităţii umane şi componentelor sale, a determinării psihologice a situaţiilor educaţionale şi a mecanismelor ce ghidează învăţarea cât şi de posibilităţile educaţiei de a facilita evoluţia unor procese şi însuşiri psihice);

• relaţia pedagogie-sociologie (impusă de faptul că în ultimă instanţă acţiunea educativă este una eminamente socială şi axată în special pe problematica măsurii şi modului în care factorii de mediu contribuie la realizarea unei acţiuni educaţionale eficiente );

• relaţia pedagogie-logică (utilă cu deosebire în structurarea adecvată a limbajului şi terminologiei pedagogice şi în realizarea unei transpuneri adecvate şi eficiente a teoriei pedagogice la nivelul concret al realităţii educaţionale la care aceasta face referire);

• relaţia pedagogie-filosofie (conferă acţiunii educaţionale o dimensiune sistemică, integratoare, cu privire la realitate, contribuie la o mai bună definire şi încadrare a finalităţilor educaţiei în contextul socio-cultural al existenţei umane şi oferă un suport conceptual adecvat corelării diferitelor orientări şi curente pedagogice);

Sintetizând putem spune că pedagogia este o ştiinţă cu caracter interdisciplinar având ca obiect studierea modalităţilor de producere intenţionată a unor modificări în plan cognitiv, afectiv-motivaţional şi comportamental la nivelul elevilor în direcţia formării unei personalităţi armonios şi echilibrat dezvoltate. Caracterul interdisciplinar al pedagogiei şi constituirea acesteia într-un sistem de ştiinţe ale educaţiei sunt elemente în măsură să conducă la corelarea teoriei pedagogice cu comandamentele sociale ale comunităţii dar şi cu posibilităţile şi aspiraţiile celor care se educă, la asigurarea unei congruenţe logice între premisele biologice, sociale, psihologice, etice şi filosofice ale educaţiei şi la creşterea capacităţii de restructurare a pedagogiei în acord cu evoluţia ştiinţei şi a societăţii în general.

 

4. Sistemul ştiinţelor educaţiei

Complexitatea fenomenului educaţional a determinat diversificarea pedagogiei ca ştiinţă, ajungându-se la un corpus sau sistem de ştiinţe ale educaţiei. Această diversificare a fost determinată de:

a) deosebirile tot mai mari dintre diferitele instituţii de instrucţie şi educaţie:

• pedagogie antepreşcolară

• pedagogie şcolară

• pedagogie universitară

• pedagogie specială (pentru copiii cu deficienţe)

b) necesitatea studierii mai aprofundate a unor laturi sau forme ale educaţiei:

• teoria educaţiei intelectuale

• pedagogia familiei

• pedagogia socială

• educaţia adulţilor

c) necesitatea racordării pedagogiei la aspectele studiate:

• pedagogia prospectivă (anticipează cunoştinţele şi competenţele pe care societatea le va reclama de la absolvenţi în viitor)

• pedagogia comparată (analizează comparativ sistemele educaţionale din diverse ţări)

• pedagogia experimentală (studiază experimental posibilităţile de optimizare a procesului de învăţământ)