Ştiinţa şi tehnica în opera lui Martin Heidegger

de Marica Sorin Claudiu

Ştiinţa modernă, luând locul ocupat anterior de către religie, poartă în ochii majorităţii contemporanilor însăşi speranţele eschatologice ale umanităţii . Asta deoarece ştiinţa, reuşeşte prin intermediul calculului să dea impresia unei stăpâniri a naturii de către om . Iar aceasta impresie a stăpânirii o aduce cu sine pe aceea a previzibilităţii. Însă nici gândirea umană şi nici ceea ce îi rezistă şi o provoacă pe aceasta (ceea ce real), nu pot fi definivtivate comprehensiv doar prin construirea iluziei unui univers previzibil. Asta deoarece orice prevedere ştiinţifică este deja o reducere a oricărui fenomen nou, neprevăzut… la o schemă matematică coerentă. Prin această amputare a fiinţei umane tocmai de ceea ce o leagă, simultan vital (prin reactivitatea fiziologică a unui organism la mediu) şi simbolic (prin dedublarea aceste reactivităţi cu sensurile pe care gândirea i le oferă) de „lumea” intuită este posibilă doar aparent. Orice reducţie la sistemul de enunţuri ştiinţifice se costruieşte pe un lanţ de reducţii anterioare şi impune ajustări paradigmatice ulterioare. Însăşi criza ştiinţei actuale, care nu este şi a tehnologiei, este condusă de tendinţa de a abandona ideea unei ştiinţe ca ansamblu de reţete eficace care ar fi aplicabile a priori: cunoaşterii, vieţii, experimentării ştiinţifice sau chiar noilor mitologii colective publicitare (specifice societăţii de consum în care trăim). Tocmai această aplicabilitate a priori este însă criteriul pornind de la care filosofii ştiinţei consideră a fi legitimată orice coagulare sau evoluţie a sistemelor teoretice ştiinţifice, fie că iau punct de plecare „falsificabilitatea” enunţurilor de bază (Popper), fie că arată că orientările interogaţiilor ştiinţifice sunt predeterminate de anterioritatea paradigmei care le face posibile (Kuhn). Tot articolul